Ion Lazu/ Jurnal cu Felix Sima

„… Sufletul meu distila din zbaterea lumii doar tonul ei
elegiac, pe când sufletul lui Felix Sima, foarte diferit de al meu, identitar,
însingurat la celălalt capăt al lumii, distila şi el un ceva greu de numit, dar
care se aduna cu folos în melopeea cărţilor noastre. Eu în gazdă la Guşoieni, în Ioneşti-Obeni, în Băbenii-Români, la Goranu, la Horezu,
la Păuşeşti, la Alexeşti-Berbeşti şi Oteşani şi peste tot în relieful vâlcean,
“prin râpi şi văi adânci”, geologice şi omeneşti deopotrivă -, iar Felix la
bibliotecă şi în Ostroveni şi la Măgura-Mihăeşti – sau pe unde ne răzleţeam
împreună, la schitul Jgeaburi, la schitul Pătrunsa, la schitul Pahomie, la
Mânăstirea Govora, la cetatea dacică Buridava, la Vaideeni – “Învârtita
dorului”, şi la “Cocoşul de Horezu”; la Vlădeşti, la Dumitru Şchiopu,
la Vicşoreanu, Mischiu, Buclescu, ori la Gheorghiţa Măleanu din Bărbăteştii
Vâlcii.”

Ion LAZU/ http:/ilazu.blogspot.com2011/10/

„Într-o ţară în care poeţii publică mult, dezlânat, fără
simţul axului interior pentru că au obsesia  cantităţii, Felix Sima poate constitui un
model de fericită măsură. El şi-a aflat proporţia interioară; s-a vertebrat
liric.

Am constatat cu devorantă nostalgie că poemele sale precum
“Seri de iarnă” sau “Frumosul prinţ” nu numai că nu se învechesc, dar trec
proba istorică a timpului cu o naturaleţe care îl flatează pe vechiul lor
comentator. Mai târziu, când valurile istoriei şi istoricii literari vor trage
năvodul, mulţi vor constata cu uimire că mireasma lirică a lui Felix Sima îşi
păstrează substanţa şi candoarea.”

Dan CIACHIR/ „Ridică-te, negură”, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 1994, p. 93.

 „Cea mai mare parte a poemelor se resimt de o anumită
tentaţie spre teritoriile epicului, poetul fiind un însingurat în căutarea
interlocutorului nevăzut, căruia i se confiază tainic. Simptomatică mi se pare
fervoarea cu care Felix Sima strecoară metafora rară, de multe ori fără
acoperire afectivă, dar izbutind, adesea, efecte meşteşugite, mătăsuri şi
moliciuni diafane, de o remarcabilă plasticitate.”

Constantin MATEESCU/ „Orizont”, 22 iunie 1978

„O impetuoasă febră a cunoaşterii, o aspră şi robustă febră
cerebrală, colorate cu surdina unui lirism grav, controlat, conformat unei
viziuni şi unei metode din nevoia de a descifra şi compune o sintaxă artistică
personală, care să ordoneze riguros înţelesurile şi tumultul exploziv interior,
fac din Felix Sima un poet neliniştit, străbătut violent de toate ardenţele
vârstei, de toate convulsiile, de toate căutările ei, dar, în acelaşi timp,
obţinând, reuşind să obţină, cristalizarea acestora într-un plan armonic,
într-o

imagine coerentă, într-un univers rotund şi revelator.”

Ilie PURCARU/ „Carte despre olteni”, Craiova, „Scrisul
românesc”, 1987.

„Ca mulţi poeţi care nu au prejudecata fixării la un stăpân
şi nici nu se claustrează prematur în şopronul poeziei, spre a meşteri,
orgolios şi orb, la robotul de concepţie proprie, Felix Sima digitează sau a
digitat la cele mai felurite instrumente. El este, nu încape îndoială, un
dăruit al candorilor, un modern romantic menestrel cu timbrul propriu, printre
cei mai interesanţi iviţi în lirica actuală.”

Cornel REGMAN/ „Noi explorări critice”, Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1982.

„Titlurile sunt scrise cu literă mică, deoarece poeziile,
eliberate de corsetul punctuaţiei, se continuă, curgând unele în altele într-un
lung poem care este întreaga carte; atotstăpânitoare este virgula [finală], semnul
de punctuaţie care nu curmă nici cuvinte, nici scriere, nici gândire, este o
scurtă pauză pentru un nou început.

Universul poetic al lui Felix Sima este populat cu fiinţe
eterice, cu trup de fum, ce neagă huma; poetul, atins de aripa sentimentului
erotic cântă, în versuri antologice, o himerică „femeia boabelor de rouă”.
Simţul limbii este remarcabil, iar poetul, stpân al cuvintelor, este de o
conciziune a limbajului exemplară.”

Mihai MUSTĂŢEA/ Cineva mai tânăr, „Argeş”, 1979, iunie, XIV,
nr. 2 (117), pag. 12.

„Felix Sima rămâne acelaşi stăruitor poet al candorii şi al
iubirilor delicate, peste care pluteşte adesea vălul magic al iluziei. Cu nişte
madrigaluri ai fi îndemnat să crezi că te întâlneşti – citind aceste poezii –
de n-ar suna din adâncuri semantice reverberaţiile grave ale unei filosofii
poetice bine conturate, sublimată până la esenţial.

Numeroase alte poezii, oricât de încărcate de substanţă, sunt
străbătute de acest fior al inefabilului – şi dau dreptate lui Marian Creangă,
atunci când afirmă despre poet: „Este membru al Uniunii Scriitorilor şi membru
al Lojei Soarelui şi Lunii. Este acoperit, periodic, de rouă, de brumă şi de zăpezi
albastre… Dacă ne gândim bine, el ar putea să fie chiar o fantasmă – iar
cartea aceasta este o  revelaţie.”

Ion ANDREIŢĂ/ „Un poet al iubirii delicate” în: „Viaţă,
drumuri, litere.”, Editura „Antim Ivireanul”, 2010, p. 211-212.

„Felix Sima nu scrie pentru că vrea, el comite nişte stări
sufleteşti pe care cititorul le găseşte în sine, îndemnându-l la meditaţie şi la întărirea încrederii în
clipa trăirii sale. In versurile lui există nostalgia basmului transpusă
într-un spaţiu mioritic bine cunoscut, traversând totodată existenţialismul
unui lirism filosofic nativ. Nu are o anume tehnică în construirea versului,
lăsându-l când boabă de rouă sau de mărgărit peste pleoapele zânelor sau ale
prinţilor, dealtfel oameni obişnuiţi care îşi cară  poverile într-un răsărit de soare sau într-un
ţipăt de pasăre. Felix Sima este un om obişnuit, un trecător care dă bineţe
celor din jur şi de multe ori se opreşte sub un copac pentru a-i admira măreţia
şi starea de veghe”.

Ion TĂLMACIU/ „Casa Arsă de dorinţa unicităţii”,
„Monitorul”, octombrie 2005, p. 7.

 „Cât priveşte sacralitatea, ca temă ultimă a poeziei sale,
ilustrată admirabil prin volumul ,,Poarta  Raiului”, nu cred că Felix Sima o va mai
aborda vreodată, poate nici n-ar fi bine să se repete, oricum „aripa divină” nu
se coboară în fiecare zi pe Pământ. Pentru mulţi dintre cunoscuţii săi, această
latură a creaţiei sale poetice a surprins, căci nu e lucru uşor să te lepezi de
veşmintele vieţii pământeşti şi să îngenunchezi în faţa Celui de Sus… Eu cred însă că Felix
Sima chiar este un „mucenic al poeziei”, căci puţini sunt cei care se închină
cu atâta schivnicie cuvântului, slujindu-l cu toată credinţa fiinţei sale.
Pentru cei care îl ştiu şi îi cunosc scrisul, Felix Sima rămâne unul dintre cei
mai autentici, dar şi calofili poeţi români, îndrăgostit până peste poate de
fiorul sacru al poeziei.”

Constantin POENARU/ „Felix Sima şi sacralitatea poeziei” în:
„Ochean” Supliment cultural, II, nr. 20, noiembrie 2003, p. 8.

,,Am citit cu mare plăcere cartea ta. Poezie adevărată! Îţi
mulţumesc pentru acest dar, de care chiar aveam nevoie. Cât priveşte poezia pe
care, cu generozitate, mi-ai dedicat-o, ea mi-a produs nu numai o satisfacţie
estetică – ci şi un fior metafizic.

De altfel, toată cartea e minunată. Fă cumva şi împinge-o
către cât mai mulţi cititori. Ar trebui să gândim, poate, nişte lansări în
mediile studeţeşti şi ale claselor superioare de liceu. Nu trebuie să te
sfieşti să-ţi vinzi „marfa”. E de cea mai bună calitate.

Cum vechile tale volume sunt astăzi intruvabile, e bine că
te-ai gândit să oferi o carte ca asta, care te reprezintă, cred eu, în
dimensiunea interioară cea mai adevărată.

Cred că mulţi oameni, chiar dacă nu conştientizează asta, ar
avea nevoie de cartea ta. Ce ţi-ai putea dori mai mult?

Primeşte o îmbrăţişare fraternă de la Doru MOŢOC

 Volumul integral Ion Lazu/ Jurnal cu Felix Sima în PDF