Sorin Oane/ #PovestileRimnicului – ,,Tîrguri şi bîlciuri”

   «Tîrguri şi bîlciuri

În Evul Mediu, Rîmnicul a fost un tîrg mult mai puţin dezvoltat, dacă îl comparăm cu
oraşele-tîrguri din Transilvania, dar destul de dezvoltat dacă îl comparăm cu tîrgurile
Ţării Româneşti. Valoric, comerţul rîmnicean era înaintea celor din Curtea de Argeş
(capitala ţării), a Cetăţii de Floci sau a Slatinei, dar net inferior celor din Cîmpulung,
Tîrgovişte, Tîrgşor, Gherghiţa, Buzău, Piteşti, Bucureşti sau Brăila. Şi încă ceva. Mulţi
negustori rîmniceni, nu erau chiar rîmniceni, ci aromâni, armeni, sîrbi, bulgari, unguri
sau evrei. (484) Tîrgurile şi bîlciurile rîmnicene au fost însă foarte celebre în toată istoria premodernă românească. Desigur, cele mai importante au fost Bîlciul „Vinerii Mari” şi
Tîrgul de la Rîureni.

Bîlciul „Vinerii Mari”. Era foarte vechi, ar fi apărut odată cu sfiinţirea Bisericii „Cuvioasa
Parascheva” (1593). Se ţinea în faţă porţilor de intrare în oraş, cam la 70-80 m de
biserică. La început, aici se vindeau doar mărfurile necesare bisericii: lumînări, tămîie,
prescuri, untdelemn, pîine, vin şi diferite alimente. Cu timpul, bîlciul a luat amploare.
Rîmnicenii au ajuns să desfacă aici tot felul de produse ale gospodăriilor lor. Se
desfăceau însă şi calendare de la Buda (între 1806-1830 s-au tipărit de către corifeii
Şcolii Ardelene, 21 de calendare, care au avut un important rol cultural-educativ în acea
vreme) (485) cărţi poporane şi chiar manuale didactice. în perioada interbelică bîlciul a
decăzut. 

Tîrgul de la Rîureni. „Este probabil că acest faimos tîrg sezonier al Rîurenilor, să aibă o
vechime de peste două milenii, bineînţeles, cu unele mici întreruperi„, susţinea istoricul
Dumitru Tudor. (486) Adică, „Rîureniul” ar fi fost tîrgul de vite al vechilor Buridave (dacică şi
romană) şi apoi al Rîmnicului medieval şi modern. După unii istorici, tîrgul de la Rîureni
ar fi fost de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn. 

Dar, primul monograf al tîrgului, Ştefan lonescu-Cheianu – autorul lucrării „Geografia
judeţului Vîlcea‘ (1888) -, susţine că tîrgul este înfiinţat în 1636, pe timpul lui Matei
Basarab, de către neguţătorii mămulari (negustorii de mărunţişuri, n.n.). Tîrgul se ţinea
în fiecare an de Sfînta Maria Mică (8 septembrie), cam unde se află acum fabrica de
marmeladă din Rîureni, şi a fost celebru în tot Evul Mediu. De fapt, erau două etape în
desfăşurarea lui, în sensul că tîrgul de vite preceda pe cel de mărfuri (care se vindeau
din carele cu coviltir). Însă obiectul principal al comerţului de aici erau vitele. 

Cu banii
obţinuţi din vînzarea vitelor, ţăranii îşi plăteau dările şi apoi îşi împlineau toate nevoile.
lată mărturia lui Emil Volkers (1835-1901), un pictor german din slujba lui Carol I. În
România, el este întîlnit în mai multe perioade: 1867-1869,1871-1872 şi 1877-1878. A pictat
cai, portrete, scene din Războiul de Independenţă, dar şi admirabile scene rurale, fiind
considerat acum un adevărat pictor „documentarist”, asemeni lui Carol Popp de
Szathmari (1812-1887), Amedeo Preziosi (1816-1882) sau Henri Trenk (1818-1892). În anul
1874, Volkers publică în revista germană „lllustrirte Zeitung” un articol intitulat DerMarkt
zu Riu Reni in der kleinen Walachei („Tîrgul de la Rîureni din Oltenia”), însoţit de o
ilustraţie. Articolul consideră tîrgul un „document social”. Ne sînt prezentate mai întîi
locaţia şi specificul tîrgului: „Spre miazănoapte se află orăşelul Rîmnic, iar la o oră
depărtare de el, Rîurenii, locul tîrgului ilustrat de noi, care este aşezat pe un platou mare,
în apropiere de Olt şi împrejmuit de munţi, desfăşurîndu-se, an de an, pe o perioadă de
trei săptămîni. În afară de marfă artizanală şi fabricate străine, tîrgul oferă în majoritate
produse autohtone, cum ar fi porumbul, vinul, ceapa şi minunata piatră de sare. Printre
produsele vii autohtone sînt îndeosebi caii şi bovinele, primele de statură mică, ultimele
argintii şi cu coarne lungi, asemănătoare rasei ungureşti şi deasemenea, mulţi bivoli
asiatici, folosiţi ca animale domestice trebuincioase”. După explicarea contextului,
Volkers intervine cu impresiile sale personale: „Durata tîrgului este în mare parte
favorizată şi de o vreme superbă. Dar ceea ce-l face deosebit de interesant sînt porturile
populare, cu adevărat frumoase, în care se prezintă populaţia feminină. Cele mai
frumoase şi mai bogate costume se găsesc tocmai în Oltenia. Zilnic se perindă vreo
20.000 de oameni prin tîrg. Un spectacol extraordinar de pitoresc se desfăşoară în faţa ochilor. Pretutindeni sînt tarabe acoperite, după cum putem vedea una, în ilustraţia
noastră. Acolo, oamenii pot savura vinul şi muzică. (487).

Tîrgul era la răscruce de drumuri. „Aci găseai braşoveniile şi ferăriile din Transilvania;
cai şi vite cornute din Ungaria; băcăniile alese din Ţarigrad; pielăriile şi blănăriile din
Rusia; modele şi confecţiunile din Viena„- spunea George I. Lahovari într-o conferinţă
ţinută înaintea „Societăţii Geografice Române„.

lată mai jos fotografia altui „martor” al tîrgului, Carol Popp de Szathmari.

Motivele care au dus la dezvoltarea tîrgului sînt şi cele care au dus la decăderea lui:

> Problema „muşteriilor„. Muşterii, cumpărătorii adică, erau în primul rînd călugării
din mănăstirile, foarte numeroase în zonă. De fapt, toate clasele sociale participau
la acest tîrg – boieri, ţărani (vîlceni sau cei din judeţele limitrofe), chiar şi vodă
venea aici. Este ştiută povestea domnitorului Carol care a venit special pentru acest
tîrg în septembrie 1867, prilej cu care a făcut o mulţime de cumpărături (în principal,
o pereche de cai de rasă românească). 

Dar secularizarea averilor mănăstireşti (1863) a dus la reducerea numărului
călugărilor şi a monahiilor, iar sărăcirea boierilor mari şi mici, odată cu
împroprietărirea ţăranilor din 1864, au dat lovituri puternice bîlciului. La finalul
secolului XIX, bîlciul ajunsese să se mai menţină numai prin tîrgul de vite (obor) şi
prin clientela populaţiei rurale – care mai cumpăra produsele manufacturate din
Pesta şi „Beciu” (Beciu este denumirea învechită a Vienei, ungurii numind oraşul
Viena, Becs). În 1930, tîrgul a fost desfiinţat. 

De bîlciul de la Rîureni se leagă însă şi un eveniment nefericit, moartea lui Anton
Pann. În septembrie 1853, el ia parte la acest tîrg (era tîrgul lui preferat şi sursa de
inspiraţie pentru multe din cărţile sale), dar din cauza unei răceli contactată pe
drum, se stinge din viaţă la 2 noiembrie a aceluiaşi an, la Bucureşti. (488)

> Problema căilor de comunicaţie. Apogeul acestui tîrg a fost între secolele XVII – mijlocul sec. XIX. Dezvoltarea căilor de comunicare (a căii ferate, mai ales) au
contribuit cel mai mult la degenerarea bîlciurilor şi a celui de la Rîureni, evident.
Mărfurile puteau fi transportate mai uşor în ţară sau în afara ei. Calea ferată
Rîmnicu Vîlcea-Rîul Vadului, de-a lungul Văii Oltului, este cea mai importantă
lucrare de infrastructură din judeţul Vîlcea, executată la sfîrşitul secolului XIX şi
dată în folosinţă în primii ani ai secolului XX. Este şi unul dintre motivele decăderii
bîlciului de la Rîureni.» 

Sursă selecție (incl. pentru imaginile de mai sus): #SorinOane în #PovestileRamnicului 2025

&&&

În conexiune, trei deosebit de interesante resurse precedente (au linkuri în descrierile colajelor; pe pagină pot fi găsite mult mai multe informații pe tema vechilor târguri și bîlciuri vâlcene):

________________

484 Aurelian Sacerdoţeanu, op.cit, p. 47-49.

485 Anca Elisabeta Tatay, Un alt calendar de la Buda (1821) necunoscut, în „Terra Sebus. Acta Musei
Sabesiensis”, 5, 2013, p. 563-576.

484 Dumitru Tudor, Cîteva probleme ale epocii romane în lumina cercetărilor arheologice de la
Buridava, în „Buridava”, Rîmnicu Vîlcea, 1972, p. 30. 

487 Macrina Oproiu, Emil Volkers (1835-1901), un pictor în slujba lui Carol I, în „Studii şi cercetări
istorice şi artistice. Artă plastică”, Bucureşti, 2017, tom 7 (51), p. 155-156.

488 Costea Marinoiu, Civilizaţia sării. Copăcel la 510 ani, Editura Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, 2006,
p. 116-119.