Categorii

Dumitru Lazăr/ Manuscrisele Cronicii universale a lui Mihail Moxa

septembrie 30, 2026 by

Valentin Smedescu

Resurse utile

Prin tipărirea Cronicilor Romîniei de către
Mihail Kogălniceanu, la mijlocul veacului al XIX-lea 1, a Analectelor literare
de către Timotei Cipariu (în 1858) şi a Lepturariului românesc de către Aron
Pumnul (1862-1865), se făcea un act de mare dreptate românilor, întrucât aceste
acte de restituire culturală constituiau – la vremea aceea – o adevărată
revelaţie pentru noi, românii, conştientizândune că şi noi avem o îndelungată
tradiţie literară ce coboară, în timp, pentru moment 2, până la începutul
secolului al XIV-lea. Imaginile din colaj una câte una cu surse și linkuri spre mai multe informații în conexiune, la această legătură.

De acum, începe o perioadă febrilă
de scotociri ale bibliotecilor mănăstireşti,
ale uricelor şi hrisoavelor domneşti şi
boiereşti, ale analelor şi pomelnicelor
bisericeşti, ale arhivelor străine etc.,
pentru recuperarea istoriei naţionale şi,
implicit, a celei spirituale. Aşa s-a ajuns
ca însuşi marele domn român şi scriitor
umanist de talie universală, Dimitrie
Cantemir, să fie cunoscut, şi la noi, în
măreţia şi plenitudinea operelor sale (inclusiv, prin Istoria ieroglifică), în urma “misiunii academice“ încredinţate de
Bogdan Petriceicu Hasdeu lui Grigore Tocilescu în Rusia – la Moscova şi
Petersburg (în 1877-1878) – pentru a
cerceta şi copia manuscrisele domnitorului moldovean, cu care prilej, a aflat şi
de existenţa preţioasei şi ineditei Cronici universale a lui Mihail Moxa şi a
adus o copie în ţară.

Marii noştri scriitori, istorici, filologi, etnologi – celebri cărturari: Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, urmaţi de Ioan Bogdan, Ioan
Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu,
P. P. Panaitescu, A. D. Xenopol, I. C.
Chi ţimia, Ştefan Ciobanu, N. Cartojan, I. Ştefănescu etc. şi, mai încoace,
G. Mihăilă, Dan Zamfirescu şi mulţi,
mulţi alţii au scrutat adânc în tradiţiile
româneşti şi în “scripturile vechi“, investigând şi găsind, în textele scrise în
latină şi, mai ales, în slavonă – limbile
medievale de cultură şi de cult religios
în Europa de Apus şi de Răsărit –, surse
documentare pentru istoria noastră şi a
popoarelor învecinate, dar şi texte cu
valoare literară şi lingvistică inestimabilă.

Aşa s-a ajuns să se expună “în mod
curent istoria literaturii române în ce –
pând din secolul al XIV-lea, iar pe cea a
culturii scrise chiar din al X-lea, căutând a stabili punţi de legătură cu scrisul în limbile latină şi greacă pe teritoriul ţării noastre, din epoca dinainte de
cucerirea romană până în cea a marilor
migraţii“ 3 şi apoi, în continuare, stabilind conexiuni cu literaturile europene
mai apropiate sau mai îndepărtate, şi, mai
ales, cu cele balcanice.

Preocupările în domeniul istoriografiei în limba română, privind istoria
universală, înglobează, în linii generale,
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, având ca limite cronologice anul 1620,
data scrierii primei cronici (de tip cronograf) aparţinând lui Mihail Moxa, până
la 1821 4, anul care marchează sfârşitul
vechiului regim fanariot şi începutul noii
epoci a promovării libere a culturii naţionale.

Conştiinţa apartenenţei la spaţiul
european este omniprezentă, în timp, la
cronicarii români. George Călinescu, fostul bursier al Şcolii Române din
Italia 5 vorbind de Petru Cercel (domnul
Moldovei între 1574 -1589), face afirmaţii axiomatice: “Ţările Române n-au
fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută
feudală. Prin Polonia boierii avură statornice legături cu inima Europei şi pretendenţii la domnie mişunau prin Apus,
având ca loc principal de debarcare Veneţia. Rătăcirile lui Petru Cercel, autor
de versuri italiene, simbolizează această
iradiaţie“ 6.

Această conştiinţă a apartenenţei
noastre la spaţiul universal (european şi,
mai ales, balcanic) îl anima, cu certitudine, şi pe Mihail Moxa, călugărul cărturar din prima jumătate a veacului al
XVII-lea, “viatnic“ în obştea monahală
de la Bistriţa vâlceană, când, la “zisa“ 7
magistrului său, Teofil, episcopul Râmnicului (care îl cunoscuse bine şi-l aprecia încă de pe vremea în care ierarhul era
egumenul mănăstirii, până în 1618 sau
1619, când este înălţat episcop), îşi a sumă “acest greu“ 8 de a da românilor prima istorie universală în limba lor.

_____
1 Prima ediţie a apărut între 1845-1852, cu titlul Letopiseţele
Ţării Moldovei, în trei volume, însoţite de Prefaţă (la volumul 1),
studii şi însemnări despre manuscrisele valorificate, iar a doua, între
1872-1874, sub titlul Cronicile României sau Litopiseţele Moldovei
şi Valahiei, de asemenea, în trei volume, cu o nouă Prefaţă.
2 Spunem, “pentru moment“, întrucât o istorie a literaturii române complete ar trebui (aşa cum ştiinţa istoriei coboară până în timpuri imemoriale) să cuprindă şi literatura dacoromană, începând cu regele poet Cotys al geto-dacilor, autor liric, protectorul şi prietenul poetului latin Publius Ovidius Naso (43 a.Hs. – 18 p.Hs.), ultimul mare poet elegiac al Romei, dar şi al Daciei, întrucât în ultima parte a vieţii, dat fiind faptul că acesta a fost exilat la Tomis de împăratul Augustus, în anul 9 p.Hs. şi a scris, pe pământ dacic, Epistolae ex Ponto (Tristele şi Ponticele) şi chiar a scris – după propria-i mărturisire – versuri în limba geto-dacilor.
La aceştia, trebuie adăugaţi câţiva autori “păgâni“, de la începutul erei creştine, printre care: Caius Noster, Aethicus Histricus,
creatorul alfabetului ce-i poartă numele, “Aethicus“; apoi, nu trebuie
să lipsească cei din Şcoala Literară de la Tomis, cu Ioan Cassian
(360-435), Ioan de Tomis, Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul
(Dionysius Exiguus), cel căruia omenirea îi datorează înnoirea calendarului (cursului vremii) prin aşezarea Anului Naşterii Mântuitorului
ca “primul“ an al noii ere (era creştină sau era lui Dionisie), Ioan Maxentius, Leontius Byzantinus, fondatorul scolasticii; nu pot fi omişi
nici scriitorii aparţinând Şcolii Literare de la Dunărea de Jos, reprezentată, în primul rând, de Sfântul Niceta de Remesiana.
Nu se poate exclude Iordanes (născut undeva în Dacia Pontică,
spre finele secolului al V-lea) – scriitorul şi istoricul ieşit din masa
migratorilor (era ostrogot) romanizaţi (Vezi, pentru toţi cei citaţi mai
sus şi alţii,volumul monumental al lui Mihail Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, Bucureşti, Editura Edimpex, 1999, p. 345 şi
urm.).
3 G. Mihăilă, Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, Bucureşti,
Editura Roza Vânturilor, 1999, p. 6 (Cuvânt înainte)
4 Această delimitare precisă o face Paul Cernovodeanu în stu –
diul “Préoccupations d’histoire univerrselle dans l’historiographie
rou maine des XVII-e et XVIII-e siècle“ (V), în “Revue Roumaine
d’Histoire“, Tomul XIII/1974, Nr.1, p. 93.
5 “Natura studiilor universitare şi lucrările istorice făcute la
Ro ma ne-au dat familiarizarea cu epoca veche …“ – scria G. Călinescu în Prefaţa Istoriei literaturii române de la origini până în
pre zent, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941,
re producere faximilată de Editura Semne, 2003, p. 6.
6 G. Călinescu, op. cit., p. 67.
7 Vezi Mihail Moxa, Cronica universală. Ediţie critică, însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 203.
8 Ibidem, p. 99.

___________

Smeritul ieromonah, Mihail Moxa, din lavra de sub muntele
Buila, dădea viaţă celei mai
ve chi scrieri istoriografice în limba ro –
mână – Cronica universală (1620) –,
păs trată, dacă nu ca autograf, aşa cum
bănuiesc unii exegeţi ai lui Moxa (în cepând chiar cu primul său editor complet, din 1878, B. P. Hasdeu 1, cel puţin
ca “exemplar oficial“ (copiat sub îngrijirea autorului pentru ierarhul său, Teofil, episcopul Râmnicului 2, la îndemnul
căruia a scris).

Din aceste considerente, manuscrisul lui Moxa nu are doar calitatea de a
fi cea mai veche cronică în limba română, ci, în plus, o are şi pe aceea că da-
tează chiar din anul scrierii sale (1620),
faţă de toate celelalte “letopiseţe“ române care au ajuns până la noi în copii
mai tardive, “mult mai moderne (din
punct de vedere al limbii, n.n.) fără a se
urca vreuna din ele măcar până la jumătatea secolului XVII“ 3.

Cronica lui Mihail Moxa, aparţinând
literaturii istorice, a rămas mai bine de
două secole la locul ei de origine, la mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, unde fusese
alcătuită de călugărul cărturar, după
cum am spus, la îndemnul ierarhului
său, Teofil – o mare personalitate culturală a vremii, alături de Varlaam, mitropolitul Moldovei, autorul (traducător în
româneşte) al Cazaniei (Carte romnânească de învăţătură, 1641-1643), de
Simion Ştefan, mitropolitul de Alba-Iulia, cel care a tipărit în limba romănă
Noul Testament de la Bălgrad, de la
1648, şi de Udrişte Năsturel, îndrumător al vieţii culturale a Ţării Româneşti
(în timpul domniei lui Matei Basarab, al
cărui cumnat şi ambasador cultural era), presupusul traducător în româneşte al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie. Teofil – “unul
din ctitorii culturii româneşti“ 4 – este un
pionier al noului curent cultural – de folosire a limbii naţionale în biserică şi
administraţie – de la începutul secolului
al XVII-lea, cu rădăcini, încă înainte de
1600, la curtea voievodului tuturor românilor, Mihai Viteazul, curent care a
în florit în vremea domnilor, vrednici de
laudă şi de pomenire, Matei Basarab
(care l-a numit pe Teofil mitropolit al
Ungrovlahiei) şi Vasile Lupu.

Această preţioasă Cronică a fost
publicată (parţial – utima parte –, în
1859, la Kazan) de către Vasili I. Grigorovici, cel care a descoperit-o, în 1845,
la mănăstirea Bistriţa vâlceană. În acelaşi an (1845), manuscrisul Cronicii universale a lui Mihail Moxa părăseşte cuibul-mamă. Filologul slavist rus, Grigorovici, după un itinerar cultural în Peninsula Balcanică, de unde adună numeroase manuscrise slavone, în drumul
său spre Transilvania – Budapesta – Viena, vizitează şi mănăstirea Bistriţa despre care, cu siguranţă, ştia că, aici, se afla un bogat tezaur cultural, şi, ca orice
rus, obişnuit să nu plece cu mâna goală,
“achiziţionează`“, după spusa sa, manuscrisul-”cronograf“ 5, în ciuda interdicţiei – după obiceiul locului – consfinţită
de un blestem-avertisment 6, care nu sa dovedit, din nefericire, suficient pentru a împiedica înstrăinarea lui, destin
pe care l-au avut, din nefericire, ne numă rate valori-tezaur cultural – din patrimoniul naţional românesc 7.

Dar, ca mai întotdeauna, din fericire
– cum se zice – “în tot răul este şi un
bine“. Într-adevăr, şi în răul generat de
plecarea fără întoarcere a manuscrisului original (care a ajuns la Moscova 8)
este şi o parte bună. Cercetătorul rus,
V. I. Grigorovici, în 1859, la 14 ani de la
descoperirea şi achiziţia Cronicii universale a lui Mihail Moxa, a făcut-o cunoscută, publicând-o, parţial, aşa cum am
precizat mai sus, la Kazan (cu litere chiri lice), şi anume, de la ultima propoziţie
a cap. 92:

“Deci au fost până la Mihail, fiiul Ducăei, 6613“ 9, continuând cu cap. 93 (de fapt, cu partea a doua a Cronicii), până la sfârşit, textul fiind însoţit, în subsol, de traducerea în limba rusă.

Multă vreme s-a crezut că opera lui Mihail Moxa, Cronica universală, s-a păstrat într-un singur manuscris (cel din 1620, considerat a fi chiar autograf sau copie realizată sub ochii autorului) şi că ea n-a circulat în afara zidurilor mănăstirii Bistriţa, nu a fost copiată, n-a fost cunoscută, ca să aibă influenţă, în epocă sau ulterior, asupra cărturarilor timpu lui său şi a celor următori.

În acest sens, Nicolae Iorga spune că „Opera lui Moxa n-a avut noroc: nu s-a răspândit, nu s-a copiat, n-a avut influenţă” 10, fapt consemnat de majorita tea cercetătorilor lui Moxa de până în deceniul al cincilea al veacului al XXlea, mai precis, până în 1943 /1944, când C. S. Nicolăescu-Plopşor arată şi demonstrează practic – anunţând “descoperirea“ şi publicând un “nou manuscris al acestui Hronograf“ 11 – că această operă a lui Moxa “nu s-a păstrat numai într-un manuscris unic“ 12. Chiar dacă exemplarul lui Nicolăescu Plopşor este mai nou (aparţinând începutului secolului al XVIII-lea) şi incomplet, cuprinzând ceva mai mult de o treime din cel de la 1620 (dintre cele 99 de capitole ale textului iniţial, reproduce complet doar 36 şi primul alineat din capitolul 37, “Înpărăţiia lui Iulianu, cel fără de leage“), acesta făcea dovada că scrierea a fost cunoscută şi a circulat într-un cerc mai larg de cititori.

Nicolăescu-Plopşor precizează că manuscrisul publicat de el, în revista “Oltenia“, pe care o conducea, se afla “mai de mult la Coţofeni, judeţul Dolj“, a parţinând, “după unele însemnări, între 1875-1878, seminaristului N. R. Pretorian din Coţofeni“.

Manuscrisul lui Nicolăescu-Plopşor, care, în prezent, se păstrează la Complexul Muzeal Judeţean Dolj (Secţia de Istorie) din Craiova, sub Nr. 52, este un miscelaneu, “destul de mare care începe cu «Pildele lui Esop» şi continuă cu Hronograful lui MihailMo xalie, spre a sfârşi cu «Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini aici în ţară»”13. Hronograful se află cuprins între filele 41 – 67 şi este intitulat “De începutul lumii de’ntâi“, titlu care, de fapt, deschide manuscrisul Cronicii lui Moxa şi constituie primul capitol urmat, ca şi în manuscrisul de la 1620, de “Împărăţia lui Nevrodu“, continuând cu “Împărăţiile“: “Eghipetului“, “Asiriilor“, evreilor, perşilor, a lui “Alexandru Machidon“, “Troianilor“, “Rimleanilor“ etc., oprindu-se, după cum am spus, la “Înpă răţiia lui Iulianu, cel fără de leage“, după prima frază a acestui capitol.

C. S. Nicolăescu-Plopşor afirmă că textul manuscris publicat de el “este copiat mai târziu. După ultimul capitol din scara manuscrisului, a fost copiat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu 14, «când au mers Constantin Vodă şi sarascheriul cu oştile împărăteşti la Ardeal de au adus şi capul Bălăceanului»”.15

Comparând manuscrisul de la Craiova cu cel copiat de Gr. Tocilescu după originalul aflat la Moscova, transcris în grafie românească şi publicat de N. Simache şi Th. Cristescu în 1942, Nicolăescu-Plopşor precizează că lim – ba textului publicat de el “este mai curgătoare”, acesta putând fi înţeles “cu mai multă uşurinţă“, “întrucât între ele există multe deosebiri şi adăogiri“ 16 (la care ne vom referi undeva, mai jos), fiind evident “progresul făcut cu formarea şi îmbunătăţirea limbii româneşti“ 17.

________________

1 Vezi B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Limba vorbităîntre 1550-1600. Studiu paleografico-lingvistic de B. Petriceicu Hasdeu, cu observaţiuni filologice de Hugo Schuchardt, Tomul I, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi no te de G. Mi hăilă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 302.

2 Vezi G. Mihăilă, „Cronica universală”a lui Mihail Moxa şi izvoarele sale, în vol. Mihail Mo xa, op. cit., p. 63.

3 B. P. Hasdeu, op. cit., loc. cit.

4 Gh. I. Moisescu, Şt. Lupşa şi Al. Filipaşcu, Istoria bisericii române, vol. 2, Bu cureşti, 1957, p. 13.

5 Vezi G. Mihăilă, Notă asupra ediţiei, la vol. „Mihail Moxa, Cronica universală”, pp. 35-36, inclusiv Nota 3.

6 Reproducem, în întregime, o însemnare făcută pe manuscrisul din 1620 al Cronicii de la Bistriţa, în partea de jos a paginii, în banda albă de sub ultimul rând, începând cu fila 4 a capitolului 1 („De-nceputul lumieei dentâiu”) şi continuând până la fila 17: „Aciastă carte ce să chiamă Litopiseţul, iasteasfinteimănăstiri Bistriţei, hramul Adormirii preasfintei născătoarei deDumnezeu şi unde să odihnescu moaştele preacuviosului părintelui nostru Grigorie Decapolit. Şi nimenea să nu îndrăznească să o ia că va cădea în blestem şi în păcat de moarte. 7231 septemvrie 15” (15 septembrie 1722, n.n.; subl. n.). (Apud Doru Mihăescu, Cronograful lui Mihail Moxa, I, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte”, Seria IV, Tom III, 1981 (extras), Editura Academiei R.S.R., p. 221/13).

7 Una din dramele istoriei culturale a neamului nostru este că nu am ştiut să ne păstrăm, de-a lungul vremurilor, documentele identitare scrise, care să ne ateste vieţuirea şi continuitatea neîntreruptă în spaţiul carpato-danubianopontic, să ne certifice începuturile scrisului (nu doar în limba română), nu ne-am păstrat valorile culturale care, probabil, nu au fost mai puţin numeroase şi nici inferioare tezaurului cultural al celorlalte popoare europene. Bunăoară, în mănăstirile noastre, se aflau, pe timpuri, biblioteci bogate care, însă, în vâltoarea vremurilor, s-au împrăştiat în toată lu mea şi, mai ales, în Rusia, ori s-au degradat sau au dispărut fără urme. Multe rămăşiţe, din bogata viaţă culturală mănăstirească, au trecut graniţa – chiar cu acordul deţinătorilor. E şi cazul Cronicii lui Moxa. Vezi, în acest sens, vol. Manuscrise de origine românească în colecţiile străine. Repertoriu, întocmit de Radu Constantinescu, sub egida Direcţiei Generale a Arhivelor Statului din România, Bucureşti, 1986. Din opera lui Moxa, nu doar Cronica universală se găseşte în străinătate, la Moscova, ci şi la Londra, se află un „Slujebnic” (care conţine o Învăţătură a Sf. Vasile cel Mare către preoţi, Tâlcul Sf. Liturghii a Sf. Grigorie Teologul şi câteva slujbe; de aici, şi denumirea manuscrisului care mai e cunoscut, în istoriografia noastră şi sub numele de „Liturghier” şi „Sbornic” – Vezi vol. cit. Manuscrise … întocmit de R. Constantinescu, p. 236). Singura lucrare a lui Moxa, rămasă în ţară şi tipărită (în 1640, dar şi reeditată după aceea) este Pravila de la Govora (denumită „cea Mică”), al cărei traducător este cronicarul nostru.

8 Manuscrisul lui Moxa a poposit, mai întâi, la Kazan, în colecţia lui Grigorovici (care era profesor la Universitatea de aici), apoi la Odessa (unde, din 1865, şi-a schimbat profesorul slavist catedra, localitate în care, la sfârşitul anului 1876, acesta s-a stins din viaţă), apoi, la Biblioteca Muzeului Rumianţov din Moscova (care i-a achiziţionat lui V. I. Grigorovici, postmortem, întreaga colecţie de manuscrise) – devenită, ulterior, Biblioteca de Stat „Lenin”, unde se păstrează şi în prezent, în Fondul 87 (Colecţia”V.I. Grigorovici”, Nr. 64, 156 f., in 4 º). În 1956, Biblioteca Academiei Române a obţinut, din partea Bibliotecii din Moscova, o copie microfilmată (copia se păstrează la Biblioteca Academiei Române, sub cota MM 10)

9 Mihail Moxa, op. cit. (Ediţia G. Mihăilă),
p. 202.

10 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti,
Ed. a II-a, vol. I, Bucureşti, 1925, p. 310. Că
această lucrare a lui Moxa, „n-a avut noroc”,
suntem de aceeaşi părere, dacă luăm în seamă
proiectele ratate ale unor cărturari, de la descoperirea ei până târziu către jumătatea secolului al
XX-lea. Bunăoară, Bogdan Petriceicu Haşdeu,
când publica, în 1878 (cu litere chirilice, textul
rămânând, din păcate, accesibil doar specialiştilor
cunoscători ai grafiei slavone) Cronica lui Moxa
(în Cuvente den bătrâni), anunţa că „d. Tocilescu
prepară un studiu aparte asupra fântânelor lui
Moxa şi asupra locului ce i se cuvine în vechea
literatură istorică a românilor” (op. cit.,
Bucureşti, 1983, Partea a III-a: Cronica lui
Mihail Moxa, Oltenia, 1620, p. 300), studiu care
n-a mai fost realizat. Un proiect neîmplinit rămâne şi intenţia lui Ioan Bogdan, care, prin 1889-
1890 (imediat după editarea operei lui Moxa de
către Hasdeu) îl consultă pe prietenul său, Ioan
Bianu, printr-o scrisoare trimisă din Moscova
(unde se afla la specializare în slavistică) cum să
procedeze cu lucrarea lui Moxa. Iată un fragment: „Pe Moxa l-am colaţionat întreg şi l-aş
putea edita a doua oară (prima fiind ediţia lui
Hasdeu, n.n.). Ce crezi d-ta: să fac un studiu
separat asupra lui Moxa (cu deosebire asupra
izvoarelor lui bulgăreşti şi sârbeşti) cu o a doua
ediţie a textului, în transcriere, sau să cuprind
acest studiu în introducerea ediţiei lui Manasses?
Gândesc să cer şi opinia d-lui Hasdeu asupra acestui lucru” (I. Bogdan, Scrisori către Ioan Bianu,
Ediţie, prefaţă şi note de Marieta Croicu şi Petre
Croicu, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1974,
p. 228. Vezi şi Prefaţa la Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche (1891), unde I. Bogdan
afirmă: ” … cât pentru influenţa bizantină asupra lui Macarie şi Eftimie, sper că voi trata pe larg
despre dânsa … a) într-un studiu asupra izvoarelor cronicii lui Moxa, unde se vor discuta toate
izvoarele ei de origine bizantină şi slavonă…” –
în „Scrieri alese”, p. 271 – sau: „o discuţiune mai
detaliată asupra raportului lor cu cronica lui
Moxa am de gând să public separat, într-o scriere
asupra tuturor izvoarelor lui Moxa „– Ibidem, p.
286). Lucrarea, însă, nu a apărut în niciuna din
formele proiectate. Totuşi, a rămas de la I. Bianu
studiul, Manasses ca izvor a(l) lui Moxa, aflat
într-o primă redactare, neterminat (deşi îl anunţase de mai multe ori), care e reprodus de G.
Mihăilă în vol.”Ioan Bogdan, Scrieri alese”, pp.
627-632 . Şi Nicolae Cartojan, în Legendele
Troadei în literatura veche românească
(Academia Română „Memoriile Secţiunii
Literare”, Seria III, Tom III, Memorii 3, [Editura]
Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 38/94)
anunţa că are în vedere un studiu, în care să
demonstreze că „Moxa cuprinde numeroase elemente care lipsesc din Manasses, dar se găsesc în
alte cronografe bizantine, după cum vom arăta
aceasta într-un studiu aparte (subl. n.)” (op. cit.,
loc. cit.); studiul, după câte ştim, nu a mai fost
realizat (vezi şi Margareta Ştefănescu, loc. cit.).
Lucian Predescu, în nota 1, p. 12, din articolului
său, „Un cronicar oltean: Mihail Moxa
(Mocsalie), publicat în „Arhivele Olteniei”, X,
1931, nr.53, p. 12-19, precizează că acest articol
al său „face parte dintr-o Enciclopedie a literaturii româneşti, în pregătire”, operă de care nu
avem ştiinţă c-ar fi apărut. Dacă luăm în considerare şi mărturia lui I. G. Sbiera (din „Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în
răstimpul de la 1504 – 1514”, Cernăuţi, 1897, p.
88 şi 134), referitoare la cea de-a treia lucrare
(ipotetică) a lui Mihail Moxa – Liturghierul –
prin care anunţa intenţia episcopului de Râmnic – Noul Severin, Ghenadie Enăceanu, de a pregăti
„publicarea acestui manuscris, dimpreună cu un
studiu asupra lui şi a autorului lui” (intenţie care
nu numai că nu s-a realizat, dar nici despre existenţa Liturghierului nu se mai ştie), se poate
vorbi, aşadar, de o lipsă de şansă a lui Moxa de a
intra mai repede şi mai profund în atenţia cercetătorilor şi publicului larg. Singura sa operă
publicată, în timpul vieţii lui (şi postmortem, de
mai multe ori), rămâne Pravila de la Govora
(1640), numită şi Pravila Mică (supranume care
o opune Îndreptării legii a lui Matei Basarab,
numită şi Pravila Mare, din 1652), al cărei traducător este.

11 C. S. Nicolăescu-Plopşor, Hronograful lui
Moxa, în „Oltenia. Documente. Cercetări.
Culegeri”, Cartea IV, Craiova, 1943 (pe copertă
1944), p. 2.

12 Ibidem, loc. cit.

13 Ibidem. loc. cit

14 Se va dovedi, mai târziu, că Nicolăescu
Plopşor, cu probabilitate, avea dreptate. În studiul
introductiv la vol.”Radu Logofătul Greceanu,
Istoria domniei lui Constantin Basarab
Brâncoveanul (1688-1714)”, studiu introductiv şi
ediţie critică de Aurora Ilie, Bucureşti, Editura
Academiei, 1970, p. 19, editoarea (Aurora Ilie)
datează manuscrisul în primul sfert al secolului al
XVIII-lea, între 1714 (când se opreşte Istoria
scrisă de Radu Greceanu) şi 1725 (sau un an –
doi mai tărziu), în Bucureşti, atribuindu-l preotului Stanciul de la Biserica „Tuturor Sfinţilor” (azi
numit` „Antim”, după numele ctitorului) (Vezi G.
Mihăilă – în vol. Mihail Moxa, op. cit., p. 66 – 67
– care-i împărtăşeşte punctul de vedere.

15C. S. Nicolăescu-Plopşor, art. cit., p. 3.

16Ibidem, loc. cit.

17Ibidem, p. 5.

________

Nu putem fi de acord cu Nicolăescu-Plopşor în ceea ce priveşte existenţa a „multe deosebiri şi adăogiri”, întrucât manuscrisul său urmează fidel pe cel din 1620, corectând doar unele fonetisme şi completând unele segmente de cuvinte sau absenţa întâmplătoare a unor cuvinte din context. Nu împărtăşim nici opinia lui P. P. Panaitescu despre manuscrisul din Craiova că „acesta completează pe cel dintâi (ms. din 1620, n.n.)” 1 punct de vedere pe care îl pronunţă şi prof. dr. Victor Petrescu, care, amintind de manuscrisul de la Craiova, spune că „are elemente noi ce îl completează pe cel dintâi” 2 .

Importanţa manuscrisului – consideră Nicolăescu-Plopşor – este sporită şi de faptul că „întregeşte capitolul «împărăţia lui Avgustâ Chaesarâ» şi completează începutul unui capitol care nu se ştia, parte care în textul prim lipsea”. În realitate, însă, este vorba de omisiunea din copia lui Gr. Tocilescu, în care lipseau, din întâmplare (neatenţie la copiere) câteva pasaje, ” probabil despre naşterea lui Christ”, după cum intuia Hasdeu 3. După opinia lui Nicolăescu-Plopşor, ” acest fragment” adăugat îl constituie anecdotele cu filosoful Antinodor şi împăratul Augustus 4, precum şi capitolul „De Domnul nostru Iisus Hristos” 5 .

Al treilea manuscris cunoscut până în prezent, al Cronicii universale a lui Mihail Moxa, a fost semnalat, în 1971, de Klaus-Henning Schroeder, în articolul ” Un manuscris necunoscut al Cronografului lui Mihail Moxa”, publicat în, „Limba română”, Anul XX, 1971, Nr. 5, Editura Academiei R.S.R., p p. 527 – 529.

Deşi K. – H. Schroeder îl considera „necunoscut”, manuscrisul acesta era cunoscut (descoperit), cu un veac mai devreme, de Mihai Eminescu, cel care, preţuind scripturile româneşti vechi, între care se afla şi opera lui Moxa (din care se va inspira pentru descrierea taboului bătăliei de la Rovine, în poemul Scrisoarea III), l-a achiziţionat împreună cu alte manuscrise vechi pentru Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, în 1874, când se afla la conducerea ei. Aşadar, meritul lui Schroeder este acela de a fi readus în actualitate şi de a fi recunoscut şi numit cel de-al treilea manuscris al Cronicii universale a lui Moxa. Mihai Eminescu nu-l putea identifica, întrucât manuscrisul acesta, ca şi cel din 1620 şi cel de la Craiova, nu avea foaia de titlu, iar lucrarea Cuvente den bătrâni a lui B. P. Hasdeu (în care publicase şi Cronica lui Moxa) nu apăruse încă. Menţionăm că, ulterior, Eminescu a recenzat cartea lui Hasdeu, cu care prilej a cunoscut şi Cronica universală a călugărului bistriţean, pe care, aşa cum am spus, a folosit-o în tabloul al treilea din partea întâi a Scrisorii III (publicată la 1 mai 1881, în „Convorbiri literare”), ca sursă pentru nemurirea luptei de la Rovine, din 17 mai 1395, dintre românii lui Mircea cel Bătrân şi turcii lui Baiazid 6.

Din păcate, istoria literaturii
nu-l consemnează însă pe Eminescu drept descoperitor al celui deal treilea exemplar al Cronicii lui
Moxa, întrucât, în 1878, când apărea în volumul lui Hasdeu, poetul nu mai era director al BCU Iaşi,
ca să completeze fişa manuscrisului lui Moxa, pe care-l consemnase în inventarul Bibliotecii cu
„autor: necunoscut”.

De altfel, în 1955, acest manuscris atrăsese şi atenţia lui Al.
Elian, care (într-un articol consacrat lui Mihai Eminescu) afirma că
„este, evident, un fragment de
cronograf românesc” 7. Manuscrisul din Iaşi (păstrat şi în pre –
zent în locul unde a fost achiziţionat de Mihai Eminescu: BCU Iaşi,
la III 20) cuprinde trei texte
diferite: mai întâi, „Esopia”, urmată „de la fila 42 r până la 68 v”
(pp. 71-124), de Cronograful lui
Moxa, după care „începe alt text,
scris de altă mână. Volumul
cuprinde, la sfârşit, numai pagini
goale” 8.

În textul de la Iaşi, după capitolul 1, „De începutul lumii”, urmează, ca şi în manuscrisul original şi în cel pus în circulaţie de C.
S. Nicolăescu Plopşor, „Împărăţia
lui Nevrod”, apoi capitolele despre egipteni, asirieni ş.a.m.d. „pâ-nă la dominaţia împăraţilor
romani”.

Manuscrisul din Iaşi, ca şi manuscrisul de la Craiova, ambele
având aceleaşi dimensiuni, se
opreşte la „cursul istoriei romane,
anume la capitolul «Împărăţia lui
Iulian cel fără de leage»” (cap.
37).

Cu câteva mici diferenţe, manuscrisul de la Iaşi corespunde textual cu cel de la 1640 şi, cu atât
mai mult, cu cel publicat de Nicolăescu-Plopşor, având aceleaşi
particularităţi.

Textul manuscrisului ieşean,
pe care-l vom numi, deopotrivă,
„al lui Eminescu”, e copiat „în
anul 1728”, aşa încât manuscrisul
lui Moxa de la 1620 este cu circa o sută de ani mai vechi decât manuscrisele descoperite la Craiova
(datat, după cum am văzut, între
1914-1925) şi Iaşi 9.

Existenţa celor două copii, alături de original (probabil, autograf) 10, ne dovedeşte că opera
cronicarului vâlcean a circulat şi
s-a răspândit nu doar în
Muntenia, ci şi în Moldova.

___________

1 P. P. Panaitescu, Cronograful lui Mihail Moxa, paragraf din „Istoria literaturii române”, vol. I, Ediţia a II-a revizuită, Bucureşti, 1970, Editura Academiei R.S.R., p. 333.
2 Victor Petrescu, Mihai Moxa, primul cronograf românesc, în rev. „Biblioteca”, [Bucureşti], Nr.7, iulie 2008, p. 1213.
3 B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 312 (în textul original din 1878, p. 357. Vezi şi N. Simache şi Th. Cristescu, op. cit., p. 97.
4 Vezi C. S. Nicolăescu-Plopşor, art. cit., p. 5-6.
5 De fapt, aceste informaţii, semnalate de Nicolăescu-Plopşor ca fiind lipsă, erau cauzate de o pagină omisă din neatenţie în copia adusă de Grigore Tocilescu de la Moscova, despre care Nicolăescu-Plopşor nu ştia, fiindcă nu cunoştea exemplarul colaţionat de Ioan Bogdan.
6 Eminescu a extras din capitolul 97 al Cronicii lui Moxa, “Împărăţia lui Manoil Paleolog”, imaginea bătăliei victorioase a lui Mircea împotriva lui Baiazid: “Şi fu războiu mare, câtu se întunecă de nu să vedea văzduhul de mulţimea săgeatelor (subl. n.) , şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul, iară paşii şi voevozii pieriră toţi” (Mihail Moxa, Cronica universală. Ediţie îngrijită, însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă. Bucureşti: Editura Minerva, 1989, p. 211), precum şi din pasajul referitor la campania în Bulgaria, de la Nicopole, condusă de Sigismund de Luxemburg, în 1396, la care a luat parte, cum bine adaugă Moxa, şi “Mircea voevod cu românii ”: “Deci mergea craiu pre uscat în jos, pre Dunăre, cu hvală (fală, n.n.) mare şi cu oşti tocmite, împlătoşaţi, poleiţi şi scripiia (sclipea; n.n.), de-ţ părea că răsare soarele (subl. n.)” (Ibidem, p. 213).
Din aceste imagini, s-a născut cel mai frumos tablou al gloriei românesti din poemul Scrisoarea III: “Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium! / Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,/ Iar sub poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;/…/Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ Orizontu -ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie /…/. Peste un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată / Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,/ Iar în urma ei se-ntinde falnic armia română (subl. n.)”
7 Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în „Studii şi cercetări de bibliologie”, Nr.1, 1955, p. 131. Vezi şi K. – H. Schroeder, art. cit., p. 527. 8Vezi K. – H. Schroeder, art. cit., p. 527. 9Vezi Ibidem, p. 527, 529.
10 Mihăilă consideră că acesta „este o copie foarte îngrijită a protografului pierdut, cu câteva mărunte greşeli de transcriere sau omisiuni” (G. Mihăilă, Notă asupra ediţiei la vol. „Mihail Moxa …, p. 85”).

Sursa: prof. dr. Dumitru LAZĂR/ revista Casa Cărții vâlcene, studiu apărut în foileton – nr. 9, 10 și 11 ale publicației.