Pornind de la ,,O zi mai lungă decât veacul”, de Cinghiz Aitmatov, care, la rându-i a preluat tema din epicul Manas

 «…o soartă
înfiorătoare îi aştepta pe cei ce rămâneau robi la juanjuani. Printr-o tortură
barbară, aceştia nimiceau memoria robilor. De obicei asta era osânda tinerilor
capturaţi în luptă. Mai întâi erau raşi pe cap, apoi înjunghiau în preajmă o
cămilă voinică şi o jupuiau de piele. Alegeau partea cea mai grea şi mai groasă
de la grumaz şi o tăiau în bucăţi, pe care le trăgeau, aburinde încă, pe
capetele rase ale robilor. Pielea de cămilă se lipea pe dată de cap, strâns,
aidoma căciuliţelor de baie din zilele noastre. Asta se chema „a pune şiri”.
Cel ce era supus unei asemenea proceduri, fie că murea, neputând să îndure
cazna, fie că-şi pierdea pentru toată viaţa memoria, transformându-se în
mancurt, rob ce nu-şi ţinea minte trecutul.

După ce le trăgeau pe cap
acele şiri, juanjuanii cetluiau într-un butuc gâtul fiecărui osândit, pentru ca
acesta să nu se poată atinge cu capul de pământ, şi astfel era dus cât mai
departe de sălaşele omeneşti, să nu i se audă răcnetele sfâşietoare, şi era
lepădat în largul câmpului, în bătaia soarelui, fără apă şi fără mâncare, cu
mâinile şi cu picioarele legate.

Cei părăsiţi în camp
întru chinuitoarea osândă îşi aflau mai toţi pieirea în bătaia soarelui din
Sarozeci. Din cinci-şase rămâneau unul sau doi mancurţi. Şi vezi că nu piereau
de foame şi nici de sete, ci numai din acele chinuri ce le provoca, uscându-se
şi strângându-se, pielea cea crudă de cămilă. De a doua zi prindea a creşte
părul pe capetele rase ale mucenicilor. Firele aspre şi drepte de păr asiatic
se înfigeau adânc în pielea de cămilă. De cele mai multe ori, neaflând ieşire,
acestea se îndoiau şi se înfigeau din nou în pielea capului, pricinuind o şi
mai cruntă durere, încât li se întuneca mintea. Numai în a cincea zi veneau
juanjuanii să vadă de-a mai rămas în viaţă vreunul din osândiţi. Dacă-l aflau
în viaţă măcar pe unul, îl slobozeau din lanţuri, îi dădeau să beie şi, cu
trecerea timpului, îl puneau pe picioare, întorcându-i puterile. Acesta era
acum robul-mancurt.

Mancurtul nu ştia cine
este el, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi ţinea minte
copilăria, tatăl, muma, într-un cuvânt, nu se simţea a fi făptură omenească.
Asemeni unui câine, mancurtul îşi cunoştea numai stăpânul. Cu străinii nu
comunica. Toate năzuinţele lui se reduceau la săturarea pântecului. Alte griji
nu avea. De obicei, mancurţii erau siliţi să facă munca cea mai grea, mai
murdară, ori erau ţinuţi pentru cele mai sâcâitoare îndeletniciri, care cereau
doar o nătângă răbdare. Numai un mancurt, aflându-se mereu în preajma turmei de
cămile scoase la păşunat, putea să îndure în singurătate nesfârşita pustietate
a Sarozecilor. El, unul, înlocuia în acele îndepărtări o sumedenie de robi.
Să-i aduci de mâncare – atâta cerea; şi-ţi stătea să lucreze la nesfârşit,
iarnă şi vară, fără a se plânge de lipsuri şi fără a simţi povara sălbătăcirii.
Mai presus de toate pentru mancurt era porunca stăpânului. Fiind adus la starea
de dobitoc, era cu desăvârşire supus şi neprimejdios. Nici prin gând să-i treacă
vreodată că ar putea fugi sau că ar putea să se răzvrătească – lucrul cel mai
grozav pentru stăpânitorii de robi – de aceea nu se cerea să-l ţii în pază…»

&&&

Cuvântul mancurt
(ortografiat uneori mankurt, probabil pentru a sublinia transliterarea din
alfabetul chirilic) provine probabil din mongolă „manguurakh” și poate fi
tradus ca „prost”.

Apare în lumea modernă în
romanul <<O zi mai lungă decât veacul>>, de autorul kirghiz Cinghiz Aitmatov, care, la rândul său, l-a preluat din epicul Manas, o legendă
tradițională din Kârgâz.

Un mancurt este un
prizonier de război care a fost afectat spiritual de o anumită tortură
chinuitoare și devine doar un sclav care servește un stăpân.

Transfer la politica și
sociologia modernă

În țările vorbitoare de
turcă, „mancurt” este adesea folosit pentru o persoană care acționează
irațional și dăunează mediului. Așa spune autorul N. Shneidman, care este și un
expert în literatura rusă: «Motivul Mancurt din tradiția din Asia Centrală este
ideea dominantă a romanului și conectează diferitele etape narative și secvențe
de timp. În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, cuvântul mancurt a intrat în
vorbirea de zi cu zi pentru a descrie înstrăinarea oamenilor și a istoriei lor
de propria societate, de către asupritorii lor. În fostele republici sovietice,
termenul a fost folosit pentru a reprezenta acei non-ruși tăiați de propriile
lor rădăcini etnice de efectele sistemului sovietic.» – Norman Shneidman.

Mai trebuie spus că
Romanul lui Aitmatov a fost ecranizat în Turkmenistan sub numele „Mancurt”, iar
filmul poate fi găsit pe YouTube.

Foto și selecții text (original – în germană).

&&&

Alineatul introductiv
este o selecție din „varianta comprimată după romanul «O zi mai lungă decât
veacul»”/ Cinghiz Aitmatov – foarte interesantă și pe care o recomandăm ca
lectură; o putem accesa urmând această legătură. 

Desigur, volumul «O zi
mai lungă decât veacul» poate fi citit la Sala de lectură a Bibliotecii
Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea sau împrumutat pentru acasă.

______

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #tradiții #obiceiuri #mancurt #spalareacreierelor #mancurtizare #creierespalate #creierspalat #dictatura #dictaturi