Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (4)

— urmare din 8 aprilie 2026 —

Duminică, 26 noiembrie 1961

Spre dispensar cu Reli şi Geta. Reli vede un băieţaş
din Găujani. Plină de mîndrie, strigă: „Găujănenii ca țiganii, Boişorenii ca boierii„…

Băiețelul răspunde prompt şi usturător: „Boierii la
puşcărie, la Sibiu” (Sibiul e tot ce poate fi mai bun şi,
după cum văd acum, şi mai rău, în concepția boișorenilor:
o culme în toate sensurile).

Geta mă informează că azi mama ei taie o gîscă rănită,
apucată rău de gît de-o altă gîscă. Întreb, într-o doară,
de ce-o fi apucat-o… Răspunsul vine cu totul neaşteptat:

— A muşcat-o una d-a noastrele, că n-o suferea, că
era din Bumbueşti…

Conform ordinului Sanepidului, trebuie să începem vaccinările şi revaocinările antidifterice, după catagrafia соpiilor din cele trei sate. Astăzi mergem în Găujani.

Ne iese în cale o femeie cu un copil muribund. Are
2 ani, dar numai 7 kg greutate (mai puţin decît un copil
de opt luni!). Diagnosticul este prea evident: atrepsie,
decompoziţie. Femeia aleargă la popă. Dar nimeni nu-i
mai poate ajuta cu ceva. După vreo jumătate de oră aflu
că a murit.

Pînă să ajungem la şcoală, sînt chemat la alt copil.
Are o diaree abundentă. Îi prescriu talazol, B complex, acid lactic şi-i explic mamei regimul alimentar de urmat. 

Din vîrful unui deal, ca un arhanghel al dreptății, nea
Mihai Ispas, omul de serviciu al sfatului, sună din goarnă,
anunţînd populația să vină la vaccinare.

În grupuri strinse sosesc mamele cu copiii. Fiind vorba
de-o evidenţă precisă a celor vaccinaţi, mă ocup personal
cu înregistrarea şi trierea copiilor. În acelaşi timp îl urmăresc pe Roşianu cum inoculează vaccinul. Dan s-a dus în
sat să îndemne mamele să nu ne ocolească. (Aşa zice el,
deşi eu ştiu c-a plecat după țuică…) 

O femeie vine la vaccinări cu toată „pujdina” (droaia!) de copii. Şi n-are decît… 11, între 6 luni şi 9 ani. Facem
zece inoculări. 

Concomitent cu vaccinările, facem şi profilaxia DЕТ
(distrofia endemică tireopată = guşa), dînd fiecărui copil
care nu-i la şcoală (deoarece aceştia primesc acolo), cît şi
adulților, tablete de iodură de potasiu. Tara Loviştei este
o regiune endemică puternic guşogenă, şi guşa e una dintre bolile cu cea mai mare extindere în masă la Boişoara.
Pe la 3 sîntem gata cu vaccinarea în Găujani.
Azi, la masă, am mîncat o friptură excelentă din carne
de mistreț.

Pe seară, avînd nevoie de-o carte, fug pînă la dispensar. Aici dau peste un copil de 10 ani, cu capul spart. Are o plagă mediofrontală, cu deschiderea sinusului frontal stîng şi cu rinoragie. Îl trimit de urgență la Brezoi, după ce-i dau primul ajutor.

Mi-e dor de muzică!

Luni, 27 noiembrie 1961

Deşi luni e ziua mea liberă, trebuie să isprăvesc cu vaccinările antidifterice şi-n Boişoara.

Prima

vizită, acasă, mi-o face tatăl copilului decedat ieri. În mod
trebuie
stupid, să completez certificatul de deces, care cere să se precizeze în mod stupid nici mai mult, nici mai puţin decât trei cauze de moarte. E ceva mecanic şi absurd, deoarece un om poate muri de-o singură cauză (trăznit, înecat, degerat, împuşcat,

de cancer), dar poate muri şi de-un număr mai mare de cauze, conjugate, să zicem cinci. De unde atunci trei obligatorii? O cauză o inventez pe de-a-ntregul: stenoză mitrală! (Să vină cineva să mă
corecteze sau să învie copilul!) A doua, pe jumătate:
bronhopneumonie. (Tatăl afirmă că băieţelul ar fi avut
„fierbințeală“ şi ar fi „gîjîit”.) Singurul adevăr pe care-l
spun şi-l susțin este că era atrepsic. De fapt, în mod real,
nu ştiu de ce a murit copilul şi, dacă a murit, de ce fenomenul s-a produs tocmai ieri şi nu altă dată, anterior sau
ulterior. Chiar faptul că prezenta fenomene morbide asociate (era degenerat: n-avea unghii, iar ultimele două
falange erau sudate între ele) nu mă ajută la explicarea
faptelor. Mă aflu într-o zonă obscură a medicinei.

Facem inoculări. La rînd: clasele I si a II-a ale şcolii
din vale, peste gard de locuința mea. Copiii sînt cuminţi
şi arătoşi. De la grădiniță plîng doar vreo doi băiețaşi, de
la grupa mijlocie… După ce i-am vaccinat, copiii ies în
curte şi încing spontan o horă.

Marti, 28 noiembrie 1961
 

În drum spre dispensar, mă întîlnesc cu un bătrîn cărînd, din greu, un sac în spate.

Îl întreb (gata să-l ajut, dac-o fi nevoie):

— Ce-ai acolo, moşule? 

Îmi răspunde hitru: 

— Ia. Lînă de găină… 

Azi am împlinit 200 de consultații.
 

Drept multumire pentru facerea unor injecții, o femeie îi aduce lui Roşianu nişte țuică de pere (pe-aici i se spune
livei…). cam vreo doi-trei litri. Cu zahăr e foarte gustoasă. Beau, pe nerăsuflate, trei ceşti la rînd. 

Seară calmă, cu cer acoperit. E o întunecime de să-ți scoți ochii. În casă e cald şi plăcut. Mi se pare ciudat, dar
chiar şi o lampă de gaz te poate orbi!

De alături, din bucătărie, aud muzică.

Scriu, citesc şi ciulesc urechile la zgomotele tainice ale
nopţii. 

Mă trezesc din somn bubuituri repezi, prelungi, răsunătoare, ivite din ciocnirea unuí pumn viguros cu tăblia
de lemn a uşii. E întuneric catran. Năuc, cobor din pat.
Pipăi aerul şi, bijbîind, ajung la… sobă, care se află la
picioarele patului. 

Strig omului care bate din nou: 

— Aşteaptă puţin! şi caut să mă concentrez asupra
drumului pe care trebuie să-l urmez.

,,Da, da, uşa e încolo”, îmi zic, și casc de-mi trosnesc
fălcile. O apuc spre uşă, mă ciocnesc de un scaun de văd
stele verzi, pipăi oglinda şi, în fine, ajung la ținta jinduită. Deschid uşa: beznă!

Omul aprinde lanterna şi mă orbeşte cu fascicolul de
lumină. De afară răbufneşte un val de frig. Îmi strîng bine
bluza pijamalei şi-l poftesc înăuntru. Aprind şi eu lanterna şi, trezit de-a binelea, îl întreb, abia reţinîndu-mi un
frison:

— Ei, care-i baiul? 

— Dom’ doctor, vă rog ca pe Hristos, veniţ’ urgent
nevasta mea trage să moară…  

Doamne! oare de cîte ori am auzit această formulă
total neadevărată? Neîncrezător în ,,gravitatea” faptelor (care astfel spuse îmi fac un mare deserviciu, tocindu-mi
oarecum „vigilenta”), îl întreb:

— Bine, bre omule, dar ce-o doare?

– Toate helea, dom’ doctor, venit’ s-o vedeți. Să trimiț după popă s-o grijească?

Mă fac că n-aud ultima întrebare şi continuu:

— Bine, dom’le, viu. Da’ pe unde stai? 

— Vizavi de coperativă, domn’ doctor; întrebați de-ai lu’ Prodişteanu. Acolo stau.

Îl asigur că voi veni şi-l trimit înainte.

Singur, îmi frămînt creierii: oare ce medicamente să iau cu mine? Nu mi-am pus încă la punct trusa de urgenţă, fiindcă n-am toate tipurile de medicamente necesare pentru aşa ceva (ca, de exemplu: morfină, cafeină, lobelină, citizină, luminal, ser antitetanic etc.). Încep să mă îmbrac. Mă spăl la repezeală şi plec la dispensar, în trecere pe la Prodişteanu, cel care stă „peste drum de coperativă”… Cooperativa e la doi paşi de mine, aşa că ajung repede.

Strig la casa bănuită:

— Tovarăşu’ Prodişteanu! Tovarăşu’ Prodişteanu! Și aştept.

După cîteva minute, iese o nevastă tîrşîind papucii şi legîndu-şi basmaua:

— Da’ ‘mneta pe cine caţi?

— Ia pe Prodişteanu. Are nevasta bolnavă!

După un moment de gîndire, femeia îmi spune:

— Da nu stă pe-aici nici un Prodişteanu. Noi sîntem
de-ai lu’ Telebuş…

— Da’ bine, femeie, – zic eu, ieşindu-mi din fire,
cam fără motiv, ce-i drept – mie, bărba’-su aşa mi-a
spus: „stau vizavi de coperativă“…

Femeia se-ncruntă, îşi leagă mai bine basmaua, stă, se
frămîntă, se gîndeşte, apoi strigă:

— Tălicăăă! Ia ieşi o ţîr’ pîn-afar’ că te cată cineva.
Răsuflu uşurat, dar din eroare…

„Tălică“ iese, în izmene lungi, cu şireturi atîrnînde,
scărpinîndu-şi de zor pieptul gol şi păros, mă măsoară
sever de sus pînă jos, aude despre ce-i vorba, stă, se gîndeşte, şi-mi spune:

— Da ai lu’ Prodişteanu stă în Găujani! E ăla de-o
tine pe sora lu’ nevasta lu’ Bolovănică, soră cu aia de-o
ține a lu’ Nică Vasile din Găujani…

Gîtuit de furie şi neputință, plec. Cerul stă să se prăvălească peste mine.

Afară-i ceață deasă. Sulurile albe, mişcătoare, învăluie totul, cotropind Valea Boişoarei. Cînd şi cînd, se
ivesc în faţă contururi ciudate. Deşi mă grăbesc, priveliştea fiind rară, fac cîteva fotografii. Aş dori să fie de
efect. 

De la dispensar îl iau cu mine pe Dan (care-i mult mai
tînăr decît Roşianu) şi-i tragem o fugă, în cel mai propriu
înțeles al cuvîntului, pînă în Găujani, la bolnavă. Femeile
întîlnite pe drum se uită bănuitor la noi, şi mai ales în
urma noastră: să vadă şi ele de cine sîntem fugăriți! Am străbătut drumul in 11 minute! Intrăm în casă ca un uragan: urgenţă!
Diagnosticul: femeia avea trinji, adică hemoroizi!

Ne întoarcem agale. Afară-i un soare de mai! De la
dispensar, ne ducem în trio la Bumbuesti, pentru vaccinarea antidifterică a tuturor bumbueştenilor între 6 luni şi 8 ani, conform hotărîrii Ministerului Sănătății.

Coborîm în vale, pe lîngă sfat, orbiti de lumină. Soarele de azi s-a rătăcit în anotimp, venind din primăvară.

Auzim, din drum, gornistul sunînd. E Lăică Baciu, cel
de-al doilea om de serviciu al sfatului, ajutîndu-ne să
adunăm copiii.

Ne ajută la imobilizarea copiilor recalcitranţi tovarăşul
Văcăruş, îngrijitorul şcolii, un om spînatic, sprințar la
minte şi hazliu. Astă-vară, îmi povesteşte el, a fost cioban
pe lîngă Răşinari şi printre alte pățanii istoriseşte şi cum
a scăpat cu viață dintr-o întîmplare cu final de obicei tragic. Nea Văcăruş încheie:

— Şi, după cum v-am povestit, dom’ doctor, ursu’ a
prăvălit bolovanu… Dacă nu mă feream, acolo-mi spoia
creierii… Poi nu?

După isprăvirea îndatoririlor medicale, stăm la masă
şi taifas, acasă la un pacient, moş Mihăilă Mohanu, bolnav
cronic, reumatic. 

Pentru seara asta am stabilit şi alegerile de Cruce roşie pe sat şi pe gospodărie. Mai avem vreo două ceasuri
pînă la şedinţă… Între timp, aud zicale de-ale ciobanilor,
din vremea de demult:

Cu cămaşa roată-roată
Brînză n-am să-mbuc odată… 

Eu muncesc pe brînci o vară

Şi nu-mi dai să mînc o sară.

Moşul, de vreo 62 de ani, a fost în tinerețe argat la stînă. Cum tocmai se aduce țuică la pui fript, discuția, aprinsă, vizează țuica.

— Ia gustați, dom’ doctor, ce ziceți de țuica asta de
oală? Asta nu-i ca aia de cazan…

— ?!

Comparăm cu nişte livej. Eu bat pentru livejul îndulcit
şi n-am de partea mea decît femeile…

— Ce să fac, dacă țuica nu-mi place! explic eu.

Toți, în jur, rîd cu hohote, ca de-o glumă bună. Nu
insist asupra adevăratei mele păreri, spre a nu strica frumuseţțea… glumei (involuntare!). Moşul continuă:

— Da’ numa’ să beţ’ „tuică de ardei cu găinaţ“, ori
„țuică în care se stîmpără hieru’nroşit” sau cum face unii
„cu praf de cal (?), praf de var şi fum de tutun”, şi n-oți
mai vrea nimic altceva… (Sfinte Dumnezeule! i-auzi cu
ce minunății vrea să mă desfete moşu…)

Cînd plecăm, auzim afară plînsetul unui copil. Bunica
(nevasta lui moş Mihăilă) îl ceartă:

— Taci, mă! Şi către noi: Unde plinge, nu curge
sînge…

Despre şedință, care a început către ora 20, cuprinsă
în timp şi-n spaţiu între pasionante partide de şah (campion bumbueştean fiind profesorul Ionică Piloiu) şi „dreasă“
cu muzică mexicană, difuzată puternic la radio, nu mai
spun nimic.

Am fost cu totul vreo 15 oameni (deşi în procesul-verbal vor apărea peste 200!). O minciună care nu-mi place
de loc. 

În drum spre Boişoara sîntem chemați de-o „urgenţă”
care nu-i nici măcar o gripă. Afară-i un întuneric cu sclipiri
de antracit. Noroc că avem cu noi cele două felinare. Noaptea parcă-i noroi mai puţin. Probabil pentru că nu-l vedem… 

Înainte de-a ajunge acasă, mă prinde ploaia.

Joi, 30 noiembrie 1961

— Dom’ doctor, n-am priceput nimic din „raţeta” care mi-aţi dat-o, mă acostează astăzi o femeie. 

Mă uit la ea atent şi-ncerc să-mi amintesc despre cе „raţetă“ o fi vorba. O iau pe departe:

— Dar de ce sufereai ultima dată? (şi accentuez pe
ultimele două cuvinte cît pot).

— Poi cum?Tale nu ştii? Cu „administraţia”. N-a
venit la soroc și mi-ai dat „nasturi să-mi vină” şi n-am
priceput nimic…

(Pe-aici aşa se spune în ceea ce priveşte eficacitatea
unui tratament : bun = am priceput, rău = n-am priceput…)

Lămurit, îi explic pe înțelesul ei că, dacă în urma tratamentului pe care l-a urmat, menstruația nu s-a ivit, la
6-8 săptămîni urmează să fie trimisă la Vilcea sau la
Brezoi, pentru întrerupere de sarcină. O întreb, referindu-mă la chiuretaje:

— Dar ai mai făcut pînă acum?

— „Chilotaje”? Iaca na! Făcui încă şapte…

Cînd dau să trec Boişoara spre dispensar, observ (cam
peste drum de nea Vasile Albu) o scenă amuzantă, dacă
nu chiar duioasă: o femeie mulge o vacă într-un tarc; în
afara ţarcului, o vițică – să tot aibă vreo trei săptămîni –
tărcată toată cu alb se foieşte de colo-colo, întinzîndu-şi
botul umed şi mugind rugător. Ar bea și ea puțin lapte…

Zi grea. La dispensar ca la moară. Unul intră, altul
iese şi sala de aşteptare tot plină.

— Ce-i facem, nene Roşiene, cu mulțimea asta? 

Domnu’ Roşianu dă resemnat din cap. Mă priveşte
blind, ca totdeauna, şi-mi spune:

—  Deh, domnule doctor, asta-i meseria noastră…

li dau dreptate. E meserie pe alese. Nu ți-o-ndeasă nimeni pe gît.

Sîntem la a 250-a consultație (a 50-a de azi!) şi coаda-i tot în stradă… E aproape 5 şi încă n-am terminat, deşi,
în mod reglementar, ar fi trebuit „să trag obloanele” la
ora 3 fix, după program.

Mi-e foame!

La 5 şi un sfert (după o prealabilă înţelegere cu pacienții), plec de urgență spre casă. Altfel chemam Salvarea! Ajung, mănînc şi mă lungesc puţin. La 6 şi jumătate sînt înapoi. Bolnavii s-au mai rărit.

Mă reîntorc acasă pe la 10 şi jumătate, pe întuneric.

Ascult, la aparatul de radio al gazdei, Simfonia a 40-а
în sol minor de Mozart şi, mai tîrziu, Concertul pentru
vioară şi orchestră de Felix Mendelsohn-Bartholdy.  

Citesc puțin şi mă culc. E prima oară de cînd sînt la
Boişoara cînd simt că m-a ajuns cu adevărat oboseala.

Va urma:

— Vineri, 1 decembrie 1961 —

Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.

Imaginile din colaj una câte una cu explicații – la această legătură.

_____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #istorie #MediclaBoișoara #Boișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PetrePandrea #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei