Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. VI/ text

Impresionat de cîntecele interpretate de Maria, pianistul german trimite artistei cîteva rînduri omagiale. 

Comesenii discută, firesc, despre muzica noastră populară, despre arta interpretativă a Măriei şi multiplele-i însuşiri.

Ionel Perlea intervine în discuţie cu modestia-i carac­teristică :

— Cu puţina mea pricepere în ale muzicii populare, eu cred că Maria Tănase deschide, cu excepţionala-i personalitate, epoca adevăratei interpretări a cîntecului nostru popular, evidenţiindu-i autenticitatea şi reliefîdu-i cu vigoare înţelesul profund al versurilor, valorificând creaţia folclorică la un nivel ce stîmeşte interesul, deopotrivă, al simplilor ascultători cît şi al specialiştilor din ţară şi străinătate. Fără să ştie, Maria pune temeiurile unei şcoli care va sluji generaţiile viitoare. Trebuie să fim recunoscători lui Rogalski şi maestrului George Enesou, care de la început i-au desluşit marile ei însuşiri şi le-au apreciat fără nici o rezervă.

Walter Gieseking adaugă:

— Aveţi dreptate ! Ascultînd-o acum descopăr un univers inedit de melodii şi teme folclorice, care, pur şi simplu, mă tulbură, mă emoţionează.

Catrenele lui Alfred Pagoni

Şi astfel, într-o seară Maria citeşte de pe estrada „Wilson“-ului catrenele în care este satirizată de necunoscutul autor şi apoi roagă asistenţa să-i îngăduie să… cînte răspunsul…

Cupletul-răspuns, întocmit cu ascuţită vervă, presărat cu glume culese din versul popular şi „zis“ cu multă ironie, înre­gistrează un imens succes.

De atunci, seară de seară, asistenţa îi cere — aplaudînd-o îndelung — să citească versurile anonimului şi apoi să cînte cu cupletul-răspuns.

Vîlva pricinuită de replică alungă liniştea autorului, zăpă­cit de întorsătura iscată de încercarea ironiilor lui, care produseseră exact efectul contrar, îngăduind astfel cîntăreţei să obţină un nou succes.

Alfred Pagoni îşi ia inima în dinţi şi vine la ,,Wilson“ s-o asculte.,.

Cucerit de improvizaţia scînteietoare a răspunsului-cuplet, o aplaudă şi el, se ridică apoi de la masă, felicitînd-o în văzul tuturor, dându-şi în vileag paternitatea catrenelor, adăugînd :

— Cupletul-răspuns, care ţi-a prilejuit acest succes, îşi are motivul de inspiraţie în versurile mele. Cred că n-ai să mă uiţi cînd va fi vorba de… încasarea drepturilor de autor!

Duelul satiric Maria—Pagoni alimentează o eflorescenţă epigramistică. Din teancul păstrat de cîntăreaţă, desprindem una din perioada estradei wilsoniene:

Cîntăreţul de crîşmă 

Momentul de la „Neptun“, unde — cum spunea ea suges­tiv — putuse ,,să-şi deshame caii“ evoluînd în voie în mij­locul tarafului, sincroniziîndu-şi perfect acompaniamentul cu ritmul original al interpretării — o îndeamnă ispititor să nu părăsească estrada „crîşmei“.

— Cîntînd, mărturiseşte Maria în însemnările ei, am trăit adeseori, închipuirea că smulg din pămînt stejari bătrîni cu rădăcini adînci, altădată am avut impresia că plutesc pe cren­gile lor subţiri, pe frunzele lor delicate sau pe ace de brazi, iar uneori am simţit că mă înalţ pe crestele munţilor…

Asemenea stări sufleteşti, purtînd-o în lumea închipuirii, le încearcă numai în tovărăşia tarafului care o urmăreşte atent şi-şi mlădiază acompaniamentul pe ineditul interpretării ei, în atmosfera creată de cîntăreaţă peste tot unde îşi plimbă cîn­tecele.

În adevăr, Maria Tănase făureşte un climat nou cu pre­zenţa ei pe estrada crâşmelor.

Pînă la apariţia ei, cîntăreţii de restaurant — chiar cei dăruiţi cu real talent — erau priviţi ca o categorie minoră a interpreţilor de romanţe, şansonete, cuplete sau chiar muzică populară.

Clientela localurilor respective îi asculta distrată, intercalîndu-i printre bucatele servite sau închinările de pahare, în du-te-vino-ul chelnerilor şi gălăgia picolilor. Atari atitudini orînduiau cântăreţul şi orchestra într-o situaţie umilitoare.

Maria preface integral această penibilă atmosferă.

Cu bogatu-i repertoriu, mereu alimentat de la sursă, cu ţinuta-i mîndră, dublată de distincţia eleganţei vestimentare caracteristică întregii ei cariere, cu temperamentu-i vulcanic dezlănţuit în trăirea cântecelor, al căror conţinut vibrează in­candescent fără să topească totuşi nici una din boabele stihu­rilor, cîntăreaţa, desprinsă dintre florile grădinii din Livada cu Duzi, îşi durează de la început un prestigiu, care impune asistenţei corijarea obişnuitei atitudini de crâşmă.

Clientela înţelege acum că artistul ce se dăruie artei sale trebuie ascultat cu ţinuta cuviincioasă a spectatorului de teatru.

Şi încă un amănunt: pe estrada crâşmei oricât de îmbie­toare este seria neînfrântă a succeselor, Maria nu îmbracă niciodată costumul naţional, socotind întotdeauna ambianţa ne­potrivită prezenţei veşmîntului voevodal creat de imaginaţia ţărăncilor noastre, cusut şi înflorit cu mâinile lor măiestre.

Microfonul 

Numai că, o bună parte a cîntăreţilor nu ştie să valorifice artistic calităţile acestui aparat, pe care ştiinţa ni l-a dăruit spre a înlesni perceperea în cît mai bune condiţii a jocului desfătător al sunetelor împerecheate în urzeala melodică. Dese­ori, folosirea microfonului realizează schiţa unui desen stîngaci, cînd nu alunecă de-a dreptul în caricatura grotescă a lipsei de naturaleţe.

Maria îşi face din microfon un tovarăş de cîntec, mînuindu-l cu graţia mîngîierilor discrete, stînd de vorbă cu el pe șoptite, alintîndu-l, apropiindu-şi-l de suflet pentru ca să-i transmită frămîntarea, ca să-i redea credincios simţirea, expri­mând zbuciumul ei interior.

Cei ce păstrează în amintire imaginea Maria-microfon încearcă emoţia prilejuită de arta cu care interpreta îşi dăruia complexa-i vibraţie lăuntrică tovarăşului de cîntec. Şi, din această dăruire, cu care atîţi cîntăreţi se prăbuşesc în banali­tatea exhibiţiilor cabotine, Maria creionează viziunea originală a unui moment purtînd pecetea măiestriei artistice.

Prin spitale 

Jalea războiului şi revolta poporului au ecou puternic şi în sufletul Măriei.

Curînd spitalele ţării se umplu cu răniţi.

Ca să aline suferinţa celor trimişi să lupte pentru o cauză ce nu era a lor, Maria colindă, din primăvara anului 1942, săllile spitalelor, doinind durerile de veacuri ale poporului şi înseninând feţele crispate ale fiilor lui, cu glumele cupletelor şi mereu înnoitul repertoriu anecdotic. Se opreşte lingă paturile celor răniţi greu, îi mîngîie cu vorba, cu surîsul izvorînd din iubirea ei pentru mulţimea anonimă în necurmată tristeţe, dornică de izbăvire.

Cîntecele Măriei aduc, în atmosfera sumbră a spitalelor, lumina nădejdilor urcînd către limanul împlinirilor, mijind în perspectiva viitorului apropiat…

Într-una din zile, la spitalul Polizu, se găseşte la căpă­tâiul unui rănit care-şi pierduse cunoştinţa. Nu-şi mai amin­teşte cum îl cheamă, de unde este, nimic din ce se întâmplase cu el, neputincios să articuleze vreun cuvânt. Se vaită; îi e foame; mănîncă în neştire, dar nu se satură.

Maria se aşează lîngă el şi-i cîntă. Pe fuiorul melodiei, trezit parcă din somn adînc, rănitul — lovit de afonie şi amne­zie — începe deodată să vorbească, iar amintirile se luminează; îşi spune numele, anul naşterii, satul dîmboviţean de baştină, locul unde fusese rănit… îşi aminteşte de părinţi, de copii, de nevastă.

Miracolul cîntecului îl scoate din negură.

Ca să scape câţiva colegi de teatru trecuţi pe lista neagră a chinurilor cumplite din lagărele dintre Nistru şi Bug, Maria acceptă să cînte la o festivitate organizată de ministerul pro­pagandei. Cîntecele ei produc o adîncă impresie.

Întrebată ce dorinţă ar vrea să-i fie împlinită ca răsplată pentru înoîntarea încercată ide interpretarea melodiilor popu­lare, cîntăreaţa întinde discret ministrului o listă cu numele prietenilor proscrişi :

— Doresc să fie şterşi de pe listă!

— Bine, doamnă, dar… asta nu se poate !

— Da ? Dar mi-aţi făgăduit că-mi împliniţi dorinţa.

Ministrul înghite în sec, se înclină şi… prietenii Mariei sînt salvaţi.

Cîntăreaţa nu se împăunează în nici o împrejurare cu ce-a făcut în zilele grele pentru alţii. Îşi tăinuie fapta cu o exemplară discreţie.

Acum însă după moartea ei, o putem spune, mai ales că unii dintre cei salvaţi atunci de Maria trăiesc încă şi se bucură azi din plin de binefacerile libertăţii instaurată de pu­terea populară.

— la, spune-mi ce te rnînă la mine?

Îi murise maică-sa şi rămăsese singură, mâhnită şi stin­gheră. Fata vorbeşte cu glas surdinat, povestindu-şi simplu durerea. Maria ascultă povestea Anei şi-i surprinde pleoapele umezite. O întreabă, mîngîindu-i obrazul :

— Şi, ce ai dori ?

— Să-mi daţi un sfat, o îndrumare.

Şi de atunci, Ana Vancea din Maramureş rămîne lingă Maria, iubind-o, simţindu-se ca o soră mai mică a cântăreţei, uitînd încetul cu încetul de necazuri, însoţind-o pretutindeni, în turneele din ţară, încercînd laolaltă bucuriile, amărăciunile, lipsurile.

Ca şi Vasile Pester, Anuţa n-o dezamăgeşte.

Îi stă alături prietenă credincioasă, pînă în clipa cînd Măriei i s-au stins luminile ochilor.

Pinocchio 

Figură originală, roşcovană, subţirel ca un puiet de cais, sprinten ca un mînz de rasă, apare pretutindeni şi dispare ca un scamator fără voie. Îl pasionează, pe vînt, pe ploaie, cursele de cai…

Maria îl botează Pinocchio.

Prietenii casei îl strigă tot Pinocchio, iar iscusitul coafor, măgulit de numele cel nou, sunîndu-i plăcut la ureche, se socoteşte jucînd rolul unui personaj dintr-o piesă de teatru. Se crede făcînd parte din lumea artiştilor; se mândreşte, fără s-o mărturisească că este înglobat în ansamblul artistic din casa Mariei Tănase…