Doru Căpătaru – Restituiri/ Chipuri şi popasuri vâlcene în opera lui Gala Galaction

Unul dintre cei mai mari scriitori români ai tuturor tim­purilor, Gala Galaction, a avut legături strânse cu judeţul Vâlcea. Grigore Pişculescu, pe numele său adevărat, s-a născut, după propria-i mărturisire, la 16 aprilie 1879, în „va­tra Schitului Dideştii din Teleorman, schit aşezat între pădurile bătrâne” de la întâlnirea pârâului Tecuciu cu râul Vedea. Era fiul lui Nicolae Pişculescu, arendaşul moşiei Dideşti, şi al Chiriachii, fiica preotului Constantin Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Roşiorii de Vede (1). În perioa­da cursurilor primare — clasa I şi a Il-a, în satul natal şi apoi în Roşiorii de Vede — „târg de pe ţărmul Vezii”, a cunoscut pentru întâia oară „chemările dăscăleşti şi rătăcirile în visuri, în poezia câmpiei şi a codrului şi în labirintul cărţilor şi al cititului, într-o lume de «pace câmpenească», ce au cons­tituit „primele semne suspecte de viitoare patimă grafică” (2).

Pe preotul Teodor Bălăşel, Galaction îl cunoaşte în pe­rioada în care destinele lor s-au împletit în mod fericit, pre­destinaţi parcă pentru o prietenie sinceră şi durabilă – Grigo­re Pişculescu, defensor ecleziastic pentru Episcopia Olteniei, sub jurisdicţia căreia se afla şi teritoriul judeţului Vâlcea, iar preotul Teodor Bălăşel, membru şi, mai târziu, preşedinte al «Duhovnicescului Consistoriu» al Sfintei Eparhii a Râmnicu­lui Noul Severin. În această perioadă, între cele două figuri marcante ale universului literar românesc, care s-au evidenţi­at atât în viaţa duhovnicească, dar mai ales prin munca pe o­gorul scrisului, s-a legat prietenia ce a durat până la trecerea în eternitate a preotului vâlcean şi chiar dincolo de ea. Ocu­paţiile legate de menirea lor teologică i-au determinat să în­ceapă un dialog spiritual, mai presus de cel convenţional, re­zultat şi din corespondenţa care s-a înfiripat între cei doi, în­cepând cu anul 1910. Întâlnirile şi dialogul dintre cei doi pe tema spiritualităţii româneşti au fost numeroase şi fructuoase. Preocupările şi chemările lăuntrice ale preotului Teodor Bă­lăşel au constituit, cu certitudine, un imbold pentru mai tâ­nărul său confrate, concretizate în vasta operă de mai târziu a lui Gala Galaction. „Ctitorul folclorului oltenesc” a avut o contribuţie neîndoielnică la creionarea chipurilor şi priveliş­tilor vâlcene în opera lui Gala Galaction. În perioada cola­borării lor duhovniceşti şi, cu siguranţă, a celei literare, Ga­laction scrie „Copca Rădvanului”, „În pădurea Cotoşmanei”, „Lângă apa Vodislavei”, „Gratie şi Palamon”, unde nălucile unor „întâmplări năzdrăvane şi diavoleşti” desprinse din istorisirile celor ce păzeau noaptea vitele pe câmp, ale babe­lor bolnave care se reîntorceau din morţi, spunând în neştire ce este în iad şi ce este în rai… „urşi legaţi în căruţă şi dăn- ciugi în pielea goală” au fost admirabil grefate în spaţiul de basm al pădurilor vâlcene, care stăpânesc precum „o noapte verde şi nesfârşită”. Legendele cu haiduci, personaje de basm şi iubiri imposibile, jafuri turceşti şi judecăţi cu sabia, sunt plasate în peisajul şi atmosfera de basm a Vâlcei, într-un „spaţiu care are o unicitate anume, cea de spaţiu al fanteziei debordante” (acad. Răzvan Theodorescu – „Spiritul Vâlcei în cultura română”). Personajele întrupate în domniţa Oleana şi Mură Lăutarul, „şarpele Oltului printre treptele despicate ale scării Carpaţilor”, Mantu Miu şi Florea Frâncu Tocălie – câr- ciumar şi hoţ de pe Olt, părintele Varsănufie şi ieromonahii Gratie şi Palamon — prieteni duşmăniţi de diavol şi pierduţi din cauza unei dragoste lumeşti şi păcat de moarte din cauza preafrumoasei Minodora. Faptele unor „oameni minunaţi în luptele lor duhovniceşti şi în păcatele lor” se desfăşoară ca într-o panoramă oferită de sălbăticia frumoasă a munţilor Ar- notei, pe drumuri şerpuitoare de ape sau printre podgorii şi li­vezi cu pruni, în „apusul plin de flăcări şi de aur”. Toate a­cestea sunt rezultatul contactului cu spiritul de poveste al Vâlcei, pe care preotul şi folcloristul Teodor Bălăşel le descoperă, nu atât pentru sine, cât pentru viitorime şi pentru interlocutorul său, Gala Galaction. Acesta din urmă a reuşit să transpună în „Chipuri şi privelişti”, devenite metafore, fap­tele şi întâmplările istorisite de folcloristul Bălăşel, acoperind arealul vâlcean, de la Râul Vadului la Râureni şi Drăgăşani, de la Olt la Olteţ şi Lădeştii de Cerna. „Vâlcenii se întorceau (de la bâlciul de Sf. Marie de la Râureni, n.n.) prin satele lor, adu­nate prin fund de văi ori agăţate pe sub streaşină de dealuri, cu boii şi cu caii cumpăraţi din bâlci, cu chimire nouă şi cu cuţite la chimire, cu cavale, cu căldări, cu scule de scobit lemnul şi pământul şi cu alte multe lucruri, unele de prisos şi de fudulie, care începuseră chiar atunci să ia ochii şi să ispitească pe creştinul nostru”.

„Sentimentul românesc al naturii”, pe care-l întruchipa Gala Galaction, a fost cizelat şi îmbogăţit şi din legătura cu ţinuturile vâlcene, pe care le-a călcat cu piciorul, cu trenul sau cu brişca, pe care-o solicita insistent prietenului său Teo­dor Bălăşel, într-o scrisoare din 26 iulie 1910.

Din corespondenţa cu preotul Bălăşel, rezultă că Gala Ga­laction a fost frecvent oaspetele acestuia, la Ştefăneşti, unde folcloristul era preot paroh şi dascăl (1894-1933). Defensorul ecleziastic era nevoit, prin însăşi natura funcţiei, să colinde satele vâlcene spre rezolvarea anchetelor şi proceselor ivite în sânul clerului, scrisorile adresate părintelui Bălăşel (11) indi­când, în oarecare măsură, itinerarul vâlcean al mai tânărului său prieten. ,Dacă nu prind acceleratul de Jiblea (Călimăneşti, n.n.), atunci voi fi în Drăgăşani abia seara şi, de aici, cu o trăsură, viu la Ştefăneşti…” (scrisoarea din 9 iun. 1910).

„…Stimate Părinte, dă-mi voie să-ţi fac cunoscut că am de gând să mă improvizez mosafirul Sfinţiei Tale, chiar în seara zilei de 29 iulie… La 30 iulie am o cercetare la Oteteliş… Aş rămâne bucuros în ziua de 31 la Ştefăneşti, dar am un bucluc la Oteşti (jud. Olt)…(scrisoarea din 26 iulie 1910)

„Scumpe părinte Bălăşel, privind caracterele acestei scrisori nu vei ghici imediat pe amicul Sfinţiei Tale, Pişcules- cu. Recurg la mâna unui prietin fiindcă mâna mea mi-o scrintii acum vreo patru zile pe drumul Bistriţa Măldă- reşti…” (scrisoarea din 1 sept. 1910).

Printr-o scrisoare din 26 nov. 1910, îl înştiinţează pe preo­tul Bălăşel de o vizită a lui I. Gh. Duca (la 12 decembrie), precum şi de intervenţia sa către ministru (S. Haret), în spri­jinul rezolvării unor probleme la Ştefăneşti: „cred că nu mai este nevoie să intervii în scris. Lasă-mă pe mine. Voi avea coraj şi elocinţă fiindcă este vorba de Ştefăneşti şi de Sfinţia Ta”.

Într-o altă scrisoare, datată 1 mai 1912, îşi cere iertare către părintele Bălăşel de a nu fi răspuns invitaţiei de a par­ticipa la nunta fiicei sale, petrecută la 22-23 aprilie 1912. Crede însă că rapsodul (lăutarul) de căpetenie a fost Lache (Vasile Daragiu – „Vuvaru”) din Fumureni, rapsod vestit în judeţele Argeş, Olt şi, bineînţeles, Vâlcea.

Mutat ca defensor la Mitropolia Moldovei, rămâne cu do­rinţa aprinsă de a revedea Vâlcea şi, fireşte, pe distinsul său amic: „«Duhul este volnic, dar trupul nevolnic». Actuala mea circumscripţie defensorală este Mitropoloia Moldovei, aşa încât drumurile peste Olt mi s-au rărit cu totul. Socotesc că mai spre vară o să biruiesc toate piedicile şi o să dau o raită prin judeţul Vâlcea. Voi veni negreşit, într-o zi blagoslovită de Dumnezeu şi scrisă cu roşu în călindar, şi la Ştefaneştii Sfinţiei Tale” (scrisoarea din 1 mai 1912). Scrisorile sunt semnate Gr. Pişculescu.

Cât de mult au însemnat drumurile vâlcene, locurile sale încântătoare şi monumentele istorice pe care spera să le revadă, rezultă din însemnările „nedefensorale”: „… cât de vrednice sunt de cercetat, cât de desfătătoare sunt aceste cui­buri ale pietăţii strămoşeşti” (este vorba de mănăstirile Co­zia, Turnu, Stânişoara). Chiar şi în călătoriile prin străinătate, rămâne cu gândul aproape de locurile dragi ale Vâlcii:

„Trebuie să vezi Tibrul ca să simţi cât de drag ţi-e Oltul”