Corina Mihăescu/ Știință și simbol în Ceramica de Horezu/ recenzie de prof. dr. Gheorghe Deaconu

<<Sâmbătă, 1 iunie 2024, am fost oaspete al Târgului Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” (ediția a LII-a), după ce,
zeci de ediții, mă aflasem printre amfitrioni, având, acum, doar „misiunea”, onorantă, de a prezenta noua carte a etnografei Corina
Mihăescu, Știință și simbol în Ceramica de Horezu − element de patrimoniu UNESCO, publicată, sub auspiciile Institutului Național al
Patrimoniului, de Editura Mega (Cluj-Napoca, 2023). Avusesem, cu ani în urmă, un privilegiu similar, acela de a comenta prima versiune
a cărții, Ceramica de Hurez. Lutul – miracol și devenire (Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”, București, Editura
Contrast, 2005), recenzia apărând în revista „Renașterea civilizației rurale românești” (an. IX, nr. 1-2/17/, 2007, p. 116-121). Lucrarea
reprezenta, la începutul anilor 2000, prima sinteză etnografică postdecembristă asupra ceramicii de Horezu, reactivând interesul
științific pentru un subiect de relevanță națională, după ce, cu câteva decenii în urmă, Paul Petrescu, exeget autorizat al fenomenului, semna în monografia-album Arta populară din
Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea, 1972), un consistent
capitol asupra ceramicii tradiționale locale,
celelalte capitole aparținând altor trei
etnografi consacrați ai momentului: Elena
Secoșan, Georgeta Stoica, Ion Vlăduțiu.
Volumul includea primele „portrete” ale celor
mai cunoscuți meșteri olari horezeni (realizate
de Ioan St. Lazăr), precum și (sub semnătura
subsemnatului) un text programatic,
recunoscut, în timp, drept o primă „strategie”
de dezvoltare a artei populare vâlcene, pe care și-o asumase instituția editoare,
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea
(titulatura actuală). În răstimpul celor 33 de ani, Centrul… mai avusese două
tentative (ambele nefinalizate) de a aduce dezbaterea și evaluarea subiectului
„la zi”: actualizarea și reeditarea lucrării menționate (inclusiv a capitolului de
ceramică) sub coordonarea etnografei Georgeta Stoica; elaborarea unei sinteze
profilate numai pe ceramică, având-o ca autor principal pe etnografa Silvia
Zderciuc. 

Revenind la recenzia cărții din 2005, după ce rezumam problematica
dezbătută și recunoșteam originalitatea perspectivei de abordare, conchideam
că autoarea expune „povestea” ceramicii de Hurez, „într-un «discurs» care
îngemănează rigoarea științifică și talentul literar, un discurs animat permanent
de comuniunea profundă a cercetătorului cu subiectul etnologic.” Argumentam
această apreciere subliniind meritul esențial al etnografei noastre: „… fără să
abdice de la principiul sacrosantei obiectivități și neutralități științifice, autoarea a renunțat, strategic, la «imaginea cercetătorului», tratându-l pe meșterul olar nu
numai ca «obiect» al demersului științific, ci și ca subiect al procesului creator”
(recenzia citată, p. 121). Recunoșteam și apreciam, așadar, noutatea acestei
perspective în raport cu maniera tradițională de cercetare în etnografia noastră
contemporană. 

Au trecut de la apariția cărții recenzate aproape două decenii, în care olarii
Horezului n-au stat locului, n-au întrerupt lucrul, ba, dimpotrivă, au continuat
să producă, să meargă la târguri (inclusiv/mai ales la „Cocoșul de Hurez”), să
expună, să vândă și, peste toate, să trăiască, să-și întemeieze familii, să aducă
pe lume copii, care, între timp, au crescut și s-au
dedicat olăritului, cea mai tânără generație de
ceramiști perpetuând tradiții, actualizând modele,
experimentând inovații… În acest interval de timp,
aparent insignifiant în raport cu evoluția seculară
(poate chiar milenară) a meșteșugului, a avut loc
un eveniment „istoric”: în decembrie 2012, la
Paris, Ceramica de Horezu (cu tehnicile asociate)
a fost inclusă în Lista reprezentativă UNESCO a
elementelor de patrimoniu cultural imaterial al umanității. Mai simplu spus, lumea contemporană, această lume tot mai uniformă (și agresiv-uniformizatoare!),
și-a oprit o clipă tăvălugul globalizării, ca să recunoască existența, la Horezu, într-o ipostază vie, a unei entități
patrimoniale unice, identitare și creative. Subliniez, nu oriunde, ci aici, la Horezu, în preajma unui alt obiectiv de
patrimoniu recunoscut deja ca parte componentă a panteonului universal: Mănăstirea Hurezi, ctitoria lui Constantin
Brâncoveanu. O paranteză evocatoare, menită să sublinieze această asociere, se impune în acest context: acum
un pătrar de veac, la ediția a XXIX-a (1999) a Târgului „Cocoșul de Hurez”, care a beneficiat, în premieră, de
patronajul și sprijinul Fundației Naționale „Niște Țărani”, fondată și condusă de scriitorul Dinu Săraru, s-a produs
o inovație managerială: pentru prima dată în istoria târgului, premierea concursului de creație (consubstanțial
evenimentului comercial) s-a desfășurat în incinta Palatului Brâncovenesc de la Mănăstirea Hurezi, marcând, în
mod simbolic, dialogul „istoric” între arta brâncovenească și tradiția populară și conferind ceremoniei fastul și
aura proprii unui eveniment de consacrare. S-a întâmplat (să fi fost, oare, o simplă întâmplare?!) că, la deschiderea
festivității de premiere a laureaților „Cocoșului de Hurez ‚99”, au început să bată clopotele ctitoriei Voievodului
Martir… 

Veți spune, stimați cititori, că simbolica „potrivire” evocată n-a fost o întâmplare providențială, ci, de fapt,
o găselniță regizorală a programului (devenită, în anii 2000, tradiție, dar, inexplicabil și păgubitor, abandonată de organizatorii actuali). Nu, să nu ne grăbim să
„judecăm” superficial! Dintre multiplele semnificații
ale momentului „revoluționar”, produs la Paris, în 2012,
relev, aici și acum, una singură, dar având o corelație
structurală cu exegeza autoarei noastre: dominanta
devenirii și dezvoltării ceramicii de Horezu în ultimele
trei veacuri o constituie comunicarea și interacțiunea
sat – palat, ca paradigmă a unui proces bivalent,
profund, fecund, îndreptățind-o pe cercetătoare să
conchidă evaluativ: „Acesta este drumul pe care, se pare,
că s-a întors ceramica hurezeană la ea acasă, îmbrăcată
în mantie regească, strălucitoare…” (p. 59). Faptul că, în
prezent, orașul Horezu, județul Vâlcea, are două entități
patrimoniale de valoare / recunoaștere mondială
vine să confirme o istorie, să certifice o axiologie, să
configureze o strategie. 

„Evenimentul” de la Paris a fost consemnat și în
„hronicul” culturii tradiționale din Vâlcea. Iată „fila de
cronică”, decupată din lucrarea: Gheorghe Deaconu,
Elena Stoica, Cultura tradițională din Vâlcea, 1968-
2013. O istorie concentrată și ilustrată (Râmnicu Vâlcea,
Editura Patrimoniu, 2013, p. 450): 

CERAMICA DE HUREZ – PATRIMONIU AL
UMANITĂŢII (Paris, decembrie 2012) 

Comisia Naţională de Salvgardare a Patrimoniului
Cultural Imaterial, organ consultativ al Ministerului
Culturii, a validat propunerea reprezentanţilor
Centrului Naţional pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale din comisie, de a se înainta dosarul
de candidatură pentru înscrierea pe Lista Elementelor
de Patrimoniu Cultural Imaterial al Umanităţii –
UNESCO, a ceramicii de Horezu, în anul 2010. Dosarul
a fost administrat de către Centrul Naţional pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi
întocmit de dr. Corina Mihăescu şi drd. Petrică Oana
Gabriela, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea (director: prof. Elena Stoica) şi al Primăriei oraşului Horezu. După
definitivare, dosarul (în versiunea franceză) a fost înaintat la UNESCO,
în martie 2011, pentru Sesiunea din anul 2012. În decembrie 2012,
la Paris, cu ocazia Sesiunii Comitetului Interguvernamental pentru
Patrimoniul Cultural al UNESCO, ceramica tradiţională de Horezu (Le
Savoir faire de la céramique traditionelle de Horezu) a fost înscrisă, prin
vot unanim, de UNESCO în LISTA ELEMENTELOR REPREZENTATIVE
ALE PATRIMONIULUI CULTURAL IMATERIAL AL UMANITĂŢII.

Ulterior, autoarea a fost invitată de Forumul Cultural al
Râmnicului, prin Clubul Oamenilor de Știință, Cultură și Artă, să
susțină, în cadrul programului „Frescele Vâlcii” – pentru cunoașterea
și promovarea valorilor identitare ale spațiului vâlcean pe plan
național și în context european, conferința Ceramica de Horezu –
meșteșug tradițional și element reprezentativ al umanității (Muzeul
Satului Vâlcean, Bujoreni-Vâlcea, 4 iunie 2015). Conferențiara ne-a convins că „fresca” zugrăvită făcea parte din continuarea programului
său istoriografic, axiologic și iconografic asupra ceramicii de Horezu,
al cărei producător și produs, deopotrivă, este etnografa noastră. 

Afirmam, în recenzia mea din 2007, că lucrarea Corinei
Mihăescu este, metaforic vorbind, o „poveste”, dar o poveste
adevărată. Noua carte a etnografei amplifică povestea, îi dă
proporții epice, sporindu-i coeficientul de miracol și puterea de
fascinație, inclusiv prin splendoarea și somptuozitatea ilustrației.
Dar, concomitent, autoarea aprofundează descrierea etnografică
și rafinează interpretarea etnologică. Altfel spus, în consonanță cu
titlul noii lucrări, miracolul poveștii este revelat prin argumentația
științei. Paradigma științifică este, în acest caz, dublă: pe de o parte,
știința meșteșugului, savoir-faire-ul olarului, al meșterului creator;
pe de altă parte, știința cercetătorului, al interpretului etnolog. Ne
aflăm în fața unei cărți de sinteză, dătătoare de seamă pentru un trecut, o evoluție și totodată deschizătoare
de perspective spre viitor. Nu-mi pot asuma,
în spațiul restrâns al acestui articol, analiza
și evaluarea unei lucrări de o asemenea
amploare, profunzime și complexitate, de
aceea mă limitez la câteva sublinieri menite
să contribuie la declanșarea unei dezbateri
de fond asupra devenirii și dezvoltării
ceramicii tradiționale, a artei populare
românești contemporane, în ansamblul ei,
pentru care, iată, grație etnografei noastre,
ceramica de Horezu constituie un „caz”
elocvent. La această dezbatere ar urma să
participe cercetători, conservatori, formatori,
valorizatori, adică partenerii a ceea ce eu
numesc „patrulaterul culturii tradiționale”, în
dialog nemediat cu meșterii populari, adică
exponenții subiectului creator, pe care
autoarea însăși i-a implicat în procesul de
cercetare. Iată cele patru teme de dezbatere
pe care le propun eu, pornind de la „oferta”
științifică a etnografei: 

1. Evoluția ceramicii de Horezu în
ultimele decenii, pe care o radiografiază
autoarea, prin cercetare sistematică, dar și
prin dialog cu „actorii” procesului, relevă
că, pe temeiul acumulărilor realizate în cea
de-a doua jumătate a secolului XX, centrul de
olărit de la Horezu a cunoscut o spectaculoasă
dezvoltare, materializată, pe de o parte, în
formarea și afirmarea a noi generații de olari,
în principal, prin preluarea și perpetuarea
tradiției de familie înăuntrul „dinastiilor”
cunoscute, iar pe de alta, în amplificarea și
diversificarea producției de ceramică, inegală,
desigur, sub raport valoric, dar atestând
revigorarea meșteșugului, „fierberea” reală a procesului de creație. Diagnosticul pe care-l
formulez, pe baza exegezei autoarei, dar
și ca urmare a experienței mele de martor
și părtaș activ la dinamica fenomenului în
ultima jumătate de veac, recunoaște în olăria
actuală a Horezului un eșantion productiv și
performant pentru conceptul de patrimoniu
viu, pe care l-am definit în anii `90, drept o
concretizare, pe terenul realității, a corelației
patrimoniu – creativitate, prin actualizarea
modelelor moștenite, tradiționale. Aceasta
este doar o ipotez
ă de lucru, care urmează
să fie analizată și dezbătută prin raportare
la contextul actual, cu destule implicații (și
complicații!) – economice, sociale, culturale
etc. Întrebarea (provocatoare!) ar fi: cum a
fost posibil un asemenea curs de dezvoltare
creatoare a tradiției, cu deosebire în mediile
tinere, într-un context social-istoric atât
de problematic, chiar nefavorabil? Ce se
întâmplă, de fapt, azi, cu/în acest cartier al
orașului Horezu, care rămâne, iată, și în plin
secol XXI, un sat, un sat de Olari (cu O mare,
de la toponim)?! 

2. Dincolo de viabilitatea meșteșugului, ceea ce frapează în configurația actuală
a ceramicii de Horezu și o legitimează identitar și axiologic, este frumusețea artistică, valoarea estetică, așa-zisa „ceramică de
lux”, în raport cu „ceramica de uz”. Nu agreez această departajare și consider că prima
sintagmă nu poate fi creditată științific, de
fapt ea nu acoperă o realitate, pentru că pot
fi „oale de rând” realizate cu măiestrie artistică, după cum se pot întâlni „vase de lux”
discutabile sub aspect estetic, ba chiar vulnerabile din unghiul autenticității. Cred că, în termeni profesionali, mult mai oportună și
operațională este disocierea funcțională între ceramica utilitară și ceramica decorativă.
O disociere nu numai funcțională, ci și structurală, definind evoluția organică a olăriei de
la utilitar la decorativ. Este clar că, în istoria
relativ cunoscută (mai exact, reconstituită
ipotetic) a ceramicii de Horezu, acest proces
începe (cel puțin) de la contactul și dialogul
între olăria de tradiție țărănească și ceramica
de influență orientală (și nu numai) cultivată
la curtea lui Brâncoveanu și în conacele boierești din zonă. Circuitul bivalent sat – palat
constituie, precum știm, linia diacronică de
forță a viziunii autoarei noastre asupra traseului pe care l-a parcurs olăria de Horezu
în epoca brâncovenească și postbrâncovenească. În continuarea acestui „drum” istoric,
dar având argumente în logica internă a
fenomenului, arta populară românească a
cunoscut, încă din prima jumătate a secolului
XX, două mutații complementare, care motivează și explică dinamica raportului utilitar –
decorativ în contemporaneitate: pe de o parte, autonomizarea și potențarea elementului
artistic din câmpul eteronom al culturii populare, având drept corolar creșterea ponderii esteticului în structura și funcționalitatea
artei populare (cf. Al. Dima, Conceptul de artă
populară, Fundația pentru Literatură și Artă,
București, 1939); pe de alta, gramaticalizarea
tot mai accentuată a performerilor tradiției populare, în contact și dialog cu celelalte
lumi culturale, cu impact pregnant asupra
condiției meșterului popular ca subiect creator (cf. Mihai Pop, Problèmes généraux de
l’ethnologie européenne. Referat general prezentat la Primul Congres Internațional de Etnologie Europeană, Paris, 1971). Întrebarea
care se conturează este previzibilă: cât de
mult vor putea avansa aceste două procese,
astfel încât arta populară (în cazul nostru, ceramica) să-și conserve, totuși, statutul ontologic și standardul axiologic, conform canonului tradițional.

3. Autoarea cărții de față a depus un
efort impresionant – conceptual, metodologic
și pragmatic – spre a armoniza cele două
perspective de abordare a fenomenului,
aparent ireconciliabile prin tradiție, dar,
mai ales, prin mentalitate: pe de o parte,
perspectiva etică, dominată de neutralitatea
și obiectivitatea științifică a cercetătorului
outsider, în raport cu „celălalt”; pe de altă
parte, perspectiva emică, subiectivă, asumată
de autorul cercetător, care, de această dată,
își însușește condiția de insider, intrând
în dialog cu meșterul olar. Acesta nu mai
rămâne „informatorul” tradițional, ci este
recunoscut drept subiect creator. Conjugarea
celor două perspective, amendând canoanele
academice, are drept rezultat un alt tip de
lectură a fenomenului cercetat, ceea ce
imprimă discursului științific un alt design,
un alt construct logic, îmbinând descrierea
etnografică, observația participativă și
interpretarea cu „poveștile de viață” ale
olarilor, relatate de ei înșiși. Etnografa
întregește, astfel, literatura de specialitate
cu o „biblie” a olarilor, o „carte a cărților”,
oferind o viziune etnologică și antropologică
asupra istoriei, vieții și artei olarilor horezeni,
paradigmatică pentru întreaga lume de
ceramiști români. Pentru că experiența mea
profesională și managerială în materie s-a
întemeiat tocmai pe dialogul nemijlocit cu
performerii tradiției și creației populare,
salut cultivarea acestui tip de discurs, pe
care-l apreciez nu numai în ordine științifică,
ci și ca demers de pedagogie culturală. De
aceea, mă întreb și vă întreb, stimați cititori
(avizați), dacă nu cumva aceasta va fi o
posibilă etnologie a viitorului, o știință a
culturii populare, a artei tradiționale, în care
subiectul creator să nu mai fie tratat drept
un anonim, un simplu furnizor de informații,
poate chiar un fel de „obiect”, un element
dintr-o mulțime amorfă. Pentru mine,
meșterul popular (olarul, în cazul de față)
este nucleul generator de energie creativă
al patrimoniului viu al culturii populare. De
aceea, având vie în memoria mea imaginea
marilor artiști ai Horezului din a doua
jumătate a secolului XX, Stelian Ogrezeanu
și Victor Vicșoreanu (ca să rostesc doar două
nume emblematice), m-am bucurat să aflu
că un olar horezean contemporan, Sorin
Giubega, a fost „înnobilat” cu titlul de „Tezaur
Uman Viu”…

4. Noua lucrare a etnografei Corina
Mihăescu este o mostră de aplicare a cercetării
fundamentale la realitatea actuală, o carte
de etnologie aplicată, mediind parcurgerea
drumului de la concept la concret. De o parte,
știința acumulată, literatura de specialitate
(Barbu Slătineanu, Al. Tzigara Samurcaș,
George Oprescu, Tancred Bănățeanu, Paul H.
Stahl, Paul Petrescu, Corina Nicolescu, Silvia
Zderciuc, Gheorghe Iordache și, bineînțeles,
Corina Mihăescu), un ansamblu de concepte
și metode, de exegeze istoriografice și axiologice, grație cărora dispunem azi de o sinteză etnologică a ceramicii de
Horezu; de cealaltă parte, o realitate proteică, dinamică și complexă, acoperind
(cel puțin) trei veacuri, din care ultima jumătate de veac poartă amprenta
unei dezvoltări programatice, pe fondul secularei deveniri spontane. În acest
proces, s-a acumulat o consistentă experiență profesională și managerială de
cercetare și conservare a patrimoniului etnocultural, de stimulare și promovare
a patrimoniului viu, a potențialului creativ, de cultivare și transmitere a
meșteșugului, de formare a unor noi generații de meșteri olari, de modernizare
tehnologică a procesului de producere a „oalelor”, de optimizare a marketingului
cu produse de ceramică. Noua exegeză științifică a etnografei noastre este o carte
de învățătură pentru meșterii olari, un manual de bune practici culturale pentru
„operatorii” în domeniu și, peste toate, oferă decidenților și responsabililor în domeniu fundamentul științific pentru elaborarea și implementarea unei
necesare, posibile și dezirabile strategii culturale de dezvoltare a ceramicii
tradiționale. Aceasta ar fi încă o temă majoră a dezbaterii pe care ar putea s-o
genereze această carte, încercând să răspundă la întrebarea: cum putem pune
știința în acțiune, în beneficiul perpetuării tradiției creatoare de valori?
Totalizez aceste comentarii sumare, salutând creditul și sprijinul
acordat de Institutul Național al Patrimoniului Cultural, prin Departamentul
Patrimoniu Imaterial și Cultură Tradițională, pentru elaborarea și publicarea
acestei lucrări, pe care o apreciez drept o carte pentru viitorul artei populare
românești, pentru destinul ei ca parte componentă a culturii umanității. 

dr. Gheorghe DEACONU/ Fotografii din volumul recenzat>>; fotografiile din colaj, una câte, la această legătură.

Sursa: <<O CARTE PENTRU VIITORUL ARTEI POPULARE: Știință și simbol în Ceramica de Horezu − element de patrimoniu UNESCO de Corina Mihăescu, Cluj-Napoca: Mega, 2023>> în <<Patrimoniu Imaterial și Cultură Tradițională. Buletin Informativ, septembrie, 2024>> – integral la această legătură.