Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XII

Cîntăreaţa înseilează în stihuri simţămintele şi gîndurile care-o frămîntă:

„Ciutură haină”

Of! Săracă inimioară,

Ochii-ţi stau să plîngă 

Mă tot mîi în prag 

Că rău cumpăneşti 

Că tu cumpăneşti 

Am inimă bună 

Nu mâ mai opresc 

Am să mă opresc 

Cumpăna să-ţi cadă 

Să priveşti spre ceri 

Să te oglindeşti 

Că nu mai eşti blindă 

Vrei să iau securea 

Hai, mai fă-te bună 

Străvechiul mijloc de comunicare între oamenii ţinutu­rilor româneşti a fost tulnicul; gîndurile alergau pe crestele munţilor, lunecau pe văi, transmise de tulnicari, ca să vestească apropierea primejdiei năvălitorilor sau să-şi împărtăşească bucuriile, îndurerările, chemările ciobanilor la stînă.

„Ca din tulnic”

Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!

Mamăle, tătăle.

Oile furatu 

C-or venit streinii 

Berbecele mare 

Tri hu, ri hu, ri hu, hăi!

Dragostea Măriei pentru florile, în mijlocul cărora şi-a trecut copilăria şi adolescenţa în grădina lui taică-său, a crescut cu anii, dobîndind intensitatea marii pasiuni.

Florile cîmpului, ale grădinilor, florile din glastră — toate aceste plăpînde făpturi, purtînd luminile multicolore aprinse de seva pămîntului, se contopesc cu sufletul ei:

„Pe izvor, pe izvoraş“

Pe izvor, pe izvoraş 

Îşi păzeşte oile 

Are-o mîndră jos, pe vale,

Care-i spune 

Dar florile din răzoare 

— La-nsurat să nu dai zori,

Că pleci vara la miori 

E greu, bade, să te-nsori…

Pleci cu oile la munte,

Laşi nevasta-n doruri multe,

Ş-o să-fi fie greu aşa,

Tu singur, ea singurea.

Ş-o să-fi fie greu aşa 

Fă-ţi, ciobane, că-i mai bine 

Tu calci munţi, tu calci vîlcele,

Calci cărări cu pietricele 

Şi, de dor şi gînduri grele,

Ai să calci pe floricele,

…Vai de păcatele tele!

Poeţi de frunte, ca şi critici literari preţuiesc prospeţimea, lirismul delicat şi patina folclorică a stihurilor Măriei, socotindu-le vrednice a fi înscrise între creaţiile originale alături de producţia poetică a scriitorilor de astăzi.

Aparenţe şi realitate 

Trăind laolaltă — zi de zi, o viaţă întreagă — cu făpturi pe care le preţuim, deseori chiar le iubim, ne dăm seama finalmente că n-am izbutit întotdeauna să le descifrăm toate coordonatele determinînd evoluţia existenţei lor în preajma noastră.

Aşa se explică de ce psihologia nu a realizat, cu toate efor­turile cheltuite de cercetătorii psihicului uman, progresele dobîndite în celelalte ramuri ale ştiinţei. Dificultăţile — care se ridică în calea cercetărilor psihologice, năzuind să cunoască omul în adîncurile mecanismului său sufletesc, reglîndu-i re­flectările exterioare — apar multiple şi greu de trecut.

Cu atît mai numeroase sînt stavilele care se ivesc atunci cînd o asemenea încercare poartă asupra galeriei actorilor, cei hărăziţi să interpreteze în lumina reflectoarelor — pe scenă sau pe ecran — seria personajelor populînd literatura teatrală de la tragedia antică pînă la comedia bufă.

Unul din cei mai autentici şi preţuiţi clovni ai Occiden­tului, a cărui faimă a strălucit la începutul veacului nostru, prilejuind în fiecare seară hohotele de rîs ale spectatorilor, era în fond un om copleşit de tristeţe… Cînd s-a dus să consulte un celebru medic parizian asupra leacurilor care să-i tămăduiască îngrijorătoarea-i tristeţe, recunoscâdndu-l, medicul — care leşinase de rîs cu două zile înainte la una din reprezentaţiile bolnavului — a încremenit de uimire.

Vasile Vasilache, interpretul atîtor personaje, smulgînd pe scena teatrelor de revistă sau comedie aplauzele specta­torilor înveseliţi de firescul comicului său reconfortant, era în intimitatea-i sufletească o personalitate frămîntată continuu de gama variatei sale creaţii (compozitor, actor, cupletist, ver­sificator, scenarist etc.).

Comicul Vasilache se cabra în izolarea severă, fără umbra glumei impusă de procesul creaţiei, încercînd aceeaşi tensiune sufletească, ca şi cea prilejuită de marile sale pasiuni.

Relevînd contrastul dintre om şi artist, ne vine în minte și pilda ilustrativă din rîndurile interpreţilor de muzică uşoară şi cupletiştilor, a defunctei Edith Piaff, şansonetistă franceză cu faimă mondială, care excela în cîntecele ei prin timbrul original al glasului, colorînd expresiv tristeţea — emanaţie a existenţelor nefericite. Şi încă: privirea-i, uneori morbidă, punînd deseori accentul tragicului pe desfăşurarea melodică a pieselor interpretate. Fondul sufletesc al cîntăreţei era însă structurat optimist, dornic de viaţă, îndrăgostită de tinereţe, exultînd de veselie.

Nici una din feţele adevărate ale celor amintiţi aici nu are aproape nimic comun cu „pozele” imprimate pe afişele-reclamă ale spectacolelor, caricaturile, picturile sau sculpturile superficiale, exprimînd apariţiile scenice în rolurile interpre­tate de-a lungul carierei lor artistice.

Imaginea artistei 

Maria cîntă şi rîde, rîde şi cîntă, fluidizînd sălile de spectacol cu şuvoiul nesecătuit al temperamentului său, cu incandescenţe drăceşti, sau, în reuniunile prieteneşti restrînse, zvîrlind — cu deconcertanta-i spontaneitate — replică după replică, folosind uneori cu brutalitatea sincerităţii apostrofele unei anecdotice condimentată cu expresii, pe care le scutura cu măestria ingeniozităţii de miazmele vulgarităţii. Pe Maria, tot ce spunea o prindea — cum ar fi zis Caragiale.

Această imagine a artistei stăruie în amintirea celor care n-au putut-o vedea şi auzi decît evoluînd în lumina reflectoa­relor sau în cadrul cenaclurilor improvizate în jurul fascinantei sale personalităţi.

Adevărata faţă 

„Zîmbetul amar“ din clipele de tensiune ale strădaniei de a se desluşi pe sine, şi mai ales de a înţelege pe alţii, de a pătrunde esenţele sufletului ţărănesc, expresiv în melodii şi stihuri; zîmbetul amar irizat în colţul buzelor cînd nu-şi putea afla liniştea, pînă nu izbutea să dea rolurilor sau cîntecelor create de ea, desăvârşirea care să o împace cu ea însăşi; zîmbetul acesta, reflex venind din adîncul fiinţei ei, nu l-a putut surprinde nimeni din cei care au văzut-o şi auzit-o numai ca spectatori în sălile de concert, pe estrade sau în reuniunile prieteneşti. În faţa ochilor, urmărind-o admirativ, n-a apărut decît artista.

Maria Tănase-omul — care-şi concentrează şi dinamizează forţele lăuntrice ca să poată realiza creaţiile artistei, a rămas necunoscută imensei majorităţi a oamenilor şi chiar priete­nilor şi admiratorilor.

Vocaţia ei, încununată cu atîtea valenţe, şi-a alimentat năpraznica cheltuire din plămada unui suflet vibrînd sub sem­nul neostenitei şi gravei preocupări, centrată pe valorificarea tezaurului nostru folcloric. În efortul nestăvilit al acestei valorificări şi-a descoperit Maria sensul major al trăirii. Şi nu s-a cruţat pe sine, sleindu-se organic pînă-n ultima clipă, ca să-i dea expresie de-a lungul zbuciumatei dăinuiri printre noi.

Cu un an înainte de a se stinge din viaţă, presimţindu-şi parcă sfîrşitul apropiat, i-a încolţit gîndul — care n-o iscodise niciodată stăruitor pînă atunci — de a încerca să dezvăluie posterităţii adevărata ei faţă.

In atelierul sculptoriţei Hociung

— Înţeleg, dar să ştii, Mario, că nu-i aşa uşor ce-mi ceri. Am să încerc totuşi ! Am să încerc!

Rotindu-şi ochii în atelierul sculptoriţei, Maria vede bustul luii George Enescu: fruntea îngîndurată, ochii cătînd înlăuntru-i, obrazul brăzdat de cutele reflectînd zbuciumul sufle­tesc; G. M. Zamfirescu, prins în lanţul unor amintiri, cu accen­tul revoltei abia conţinută în expresia figurii; Victor Eftimiu al cărui bronz degajă fluidul optimismului, forţa cuceritoare a spiritului în continuu neastîmpăr. Alături, bustul masiv al unei ţărănci cooperatiste pornită cu fruntea sus către limanul luminos, pe care-l întrezărise izbăvitor cu ani şi ani în urmă. Lîngă el, zîmbetul mucalit şi privirea sfredelitoare a lui Ion Luca Caragiale. Pe un piedestal, lîngă peretele de la intrare, actorul Ramadan exprimînd torsiunea interioară, dureroasă, prin jocul umbrelor încrucişate pe faţa insului ros de vermina avariţiei; marele artist moldovean trăieşte în amintirea con­temporanilor mai ales prin reuşita lui creaţie din piesa lui Moliere; şi sculptoriţă l-a dăltuit în piatră în clipele desă­vârşitei trăiri a dramei harpagonice.

Într-un colţ, în penumbră, compoziţia magnifică a unui filozof antic, din falanga stoicilor, plutind înţelegător şi încăr­cat de linişte dincolo de hotarele vremelniciei.

Pe alt piedestal, capul în bronz al lui Ludwig van Beethoven! Maria stăruie îndelung cu privirea.

— Cu ăsta m-ai dat gata, fetiţo! Aşa mi l-am închipuit şi eu, ori de cîte ori i-am ascultat, plîngînd, simfoniile…

În dormitorul sculptoriţei, lîngă divan, statuia miniaturală a unei fiinţe radiind blîndeţea odihnitoare a înţelepciunii
 

Cascada tainelor 

Are spaimă de monotonia învăluind, cu mantia cenuşie a banalităţii, cadenţa mereu aceeaşi a interpretărilor încre­menite. De aci neaşteptatele ei inovaţii, stîrnind uimirea, entuziasmul şi… invidia. Secretul rezidă nu numai în reperto­riul ei folcloristic îmbogăţit fără odihnă, ci şi în înnoirea continuă a interpretării cîntecelor vechi, străduindu-se, fără să ostenească niciodată, să le coloreze cu nuanţele infinite ale inspiraţiei de obîrşie, dînd astfel stihurilor şi melodiilor popu­lare complexitatea de sensuri originare.

Noul, mereu surprinzător, Maria îl realizează, asimilîndu-şi — cu ascuţita-i intuiţie şi sensibilitatea urechii muzi­cale — nuanţele de ritm, de vocabular, de melodică, variind de la o regiune a ţării la alta. Filtrate de măiestria ei inter­pretativă, cîntecele populare renasc mereu proaspete, vigu­roase, dobîndind noi şi profunde semnificaţii.

Cu cît pătrunzi mai adînc în imensitatea sufletului ţără­nesc, îţi dai seama de infinitul gamelor simţirii exprimată în cîntec şi mai ales de înţelepciunea cristalizată în stihuri şi proverbe. În cîntecele culese şi zise de Maria, desluşim fără greş unele însuşiri definind originalitatea şi elevaţia spiritualităţii poporului român.

Maria a fost înzestrată cu forţa de pătrundere în adînc.
Cînd descoperă ce caută, este fericită. Numai o vreme însă, curînd iar o încearcă demonul căutărilor, nelăsîndu-i odihnă, îmboldind-o pe calea împlinirilor, spre a izbuti să urce treptele către desăvîrşire.

— Caut mereu — ni se destăinuie — să descopăr noi frumuseţi ale cîntecului popular, să-i surprind alte taine; şi cînd prind una din ele, trăiesc clipele încîntării. Dar, după trecere de timp, iar caut şi-mi dau seama că în comoara folclorului nostru sălăşluieşte un şir nesfîrşit de taine. Are dreptate poetul cînd spune:

…Şi gîndul 

Să spulbere taina…

Din taina deschisă 

Maria a desluşit că tainele cîntecului popular alcătuiesc un cuprinzător tezaur de ţesături, colorînd în mii şi mii de nuanţe filonul unei înţelepciuni, ritmată în stihuri, închizînd îndelungata frămîntare a poporului. Şi a înţeles că nu poţi stăpîni cîntecul popular, decît pe măsura cunoaşterii acestor nuanţe.

Şirul fără capăt al tainelor, Maria se îndîrjeşte să-l desco­pere, să-l înţeleagă şi să-l dea în vileag în întreaga-i splen­doare, neîntinată de nepricepere, superficialitate, suficienţă.

Bucuria ei ţîşneşte explozivă, cînd se învredniceşte să smulgă secretul cîntecului, iar furia ei izbucneşte nezăgăzuită cînd îl aude scîlciat de arcuşuri prezumţioase sau interpretat de glasuri atinse de „epidemia” standardizării.

— Întotdeauna mă copleşeşte tristeţea neagră, cînd constat că nestematele cîntecelor noastre sînt stropite cu mîzga şablonului.

Una-i foaie verde şi alta-i foaie… Verdi!

Într-adevăr, şcoala poate învăţa pe un cîntăreţ de muzică populară să descifreze notele, să cunoască ceva din specificul folclorului, să poată înscrie pe portativ unele din melodiile pe care se străduieşte să le adune ca să-şi îmbogăţească repertoriul.

Interpretarea însă, redînd nuanţările fără liman ale crea­ţiei muzicale izvorînd din trăirea milenară a poporului, nu o pot realiza decît cei slujiţi de harul contopirii — prin înde­lungata osîrdie — cu sufletul băştinaş.

Numai aceştia pot dezlega tainele complexe, caracteristice produselor muzicale ale colectivităţii umane, evoluînd în ciclul unor succesiuni de epoci de-a lungul istoriei societăţilor ome­neşti.

Aceste taine din uriaşa lor cascadă se cer să fie mereu iscodite, pîndite, surprinse şi dezvăluite, pentru ca spiritua­litatea autentică să se simtă vibrînd în cîntecul popular.

Artistul de operă sau operetă îşi împlineşte deseori inter­pretarea vocală cu aşa-numitul „joc de scenă”, care în muzica populară nu-şi are locul. Cîntecul ţărănesc e simplu, firesc, desăvîrşit. „Jocul de scenă” nu are nici un soi de contin­genţă cu interpretarea ţăranului nostru.

Iată de ce este foarte greu să fii cu adevărat interpret de muzică populară ! Şi de ce, taina rămîne pentru totdeauna taină pentru cei lipsiţi de vocaţie!

Maria s-a bucurat de privilegiul de a dezvălui unele din aceste taine, întrucît truda ei neostoită de fiecare zi s-a îmbi­nat harului cu care a fost înzestrată.

Ea nu a folosit niciodată nici un fel de artificii scenice, ca să prilejuiască succese ieftine şi a fost firesc ca apariţia ei — aşa cum dau mărturie contemporanii — să marcheze un moment crucial în interpretarea şi desluşirea tainelor cîn­tecului românesc.