Search Results for: "Oradea"

ÎNCEPUTURILE ORGANIZĂRII PAZEI CONTRA INCENDIILOR ÎN ORAŞUL ORADEA

       Istoria omenirii este, în acelaşi timp, şi succesiunea orânduirilor sociale. Caracteristic este faptul printre altele, în fiecare orânduire socială se vorbește şi despre “lupta cu focul şi urmările sinistrelor”, care însă, datorită modului de acţiune şi al mijloacelor folosite, nu aveau înţelesul noţiunilor modeme de astăzi. Nu este lipsit de importanță precizăm că, în dezvoltarea sa, omenirea a trăit şi trăieşte sub imperiul terorii impuse de natură, caracterizată prin manifestările oarbe ale acesteia (inundaţii, cutremure, secete, etc.). Dar şi sub imperiul terorii flăcărilor mistuitoare.

Cunoaştem că istoria omenirii este punctată de transformări adânci, care afectează fie societatea în ansamblul fie anumite domenii ale acesteia. Fiecare generaţie, apărând pe scena istoriei, găseşte un anumit mod de producţie , istoricește determinat. Oamenii se integrează în relaţiile de producţie existente  independent de voinţa lor. Relaţiile umane, la toate nivelele şi în toate orânduirile au fost mereu caracterizate prin decizii şi scopuri urmărite, care demonstrează formula lui Laswell: “Cine câştigă ce, când şi cum”. De foarte multe ori, aceste relaţii au fost însoțite de ameninţarea flăcărilor mistuitoare şi chiar de utilizarea acestora atât în vremuri de linişte, cât şi pe timpul războaielor.

Read More…

CERCUL MILITAR AL SUBOFIŢERILOR ORADEA

 

 "cercul

Cercul Militar al Subofiţerilor Oradea a luat fiinţă în 1930, pe baza legislaţiei în vigoare, şi  a fost  înscris în Registrul Persoanelor Juridice, ţinut la grefa Tribunalului Bihor, sub nr. 87/1930. După înfiinţare, Cercul a desfăşurat multiple acţiuni social-culturale, în urma cărora, pe lângă socializarea şi culturalizarea membrilor săi, s-a realizat şi un important fond la dispoziţia Comitetului de conducere, provenit în principal din cotizaţiile membrilor şi alte fonduri atrase. Din memoriul asupra verificării gestiunii în bani a Cercului Subofiţerilor, efectuat de cpt. Gheorghe Naum, însărcinat prin ordinul de zi nr.15/1935 al Diviziei 17 Infanterie, la data de 16 noiembrie 1935, rezultă faptul că asupra Cercului exista suma de 614.416 lei, din care 43.070 lei în numerar, iar 571.345 în acte de portofoliu.

            Controlul evidenţia întârzierile la trimiterea cotizaţiilor, cu restanţe de un an, deşi reţinerile se făcuseră la casieriile unităţilor respective. Pentru remedierea situaţiei, se cereau măsuri energice contra casierilor care întârziau trimiterea cotizaţiilor în conturile Cercului. Reţinem, de asemenea, că, potrivit statutului, Cercul acorda membrilor săi împrumuturi mici – ca de exemplu: cu 5000 lei a fost împrumutat maistrul croitor Ioan Negrea, cu 2000 lei plt. maj. Th. Corban – sume purtătoare de dobândă de numai 6%, încasată la ridicarea creditului. Potrivit actelor de gestiune, sume importante erau depuse la Banca Marmorosch Blank, la Banca Generală a Ţării Româneşti şi Casa de Economii, sume care trebuiau trecute la Casa Militară. Din examinarea hotărârilor luate în adunarea generală reţinem că s-a trecut la majorarea cotizaţiei fiecărui subofiţer de la 25 lei la 80 de lei, lunar. Verificatorul propunea „să se acorde mai departe ajutoare de boală, mai ales pe timpul iernii, când cheltuielile membrilor sunt sporite, iar bolile sunt destul de frecvente”[1].            Adunarea generală a subofiţerilor, din 16 februarie 1936, a ales ca preşedinte activ pe maiorul Berbescu din Regimentul 85 Infanterie (cu 87 voturi), deoarece vechiul preşedinte, maiorul Leon Vasilescu, deşi fusese reales cu majoritatea de voturi (113), a refuzat conducerea pe mai departe a Cercului. Adunarea a luat în discuţie cumpărarea unui loc de casă pentru nevoile Cercului, dar, întrucât avea dreptul la unul gratuit s-a hotărât aşteptarea răspunsului la cererea înaintată prin garnizoană.

Read More…

DOCUMENTE INEDITE DESPRE MONUMENTUL RIDICAT LA ORADEA EROILOR ROMÂNI CĂZUŢI PE TISA ÎN CAMPANIA CONTRA BOLŞEVISMULUI UNGAR DIN 1919

 

„Toţi să depună toată inima şi toată râvna pentru dezvoltarea şi întărirea aşezământului României Mari, dovedind astfel că jertfele de pe câmpul de luptă nu au fost în zadar”

 Ferdinand I.

 

 

Prevederile armistiţiului de la Focşani şi apoi a păcii de la Buftea-Bucureşti, din 7 mai 1918, ducea nu numai la mutilarea teritorială, ci şi la  subordonarea economică şi politică, fapt pentru care pacea nu-a fost niciodată recunoscută şi deci neratificată. Armata, neînvinsă, era gata, deşi demobilizată, să-şi reia drumul de luptă[1].

Teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie şi stăpânire străină au continuat lupta pentru unitatea statală. După consumarea evenimentelor revoluţionare din 1917 basarabenii sub protecţia armatei române: prin Divizia 11 la Chişinău; Divizia 1 Cavalerie la Bălţi şi Soraca, Divizia 2 Cavalerie la Basarabeanca şi Tighina şi Divizia 13 Infanterie la Cetatea Albă şi Chilia, au hotărât la 27 martie 1918 unirea cu România. Acţiunea trupelor române a început pe 7 ianuarie şi, s-a încheiat pe 27 februarie 1918[2]. Faţă de acţiunile anterioare, cele din ianuarie-februarie 1918 au avut doar rolul de a restabili ordinea de drept. Meritul principal în desfăşurarea fără incidente a misiunii armatei revenea generalului Ernest Broşteanu, comandamentul Diviziei 11 Infanterie, care şi-a îndeplinit ordinele fără a se amesteca în certurile interne.

Read More…

BĂTĂLIA PENTRU ORADEA[1].

 

Inevitabil eliberarea Oradiei, la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. De aceea, privită cu niţel spirit de observaţie bătălia pentru Oradea ne apare ca o componentă organică a ansamblului de acţiuni de luptă desfăşurate de trupele române, iniţial singure, apoi în strânsă cooperare operativă cu mari unităţi sovietice din Frontul 2 Ucrainean, în scopul eliberării întregului teritoriu românesc cedat Ungariei prin verdictul de la Viena, din 30 august 1940, zi de doliu naţional[2].

Natura şi coloritul mediului strategic, pur şi simplu al noului context, în care trebuiau să se exprime Armata română, în cursul lunii septembrie 1944, au fost determinate în cel mai înalt grad de faptul că inamicul a reacţionat extrem de violent la întoarcerea de front din partea României, la 23 august 1944, prin recurgerea la o ofensivă în stil mare, având ca ţintă mutarea frontului româno-german pe Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni[3], înainte ca forţele principale ale armatei române şi marile unităţi sovietice să debuşeze din teritoriul muntos şi să se desfăşoare în capul de pod menţinut ferm de trupele noastre de acoperire[4].

Actul eroic al eliberării Oradiei s-a produs în condiţii operativ-strategice dintre cele mai complexe, apropiindu-se de unicitate, fiind precedat de 30 zile fără nopţi în faţa morţii[5].

Read More…

„ÎNAINTE, SPRE ORADEA!”[1]

 

Cuvântul de ordine „Înainte, spre Oradea!”, apărut într-o Foaie volantă, editată la Divizia „Tudor Vladimirescu”, avea o mare încărcătură istorică. Reprezenta un îndemn adresat ostaşilor spre îmbărbătare în luptele din ultimul act al simfoniei eliberării oraşului de pe Crişul Repede. „După o săptămână de linişte în sectorul nostru – se arăta între altele în foaie – pandurii se avânt în atacul hotărâtor pentru Oradea. Drumurile de retragere ale germanilor şi maghiarilor sunt tăiate (…). Pentru viitorul nostru şi al familiilor noastre, într-o Românie liberă, independentă şi democratică, Înainte!”[2]

Atacul a început la 11 octombrie, când forţele grupării mobile a frontului au ajuns în raionul Biharia, în măsură să acţioneze spre Oradea. În dimineaţa acelei zile, la orele 7,40, după o pregătire de artilerie de 20 minute, care a neutralizat rezistenţele inamice de la Nojorid şi Leş, Divizia „Tudor Vladimirescu” a pornit la atac, având în primul eşalon două regimente de infanterie sprijinite de câte un divizion de artilerie. Regimentul 1 Infanterie, care fusese trecut la dreapta diviziei, a atacat spre colţul de sud al satului Nojorid şi până la orele 16 a reuşit să pătrundă la vest de şosea şi să taie legătura între unităţile inamice de la Nojorid şi cele de la Leş. Regimentul 2 Infanterie şi-a îndreptat atacul spre Leş, reuşind să pătrundă cu parte din forţe în interiorul satului, să respingă contraatacurile fasciste şi să înceapă curăţirea localităţii. Acţiunea Regimentului 2 Infanterie la Leş a fost ajutată de către dreapta Diviziei 3 Munte care a învăluit satul pe la vest. Regimentul 3 Infanterie, aflat la Păuşa în eşalonul doi, a ajuns în acest timp la 400 m sud-est Nojorid. La orele 18, divizia a primit ordin să se oprească, şi să consolideze aliniamentul atins.

Read More…

PROPUNEREA GENERALULUI TRAIAN MOŞOIU PRIVIND ÎNFIINŢAREA UNUI ZIAR AL CORPULUI VÂNĂTORILOR LA ORADEA

 

 „Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”   –  adresant Pop Coriolan – 2 februarie 1919.

         Semnatar – Un fecior de secui

 

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile”, mărturisea pe 19 octombrie 1907 laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richar Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu!” Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică, s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia.

Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită 1867 pe nedrept de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (CNR Bh.).

Ca primă măsură, CNR Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[1] Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Read More…

ACTIVITATEA ORĂDEANĂ A PROFESORULUI LAZĂR IACOB

 

Cultura română s-a caracterizat dintotdeauna printr-o deosebită capacitate de ardere a etapelor. A fost întotdeauna nevoită să lucreze în salturi, să recupereze perioadele lungi de rămânere în urmă şi a dovedit că o poate face (George Călinescu).

         În perioada interbelică, în judeţul Bihor, şi-au desfăşurat activitatea personalităţi importante ale vieţii politice şi culturale. Una dintre acestea a fost şi prof. univ. Lazăr Iacob de la Academia Regele Carol al II-lea, cunoscută din anul 1788 şi cu numele de Facultatea de Drept.

Profesorul Lazăr Iacob a făcut parte din elita intelectualităţii orădene şi a celei naţionale devenind un model pentru colegii şi studenţii săi.

Prin lucrarea de faţă am încercat să redau o mică parte din activitatea orădeană a acestui profesor, o activitate care face cinste şi astăzi domeniului religios prin lucrările sale de referinţă dar şi învăţământului superior.Educaţia are nevoie de credinţă, căci credinţa este o etapă necesară pe calea cunoaşterii şi desăvârşirii. Fericitul Augustin afirma, în acest sens, că dacă nu veţi crede nu veţi înţelege, accentuând principiul eclesiocentric specific religiei.

Fiind strâns legat de religie prin profesie, prof. Lazăr Iacob fost o personalitate de o moralitate ireproşabilă, permanent implicat în rezolvarea problemelor colegilor săi şi a studenţilor în perioada în care a fost decan. S-a implicat, de asemenea,  în viaţa culturală şi socială a urbei fiind prezent la toate manifestaţiile organizate de Primăria din Oradea sau de Prefectura Judeţului Bihor.

În perioada în care a deţinut preşedinţia Casei Naţionale a judeţului Bihor a  dat dovadă de multă responsabilitate, seriozitate, empatie şi sociabilitate. Plecarea sa de la Oradea în anul 1934 a fost regretată de capetele luminate ale judeţului. P.S.S. Andrei Crişanul spunea despre Lazăr Iacob următoarele: „Întors acum 13 ani din Arad după un vrednic apostolat la Institutul teologic, dl. Lazăr Iacob a devenit un factor determinant în viaţa românească a Bihorului (…). Român adevărat, caracter neprihănit care ne face cinste tuturor, dl. Lazăr Iacob poate fi pus oriunde la locul de cinste căci pretutindeni este vrednic” (în articolul intitulat Manifestaţia de duminică, „Gazeta de Vest”, nr.1330/17 octombrie 1934, p. 3)


 

I. Activitatea orădeană a prof. univ. dr. Iacob Lazăr

Read More…