Search Results for: "Oradea"

July 3, 2024

Piețele din Oradea la începutul secolului XX

(La începutul secolului XX)

Contopirea celor două pieţe într-una singură nu a îngreunat situaţia generală, dimpotrivă, a adus după sine numeroase avantaje. Iată câteva centre comerciale mari, cu proprietarii respectivi:

  • "Casa Ulmann”. în această clădire se afla Centrul comercial, de unde se aprovizionau toţi comercianţii, mai mici sau mai mari, din Oradea, dar şi din comunele ori satele din împrejurimi. Mărfurile constau din tot felul de stofe şi pânzeturi, ceai, portocale, lămâi, uleiuri comestibile ambalate, importate de firma Ulmann. La data ridicării lor, cumpărătorului i se acorda, în funcţie de valoarea sumei facturate, un anume procent. Unora dintre micii comercianți li se acordau credite în mărfuri plătibile într-o perioadă mai lungă.

 

  • În faţă cu “blocul turn” de azi se afla o casă cu un etaj, azi demolată. Era proprietatea “Heller”, care deţinea un mare depozit de cherestea. De aici, orăşeni şi săteni îşi puteau procura , contra cost, tot felul de materiale de construcţie precum minizi, grinzi, scânduri. Salariaţilor, militari sau civili, li se eliberau materiale plătibile şi în rate lunare.

 

  • "Andreny şi fiii” – Oţelul de astăzi – funcţiona ca mare magazin de fierărie şi unelte de tot felul. Pe lângă marele magazin din Oradea, mai erau filiale la Beiuş, Salonta. Într-o clădire vecină de Andreny, se găsea un magazin cu seminţe de tot felul. Era o filială a unei mari firme de seminţe din Budapesta , sub denumirea de “Mauthner”. Toţi cei care se ocupau cu grădinăritul, “bulgarii” în primul rând, dar şi ceilalţi, inclusiv cei de la ţară, se aprovizionau de aici cu seminţe.Semințele “Mauthner” erau de o calitate superioară şi foarte apreciate în epocă.

 

  • Prin anii 1921-1922, se găseau în Oradea oameni săraci, cerșetori, vagabonzi, a căror pungă nu le permitea taxa de câţiva lei pentru a putea dormi în vreo pivniţă, amenajată ca “sălaş de noapte”. Mai era un motiv că nu li se dădea întotdeauna loc între ceilalţi covartioşi care fuseseră primiţi înainte: starea lor jalnică, fiind zdrenţăroşi şi cu păduchi. Aceşti oameni, cu o soartă atâ de vitregă, aveau şi ei nevoie să se adăpostească undeva, să se odihnească în timpul nopţii. Unde să meargă? Alegeau unele din marile parcuri ale oraşului. A doua zi de dimineaţă, întâlnindu-se unul cu altul, se întrebau unde au tras peste noapte. “La Hotelul Mauthner” spunea cel întrebat. Asta însemna că a dormit pe iarbă, în unul din parcuri: în Parcul Lighet sau în Reday.

Read More…

Călători străini despre cetatea Oradea (secolele XIII – XVII)

 

În secolele XI/XII – XVII, atenţia călătorilor străini, între care deosebim prelaţi cu diferite niveluri intelectuale, ingineri constructori militari, soli şi diplomaţi sau însoţitori ai armatelor turceşti care au asediat cetatea, s-a îndreptat cu p"crono4"recădere asupra puterii defensive a fortăreţei, a clădirilor din interior, a şanţului de protecţie, multe narate în contexte dramatice, legate de invaziile şi deja amintitele asedii ale cetăţii.

Un alt motiv al trecerii în revistă a acestor mărturii este tocmai întinderea lor temporală extremă, realitate care a permis să avem descrieri atât a primei fortificaţii ridicată din pământ şi o palisadă, distrusă cu prilejul invaziei tătare din anul 1241, cât şi a celei medievale din piatră sau a impresionantei cetăţi bastionare, finalizată la începutul secolului al XVII-lea. Cronicile tuturor acelora care s-au perindat în evul mediu pe la Oradea completează în mod fericit stampele de epocă ce ne-au înfăţişat cetatea şi oraşul. În fine, cercetările arheologice întreprinse aici în ultimii ani, au confirmat, de cele mai multe ori, naraţiunile călătorilor din evul de mijloc.

Read More…

Oradea repere istorice

Oradea şi-a creat o individualitate distinctă abia cu începere de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când, vrând-nevrând, fruntaşii urbei au trebuit să accepte realitatea existenței mai multor etnii."MDS00002"

Oradea nu s-a născut oraş, nu a fost întemeiat ci a devenit ca atare pe parcursul secolelor, transformându-se dintr-un anumit număr de aşezări mici ce gravitau în jurul cetăţii, într-o aglomerare de tip urban care s-a constituit ca oraş abia la 1860. A fost întotdeauna reşedinţa Bihorului iar prima atestare documentară a Oradiei datează din 1113 când este menţionat un episcop, Sixtus Varadiensis, cu sediul aici. în 1204, aflăm dintr-o scrisoare papală că pe acest teritoriu existau şi mănăstiri de rit grecesc subordonate unei episcopii proprii. Tradiţia maghiară a atribuit regelui Ungariei, Ladislau I (1077- 1095), întemeierea oraşului. Descoperirile arheologice au scos la iveală urmele unor aşezări cu ceramică românească şi româno-slavă, anterioare întemeierii mănăstirii. După sanctificarea regelui (1192), papalitatea a acordat drept de pelerinaj credincioşilor catolici la mormântul lui Ladislau ceea ce a făcut ca în jurul mănăstirii fortificate să se dezvolte de-a lungul timpului, mai multe aşezări distincte, care vor deveni cu timpul cartiere ale oraşului. Viaţa plină de culoare, specifică începuturilor acestor aşezări reiese din Registrul de la Oradea redactat între 1208-1235 şi care cuprinde 389 scurte procese verbale ale proceselor care au avut loc în faţa scaunului de judecată din cetate folosindu-se “procedura fierului roşu” pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului.

Înainte de 1241 au început să se aşeze în jurul cetăţii colonişti valoni şi italieni care au dat nume 9 specifice unor viitoare cartiere: Veneţia (Velenţa de azi), Otosig (villa Latinorum, cartierul latinilor), Padua, Bologna etc.

Read More…

Începuturile reconstrucției orașului Oradea

 

Cucerirea cetăţii orădene de trupele reunite sub stindardul Ligii Sfinte, în mai-iunie 1692, semnifică în istoria oraşului Oradea nu numai sfârş"MDS00002"itul unei epoci istorice – a paşalâcului turcesc orădean (1660-1692) contrară naturii şi spiritului oamenilor şi locurilor, ci şi începutul uneia radical nouă, ce impune principiile de exprimare ale perioadei moderne1. Operaţiunile militare desfăşurate în cursul anilor 1691-1692 şi care au urmărit cucerirea cetăţii au supus localităţile din imediata vecinătate a fortificaţiei unor grele încercări. Este vorba mai ales de oraşul propriu-zis, Oradea (Civitas Waradiensis – Péntekhely) – situat la vest de cetate -, de Velenţa (Vicus Veneţia) – situată la est de cetate – şi de Vadkert (Grădina cerbilor, cu denumirea mai veche Villa Sancti Laurentii – Sfântul Laurenţiu) – situat la sud-est de cetate. După cucerirea cetăţii, în aceste târguri n-a rămas nici o clădire întreagă. în gravura lui Mathias Kaiserfeld reprezentând Cetatea Oradea şi împrejurimile după asediu, se poate vedea că în Oradea toate clădirile sunt distruse, iar târgurile Velenţa şi Vadkert, plasate pe traiectoria artileriei de asediu ce fusese amplasată pe Dealul Viilor, au fost pur şi simplu rase de pe suprafaţa pământului. Doar în Olosig, cartierul cel mai îndepărtat de cetate, situat în partea nordică a Crişului Repede, au rămas clădiri nedistruse. Din inventarierea făcută după alungarea turcilor reiese că în Olosig au rămas 114 case, din care doar 81 erau locuite provizoriu, mai ales de militari2. Ca să ne putem imagina cât de mare a fost distrugerea, trebuie să amintim că în timpul dominaţiei otomane Evlia Celebi a numărat numai în târgul Olosig cca. 300 case frumoase din piatră, având câte două etaje3. Despre case cu parter cronicarul turc nici n-a pomenit.

Revenind la gravura lui Kaiserfeld, în interiorul, cetăţii se observă turnul geamiei, despre care Evlia Celebi scria: „Mai înainte fusese o biserică. Are un turn frumos, o construcţie masivă şi armonioasă. Face parte dintr-o construcţie frumoasă de piatră, lucrată cu multă măiestrie. Ea are în total 4 părţi, dintre care numai una e folosită, celelalte trei stau închise. Deasupra părţii deschise se află geamia sultanului Mehmed al IV-lea.”4 înainte de 1660, această frumoasă construcţie era palatul Bethlen sau, cum se mai spunea, „cetatea interioară pentagonală”, construită în stil renascentist în secolul al XVII-lea. Biserica reformată, transformată de turci în geamie, datează din anul 16485. Generalul imperial Corbelli a fost cel însărcinat cu refacerea distrugerilor din cetate provocate de asalturi. La data de 15 septembrie 1692, Corbelli a raportat încheierea acoperirii palatului „Gran Palazzo”, conservarea boitei („per conservar li belii volţi che vi sono”), refacerea parterului marelui palat şi repararea bisericii, care a fostimediat încredinţată iezuiţilor6. Tot Corbelli a fost cel care a iniţiat construirea unei brutării cu şase cuptoare între bastioanele Bethlen şi Crăişorui7. Lucrările de refacere a cetăţii s-au întrerupt până în anii 1720, din cauza operaţiunilor militare ale trupelor conduse de Francisc Râkoczi al ll-lea. Din perioada următoare s-au păstrat documente despre construirea şi repararea podului cetăţii (1722-1742), a bastioanelor interioare (1728), a cetăţii interioare (1730-1742), despre reducerea înălţimii bastioanelor (1736) şi refacerea acoperişurilor clădirilor incendiate (1770). în ultima perioadă a refacerilor, în anul 1775, s-a construit actuala biserică în stil baroc8. Merită să subliniem importanţa planului cetăţii, întocmit de Lodovico Marini în perioada 1775-1776. Corpurile din nord-vest şi nord-est ale cetăţii interioare au suferit cele mai importante transformări, incluzând în şirul modificărilor şi construirea bisericii mai sus amintită9.

După prezentarea sumară a lucrărilor de refacere şi de transformare a cetăţii din secolul al XVIII-lea, să revenim la târgurile din jurul fortificaţiei. Din arhitectura islamică, în afară de geamia din cetate, n-au rămas decât două moschei distruse: în Olosig, lângă pod (în apropierea actualei biserici reformate) şi în centrul pieţei târgului Oradea (azi partea estică a Pieţei 1 Decembrie). Ambele moschei au fost demolate de creştini, iar pietrele au fost refolosite la construirea Bisericii catolice „Sfânta Brigitta” din Olosig10. Acest prim lăcaş de cult creştin – unicul din Oradea după alungarea turcilor – a fost construit de episcopul catolic Augustinus Benkovich, care era şi comite suprem al comitatului Bihor.

Read More…

Şcoala medievală orădeană

Pe teritoriul cetăţii Oradea în secolul XV s-a format o şcoală capitulară1. La Oradea, s-au constituit în aceiași perioadă, colecţii episcopale de carte cu        semnificaţie naţională şi este bine cunoscut faptul că"MDS00002"

"cetatebiblioteca personală a episcopului Ioan Vitez (1445-1465) a constituit bazele renumitei Bibliotheca Corviniana.

Şcoala era subordonată canonicului lector al Capitlului iar cheltuielile erau suportate de Biserica Romano Catolică. Între anii 1439-1440, canonicul lector Vepi Peter reorganizează şcoala capitulară de la Oradea şi crează o fundaţie celor care învăţau aici. 

Între anii 1502-1510, la 12 ani, la şcoala capitulară din Oradea, cea mai vestită şcoală din Transilvania din acel timp,  a venit pentru studii tânărul Nicolae Olahus (1493-1568), vestitul umanist român, os domnesc din stirpea voievozilor Ţării Româneşti.  Aici a învăţat limba latină, elocinţa, poezia, muzica, astronomia şi religia. La vârsta de 17 ani a intrat paj la curtea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei (15061526).  

 Şcoala dispunea de un local propriu, în nord vestul cetăţii lângă casele canonicilor. De treburile şcolii se ocupau canonicul lector, vicecanonicul şi canonicul cantor, ca profesor de muzică. Învăţământul nu era organizat pe clase ci pe manuale.

Primul grad şi primul  manual  era Tabula , din care elevul învăţa să citească; al doilea manual era Donatus, o carte de gramatică latină în versuri din care se învăţa pronunţia cuvintelor. Se mai foloseau două cărţi Cato şi Aesop care conţineau maxime şi expresii celebre.

Cel de-al treilea grad avea ca manual Doctrinale, care pe lângă reguli gramaticale în versuri conţinea şi cunoştinţe de istorie, geografie şi morală.

Cât timp se preda la un grad, celelalte repetau în cor într-unul din colţurile curţii cu voce tare  materia deja predată.

Orarul şcolii era următorul: dimineaţa  gramatică, la prânz retorică şi logică , după amiază recitare pentru a se însuşi corect pronunţia limbii latine. Înainte de marile sărbători se exersa cântul, muzica. Prin 1530 se învăţa şi limba greacă.

Read More…

ACADEMIA DE DREPT REGELE CAROL AL II-LEA DIN ORADEA

 

Anii crizei economice mondiale, 1929-1933, şi-au pus amprenta şi asupra învăţământului românesc în partea de vest a ţării. Una dintre instituţiile culturale care a avut cel mai mult de suferit a fost Facultatea Juridică Regele Carol al II-lea, fosta Academie Regală care exista încă din anul 1780, de pe vremea Mariei Tereza.

Presa orădeană, în special „Gazeta de Vest”, organul de presă al Casei Naţionale din Bihor şi, în acelaşi timp, ziar naţional, a inserat în paginile sale, pe tot parcursul anilor 1933-1934, decizia Parlamentului României de a desfiinţa această instituţie care se număra printre cele 5 existente în România de după anul 1918.

Împlinirea a 15 ani de învăţământ românesc la graniţa de vest a ţării, în loc să devină un moment de bucurie şi de împlinire pentru destinele acestei naţiuni greu încercate în decursul timpului, s-a transformat într-o perioadă de decepţie, deziluzie, de jocuri politice şi de neîmpliniri. Această perioadă coincide cu ultimii ani de decanat ai profesorului Constantin Petrescu-Ercea, ultimul decan al acestei prestigioase instituţii bihorene.

 

Read More…

CASA NAŢIONALĂ DIN ORADEA – centru cultural orădean şi european

"casa

I.CASA NAŢIONALĂ – centru cultural orădean şi european

–  Istoricul Casei Naţionale 
II. ORGANISME ŞI MODALITĂŢI  DE FUNCŢIONARE ALE  CASEI NAŢIONALE A JUDEŢULUI BIHOR
         Secţiunile Casei Naţionale  


I. CASA NAŢIONALĂ – centru cultural orădean şi european

1.1.    Istoricul Casei Naţionale

            Una dintre cele mai importante realizări ale societăţii româneşti din municipiul Oradea şi judeţul Bihor din perioada interbelică a constituit-o înfiinţarea Casei Naţionale. Chiar dacă actul de naştere al acestei instituţii datează din 23 iunie 1929, ideea creării unei astfel de instituţii la graniţa de vest a României Mari datează din anul 1926[1].

În viziunea creatorilor săi, Casa Naţională din judeţul Bihor era considerată o urgenţă, după cum spunea Î.P.S.S. Arhiereul Andrei Crişanul, viitor preşedinte de onoare al acestui lăcaş, deoarece în urma noastră se ridică o generaţie care aşteaptă realizări de la  noi, generaţie care vrea să se inspire din pilda vieţii noastre[2].

            În scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei Interimare de atunci, dr. Aurel Lazăr, de către Episcopul Roman Ciorogariu, Episcopul dr. Valeriu Traian Frenţiu şi Arhiereul Andrei Crişanul, la data de 11 iunie 1929, se preciza intenţia de a înfiinţa Casa Naţională din Bihor „pentru ocrotirea intereselor româneşti din toate domeniile vieţii sociale”[3]. De asemenea, se solicita ca şi sediu al acesteia, Hotelul Regina Maria (fostul imobil Szechenyi)care reprezintă proprietatea oraşului în contextul în care expiră contractul de închiriere a vechiului chiriaş, la 1 noiembrie 1929.

Read More…

CONSTANTIN PETRESCU-ERCEA – PROFESOR ŞI DECAN LA ORADEA

 Activitatea didactică, pedagogică şi ştiinţifică


Constantin Petrescu-Ercea a văzut lumina lumii la 28 noiembrie 1892, în localitatea Ercea, judeţul Mehedinţi[1]. Numele Ercea şi l-a adăugat în anul 1926 în condiţiile în care numele de Petrescu era foarte des întâlnit, pentru a nu fi confundat cu alte persoane cu acelaşi nume.

A devenit doctor în Drept la Paris, conform datelor existente în dosarul personal de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Cluj, la data de 10 iulie 1923[2], membru al Societăţii de Legislaţie comparată din Paris şi al Asociaţiei juriştilor de limba franceză[3] şi membru al Comitetului Central al Reuniunii Culturale Cele Trei Crişuri din Oradea. În anul 1933 devine deputat, implicându-se astfel, tot mai activ,  în viaţa politică a României.

Conform declaraţiei existentă la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj privind situaţia sa militară, prof. Constantin Petrescu-Ercea  a făcut serviciul militar, participând pe front  în intervalul 1916-1920, la teatrul de operaţiuni militare, fiind concentrat pe o perioadă de până în 2 luni (vezi anexa nr. 1 din Addendă).

Pe baza bogatei activităţi didactice şi ştiinţifice, a urcat constant în ierarhie, inclusiv din punct de vedere financiar. Începând cu data de 1 aprilie 1936 i-a fost acordată a III-a gradaţie (aceste gradaţii se acordau din 5 în 5 ani), conform adresei nr. 4088/1935 emisă de Ministerul Instrucţiunii Publice şi trimisă  Rectorului Universităţii Regele Ferdinand I,  din Cluj. În anii următori, mai precis în anul 1941, prof. Constantin Petrescu-Ercea va primi şi cea de-a IV-a gradaţie, chiar dacă va întâmpina unele probleme din partea Ministerului de resort, probleme legate de împlinirea sau neîmplinirea celor 20 de ani de la obţinerea diplomei de Doctor în Drept[4], condiţie importantă în obţinerea acestor tipuri de gradaţii.

Dreptul comercial românesc şi european. Având ca antecesori pe Iacob Negruzzi, considerat primul profesor de Drept comercial din Moldova şi pe Vasile Boerescu, care a inaugurat învăţământul şi ştiinţa dreptului comercial în Muntenia, Constantin Petrescu-Ercea, alături de P.Poruţiu de la Cluj, este considerat primul comercialist român de la Cluj după reîntregirea Ţării[5] în anul 1918.

O contribuţie de seamă la dezvoltarea, în cursul timpului a dreptului românesc, în general, au adus-o specialiştii din domeniul dreptului comercial din ţara noastră, având, de altfel, o pregătire profesională multilaterală[6].

            Constantin Petrescu-Ercea a fost profesor titular la Academia Regală Regele Carol al II-lea, predând Drept comercial şi cambial, 5 ore/săptămână încă din anul şcolar 1926-1927[7]. În Absolutoarele din anii universitari ce au urmat, numărul orelor la disciplina profesorului Constantin Petrescu-Ercea a fost redus la 4, fără a micşora, în vreun fel, prestigiul disciplinei sau al profesorului titular. Acest lucru este confirmat de Certificatul eliberat la 2 octombrie 1931 în care se menţiona că funcţionează [Constantin Petrescu-Ercea- n.n.] în calitate de profesor de Drept comercial de la 1 octombrie 1925[8]. Certificatul înregistrat la numărul 4/1931-1932 este semnat de profesorul Lazăr Iacob, deşi decan la acea dată era însuşi Constantin Petrescu-Ercea. În cursul anului 1932? (anul nu este vizibil), cu ocazia Adunării delegaţilor din judeţ şi a tuturor asociaţiilor din Oradea[9], ţinută în Piaţa Mihai Viteazul, printre cei care au luat cuvântul s-au aflat dr. Lazăr Iacob, dr. Gheorghe Sofronie şi decanul Facultăţii de Drept din Oradea, Constantin Petrescu-Ercea.

 

Read More…

Jandarmeria vâlceană – repere istorice

”…anul 1850 găsește județul Vâlcea sub efectul legiuirii din 30 iulie 1850, a lui Barbu Vodă Știrbei, pentru organizarea dorobanților din județe. Potrivit acestei legi, dorobanțul era ales de către săteni dintre cei mai vrednici pentru asemenea slujbă și se angaja, pe șase ani, după depunerea jurământului militar…”

Ilie Gorjan

Read More…