Istorie Locala

Vineri, 24 August 2012 13:08

Vâlcea de la capitalism la comunism

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

a. Marile decizii politice: naţionalizarea întreprinderilor şi planificarea economiei

 

În 1948, cu toate realizările din domeniul industrial, Vâlcea rămânea un judeţ preponderent agricol, iar gradul de urbanizare era extrem de scăzut. Râmnicu-Vâlcea nu avea mai mult de 15.000 locuitori, iar  Drăgăşaniul - sub 10.000 de locuitori. Celor mai mari oraşe vâlcene le lipseau canalizarea şi mijloacele de transport în comun, ceea ce le făcea să amintească de nişte târguri. Marile decizii politice ale comuniştilor din conducerea ţării şi a celor din Vâlcea, la începutul industrializării comuniste, vor fi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea la planificarea economică, pentru a lichida înapoierea economiei şi a o moderniza.

Industria vâlceană în 1948. În preajma naţionalizării din 11 iunie 1948, industria – modestă – a judeţului Vâlcea nu putea asigura o valorificare corespunzătoare a importantelor resurse naturale şi de muncă existente în această zonă. În „Raportul asupra stării economice a judeţului”, întocmit la 30 decembrie 1947, de Camera de Comerţ şi Industrie - Vâlcea, se menţiona că în judeţ erau înmatriculate 1418 firme individuale, la care lucrau 34.129 de muncitori şi meseriaşi1. Dintre acestea, 140 erau firme industriale, în marea lor majoritate - mici întreprinderi şi ateliere a căror producţie avea un caracter meşteşugăresc; în ele, lucrau 5-20 muncitori. În cadrul acestor întreprinderi, ponderi însemnate aveau unităţile industriei alimentare (mori, brutării, prese de ulei), ale industriei uşoare (darace, ateliere de prelucrarea pieilor) şi ale industriei materialelor de construcţie (cariere, fabrici de cărămidă). Existau şi unităţi mai mari: sectorul C.F.R. Râmnicu-Vâlcea, fabricile de cherestea „Carpatina” şi „Vasilatul” - Brezoi, „Arnota” - Bistriţa, Salina Ocnele Mari, fabricile de piele şi încălţăminte „Întreprinderea Oprea Simian şi fiii” - Râmnicu-Vâlcea şi „Tăbăcăria românească” - Horezu. În unităţile industriale propriu-zise, care aveau o putere de peste 6.500 CP, lucrau circa 7.500 muncitori, din care numai 30% erau calificaţi2.

În Râmnicu-Vâlcea, cele mai importante întreprinderi erau: o fabrică de încălţăminte („Oprea Simian şi fiii”), trei tăbăcării (Constantin Hanciu, Nicolae Lupaş şi ing. Lupaş), o fabrică de cherestea (Nicolae Hanciu), cinci mori (Olga Geltsch, Nicolae Socu, Ghiţă Ştefănescu, Constantin Hanciu, Gheorghe Dumitrescu) şi trei fabrici de tâmplărie (Gundisch, Bâscă şi Cooperativa „Lemnul”)3.

A) Naţionalizarea

Crearea Comisiilor de naţionalizare. La 10 iunie 1948, a fost convocată Plenara C.C. al P.M.R., care a discutat şi aprobat lucrările de pregătire a naţionalizării principalelor mijloace de producţie, inclusiv proiectul de naţionalizare prezentat de Biroul Politic al C.C al P.M.R.4 In aceeaşi seară, la sediul C.C. al P.M.R., au fost convocaţi secretarii Comitetelor judeţene de partid şi instructorii Comitetului Central, care au fost instruiţi cu privire la modul de preluare a întreprinderilor5.

În ziua de 11 iunie 1848, la ora patru dimineaţa, la sediul judeţenei de partid din Râmnicu-Vâlcea, a avut loc şedinţa de constituire oficială a Comisiei judeţene de naţionalizare, din care făceau parte următorii: Bădică Marinescu - preşedintele Comisiei, Bogdan Humă - secretarul Comisiei şi delegat al Direcţiei Generale a Controlului Economic de Stat, Ion Pătrăşcoiu - prefectul judeţului, membru; Carol Toth - preşedintele Consiliului sindical judeţean, membru şi Ion Bârsănescu - administrator financiar, membru6. Comisia a luat cunoştinţă de „Proiectul pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transport şi telecomunicaţii”, precum şi de Instrucţiunile pentru administratorii întreprinderilor naţionalizate, atribuite Ministerului Afacerilor Interne - materiale aduse de la Bucureşti de către Bădică Marinescu. În continuare, comisia a convocat o şedinţă la care au participat secretarii organizaţiilor de partid, reprezentanţii comitetelor sindicale şi noii directori, cu care prilej s-a făcut instructajul privitor la preluarea întreprinderilor. Toată activitatea de pregătire, de instruire, de constituire a comisiilor de acţiune, de numire a noilor cadre de conducere s-a făcut în condiţii de secret maxim, astfel încât patronii să nu afle nimic şi să nu ascundă ceva din bunurile care urmau a fi naţionalizate.


Desfăşurarea naţionalizării. Imediat după ce a fost difuzat ordinul guvernului de ocupare a întreprinderilor (ora 14), colectivele de naţionalizare din judeţ au anunţat comisia judeţeană cu privire la ocuparea acestora şi preluarea posturilor de conducere de către directori7.

În urma aplicării legii nr.119 din 11 iunie 1948, în judeţul Vâlcea au trecut în proprietatea statului, ca „bun al întregului popor”, un număr de 64 de întreprinderi, dintre care 47 - de interes local, marea lor majoritate aparţinând industriei alimentare (mori, brutării şi prese de ulei)8.

 Din Râmnicu-Vâlcea şi Brezoi, muncitorii de la fabricile de încălţăminte şi cherestea au trimis pe adresa C.C. al P.M.R., guvernului şi M.A.N., telegrame prin care îşi exprimau deplina satisfacţie şi aprobare faţă de trecerea în proprietatea statului a principalelor mijloace de producţie9. De fapt, întregul aparat de propagandă a fost pus în mişcare. Peste tot au avut loc mitinguri ale oamenilor muncii, care îşi exprimau deplina satisfacţie pentru acest „act revoluţionar”10. Astfel, întruniţi în mitinguri organizate în după-amiaza zilei de 11 iunie 1948, muncitorii de la fabricile „Carpatina” şi „Vasilatul” din Brezoi, „N. Lupaş”, „C.Hanciu” din Râmnicu-Vâlcea şi moara „Oltul” din Drăgăşani, „au salutat istorica hotărâre, angajându-se să sporească vigilenţa şi lupta împotriva celor ce ar îndrăzni să se facă uneltele foştilor patroni”11.

În vederea aplicării Legii nr. 119 din 11 iunie 1948, Comisia judeţeană de naţionalizare a trecut la depistarea şi încadrarea în lege a întreprinderilor neidentificate sau a celor care s-au sustras legii pe motivul că nu au capacitatea de producţie şi forţa motrice instalată pentru a fi trecute în rândul unităţilor supuse naţionalizării. Astfel, Comisia superioară de naţionalizare a fost informată că în judeţ au fost omise unele fabrici de cherestea, mori, brutării, prese de ulei etc., urmând ca acestea să treacă de urgenţă în patrimoniul statului12.

La 19 iunie 1948, preluarea întreprinderilor se terminase; în schimb, inventarierea bunurilor era făcută în proporţie de numai 60-70 %, datorită neregulilor existente în registrele acestora13, dar şi încercărilor de opunere la naţionalizare, a foştilor proprietari. Sarcina noilor directori nu a fost uşoară, dacă ţinem seama de lipsa lor de pregătire, la care se adăuga lipsa materiilor prime, a fondurilor băneşti şi a cadrelor specializate, ceea ce făcea în unele cazuri aproape imposibilă utilizarea întregii capacităţi de producţie. Totuşi, fabricile sunt repuse în funcţiune destul de repede, la parametrii normali. Apare şi stahanovismul, apoi întrecerile socialiste. În acelaşi timp, administratorii morilor şi preselor de ulei naţionalizate, urmărind o creştere cât mai rapidă a rentabilităţii acestora, au amenajat crescătorii de porci la Băbeni, Olteţu, Bătăşani, Dozeşti, Făureşti, Laloşu, Pleşoiu, Sineşti, Zătreni etc.14. O crescătorie de porci amenajează şi comunistul Codreanu Petre la presa de ulei din Băbeni-Bistriţa, iar administratorul morii din Otetelişu, Jianu Rafailă, pune în funcţiune un atelier care putea efectua reparaţiile necesare tuturor morilor din judeţ15.


Alte naţionalizări. ● În vederea consolidării sectorului socialist, în special în agricultură, prin legea din 2 martie 1948, au fost expropriate pământurile lăsate prin reforma agrară (din 1946) în posesia foştilor moşieri - 50 hectare teren şi o parte a inventarului fostelor moşii. În judeţul Vâlcea, în baza legii amintite, au fost naţionalizate 4.646 ha., împreună cu un bogat inventar agricol şi 45 de conace deţinute de 47 foşti moşieri16.

● În baza legii din 13 aug. 1948, au fost dizolvate toate întreprinderile bancare şi instituţiile de credit particulare, cu care prilej în judeţul Vâlcea au intrat în patrimoniul statului un număr de 13 instituţii financiare. De asemenea, la 9 sept 1948 au fost preluate de către stat întreprinderile de căi ferate particulare, necuprinse în legea nr. 119 din 11 iunie 1948.

● La 3 nob. 1948, au trecut în proprietatea statului instituţiile medico-sanitare şi întreprinderile cinematografice. Conform legii, în judeţul Vâlcea au fost preluate de stat Sanatoriul „Dr. Theodor Nicolaescu - dr. Eugen Nicolaescu”17, cinematografele „Adreani” şi „30 Dec.” din Râmnicu -Vâlcea şi „23 Aug.” din Drăgăşani18.

● În virtutea Legii din 2 apr. 1949, în judeţul Vâlcea au fost naţionalizate 15 farmacii şi un laborator19.

● Acţiunea de naţionalizare a cuprins şi o serie de imobile, lucru înfăptuit pe baza decretului 92 din 20 aprilie 1950. Au fost naţionalizate apartamentele şi vilele aparţinând foştilor industriaşi, moşieri, bancheri şi mari comercianţi; într-un cuvânt, mai toate casele  „exploatatorilor”.


B ) Planificarea economiei

Apariţia centralelor industriale. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a permis trecerea la planificarea economiei. În acest scop, prin Decretul 119 din 1 iulie 1948, a fost înfiinţată Comisia de Stat a Planificării. De asemenea, au fost reorganizate ministerele economice pe principalele ramuri de producţie20. În continuarea acestor măsuri, la 12 iulie 1948, prin Decretul nr. 126, în locul oficiilor industriale au fost create centralele industriale cu multiple atribuţii în domeniul producţiei, investiţiilor, procurării de utilaje, credite etc.21. De pildă, fosta „Carpatina” din Brezoi a fost preluată de către „Centrala industrială a lemnului”, iar fabricile de piele şi încălţăminte din Râmnicu-Vâlcea şi Horezu - de către „Centrala Industrială a Pielăriei”22. S-a trecut apoi la acţiunea de comasare a întreprinderilor mici şi a atelierelor nerentabile, urmărindu-se crearea unor unităţi mai puternice, cu o înzestrare tehnică mai bună. întreprinderea „Oprea Simian Fiii” a înglobat trei întreprinderi de profil vâlcene: „Inginer Lupaş”, „N. Lupaş” şi „C. Hanciu şi Fiii”. Prin lichidarea celor trei întreprinderi, materia primă şi cea de fabricaţie a fost predată Întreprinderii „Oprea Simian şi Fiii’. Erau predaţi, de asemenea, muncitorii şi funcţionarii. A fost preluată chiar şi Fabrica de încălţăminte de la Horezu, aparţinând „Tăbăcăriei Româneşti”, firmă cu sediul la Bacău23, întreprinderea fiind redenumită „Fabrica de Încălţăminte „11 Iunie”.

 La Râmnicu-Vâlcea, brutăriile, o moară şi fabrica de gheaţă au fost comasate, primind denumirea de „Întreprinderile comerciale naţionalizate”24. La 22 iunie 1948, Secţia financiară judeţeană propunea primăriei oraşului Râmnicu-Vâlcea „Înfiinţarea unui serviciu de conducere al întreprinderilor deja naţionalizate, cât şi cele ce vor intra în patrimoniul obştei care să funcţioneze sub directa îndrumare a primarului Iosif Himler”25. În conformitate cu Decizia primăriei nr. 288 din 3 iulie 1948, ca director al Serviciului amintit, a fost numit ajutorul de primar, Gheorghe Drosu.

La sfârşitul anului 1948, numeroase colective de muncitori raportau depăşirea programelor de producţie26. Era încă perioada entuziasmului revoluţionar, vremea „teoriei” Curând, practica va dovedi cotrariul, economia „gripându-se” iremediabil. În 1952, fisurile planificării economice erau deja tot mai evidente.

Principalele ramuri industriale. Bogăţiile. În 1948, meseriile cele mai practicate, în funcţie de numărul atelierelor, erau: croitorie (129 ateliere), cizmărie (78), metalurgie (54), frizerie (25), cojocărie (18), ceasornicărie (9)27. Doar câteva ateliere meşteşugăreşti. Ca întreprinderi mai importante, în momentul acesta al începutului de comunism vâlcean, pot fi menţionate28:

1.Exploatarea forestieră I.P.E.I.L. Brezoi (care reunea cele două fabrici mai importante din judeţ, „Carpatina” şi „Vasilatul”), cu 1240 de salariaţi

2.Exploatarea forestieră I.P.E.I.L. Băbeni, cu 1000 salariaţi

3.Cariera de piatră C.F.R. Cozia, cu 700 de salariaţi

4.Fabrica de pielărie şi încălţăminte „11 Iunie” (fosta „Oprea Simian şi fiii”), Râmnicu-Vâlcea, cu 603 lucrători

5.Salina Ocnele Mari, cu 300 de salariaţi

6.Exploatarea de mică, aur şi argint (aparţinând fostei Întreprinderii miniere şi de metalurgie „Minaur” – Baia Mare, care concesionase şi exploatarea auriferă de la Valea lui Stan ), cu 210 salariaţi.

7.Fabrica de butoaie „23 Aug.” Râmnicu-Vâlcea, cu 140 salariaţi

În judeţul Vâlcea existau 7 uzine electrice, la Râmnicu-Vâlcea, Costeşti, Călimăneşti, Govora, Drăgăşani, Horezu şi Olăneşti, cu o capacitate totală de 280.000 kw/oră lunar29.

În această perioadă, Vâlcea dispunea de vaste posibilităţi economice: exploatări forestiere şi de sare - cele mai bogate din ţară - , izvoare minerale renumite, podgoriile de la Drăgăşani şi cultura pomilor fructiferi care deţinea un loc de frunte pe ţară. Lemnul, sarea, apele minerale, vinul şi fructele sânt, pentru perioada analizată, principalele bogăţii ale judeţului. În subsolul judeţului se găseau şi cantităţi însemnate de: petrol - la Roeşti, Ciumagi şi Govora sat; mică - de bună calitate se găsea în munţii Lotrului. Transportul ei, de la locul extracţiei până la atelierele din Brezoi, se făcea cu circa 240 de cai, până la Voineasa, iar de acolo - cu autocamioanele şi carele de boi, până la sediul fabricii unde era prelucrată; aur - care se găsea la Valea lui Stan, la circa 25 km de Brezoi, unde lucrau circa 43 de mineri. Se extrăgea, de fapt, un minereu cuarţos ce conţinea aur şi argint. Cantitatea lunară de minereu era de 250 t, care se prelucra la centrala din Zlatna; cărbune - se găsea în regiunea de mijloc a judeţului, pe linia Grădiştea – Lădeşti; era de tip lignit, dar se credea că sub acest strat ar fi trebuit să fie şi cărbune superior de tip antracit.


Principalele ramuri ale industriei vâlcene, în perioada regimului Dej, au fost:

 Exploatarea şi prelucrarea lemnului - ramură cu vechi tradiţii pe aceste meleaguri, având ponderea cea mai mare între ramurile industriei locale. Chiar în 1965, ea realiza peste 31 % din producţia industrială globală a judeţului. Principalele întreprinderi care se ocupau cu exploatarea şi prelucrarea lemnului din judeţul Vâlcea erau:

- I.P.E.I.L. (Întreprinderea de Prelucrare şi Exploatare Industrială a Lemnului - Brezoi, fosta „Carpatina” unită cu „Vasilatul”), care avea în 1948 o capacitate lunară de producţie de 350 mc cherestea şi 500 vagoane lemne de foc. Dispunea de 1340 salariaţi în fabrică, la pădure şi alte secţii. Până în 1965, s-a investit pentru utilaje şi maşini de prelucrat suma de 29,3 milioane lei, iar pentru construirea de drumuri auto şi forestiere - 19,6 milioane. Practic, în 1949, vechea îndeletnicire a plutăritului pe Lotru şi Olt, a murit. Între anii 1948-1949, a fost construită o cale ferată forestieră, cu ecartamentul de 760 mm, pe Valea Lotrului, de la Brezoi la Voineasa şi pe principalii afluenţi ai râului, lungă de peste 80 km, dotată cu un parc rulant important. Sistemul de transport feroviar al lemnului a durat doar 20 de ani, fiind apoi desfiinţat (1969), întrucât calea ferată îngustă intersecta în mai multe puncte şoseaua, afectând transportul rutier. Ulterior, transportul lemnului s-a făcut cu autocamioanele şi tractoarele, întreaga vale a Lotrului fiind împânzită cu o reţea de drumuri forestiere, şoseaua Brezoi-Voineasa chiar asfaltându-se.

 Că lucrurile nu mergeau foarte bine la I.P.E.I.L. – Brezoi, rezultă şi din schimbarea frecventă a directorilor: în primii patru ani au fost patru directori. 40% din producţia obţinută din lemnul de fag şi mai mult de 50% din producţia de cherestea de răşinoase se exporta, printre partenerii externi numărându-se: U.R.S.S., Anglia, Suedia, Grecia, Israel, Siria, Liban, Franţa, Spania, Egipt.

- Fabrica de placaj - Râmnicu-Vâlcea, devenită ulterior „Combinatul de prelucrare a lemnului Râmnicu-Vâlcea” - a fost primul obiectiv al industrializării comuniste din judeţ. A intrat în funcţiune la 28 dec. 1952. S-a dezvoltat prin reorganizarea unei vechi întreprinderi, tutelată de cooperativa forestieră de la Băbeni – Bistriţa. În 1965, acest combinat prelucra circa 130.000 mc masă lemnoasă. La sfârşitul anului 1955, se trece însă şi la protejarea fondului forestier vâlcean, prin executarea împăduririlor pe suprafeţe deosebit de însemnate, întrucât exploatarea de până acum fusese aproape sălbatică, devastatoare.

     - Fabrica de butoaie „23 Aug.”- Râmnicu-Vâlcea, înregistra, la începutul analizei noastre, o capacitate lunară de 160 butoaie de fag şi stejar, pentru piaţa externă şi export. Iniţial, avea 140 salariaţi.

Industria pielăriei, blănăriei şi încălţămintei - este o altă ramură cu tradiţii în istoria judeţului. În urma comasării tuturor firmelor de pielărie şi încălţăminte din Râmnicu-Vâlcea, a rezultat Fabrica de încălţăminte „11 iunie”. În 1948, fabrica avea 603 salariaţi şi o capacitate de producţie lunară de 18.000 kg piele şi 15.000 perechi încălţăminte. Reprofilată şi parţial reutilată, i s-au adus îmbunătăţiri în procesul de producţie, folosindu-se banda rulantă la atelierul de cusut, fiind mecanizată şi operaţia de stins var şi de scos pieile din bazinul de decolorat. S-a introdus şi o instalaţie automată pentru uscat piei. În 1951 s-a înfiinţat secţia de încălţăminte, iar în 1962 s-a construit o centrală termică proprie.

La Râmnicu-Vâlcea, între 1948-1965, şi-a desfăşurat activitatea şi Cooperativa de producţie manuală „Steagu Roşu”, cu o producţie lunară de 700 perechi încălţăminte. Avea în jur de 100 salariaţi.

Industria chimică. Cel mai important obiectiv al industriei comuniste vâlcene, între 1948-1965, a fost Uzina de sodă de la Govora. Proiectul H.C.M. pentru amplasarea fabricii de sodă calcinată de la Govora, are numărul 1470 şi a fost adoptat la 19 iunie 1952. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej remarcă existenţa unui impediment pentru demararea construcţiei uzinei, semnalat de Ministerul Metalurgiei şi Industriei Chimice, şi anume aprovizionarea cu cărbuni – întrucât nu fuseseră redeschise, până la acea dată, minele de cărbuni din judeţ30. Ridicarea uzinei a început în 1954 şi s-a terminat în anul 1959. Ea trebuia să valorifice calcarul de la Arnota şi sarea de la Ocnele Mari. Era proiectată să devină cel mai mare combinat chimic de sodă din sud-estul Europei31. Capacitatea ei în faza întocmirii proiectului era de 90.000 tone sodă calcinată, dar, în 1960, prin dezvoltarea uzinei, capacitatea producţiei a ajuns la 195.000 tone, ceea ce reprezenta jumătate din producţia de sodă calcinată a ţării32. Sarea era transportată de la Ocnele Mari prin cele două saleducte, de 12 km lungime, cu o capacitate de 7,5 tone / oră. Combinatul de produse sodice Govora, amplasat pe platforma din sudul municipiului Râmnicu-Vâlcea, a început să producă în 1959 - cu fabricile de sodă calcinată, iar în 1960 - cu cea de sodă caustică. Combinatul a realizat, încă din primii doi ani de funcţionare, aproape de 3 ori mai multă sodă calcinată şi caustică decât s-a realizat în întreaga economie naţională în 1938. Director a fost Roşca Bujor, inginer chimist (n. la 8 dec. 1929 la Alba Iulia, membru de partid din 195933).

În 1965, la U.S.G. a intrat în funcţiune secţia de silicat de sodiu, cu o capacitate de  5.000 t anual34. Până la sfârşitul regimului Dej, combinatul a fost unicul exportator al ţării, de clor lichid, izobutanol şi octanol. Soda caustică produsă la Vâlcea reprezenta 18,9 % din totalul acestui produs în România, iar soda calcinată reprezenta 35,7 % din cea produsă în ţară35. În acest răstimp, în totalul exporturilor ţării, chimia vâlceană a participat cu 54 % din totalul pe ţară al exporturilor de sodă calcinată, cu 47 % sodă caustică şi cu 50 % PVC. În 1965, industria chimică reprezenta, însă, doar 13,6 % din volumul producţiei globale a judeţului.

Industria alimentară - era cunoscută în special în perimetrul oraşelor Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani şi Horezu şi avea, la rândul său, tradiţii în economia judeţului, multă vreme deţinând chiar o poziţie prioritară în producţia globală (35,4 % în 1965). Principalele unităţi ale acestei industrii erau:

Fabrica de marmeladă şi conserve alimentare - de la Râureni, a fost şi ea reutilată. Avea o capacitate de producţie lunară de 100 t. Salariaţii permanenţi erau 46, dar întreprinderea folosea mulţi sezonieri, mai ales în timpul verii, o bună parte din aceştia fiind elevi şi studenţi.

Moara „Muncitorul” - din Râmnicu-Vâlcea, cu o capacitate lunară de măciniş de 78 tone grâu şi 52 tone porumb36.

Industria extractivă. Cele mai importante bogăţii extrase din subsolul vâlcean au fost, pentru perioada analizată, sarea, mica şi feldspatul, ţiţeiul şi cărbunele.

Salinele Ocnele Mari exploatau sarea din cele mai vechi timpuri, fiind între cele mai importante ocne de sare din  România37. Metodele - vechi - de exploatare erau de trei feluri: în formă de clopot cu gura în jos,  crivac cu cai şi prin camere (galerii).

Tăierea sării se făcea manual, cu explozibil, dar mai mult cu abataj mecanic. Până în 1937 s-a lucrat cu condamnaţi, combinaţi cu „liberi”. Din 1937 s-a muncit numai cu liberi.

Sarea de la Ocnele Mari se vindea la Galaţi, Brăila, Giurgiu, Olteniţa, Zimnicea, Bechet ; de asemenea, era exportată în U.R.S.S. şi Turcia. Întrucât nu era iodată, favorizând guşa, s-a hotărât amenajarea unei instalaţii pentru iodarea sării. Salina era pe locul 5 în ţară, în ceea ce privea producţia. În 1948, aceasta era de 30 - 40 vagoane pe zi, ceea ce însemna cam 3.100 tone lunar. Aici, lucrau 200 de salariaţi.

În 1961, vechea metodă de aducere a minereului la suprafaţă prin săpături, nerentabilă, anevoioasă, la care erau folosiţi mai mult puşcăriaşii, a fost înlocuită cu una mai modernă: extragerea sării prin soluţie. Procedeul consta în forarea unor puţuri prin care se introducea peste minerul de sare o anumită cantitate de apă care, în timp, îl topeşte. Ceea ce în termeni populari se numeşte saramură, este extrasă prin intermediul unor sonde şi transportată pentru prelucrare către staţiile de cristalizare. Sub fiecare sondă, în zăcământ se formează astfel o cavernă ale cărei dimensiuni se măresc o dată cu trecerea timpului. Pe dealul Ţeica, aflat la doi paşi de staţiune, s-au instalat un număr mai mare de sonde decât cel prevăzut în proiect. În urma exploatării intense, cavernele de sub fiecare sondă instalată pe acest deal, au făcut corp comun, iar ultimul pilon natural de susţinere dintre ele a fost distrus, creându-se astfel un gol imens de 2,5 milioane metri cubi, plin ochi cu apă sărată. Imensa cavitate afectează direct stabilitatea pământului, pe o suprafaţă de 10 hectare.

Exploatarea zăcămintelor de mică şi feldspat se făcea încă din jurul anului 1900 şi aparţinea de Societatea pe acţiuni „Aurul”- Brad, până în 1949, când, după naţionalizare, s-a transformat în Exploaterea Minieră Brezoi. Existau ateliere de prelucrare la Voineasa, Malaia şi Brezoi, secţia de extracţie Cataracte şi secţia de prelucrare Brezoi. În 1965, la Exploatarea Minieră Brezoi a fost dată în funcţiune o moară modernă de măcinat mică şi staţia de compresoare de la Cataracte38. Exploatarea din Brezoi era singura întreprindere din ţară, şi a treia din Europa, care producea feldspat şi mică.

Situaţia industrializării în raioanele Horezu şi Drăgăşani. Toate obiectivele industriale amintite anterior făceau parte din raionul Râmnicu-Vâlcea. În celelalte două raioane ale judeţului, Horezu şi Drăgăşani, industrializarea a fost mai modestă.

 În raionul Horezu, primele obiective industriale s-au dat în folosinţă în 195439: Mina Cuceşti (director Ion Ciuciu), Întreprinderea „Steaua Roşie”- Horezu, pentru extracţia de calcar, Fabrica de marmeladă „Cârstăneşti”, Fabrică de mozaic şi filer - Horezu (filerul este un material de umplutură folosit la prepararea lianţilor bituminoşi pentru a le mări consistenţa, adezivitatea şi stabilitatea termică) şi I.F.E.T. Horezu - întreprindere forestieră (avându-l ca director pe Popa Gheorghe). În 1959, la Horezu se înfiinţează, prin comasarea mai multor întreprinderi mici şi mijlocii, Întreprinderea industrială „Olga Bancic”, cu 8 ramuri de producţie, cea mai importantă fiind extracţia lignitului de la Cuceşti.

Raionul Drăgăşani era agricol aproape în întregime. Până în 1948, industria a fost, practic, inexistentă40; ea era asigurată doar de o moară comercială la Drăgăşani şi de unele mici ateliere de croitorie sau cizmărie. Urmarea a fost că populaţia s-a îndreptat spre oraşele industriale - Hunedoara şi Braşov (Oraşul Stalin), părăsind zona. Cu timpul, activitatea industrială a raionului îmbracă trei forme de proprietate: republicană, cooperatistă şi locală.

Cele mai importante întreprinderi din industria republicană au fost: Staţiunea experimentală viticolă Drăgăşani (iniţial a avut doar un caracter de cercetare; capătă apoi şi un caracter de producţie şi industrializare), Ocolul silvic Drăgăşani (pentru exploatarea forestieră), Întreprinderea viticolă Drăgăşani (ia fiinţă în 1951; în 1958, ea realiza 68 % din producţia de vin a regiunii Argeş) şi Întreprinderea Fructexport - înfiinţată în 1951, pentru colectarea şi valorificarea fructelor din zonă.

În industria cooperatistă, întâlnim aici următoarea situaţie: un şantier de producţie a materialelor de construcţie (1950), abandonat repede; Cooperaţia meşteşugărească (1951) – cu secţii de croitorie, încălţăminte etc.; Cooperativa meşteşugărească „Avântul” – croitorie, 1955)

În industria locală, întâlnim: Moara „Oltul”, Întreprinderea agro-alimentară „23 Aug.”- pentru industrializarea fructelor, legumelor, creşterea păsărilor şi animalelor şi exploatarea morilor naţionalizate din raion (în 1950), Fabrica de cărămizi Orleşti, balastierele Strejeşti şi Zăvideni, Fabrica de pâine Drăgăşani. În ceea ce priveşte Industria energiei electrice, s-au făcut unele progrese; cu toate acestea, în 1958, raionul Drăgăşani nu are nici o comună electrificată. Erau electrificate doar câteva străzi din Drăgăşani.

Vâlcea industrială în câteva statistici. În 1965, zona vâlceană era în continuare preponderent agricolă. În industrie lucra abia 10 % din populaţie (18.400 oameni), în agricultură - 66 % (121.400 oameni), pe când în sfera serviciilor - învăţământ, sănătate, administraţie, transport - abia 8,5 % (15.600 oameni). Restul procentelor erau repartizate în construcţii - 3,7 % (6.800 oameni), telecomunicaţii - 1,9 % (300 oameni) şi circulaţia mărfurilor - 2,5 % (4.600 oameni)41.

În acelaşi an, 79 % din investiţii mergea către industrie, pe când în agricultură abia 5% (restul - în construcţii, transporturi, servicii etc.). Din acestea, circa 44 % mergeau spre chimie şi 37 % spre energia electrică. Procente foarte mici aveau: mineritul, confecţiile, pielăria etc.42. Industria vâlceană reprezenta în 1965, doar 0,7 % din industria României. Cu toate investiţiile în chimie şi energetică (acest domeniu se dezvoltă impetuos după 1965), 31 % din producţia globală a judeţului era obţinută din exploatarea şi prelucrarea lemnului şi 54,1% din industria alimentară43.

Principalele produse industriale realizate în 1965 în judeţul Vâlcea erau: cărbune = 22.006 tone, ţiţei = 162.821 tone, gaze naturale extrase = 223.158 mii metri cubi, încălţăminte piele = 476 mii perechi, carne = 1800 tone, cărămizi = 7 milioane bucăţi, sodă caustică = 44.032 tone, sodă calcinată = 125.049 tone, prefabricate beton armat = 307 metri cubi, var = 216.576 tone, cherestea = 115.983 metri cubi, plăci din articole aglomerate = 13.247 tone, placaj = 15.362 metri cubi44. 41,3 % din producţia globală a judeţului era obţinută la Râmnicu-Vâlcea. Din producţia globală, celelalte oraşe obţineau: Drăgăşani 8,2 %, Călimăneşti 1,2 %, Ocnele Mari 0,7 %, Olăneşti 0,5 %, Govora 0,5 % 45. Valoarea producţiei industriale a judeţului ajunsese în 1965 la 1271 milioane lei.

 

b.  Comerţul şi sistemul bancar

 

Comerţul interbelic realizat de vâlceni devenise vestit la Bucureşti. Iată o mărturie revelatoare în acest sens: „Mai mult de jumătate din zgomotele Bucureştilor aparţin negustorilor olteni care-şi oferă marfa în felurite strigăte. ( . . . ) Cei mai mulţi pornesc de pe meleagurile Doljului şi din judeţul Vâlcea. Comuna Făureşti-Vâlcea, la 30 km de cea mai apropiată staţie de cale ferată, pe linia Piatra Olt - Craiova, de cum încolţeşte iarba, e lipsită de aproape întreaga suflare bărbătească. Rămase să îngrijească de gospodării, femeile s-au oţelit în toate muncile gospodăreşti şi egalitatea în drepturi nu poate fi discutată la Făureşti. Pe lângă căsuţele bătrâneşti s-au durat aşezări arătoase, dar mândria e atât de mare că nu le îngăduie, să fie locuite, ci numai împodobite cu scoarţe şi nimicuri orăşeneşt 46.

Tipurile comerţului vâlcean interbelic. Comerţul vâlcean interbelic a fost de patru feluri: de tip troc, ambulant, privat cu amănuntul prin intermediul magazinelor sau prăvăliilor şi de tip cooperativă de consum.

Comerţul în natură sau trocul s-a practicat în toată perioada amintită. Schimbul se realiza mai ales între populaţia din regiunea de munte şi cea din regiunea de şes a judeţului. Locuitorii din zonele montană şi mediană ale judeţului, mai precis din comunele Foleşti, Tomşani, Pietrarii de Sus, Pietrarii de Jos, Dobriceni, Slătioara, Fometeşti, Izvorul Rece, Milostea etc, practicau pe scară întinsă schimbul în natură cu populaţia de la şes, la care ducea produse ale industriei casnice (baniţe din lemn, coşuri şi mături din nuiele etc), fructe (îndeosebi mere, care, de regulă, nu erau de foarte bună calitate, dar erau sănătoase, întrucât ţăranul nu trata pomii cu tot felul de chimicale împotriva bolilor şi dăunătorilor), materiale lemnoase şi var, bunuri pe care le schimbau cu cerealele produse de populaţia de la şes. De aici şi caracterizarea populaţiei judeţului nostru de «vâlceni cu căţeaua sub căruţă», întrucât se puteau vedea nesfârşite coloane de căruţe cu cai şi boi pe şoselele care făceau legătura între judeţele limitrofe, de şes.

Comerţul ambulant avea ca obiect desfacerea a tot felul de produse industriale ale micilor meseriaşi şi alte produse de folos casnic. Acest comerţ era practicat îndeosebi de elemente de origine alogenă: armeni, evrei, turci şi albanezi. Moţii şi ţiganii unguri, care veneau din Ardeal, aduceau produse de sticlă, ceramică şi produse casnice. Aceştia desfăceau mărfurile lor în sate şi în bâlciuri, în târguri şi pieţe. Celebri erau şi tolbiţarii marchidani (negustorii ambulanţi de mărunţişuri), care cutreierau satele purtându-şi mărfurile pe spate. Cele mai cunoscute bâlciuri din judeţul Vâlcea au fost în localităţile: Râureni, Bălceşti, Slăveşti, Drăgăşani, Horezu, Lădeşti, Măciuca, Pojogi, Râmnicu-Vâlcea, Grădiştea şi Laloşu. În aceste bâlciuri, ţăranii satelor aduceau spre vânzare vite, cereale, produse ale gospodăriei, cumpărând, după comercializarea acestora, mărfurile trebuincioase aduse de comercianţii ambulanţi.

Cel mai important, mai vechi şi mai cunoscut bâlci vâlcean era cel de la Râureni, unde se adunau şi târgoveţi din judeţele vecine şi comercianţi din regiunile Braşov, Sibiu, Bucureşti, Piteşti, Craiova şi chiar Galaţi („marfă de Galaţi, dai un leu şi iei un braţ !”). Durata bâlciului era de trei săptămâni, iar volumul schimburilor era foarte important. Bâlciul Râureni era cunoscut încă din anul 1850. De asemenea, erau cunoscute cu o vechime apropiată şi celelalte bâlciuri menţionate mai înainte. Râmnicul avea două bâlciuri anuale: unul de Sf. Petru (29 iunie) şi altul de Vinerea Mare (14 oct.). În fiecare marţi se ţineau târguri săptămânale. În ceea ce priveşte mărfurile industriale, bâlciurile şi-au încetat activitatea în 1941, transformându-se în târguri de vite săptămânale sau ocazionale.

Comerţul privat cu amănuntul prin intermediul magazinelor provenea din comerţul ambulant. O parte dintre comercianţii ambulanţi, de origine ardeleană mai ales - din satele Răşinari, Poiana, Poplaca, Jina, Sălişte şi altele - ca şi negustorii ambulanţi de origine evreiască, armeană sau greacă, s-au stabilit în centrele mai populate, unde şi-au organizat prăvălii, care, ulterior, au devenit magazine universale. Infiltrarea acestora are urme în localităţile: Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea, Horezu, Brezoi şi Băbeni. Acest tip de comerţ s-a dovedit, repede, foarte prosper. Un exemplu în acest sens a fost un anume Gheorghe Cristea, de origine macedonean, fost salariat brutar în Horezu, care, în perioada interbelică, a acumulat mari proprietăţi şi magazine în localităţile Băbeni, Horezu şi Băile Govora47.

Un început de reprezentare a statului în activitatea comercială s-a făcut prin organizarea primelor camere de comerţ. Camerele de „comerţ şi industrie” fuseseră create în 1864, cu scopul de a întări legăturile comerciale ale unei zone cu altele, de înfiinţare de burse de comerţ, târguri, oboare, organizarea de expoziţii, şcoli comerciale şi de meserii. În perioada 1864-1926, judeţul Vâlcea a ţinut de circumscripţia comercială Craiova. La 14 febr. 1926, s-a înfiinţat Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Vâlcea, dar, din 1934, Vâlcea intră din nou sub jurisdicţia altei Camere comerciale, în speţă, a celei de la Sibiu, ca, din 1936, să se înfiinţeze iarăşi la Râmnic ca unitate independentă (până în 1949, când a fost desfiinţată). În 1930, se aflau înregistrate un număr de 1800 firme comerciale, majoritatea în Râmnicu-Vâlcea. Produsele executate în fabricile şi atelierele din judeţ au participat la expoziţiile de la Sibiu, Iaşi, Bucureşti, Ploieşti etc. În 1930, s-a început o colaborare între camerele de comerţ şi industrie din Râmnicu-Vâlcea, Sibiu şi Piteşti, pentru construirea unei căi ferate între Curtea de Argeş şi Râmnicu-Vâlcea, care ar fi scurtat simţitor distanţa dintre Sibiu şi Bucureşti, dând astfel un nou impuls comerţului din aceste judeţe.

Cooperativa de consum era o unitate economică autonomă, formată prin asocierea unui grup de oameni care îşi desfăşurau activitatea, în special, în sfera circulaţiei mărfurilor şi care avea ca principal scop aprovizionarea membrilor ei cu bunuri de consum. Pe lângă aprovizionarea populaţiei săteşti cu mărfuri industriale, cooperativa de consum mai avea şi sarcina valorificării produselor agricole pe calea contractărilor şi achiziţiilor, a dezvoltării alimentaţiei publice şi a prestărilor de servicii la sate.

 Până în 1920, cooperaţia de aprovizionare şi consum în judeţul Vâlcea a fost aproape inexistentă. Câteva cooperative, slabe şi cu un dever modest, au luat naştere după această dată în comunele: Lădeşti, Pietrari, Zătreni, Costeşti şi Făureşti. O cooperativă de aprovizionare şi consum cu rezultate foarte bune, a fost cea întemeiată de Mihail Roşianu în comuna Mateeşti. Efectele crizei de supraproducţie din anii 1932-1933, au atins şi comerţul particular vâlcean, deopotrivă, prin nedesfacerea mărfurilor şi mai ales prin restrângerea creditelor, care se acordau cu dobânzi chiar de 50-60%. Falimentele au fost numeroase. Perioada 1934-1941 a dovedit un comerţ mai prudent, însă speculaţiile în dauna statului şi a consumatorilor s-au accentuat. Regimul antonesciano-legionar, prin măsuri rasiale, a dat lovituri puternice comerţului deţinut de negustorii evrei. În oraşul Râmnicu-Vâlcea, au fost preluate 9 magazine evreieşti, constituindu-se din patrimoniul lor cooperativa legionară „Dezrobirea”. Perioada 1941-1944 se caracterizează prin epuizarea stocurilor de mărfuri din cauza ocupaţiei de jaf germane, în care chiar comerţul particular a fost devalizat de mărfurile de larg consum. Concomitent cu devalizarea magazinelor, a intervenit şi creşterea continuă a preţurilor, care s-a manifestat prin devalorizarea monedei, până în aug. 1947, când a intervenit reforma monetară.

Iată un tablou sinoptic al mişcării cooperatiste din perioada 1918-194348:

 

Felul cooperativelor

Numărul lor

Membri

Capital

Bănci populare orăşeneşti

10

3.966

17.499.281 lei

Bănci populare săseşti

127

25.839

47.637.379 lei +5.466.573 lei depunerile a 20.038 săteni şi 20.045.756 lei fonduri proprii

Cooperative de consum orăşeneşti

2

603

873.685 lei + 10.392.892 lei fonduri proprii

Cooperative particulare

15

1.849

2.705.503 lei +3.470.850 lei fonduri proprii

Cooperative viticole

2

344

699.620 lei + 441.612 lei fonduri proprii

Cooperative de aprovizionare

31

4.718

9.069 7.81 lei + 1.730.883 lei fonduri proprii

 

La capătul acestei analize a comerţului vâlcean de dinaintea comuniştilor, se desprinde o concluzie surprinzătoare şi anume cea referitoare la extinderea foarte mare în judeţ a cooperaţiei. Acest lucru a făcut ca impactul de mai târziu al colectivizării, în prima ei fază, să nu fie foarte dramatic. Comuniştii au prezentat gospodăriile colective ca pe un fel de cooperaţie.

Comerţul după 1948. Comerţul comunist trebuia să fie un comerţ fără capitalişti. El trebuia să fie, de asemenea, o legătură între industria de stat şi agricultura „colhoznică”, dar şi între sat şi oraş. Ponderea comerţului de stat şi a celui cooperatist s-a majorat continuu. Concomitent, comerţul particular şi-a micşorat substanţial ponderea la sfârşitul regimului Dej, el fiind în cele din urmă complet distrus.

După 1948, Vâlcea nu a avut însă o viaţă comercială dezvoltată, deoarece conducătorii comunişti de la Bucureşti au privilegiat comerţul din oraşele Craiova, Sibiu, Piteşti, situate aproape la aceeaşi distanţă faţă de Râmnicu-Vâlcea, la circa 130 km. Sub regimul Dej, oraşul Drăgăşani a fost un centru comercial mai important decât Râmnicul, din cel puţin două motive: a) se afla la intersecţia a trei judeţe: Argeş, Olt, Romanaţi, de unde veneau ţăranii la importantul târg săptămânal de aici, dar şi pentru anumite nevoi: spitale, farmacii, etc. b) era aşezat în mijlocul unei regiuni viticole importante, care cerea multă forţă de muncă sezonieră.

Economatele. În primii ani ai comunismului, lipsa mărfurilor industriale şi alimentare a generat un comerţ clandestin. Statul a reacţionat prin instituirea unui control economic. Au fost introduse cartelele şi apoi economatele. Practicarea acestor forme de comerţ a constituit o necesitate determinată de insuficienţa vremelnică a resurselor, de greutăţile existente în domeniul producţiei şi al repartiţiei bunurilor de consum. Economatele au fost magazine de aprovizionare a salariaţilor unor întreprinderi sau instituţii cu bunuri de consum. Au funcţionat atât în cadrul întreprinderilor de stat, cât şi în cele particulare. Economatele nu şi-au îndeplinit însă rolul pentru care au fost create, producând în economia generală lipsuri pentru masa de salariaţi şi grele pierderi băneşti pentru stat. În 1948, economatele au fost lichidate, activitatea lor fiind preluată de către cooperativele de salariaţi. S-au desfiinţat astfel economatele salariaţilor publici, cel de la întreprinderea „Oprea Simian şi Fiii” din Râmnicu-Vâlcea, economatele „Vasilatul” şi „Carpatina” din Brezoi, economatele din Arnota, Băbeni şi altele.

Formele comerţului comunist. Din 1948, comerţul de stat şi cooperaţia au înlocuit treptat comerţul particular49. Iniţial, însă, comeţul comunist a fost de trei feluri: 1) de stat, 2) cooperatist şi 3) colectivist – „colhoznic”50.

1. Comerţul de stat - trebuia să aibă rolul hotărâtor, atât în comerţul cu amănuntul, cât şi în comerţul cu ridicata. În mâinile statului comunist, era concentrată masa resurselor de mărfuri din ţară care se repartiza prin comerţul de stat.

În cursul anului 1948, la Vâlcea au luat fiinţă primele unităţi ale comerţului de stat, organizat pe două sectoare, rural şi urban. Comerţul de stat în sectorul rural a fost reprezentate prin unităţile:

  • ROMCEREAL - pentru comerţul cu cereale. El a preluat acest comerţ din mâna cooperaţiei şi a sectorului particular. S-au organizat centre de preluare a mărfurilor în punctele de cale ferată Strejeşti, Drăgăşani, Băbeni şi Râmnicu-Vâlcea. După naţionalizare, s-a procedat şi la preluarea unităţilor industriale de morărit şi a aşa numitului „comerţ al făinei”.
  • SOVALCAR (devine ulterior COMCAR) - pentru colectarea şi desfacerea cărnii. Unitatea îşi avea sediul în oraşul Râmnicu-Vâlcea, însă activa în tot judeţul.
  • OIP - pentru comerţul de piei.
  • ROMLACTA (mai târziu APROLACTA) - pentru comerţul de lapte şi brânză. I s-au atribuit golurile alpine de păşuni din munţii judeţului. Aici a încercat să organizeze căşării, însă fără rezultate prea bune. Colectarea şi distribuirea produselor lactate s-a făcut în mică măsură faţă de posibilităţile judeţului.

Primele unităţi ale comerţului de stat în sectorul urban - unde se distribuiau produse raţionalizate şi produse libere - au fost:

  • I.C.S. Râmnicu-Vâlcea - pentru comerţul de textile, pielărie, galanterie, confecţii etc., cu magazine în localităţile Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti, Govora şi Olăneşti.
  • I.C.S. „Oltenia”- pentru comerţul de fieroase, materiale de electricitate, cu magazine în localităţile Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti şi Govora.
  • I.C.S. „Alimentara”- pentru comerţul alimentar, de coloniale şi produse M.A.T, cu magazine în localităţile Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti, Olăneşti, Govora Băi şi Brezoi.

Unităţile de mai sus, având mijloace importante la dispoziţie ca surse de aprovizionare, fonduri, utilaj etc., au creat o schimbare fundamentală a comerţului urban, eliminând în spiritul „luptei de clasă” comerţul particular, considerat « burghez », « capitalist », speculativ.

Pentru comercializarea de cherestea şi a produselor lemnoase, au luat fiinţă două depozite, în localităţile Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani. Activitatea de aprovizionare cu lemne de foc a fost însă foarte proastă.

În iunie 1948, s-au constituit societăţile comerciale integrate, cu caracter de centrale, pe ramuri de activitate. De acum încolo, comerţul de stat vâlcean va funcţiona prin magazine Centrocom, pe diferite sortimente: Textil (Drăgăşani, Călimăneşti, Băile Govora, Olăneşti), Aliment „Jiul” (Drăgăşani, Băile Govora, Olăneşti, Călimăneşti) şi Metal „Oltenia” (Drăgăşani). Sânt, de fapt, tot întreprinderile comerciale de stat anterioare, botezate acum Centrocomuri. Prin acest sistem, la Râmnicu-Vâlcea exista şi o librărie.

În cadrul comerţului de stat a fost înregistrată şi activitatea desfăşurată de unităţile G.A.S., create după 1948 prin naţionalizarea marilor proprietăţi agricole. În judeţul Vâlcea, acest gen de unităţi erau în localităţile Râmnicu-Vâlcea, Măldăreşti, Drăgăşani şi Zătreni. Producţia acestor gospodării a avut un aport important, mai ales în comerţul cu zarzavaturi, cereale, fructe, animale şi păsări de reproducţie.

În anul 1953, în cadrul măsurilor de consolidare a reformei băneşti, cea mai mare parte a comerţului de stat cu amănuntul şi a alimentaţiei publice a trecut în subordinea directă a sfaturilor populare51. S-au înfiinţat organizaţii comerciale locale (O.C.L.) şi trusturi de alimentaţie publică locală (T.A.P.L.), cu rază de activitate, de regulă, la nivelul unui oraş. La sfârşitul anului 1954, a fost înlăturat comerţul raţionat (cu cartele). Bunurile de folosinţă îndelungată au început să se desfacă prin reţeaua comerţului socialist, abia din perioada 1955-1960.

2. Comerţul cooperatist a fost o altă formă de comerţ comunist. Acesta era realizat de întreprinderile comerciale ale cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei meşteşugăreşti. Fondurile organizaţiilor cooperatiste erau proprietatea membrilor cooperatori.

În cadrul planului de stat pe 1949, schimbul de mărfuri industriale cu produsele gospodăriei ţărăneşti urma să se facă prin sectorul comerţului cooperatist52. Conducătorii cooperativelor, împreună cu autorităţile locale, urmau să analizeze surplusul de produse din gospodăriile sătenilor. Urma apoi să se facă schimbul „sat-oraş”. Conducătorii cooperativelor urmau să completeze diferite chestionare cu mărfurile pe care satul le oferea oraşului. Practic, acest comerţ era un fel de troc. Ţăranii dădeau, de exemplu, fasole, cartofi, prune, mere, pere, gâşte, raţe etc., şi primeau opinci, lumânări, aţă şi ace de cusut, sticlă de lampă şi gaz lampant, geamuri, grape, hârleţe, cazmale, potcoave etc.

În mod concret, produsele ţărăneşti se valorificau, în judeţul Vâlcea, astfel:

• Au fost înfiinţate 40 de centre de colectare în principalele comune ale judeţului. Acestea primeau produsele şi le predau cooperativelor de centru.

• Cooperativele de centru achitau cooperativelor colectoare, pe loc, valoarea produselor, plus comisionul cuvenit cooperativei, de 3,5 %. Cooperativele de centru anunţau comisia judeţeană să dispună ridicarea mărfurilor. Nici la cooperativa colectoare şi nici la cea de centru, produsele nu trebuiau să stea mai mult de o săptămână.

• Cooperativele de centru aveau la sucursala Băncii de stat sumele corespunzătoare plăţii produselor. Preţurile erau însă stabilite de stat. Astfel: grâu – 12 lei/kg, porumb – 6 lei/kg, secară - 4 lei/kg, cartofi – 5 lei/kg, floarea soarelui – 5,50 lei/kg etc. Mai precis, preţurile erau stabilite la gară sau la Comisia de colectare. De exemplu, dacă cooperativa Stoeneşti colecta porumb şi transportul până la Drăgăşani costa un leu/kg, preţul pe care-l plăteşte producătorului urma să fie de 5 lei. Se scădea, deci, costul transportului din preţul kilogramului de achiziţie.

Animalele care se puteau tăia în secţiile de măcelărie ale cooperativelor, erau mieii şi ovinele, COMCAR-ul neavând exclusivitate decât pentru porcine şi vitele mari.

Cooperaţia vâlceană se afla sub conducerea Federalei „Vâlcea”, care a lichidat cu multă greutate gestiunea frauduloasă a anilor 1946-1947. Au fost trimişi în judecată şi sancţionaţi Ion Moldoveanu, fost director al Federalei şi Ion Teodosiu, fost şef al serviciului comercial, acuzaţi de falsuri şi sustrageri sistematice de fonduri. În 1948, casa de bani a Federalei a fost devalizată, hoţii furând suma de 3.000.000 lei. Jefuitorii au fost arestaţi după două luni şi o parte din pagubă a fost recuperată. Lipsită de fonduri şi lipsită de experienţă, cooperaţia vâlceană comunistă străbate o perioadă foarte grea. În această perioadă au fost trimise în faţa justiţiei 72 de elemente afaceriste care au primit pedepse foarte mari. Legea cooperaţiei din 2 apr. 1949 va statornici mai bine cooperaţia românească53. Reconstrucţia cooperaţiei vâlcene va începe în mai 1949. Cooperatorii adoptă noul statut şi se reînscriu în cooperative. Au fost alungate însă şi 840 de elemente „necorespunzătoare”, plus 244 elemente moşiereşti şi chiabureşti şi alese noile conduceri.

În afară de operaţiunile cu mărfuri industriale şi valorificarea produselor ţărăneşti, cooperaţia vâlceană a organizat în cuprinsul judeţului 51 de centre de unelte şi maşini agricole, de unde ţăranii muncitori îşi puteau închiria, la preţuri reduse, uneltele agricole de care aveau nevoie.

Cooperativele au organizat şi 26 brutării, 16 restaurante, 4 cofetării, 4 secţii de tâmplărie, 1 fabrică de lumânări, 2 secţii de fierărie, 1 secţie de rotărie, 1 joagăr, 2 secţii de croitorie, 2 secţii de plante medicinale, 1 secţie de valorificare a lemnului, 1 secţie de pescărie, 3 mori şi 2 frizerii.

Pentru activitatea de desfacere şi valorificare, cooperativele au avut o activitate foarte redusă. În 1949, erau 131 cooperative de consum săteşti (cu circa 60.000 oameni), deci, câte una de sat, şi 6 orăşeneşti (cu circa 5.000 oameni), câte una pentru fiecare oraş din judeţ. Mai existau şi 249 firme particulare de comerţ. Ele vor fi însă treptat lichidate. Exista chiar şi un comerţ mixt, privat/stat, în cazul unor farmacii şi drogherii – în mediul urban şi rural54.

Din comerţul de stat şi cooperatist, au făcut parte şi unităţile create prin secţiunile de Gospodării Locale ale Comitetelor Provizorii, reprezentate în judeţul Vâlcea prin:

• Comerţul cu pâine, cu 6 unităţi în oraşul Râmnicu-Vâlcea

• Comerţul cu ghiaţă artificială în Râmnicu-Vâlcea

• Desfacerea comerţului cu cărămidă în oraşul Râmnicu-Vâlcea

• 1 restaurant în oraşul Râmnicu-Vâlcea, cu o sucursală sezonieră în staţiunea Călimăneşti

• o întreprindere pentru comercializarea combustibilului cu două depozite (în Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani), desprinsă din depozitul „Comlemn”- Râmnicu-Vâlcea.

Primele trei feluri de activitate comercială, adică comerţul cu pâine, cu ghiaţă şi cărămidă, proveneau din preluarea mijloacelor de producţie prin naţionalizare. Ultimele două, restaurantele şi întreprinderea de comercializare a combustibilului, au luat naştere din nevoia cererii unor astfel de unităţi. La pâine, ghiaţă şi combustibil, unităţile particulare au fost complet înlăturate.

Unităţile comerciale cu amănuntul şi de alimentaţie publică, în perioada 1955-1965, au fost55:

 

 

 

Anii

Total unit.

stat

cooperatiste

cu amănun.

alim.publ.

1955

760

-

-

605

155

1960

874

231

643

710

164

1965

1007

275

732

790

217

 

Ce constatăm? Pe intervalul de timp studiat, unităţile cooperatiste sânt de aproape 3 ori mai numeroase decât cele de stat. Deci, comerţul cooperatist mergea mai bine decât cel de stat. În 1970, raportul ajunsese de 2 / 1 în favoarea sistemului cooperatist.

Comerţul de stat şi cel cooperatist formau piaţa organizată, planificată în mod nemijlocit de către statul comunist.Teoretic, mai exista însă şi comerţul colhoznic.

3. Comerţul „colhoznic” este un alt tip de comerţ comunist. G.A.C.-urile trebuiau să vÂndă populaţiei propriile produse agricole, la preţuri ce se formau pe piaţă, sub influenţa cererii şi ofertei. Tipul acesta de comerţ nu a fost, cel puţin iniţial, planificat de stat. La început, el se dorea mai curÂnd o copie a comerţului colhoznic sovietic. La noi însă, datorită cotelor obligatorii şi impozitelor foarte mari, acest tip de comerţ nu a avut nici o şansă. În primii ani ai regimului comunist, producţia marfă a gospodăriilor colective era pusă la dispoziţia statului prin colectări şi achiziţii. După desfiinţarea cotelor, gospodăriile colective aveau, teoretic, şansa să comercializeze o parte din produsele lor prin cooperaţia de consum - pe bază de comision. Producţiile erau însă aşa de mici, încât despre comercializare nu putea fi deloc vorba. Agricultura comunistă a fost una de subzistenţă.

După desfiinţarea cotelor obligatorii, desfacerile au început să fie planificate. Astfel, produsele cu regim de colectare, adică cerealele, ţuica, vinul, laptele, porcinele, etc., se predau unităţilor comerciale comuniste la preţurile fixate de stat. Pentru celelalte produse de larg consum, în baza planificărilor făcute de departamentul tutelar, se încheiau contracte de livrare, îndeosebi cu Departamentul Aprovizionării Armatei Râmnicu-Vâlcea, cu unităţile colective de consum şi cu magazinele de stat. Preţurile erau cele ale pieţei din reşedinţa de judeţ. Se vindeau produse şi către gospodăriile particulare, de exemplu: cocoşi, purcei şi tăuraşi - pentru îmbunătăţirea raselor respective de animale.

Comerţul vâlcean era practic doar pentru nevoile locale. Foarte populare au rămas târgurile de săptămână în centrele de plăşi. În cele 8 târguri săptămânale ţăranii veneau cu tot felul de produse, în special de lut şi lemn, dar şi cu produse alimentare. La sfârşitul perioadei analizate, adică în 1965, Vâlcea exporta doar câteva produse: cherestea de fag în Anglia (de la I.F. Băbeni şi Brezoi), frize de stejar şi parchet lamelar în Italia (de la I.F. Băbeni), sodă calcinată, sodă caustică (de la U.S. Govora) şi mere, pere şi fructe de pădure56.

Sistemul bancar. Categorii de bănci din perioada de până în 1948. În perioada interbelică, în judeţul Vâlcea erau numeroase bănci. În 1928, de exemplu, erau zece bănci: Banca Râmnicului, Banca de Scont, Banca Comercială, Banca Creditului Ţărănesc, Banca Aslan, Banca Albina, Banca Ţăranilor, Banca Zăvoiul, Banca Naţională, Banca Vâlcea57. Mişcarea bancară din judeţ s-a bazat în special pe cooperativele de credit, cunoscute sub numele de bănci populare58. Acestea se împărţeau în următoarele categorii: bănci populare tip 7, bănci populare tip 31 şi bănci populare tip Reiffeisen59.

Băncile populare tip 7, sau băncile populare independente, erau acele bănci care se constituiau în conformitate cu prevederile art.7 din Legea băncilor populare. Ele puteau să facă operaţiuni şi cu alte instituţii în afară de Centrala Cooperativă de atunci, denumită „Casa centrală a băncilor populare şi cooperativelor săteşti”, care tutela toate cooperativele. Astfel a fost Banca populară din comuna Zătreni, care a lucrat cu Banca Marmorosch şi Banca Românească, instituţie speculativă legată de concernul marilor capitalişti anglo-americani. De altfel, în perioada interbelică, din această categorie au făcut parte 4 bănci, care au trăit un termen foarte scurt, transformându-se apoi în bănci populare tip 31.

O a doua categorie de bănci populare au fost acelea denumite bănci populare tip 31, care se bazau pe prevederile art.31 din Legea băncilor populare şi care aveau următoarele caracteristici:

- răspunderea asociaţilor era limitată la capitalul subscris al membrilor asociaţi

- raza de operaţiuni era limitată la comuna de reşedinţă sau cel mult două comune limitrofe;

- dobânda ce se percepea la împrumuturile acordate nu depăşea 10%;

- dividendele ce se repartizau la capitalul vărsat nu depăşeau procentul ce se fixa de către conducerea Centralei Cooperative.

A treia categorie de bănci populare erau băncile tip Reiffeisen care aveau drept caracteristică răspunderea nelimitată a membrilor asociaţi. Printre primele bănci populare ce apar în judeţul Vâlcea menţionăm pe acelea din comunele: Bătăşani, Păuşeşti-Otăsău, Zătreni, Grădiştea, Costeşti, Făureşti, Horezu şi Banca populară „Zăvoiul” din Râmnicu-Vâlcea, Cauza datorită căreia luau naştere băncile populare era camăta extrem de mare ce se practica în acea vreme de către capitaliştii de la sate şi oraşe; rezultatele obţinute de acestea, însă, nu au fost întotdeauna cele aşteptate, din cauză că la conducerea lor s-au infiltrat persoane străine de interesele şi durerea maselor, care, fie din interese personale, fie din interese de partid, au făcut ca multe din aceste instituţii să rateze. Aşa a fost banca populară întemeiată de Ion Diaconescu în comuna Bătăşani. La început, Diaconescu a fost un învăţător modest şi a pus suflet la înfiinţarea şi dezvoltarea băncii populare. Mai târziu, el a devenit un adevărat moşier, punând instituţia în slujba propriilor sale interese. Faptele sale au format obiectul unei anchete, iar Diaconescu a fost îndepărtat din cooperaţie. Un alt exemplu este următorul: în 1903, în comuna Zătreni, învăţătorul Ion Popescu a înfiinţat o bancă populară. Şi acesta a depus la început mult suflet şi o străduinţă pentru dezvoltarea şi bunul mers al numitei instituţii. Mai târziu ajunge deputat, sub o guvernare a P.N.L., şi - ispitit de dividendele mari pe care le primeau acţionarii băncilor comerciale, adică ai Societăţilor anonime pe acţiuni - numitul Popescu, care şi-a mai zis şi Zătreni, împreună cu mai mulţi moşieri de pe Valea Olteţului, pune bazele Societăţii anonime pe acţiuni cu denumirea « Banca Comerţului Zătreni », la care se percepeau dobânzi şi comisioane foarte mari, de până la 50-55%. El uită însă ca să plece de la conducerea băncii populare şi subordonează interesele acesteia, intereselor sale proprii, care erau acelea de a da o dezvoltare cât mai mare băncii comerciale, subminând banca populară. Cu toate rapoartele făcute către Centrala Cooperativă, din cauza marii sale influenţe politice, Ion Popescu-Zătreni s-a menţinut mult timp la conducerea băncii populare. Dar, cel mai nefast conducător de bancă populară din judeţul Vâlcea a fost Savu Davidescu din Bălceşti, care, dintr-o bancă populară puternică, a reuşit, prin activitatea sa frauduloasă şi incompetentă, să o facă să decadă complet.

O întovărăşire de bănci populare purta numele de federală. În 1915, a luat naştere prima Federală a băncilor populare din judeţ, numită Federala „Cozia”. Până în 1920, Federalele  s-au limitat la operaţiuni pur de credit, ocupându-se în puţine cazuri de aprovizionarea cu cereale a regiunilor de munte.

Preschimbarea banilor. În noiembrie 1944, băncile au primit o lovitură mortală. Atunci a avut loc preschimbarea rublelor şi a leilor sovietici (adică emişi de Comandamentul Armatei Sovietice) în lei româneşti – o măsură dezastruoasă pentru instituţiile bancare româneşti: numai la Administraţia Financiară Vâlcea, era depozitată o cantitate de 271.989.633 ruble ruseşti, ridicate de pe teritoriul Transnistriei cu ocazia preschimbării rublelor în lei. În judeţul Vâlcea, au fost preschimbate peste 300 milioane de ruble. Valoarea acţiunilor, la toate băncile vâlcene, a fost redusă la jumătate.

Etatizarea băncilor. La 11 iunie 1948, au fost etatizate şi băncile. O urmare directă a naţionalizării (etatizării) băncilor a fost aceea că oamenii nu au mai făcut depuneri. Pentru a îndrepta situaţia, B.N.R. tipăreşte afişe cu titlul „Un sfat bătrânesc”, prin care oamenii erau îndemnaţi să economisească prin bănci. O altă urmare a fost repartizarea întreprinderilor la diferite bănci (de fapt, la diferite sucursale ale B.N.R.) şi stabilirea necesităţilor de credit pentru fiecare. S-au emis chiar „Instrucţiuni pentru acordarea creditelor direct întreprinderilor naţionalizate, de către sucursalele B.N.R.”, cu îndrumări precise date sucursalelor judeţene60.

În 1949, în Vâlcea, mai rămăseseră doar trei bănci: Banca Românească, Banca Naţională şi Banca „Zăvoiul”. Celelalte bănci fuseseră lichidate61. Procesul de lichidare bancară nu era deloc uşor. Un singur exemplu: lichidarea Băncii Râmnicului, care şi-a încetat activitatea încă de la 4 iunie 1948, a durat până în 1952. Întreaga avere imobiliară a fost naţionalizată şi preluată de către Comitetul Provizoriu al oraşului, dar numeroase conturi de peste 130 miliarde de lei au fost blocate şi pentru rezolvarea acestor situaţii au fost necesari 4 ani de procese62. Băncile populare au fost însă obligate să fuzioneze cu cooperativele de aprovizionare. Au rezultat „cooperativele de aprovizionare şi desfacere agricolă”63. Toate aceste fuziuni se făceau la Vâlcea sub patronajul Federalei „Cozia”, condusă de brezoianul Petre Croce - „părintele” sistemului cooperaţiei vâlcene comuniste.

Reforma monetară din 1952 la Vâlcea. Fiecare schimbare petrecută în societatea comunistă era şi un test de fidelitate ideologică: într-un document „Strict secret”, emis la 30 ian 1952, semnat de prim-secretarul Ion Tăbârcă, referitor la reforma bănească din 1952, se spunea că „reforma este un nou prilej de verificare a poziţiei fiecărui membru de partid faţă de politica Partidului nostru 64.

Reforma monetară din ian 1952, făcută mai cu seamă pentru a apropia leul de puterea rublei sovietice, trebuia să „lovească în elementele speculative, exploatatoare, chiabure, care în urma reformei monetare din 1947 au căutat să facă acumulări de mărfuri agricole şi să le speculeze ridicând preţurile de cost pe piaţa neorganizată, lovind în puterea de cumpărare a oamenilor muncii65. Noua reformă monetară urmărea scoaterea de pe piaţă a surplusului de monedă şi întărirea monedei naţionale, în condiţiile total noi – de economie centralizată şi planificată. Legea prevedea şi o reducere de preţuri la bunurile de consum, între 5-20%. Pe data de 27 ian 1952, autorităţile judeţului au ascultat la radio Hotărârea Consiliului de Miniştri referitoare la reforma bănească. Apoi, primul secretar al regiunii a făcut un instructaj cu primii secretari raionali despre aplicarea reformei. Aceştia şi-au format repede grupele de agitatori care urmau să fie trimise pe teren. S-au stabilit centrele de schimb, unde locuitorii trebuiau să vină cu banii vechi. Majoritatea cetăţenilor s-au prezentat la aceste centre, începând chiar din 28 ian 1952, cu sume cuprinse de la 10 lei până la 7.000 lei. Câţiva vâlceni au venit însă cu valori de la 10.000 la 63.000 lei. Au fost catalogaţi imediat ca „speculanţi”66.

Reforma bănească din 1952 a fost urmată de scăderea nivelului de trai şi de o politică dură de economisiri. Miliţia trebuia să ia toate măsurile ca să nu se mai facă vânzări în afara pieţei şi a târgurilor oficiale - „deoarece o serie de elemente speculative fac cumpărături de la boieri”. Piaţa liberă este deci prohibită. Colectările forţate au fost intensificate. Au avut loc noi demascări de chiaburi speculanţi. Cu toate astea, reforma a avut un rol important pentru dezvoltarea ulterioară a întregii economii româneşti. Noile însemne monetare şi-au păstrat aceeaşi valoare aproape o jumătate de secol, din 1952 până în 1990.

c. Colectivizarea  agriculturii

 

Vâlcea era un judeţ agricol. Statistic, situaţia agricolă a judeţului, în 1948 şi în 1965 (deci pentru anul de început şi cel de sfârşit al analizei noastre), arăta astfel:

                        194867                                                   196568      Procente (1948=100)

            Supr. agr. a jud.:   372.320 ha  din care          255.200 ha        68    %

            Teren arabil            83.632 ha                         104.600 ha      125    %

            Păşuni naturale       33.086 ha                           78.100 ha      236    % 

            Fâneţe naturale       20.639 ha                           26.600 ha      128,9  %

            Culturi viţă de vie    7.859 ha                           12.600 ha      160,3  %

            Livezi                       8.209 ha                           33.300 ha      403,2  %

             Păduri                  163.896 ha                         276.300 ha      168,6  %

 Se constată că suprafaţa arabilă a crescut de 1,25 ori, ceea ce denotă practicarea unei agriculturi extensive. În rest, creşteri la toate capitolele, chiar dacă nu foarte mari. Se remarcă doar  creşterea de 4 ori a suprafeţei livezilor.

 La începutul regimului comunist, agricultura vâlceană producea  circa 6.500 vagoane de porumb, 900 vagoane cartofi şi 1600 vagoane grâu69. Două feluri de culturi erau bine dezvoltate la Vâlcea: culturile viţei de vie şi cele  ale pomilor fructiferi70. Culturile viţei de vie erau întreţinute foarte bine din punct de vedere tehnic. Vinificaţia şi utilajul agricol erau însă foarte slabe calitativ, necorespunzătoare. Producţia totală de vin era în medie de 3.000 vagoane pe an. Varietăţi mai însemnate îmbracă podgoria Drăgăşanilor: Crâmpoşia, Braghina, Gordan, Fetească, Negru vârtos, Riesling, Tămâioasă, Pinot şi Coarnă Neagră. Tăria alcoolică era de numai 8-12 grade şi puţină aciditate, fapt care micşora conservabilitatea vinului. Nu întâmplător, în acest oraş, la scurt timp după naţionalizare, va lua fiinţă depozitul MAT, aflat în subordinea centralei MAT Bucureşti, care iniţial a avut sarcina de colectare a vinurilor şi produselor alcoolice de la micii producători, precum şi prelucrarea şi comercializarea acestora, viile naţionalizate intrând în administraţia fermelor de stat. (Monografia Drăgăşani, 248).

Culturile de pomi fructiferi - mai importante erau de 4 feluri: pruni, meri, peri şi nuci. Prunii reprezentau 80 % din suprafaţa pomicolă. Varietăţile mai însemnate au fost: Vinete de toamnă, Roşii de vară, Gogonele, precum şi anumite soiuri de mare randament. Majoritatea producţiei de prune era folosită pentru fabricarea ţuicii. Merele erau de soiuri alese: Ionathan, Creţesc de Vâlcea, Parmen auriu şi Domnesc. Nucul era şi el bine reprezentat, în judeţ înregistrându-se 32.292 de asemenea pomi. Judeţul Vâlcea avea  surplus la unele articole şi era deficitar la altele71:

-    Sectorul agricol (cereale) era deficitar de 50 %

-    Sectorul pomicol avea un surplus de 70 %

-    Sectorul forestier avea un surplus de 30 %

-    Sectorul creşterii animalelor:

  • Oi -  80 %,  surplus
  • Cai - 80 %, deficit faţă de necesar
  • Vite cornute - abia puteau acoperi nevoile judeţului şi erau de rasă degenerată.

Centrele de industrializare a pieilor, lemnului şi de conservare a fructelor erau doar la Râmnicu-Vâlcea, Brezoi, Arnota şi Râureni.  Pe ocupaţii, situaţia judeţului arăta astfel: 70% agricultori, 14 % muncitori, 6 % liber profesionişti şi 10 % funcţionari72.

Primele gospodării colective. La introducerea ei, colectivizarea a fost declarată voluntară. În multe locuri, însă, ea a fost impusă cu forţa, unei ţărănimi îndârjite şi îndărătnice, faţă de măsurile de constrângere la care sânt supuşi (ţăranii din comuna Berbeşti – Vâlcea, în 1951, de exemplu), ceea ce a determinat reacţiile prompte ale puterii. Anul începutului colectivizării agriculturii vâlcene este 1950. Pentru coordonarea procesului, la nivelul Comitetului judeţean de partid, s-a înfiinţat o Secţie agrară, în frunte cu Barbu Marin. În acest an au fost înfiinţate 14 G.A.C.- uri, după cum urmează73:

1. “Victoria Muncii” din comuna Voiceşti, raionul Drăgăşani, înfiinţată la 19 martie 1950, cu 37 familii de ţărani, 16 boi, 5 cai, 11 porci, 47 pui de găină şi 122,3 ha teren arabil74. Ea este înzestrată şi cu 88,22 ha teren arabil din rezerva de stat de pe teritoriul comunei Voiceşti, un imobil – fostă proprietate a colonelului M. Popescu şi terenul din jurul imobilului, în suprafaţă de 7.830 m2 din patrimoniul statului75. La sfârşitul anului 1950, colectiviştii au primit doar 15 % din producţie. Cu toate astea, „Victoria Muncii” a fost gospodăria model pentru întreg judeţul. De fapt, nici nu începuse bine  să funcţioneze, când, pe 10-11 aprilie 1950, au fost aduşi aici, în scop propagandistic, primii vizitatori: 300 de ţărani din întregul judeţ, ba chiar şi din cele vecine, pentru a vedea „minunea”.

2. “Ogorul Roşu” din comuna Băbeni-Olteţ, raionul Drăgăşani, înfiinţată la 28 mai 1950, de 38 familii de ţărani76.

3. “Nicolae Bălcescu” din comuna  Zătreni, raionul Bălceşti, înfiinţată la 11 iunie 1950, cu 40 de familii de ţărani. Aici au apărut unele probleme datorită acţiunii de comasare a terenurilor. În gospodăria colectivă au fost cuprinse şi terenurile unor necolectivişti care au primit, la schimb, pământuri în altă parte.

4. ”Steaua Roşie” din comuna Măciuca, raionul Lădeşti, înfiinţată la 25 iunie 1950 de 104 familii de ţărani. Curând după inaugurare, aici a avut loc un „incident” mai puţin obişnuit: 30 de colectivişti nu au vrut să mai vina la muncă, „instigaţi de reacţiune – 11 legionari şi chiaburi, care au şi fost arestaţi”.

5. “Răsărit de Soare” din comuna Strejeştii de Sus, raionul Drăgăşani, înfiinţată la 30 iunie 1950 de 41 de familii de ţărani. Comuna Strejeşti era mai nouă in judeţ, fiind provenită din judeţul Romanaţi.

6. “Partizanii Păcii” din comuna Căzăneşti, raionul Râmnicu-Vâlcea, înfiinţată la 2 iulie 1950 de 46 de familii de ţărani. Comuna avea 535 de gospodării, dintre care 353 sărace, 174 mijlocaşe şi 8 chiabure; în G.A.C. au intrat 40 de familii sărace, 3 mijlocaşe şi 3 fără pământ. întrucât pământul adus ca aport de cele 46 de familii era insuficient, G.A.C.-ul a fost înzestrat cu pământurile şi clădirile la care au renunţat  „de bună voie” şi în folosul Ministerului Agriculturii, chiaburii: Pleşoianu Maria, Dănciulescu Maria, Săvescu Ana-Nela şi Wangler-Popovici Emilia. Ca sediu al G.A.C a fost folosită casa Mariei Pleşoianu77. G.A.C.-ul de aici s-a realizat şi prin auto-deschiaburirea lui Florică Bălăşoiu, care a intrat „voluntar” în G.A.C. şi a ajuns chiar “socotitor” (contabil). Ulterior, a fost „demascat”că ar fi posedat încă 20 ha nedeclarate. A fost izgonit din colectiv, fiindu-i confiscate, desigur, toate bunurile gospodăreşti şi tot pământul, care au rămas în patrimoniul GAC-ului78.

7. ”Filimon Sârbu” din comuna Goruneşti, raionul Bălceşti, înfiinţată la 9 iulie 1950 de 110 familii de ţărani. 5 familii de colectivişti, însă, n-au vrut să-şi aducă vitele la colectiv,  aşa că le-au vÂndut şi au plecat la Bucureşti după muncă, situaţie în care Consiliul de conducere al gospodăriei i-a obligă să cumpere alte vite, sau să depună banii reprezentând contravaloarea acestora, conform statutului gospodăriei79.

 8. “Drum Nou din comuna Beneşti, raionul Bălceşti, înfiinţată la 16 iulie 1950, prin constrângerea unui „refractar chiabur” (Dumitrescu Gheroghe, care va fi expulzat din sat şi dus cu domiciliu obligatoriu în comuna Popeşti) şi a altor ţărani80.

 9. “Calea Fericirii” din comuna Ştefăneşti, raionul Drăgăşani, înfiinţată la 25 iulie 1950 de 45 familii de ţărani. Necolectiviştii au trebuit să accepte, de nevoie, schimburi de loturi cu cei din gospodărie, care şi-au comasat pământurile.

10. Viaţa Nouădin  comuna Dejoi - Nisipi, raionul Lădeşti, înfiinţată la 6 aug. 1950 de 36 familii de ţărani (17 sărace şi 19 mijlocaşe). întrucât aportul adus de cele 36 de  familii de ţărani era insuficient, înzestrarea cu pământ s-a făcut prin deposedarea chiaburilor: Alexandru N.Nicolăescu (23,39 ha) şi Victor Ionescu, zis Scăpău - fost proprietar al Băncii Comerciale Dejoiu şi al unei mori naţionalizate, mare negustor de vinuri în anii 1942-1944, proprietar a două camioane şi al unui autoturism, care i-au fost confiscate, ca şi cele 22,20 ha de pământ. Clădirea chiaburului Ionescu a devenit sediul G.A.C-ului81

11. “Calea Socialismului” din comuna Zăvoieni, raionul Lădeşti, înfiinţată la 6 aug. 1950 de 35 familii de ţărani (27 sărace şi 8 mijlocaşe). Printre „exploatatorii” cu ale căror pământuri a fost înzestrat GAC-ul, se numără Popescu Nicolae (58,12 ha), fost primar în Măciuca şi Dumitru Drăghicescu (35,14 ha)82.

12. “Gheorghe Doja” din comuna Drăganu, raionul Bălceşti, înfiinţată la 6 aug. 1950 de 70 de familii de ţărani săraci. înzestrarea cu pământuri se face de la chiaburii: preotul  Ion Stoiculescu (6,04 ha) – căruia i s-a luat şi casa de locuit -, învăţătorul Nicolae Mateescu (5,03 ha) şi Ion Ivănescu (18,55 ha) – conacul acestuia devenind sediul G.A.C.-ului83

13. “Steagul Roşu” din comuna Boişoara, raionul Loviştea, înfiinţată la 23 aug. 1950 de 119 familii de ţărani. O serie de ţărani protestează contra silniciilor comise de comuniştii din comună. Cei de la regionala de partid anchetează şi constată că 14 colectivişti au fost forţaţi să intre in gospodărie, fapt pentru care a fost sancţionat cu mustrare verbală conducătorul comunist al raionului (!).

14. “Ştefan Gheorghiu” din comuna Pietroasa, raionul Bălceşti, înfiinţată la 27 august 1950 de 52 familii de ţărani. Acestea au adus 113,76 ha, 1 vacă, 18 care, 16 pluguri, 4 grape, 1 vânturătoare şi 1 sanie. sânt însă luate şi pământurile chiaburilor: Ioan Preotu (6,17 ha), C. I. Preotu (4,64 ha), Gheorghe Nicolăescu (2 ha), C. Iliescu (2 ha) – casa acestuia devine şi sediul gospodăriei colective -  şi Ilie Sturza, chiabur fugit (7,50 ha)84.

În 1950, au mai fost pregătite şi alte  trei G.A.C.-uri, care însă vor deveni funcţionale abia în anul următor: G.A.C. Berbeşti - raionul Grădiştea (înzestrată cu pământuri de la Ioan Teodosescu - 43 ha şi Stamate Berbescu - 31, 50 ha85,  G.A.C. Broşteni - raionul Lădeşti (cu pământuri de la chiaburii Constantin Veţeleanu - învăţător, Alexandru Marinescu – învăţător, Irina Orleanu - funcţionară, Elena Didina Veţeleanu, funcţionară, Drăghici Ghivici - învăţător, Valerian Veţeleanu - profesor ş. a. Casa Elenei Veţeleanu, o femeie în vârstă de 76 de ani, devine sediul gospodăriei colective. Bătrâna se va muta în final la fiul ei, învăţătorul Constantin Veţeleanu, deposedat şi el de lotul lui de pământ86) şi  G.A.C. Lăpuşata, raionul Lădeşti, aceasta fiind îmbogăţită, de asemenea, cu pământurile cedate „de bună voie” de chiaburii comunei; sediul gospodăriei devine  casa chiaburului Iancu Bulacu. „fost preşedintele Băncii Populare, cooperativă din care şi-a însuşit 320.000  lei în 1929”87.

Alte două pârghii urmau să fie folosite de stat pentru sprijinirea G.A.C.-urilor: gospodăriile agricole de stat şi staţiunile de maşini şi tractoare. La sfârşitul anului 1950, în judeţ erau 8 G.A.S.-uri cu 74 de subunităţi88. S.M.T.-urile, la rândul lor, erau considerate “cel mai însemnat mijloc de a introduce tehnica avansată în agricultura noastră înapoiată”. Prin ele urma să se înfăptuiască legătura pe linie de producţie între industrie şi agricultură. S.M.T.-urile trebuiau să acorde un tratament preferenţial gospodăriilor colective89. În 1966, se ajunsese la raportul de 1 tractor la 115 ha90.

În afară de propagandă (realizată prin organizaţiile de partid, agitatori, presă etc) şi de coerciţie, un alt mijloc pentru realizarea cooperativizării a fost sistemul cotelor şi impozitelor, care avea drept scop final, să aducă treptat pe ţărani la situaţia de a se înscrie “benevol”, prin “liber consimţământ”, în gospodăriile agricole olective; se aveau în vedere, pe de parte - Favorizarea fiscală a ţăranilor săraci, iar pe de alta - stabilirea unui impozit progresiv pe venituri care să slăbească economic chiaburimea

Prin Legea 251 din 15 iulie 1947 (completată şi nuanţată de alte acte normative ulterioare), s-a introdus sistemul cotelor obligatorii91, acestea reprezentând un impozit în natură asupra produselor agricole obţinute de gospodăriile ţărăneşti. Acest sistem urmărea trei obiective: politic (se lovea în chiabur, „duşmanul de clasă” de la sate), economic (statul obţinea, practic gratuit, o mare cantitate de produse agricole) şi social – putea fi asigurată aprovizionarea muncitorilor şi a populaţiei de la oraşe cu alimente, la preţuri mici, o modalitate de a păstra salariile acestora la niveluri cât mai joase.

Colectivizarea în perioada represiunii totale, anii 1957-1962. În 1956, cele 80 de G.A.C.-uri şi peste 200 întovărăşiri simple din regiunea Piteşti reprezentau abia 10% din suprafaţa arabilă a regiunii. Iată situaţia existentă în 1957 în cele trei raioane corespondente judeţului Vâlcea de astăzi:

q Râmnicu-Vâlcea - procentul de socializare a agriculturii raionului era de 9,72 %, din care sectorul G.A.C. 2,62%, iar sectorul întovărăşiţilor - 7,10 % 92.

q Horezu - procesul colectivizării a cuprins în 1957 doar 3,7 % din suprafaţa raionului, în 1958 crescuse la 10,8 %, pentru ca în 1959 să ajungă la 24 %.93 Creşterea era semnificativă.

q Drăgăşani - sectorul agricol de stat reprezenta 26,9 %, iar cel individual, era de 73,1 %.

Obligativitatea „întovărăşirilor” a dat naştere formalismului. Formalismul este o nouă formă de rezistenţă a ţărănimii la agresiunea comunistă în privinţa gospodăriilor colective. În 1958, din cele 42 de întovărăşiri ale raionului Râmnicu-Vâlcea, doar 4 au executat toate muncile în comun, reprezentând numai 9,54 % din numărul total.

În etapa 1957-1962, numită a represiunii totale, statul comunist îmbină strategiile. Pe de o parte încearcă să sprijine şi mai mult noile gospodării colective înfiinţate, implicându-se mai serios în organizarea şi înzestrarea acestora. Un singur exemplu: în apr. 1957, a luat fiinţă G.A.C. “Drumul belşugului” din comuna Bujoreni, cu 22 familii, colectiviştii aducând în gospodărie doar 11 ha. Ei au primit însă din partea statului: 35 ha teren arabil şi cu pomi, 5.000 kg cartofi de sămânţă, 60 kg de porumb dublu hibrid, 37.000 lei credit pe termen lung, mobilier divers în valoare de 19.468 lei şi diferite unelte agricole. Adunarea a fost precedată de un program artistic prezentat de echipa întreprinderii „11 Iunie” din Râmnicu-Vâlcea, iar fanfara militară a distrat mult timp pe cei prezenţi la adunare. „Nu au fost manifestări ale duşmanului de clasă94. S-au mai înfiinţat două G.A.S.-uri, la Sâmbureşti şi Drăgăşani95.

Primul raion care a fost colectivizat în întregime a fost Drăgăşani. În raionul Olteţu, prim-secretarul biroului Comitetului raional de partid, Alexandru Enculescu, raporta că la sfârşitul anului 1962 colectivizarea s-a realizat în raion în procent de 99.1 %. O singură comună nu a fost cuprinsă de colectivizare - comuna Roşiile, iar 5 comune fuseseră colectivizate parţial96. Prima comună din raionul Râmnicu-Vâlcea care a colectivizat întreaga suprafaţă agricolă, a fost Stoiceni, în 196197.

 

Raion

                 G. A.C.

         INTOVĂRĂŞIRI

Nr.         Fam.        Supr.      Supr.       Supr.

unit.                      (ha)           agr.        arabil       

Nr.        Fam.     Supr.     Supr.       Supr.

unit.                    (ha)        agr.        arabil        

OLTEŢU

  

40       26453    62528    57649     48560

 

2           299        167       167          108

HOREZU

 

14         9344    21533      7342       5702

 

38       9327      8760     7603        3593

R.VÂLCEA

 

24         6672    11584      4988       6596

 

96      12230    11382    4262        3120

DRĂGĂŞANI

 42       22125    63112    59655     36981

-               -          -             -             -

Total

120      74594  161757  129612     97839

136    21856     20309   12032       6821

Rezistenţa populaţiei vâlcene la colectivizare a îmbrăcat forme diferite:  crearea  unor organizaţii de luptă, chiar dacă  destul de vag structurate, precum: “Frăţia Libertăţii - Proprietatea creştinătăţii” (alături de alţii, Gheorghe Dima din Prundeni, fost membru PNL-ist, condamnat – pentru aceasta - la trei ani de temniţă grea), “Frăţiile libertăţii”etc. (un demers interesant a fost şi încercarea lui Radu Livezeanu, pr. Nicolae Marinescu din Malaia ş. a., de reconstituire a organizaţiei P.N.Ţ.-Vâlcea), instigarea politică (forma cea mai frecventă), răscoala ţărănească (poate fi cu greu diferenţiată de instigare, fiind mai curând o instigare cu repercusiuni mai grave), sprijinirea luptei armate de partizani

1. Printre ţăranii vâlceni sancţionaţi pentru vina de instigare, pe baza  Decretului 89/1958, combinat cu articolul 209 Cod Penal, s-au numărat98: Ochioiu Dumitru din fosta comun Bercioiu (azi – Budeşti), care în luna dec. 1960 şi în martie 1961 a instigat pe ţărani să nu se înscrie în G.A.C. şi a mers în perimetrul G.A.C., unde s-a dedat la dezordini împotriva organelor locale, refuzând să predea cotele la grâu şi porumb; a fost încadrat în L.M.(lagărele de muncă, n.n.) pentru o perioadă de 48 luni. În timpul internării, a muncit sub normă, însă a avut o comportare bună; Moraru Mircea, din comuna Cucuieţi, raionul Drăgăşani, a redactat un memoriu cu conţinut duşmănos pe care intenţiona să-l trimită organelor de partid; Andronescu Marin, din aceeaşi localitate, a instigat pe colectivişti să se retragă din G.A.C. şi a redactat un memoriu către organele de partid, prin care cerea retragerea în masă din G.A.C.; Şerban Ion  din comuna Marcea, i-a instigat pe colectivişti să se retragă din G.A.C., Cârstea Luca şi Cârstea Nichita din Ştefăneşti, raionul Drăgăşani, Călin Leonida din Lungeşti, Neagoe Ion din Beneşti,  Găgeanu Marin din Măciuca-Olteţu,  Crăciunescu Ioan din Râmnicu-Vâlcea, str. Inăteşti etc.

În comuna Cârlogani, mai mulţi „chiaburi” au instigat făţiş, în 10 iulie 1950, pe locuitori contra echipelor de colectare. Faţă de acestea, miliţia a trecut la reţinerea chiaburilor în cauză. însă, în acel moment, un număr de 150 de femei, bărbaţi şi copii cu pari, topoare şi furci i-au înconjurat pe miliţieni, eliberându-i pe chiaburi de sub arest, fapt ce dovedea în ochii autorităţilor „pregătirea acţiunii de către cei arestaţi”99. Acţiuni asemănătoare s-au întâmplat şi în alte localităţi din judeţ: Zătreni, Zăvoieni, Perteşi-Bălceşti de Olteţu ş. a. împotriva acestor forme, autorităţile au intervenit în forţă, ajutate de miliţie şi de trupe de securitate.

Sprijinirea luptei armate de partizani. În zonele de munte, Arnota, Horezu, Perişani etc., ţăranii au sprijinit cu alimente şi chiar cu bani pe partizanii care se opuneau cu armele în mână comuniştilor. Pe de altă parte, au acordat un sprijin indirect acestora, ajutând cu alimente mânăstirile din zona de luptă a partizanilor, mânăstirile fiind folosite atunci ca puncte de aprovizionare a acestor grupuri de partizani. Cazul cel mai cunoscut a fost cel al partizanilor de la Arnota.

 

d. Principalele  ramuri  ale  agriculturii  vâlcene

 

Cultura cerealieră - răsfăţata regimului. Bătălia care ne interesează şi pe care trebuie să o câştigăm, este bătălia marii producţii la hectar în sectorul agricol”- afirma secretarul Sfatului popular  regional Piteşti, Ilie Purcel, în 1960, la Adunarea eparhială a Episcopiei Râmnicului, ţinută la Râmnicu-Vâlcea100.

În 1948, agricultura cerealieră vâlceană nu realiza decât 50% din necesităţile alimentare ale populaţiei judeţului. Sarcina cea mai importantă în dezvoltarea agriculturii era sporirea producţiei la cereale, mai ales la grâu şi porumb. Pentru a legitima superioritatea organizării muncii în comun, partidul încearcă, încă de la începutul colectivizării, să acrediteze ideea că G.A.C.-urile şi întovărăşirile au producţii de 2-3 ori mai mari decât sectorul individual. Unele G.A.C.-uri au chiar 500 kg/ha la grâu şi 400 kg/ha la porumb (dar, de fapt, ele trebuiau să producă de 10 ori mai mult)101. Rezultate ceva mai bune au fost obţinute în raioanele Drăgăşani, Bălceşti şi - parţial - în raionul Băbeni-Bistriţa, adică în raioanele sudice ale judeţului.

G.A.C.-urile acordau ţăranilor între 8-15% din recoltă. Or, în 1944, la ultima reglementare a învoielilor agricole din România precomunistă, în cazul plăţii în natură, proprietarii pământului erau obligaţi să plătească ţăranilor 50% din recoltă în regiunea de şes, 60% în regiunea de deal şi 67% în regiunea de munte102.

Statul trebuia să sprijine unităţile agricole înfiinţate, nu numai cu fond semincer, ci şi la recoltat. G.A.S.-urile şi G.A.C.-urile din regiune fiind ajutate, chiar de la începutul lor, de muncitori, tineri, voluntari (în primul rând, salariaţii tuturor sfaturilor populare), elevi şi studenţi; ulterior - şi de armată.

Sectorul privat, atât timp cât a existat, a făcut evident concurenţă gospodăriilor agricole colective, întrucât oferea o plată mai mare în comparaţie cu cel normativ-colectivist; pe de altă parte, ţăranii erau tot mai atraşi către munca industrială, unde salariile erau mult mai convenabile103.

q Creşterea vitelor sau despre „mutarea vitelor” de la gospodari la gospodăriile agricole colective. Până în 1962, analiza  zootehniei comuniste vâlcene nu poate fi cu adevărat serioasă, pentru simplul motiv că nerentabilitatea acestui sector era mascată de „intrările” continue de animale din gospodăriile ţăranilor în cele ale întovărăşirilor şi gospodăriilor colective, intrări pe care aceste structuri colectiviste le treceau la… creşterea producţiei.

Pentru anii 1949 şi 1965, efectivele de animale ale judeţului au fost următoarele104:

 

Total nr. animale

1949

1965

cabaline

6.360

6.710

bovine

77.940

40.296

ovine

212.265

151.383

caprine

18.966

29.747

porcine

48.425

81.667

păsări

285.406

642.929

 

Rasele nu erau de calitate, iar producţia de lapte era slabă. Pentru îmbunătăţirea activităţii sectorului zootehnic, au fost luate o serie de măsuri. La 27 ian 1951, Sfatul popular regional, prin decizia nr. 3211, lua hotărârea înfiinţării loturilor zootehnice, în scopul de a se produce nutreţurile necesare (fân, suculente etc.) pentru întreţinerea reproducătorilor comunali105. Un învăţământ zootehnic apare în zona vâlceană abia în 1959, când în raionul Râmnicu-Vâlcea au fost înfiinţate 15 cercuri zootehnice, unde au fost instruiţi 1898 oameni106.

Stânele cooperatiste. În 1951, în regiunea Vâlcea s-au organizat primele 34 de stâne cooperatiste. În ele  au intrat în primul rând cei cu 1-7 oi, cei cu oi mai multe neputând fi atraşi în aceste structuri colectiviste, întrucât serviciile de păşunat ale Sfaturilor populare le repartiza şi acestora munţi în arendă.

Din 1958, stânele cooperatiste încep să se înmulţească. Numai în raionul Râmnicu-Vâlcea, în acest an s-au înfiinţat 18 stâni, în care s-au înscris 1.603 familii, cu un total de 7.276 ovine şi 93 taurine107. Sectorul individual rămânea însă net dominant. Astfel, în 1958, la ovine, în 32 de comune ale raionului Râmnicu-Vâlcea, erau 2.914 oi, faţă de 896 oi în sectorul G.A.C. cu 5 unităţi şi 503 oi în 3 unităţi de întovărăşiri108. Aproape de 3 ori mai mult în sectorul individual! Concluzia ? Sectorul G.A.C. era perdant, el exista doar formal, din necesităţi ideologice.

Din planul de măsuri al Comitetului raional de partid Râmnicu-Vâlcea, din aug. 1958, aflăm astfel că în privinţa şeptelului, în raion se constată o scădere faţă de 1954: la ovine - cu 4.246 capete, la bovine - cu 387 capete, iar la porcine - cu 13.835 capete109. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul procesului de colectivizare, cu atât constatăm o scădere a efectivelor de animale!

Pe măsură ce gospodăriile individuale rămân fără animale, efectivele  sporesc în cadrul G.A.C.-urilor. Sau, cel puţin, aşa ar fi trebuit să fie. Consiliul de Miniştri, receptând situaţia gravă din ţară, prin H.C.M. nr. 1184 din 26 nob. 1962, a dispus efectuarea, între 3-10 ian 1963, a recensământului animalelor domestice. Ţăranii şi-au sacrificat, pentru consum, multe animale, deşi unii mai încearcă păcălirea recenzorilor.

Pomicultura sau lupta cu eroziunea solului. În perioada interbelică, agricultura vâlceană a fost  dominată de pomicultură; în mod deosebit - cultura prunului. În contextul general al pomiculturii româneşti, judeţul Vâlcea a avut şi continuă să aibă o poziţie deosebită (actualmente ocupă locul II în privinţa suprafeţei cultivate cu pomi şi a producţiei de fructe!).

Amintim că la 12 apr. 1920, în Bucureşti s-a înfiinţat un sindicat al proprietarilor de livezi de pruni din România, al cărui preşedinte a fost vâlceanul Alexandru Seltea. În perioada interbelică, a început şi prelucrarea organizată a fructelor, prin înfiinţarea de distilării şi fabrici de conserve la Râmnicu-Vâlcea, Bujoreni, Horezu, Râureni. La Râureni se înfiinţase chiar o fabrică de marmeladă (fundamentul fiitoarei Fabrici de conservare a fructelor şi legumelor). A sporit exportul de fructe, mai ales de nuci (Vâlcea ocupă chiar locul I pe ţară), prune, mere, pere. Câteva fructe şi produse obţinute în Vâlcea capătaseră o anumită notorietate: Ţuica de Vâlcea, Ionathanul de Bujoreni, de Olăneşti, Creţescul de Vâlcea, Tuleu gras110. Cel de al doilea război mondial duce, însă, la regresul acestui sector.

În 1949, s-a încercat redresarea pomiculturii vâlcene prin plantarea a 17.000 de pomi fructiferi, aduşi de la G.A.S.-uri din judeţele Romanaţi şi Argeş. Plantaţiile rămân însă  neîntreţinute, producţia scade, se micşorează şi suprafeţele ocupate cu pomi. Situaţia se menţine astfel până în jurul anilor 1950-1951. Chiar presa oficială recunoaştea că pomicultura era expusă vătămătorilor vegetali şi animali care produceau anual un procent de pierdere de cel puţin 40 % (!). De asemenea, din 3 ani, numai în unul se recoltau fructe. Pentru combaterea celui mai primejdios duşman al livezilor vâlcene - păduchele de San Jose - guvernul a prevăzut în bugetul regiunii Vâlcea, din anul 1951, un fond de 9 milioane de lei. Se recomanda folosirea uleiului horticol Spic (iarna) şi soluţia sulfocalcică (vara)111. În 1952, Vâlcea avea circa 3 milioane pomi fructiferi, care, repartizaţi pe specii, dădeau procentele: pruni - 80 %, meri - 6,30 %, nuci 2,70 %, alţi pomi - 11 %. Comunismul vâlcean produce schimbări şi în acest sector:

  se produc noi orientări în structura speciilor şi soiurilor. Prunul începe să scadă ca pondere în favoarea mărului, părului şi altor specii. Căpşunul capătă o extindere rapidă, Vâlcea devenind al doilea mare cultivator al ţării (în zona Stoeneşti-Horezu). La începutul anilor ’50, partidul trasa directiva extinderii plantaţiilor de duzi în raioanele Drăgăşani, Bălceşti şi Loviştea, cu indicaţia de a se planta pe marginea şoselelor, în scopul măririi posibilităţilor de creştere a viermilor de mătase112.

  distrugerea plantaţiilor pomicole pentru forţarea culturilor cerealiere. Primele semne ale revirimentului acestui sector apar în 1958, când s-a declarat acţiunea de punere în valoare a terenurilor slab productive şi neproductive, prin transformarea lor în plantaţii de pomi, raţional amenajate, sub raportul combaterii eroziunii. În 1962, faţă de 1959, în raionul Horezu, de exemplu, suprafeţele  plantate au crescut de la 626 ha, la peste 1700 ha, urmând ca până în 1965 să ajungă la 6.000 ha113..

Autentica reabilitare a acestui sector începe în 1960, după Congresul al III-lea al P.M.R., datorită – în primul rând - … degradării solului, care a generat o masivă eroziune. Eroziunea cuprindea 43 % din suprafaţa agricolă a regiunii vâlcene, făcând să scadă simţitor producţia obţinută114. Vâlcea trebuia să acopere cu pomi suprafaţa de 2149 ha, din care 544 ha - G.A.C.-urile, iar restul - întovărăşirile. Numărul pomilor ce trebuiau plantaţi se ridica la 366.000, din care 90.700 în G.A.C.-uri, restul la întovărăşiri. “Rezultă că trebuie să plantăm în toamna acestui an cât nu s-a plantat în regimul burghezo-moşieresc nici în 40 de ani115. Din cauza grandorii propagandistice şi a lipsei de realism, planul va fi departe de a fi îndeplinit, iar în cazul gospodăriilor individuale, el va fi aproape nul116, nu numai cantitativ, ci şi calitativ..

Stropirea pomilor se făcea şi ea deficitar (deşi judeţul producea var !) sau superficial, de multe ori echipele fiind obligate să facă stropiri repetate117.

Viticultura, un sector neglijat. Suprafaţa viilor a fost reprezentată pentru perioada regimului Dej, în exclusivitate, de ceea ce se înţelege prin podgoria Drăgăşani. Regiunea viticolă Drăgăşani-Sâmbureşti avea 9.000 ha (2,6 % din suprafaţa viticolă a ţării, cu podgorii ca: Prundeni, Orleşti, Suteşti, Bolovani, Drăgăşani, Sâmbureşti, Câmpu Mare) şi era a treia regiune viticolă a ţării, după regiunile Panciu- Odobeşti (33.000 ha - 9.76 %) şi Dealu Mare-Istriţa (29.000 ha - 8,5%). În raionul Drăgăşani, producţia viticolă era ramura principală a activităţii populaţiei din 22 comune. Raionul avea o suprafaţă de 91.398 ha, din care viile ocupau 11, 8 % (restul: 59,9 %  era suprafaţă agricolă, 2,1 % livezi, 30,3 % păduri şi lunci)118. La Drăgăşani, s-ar fi putut produce coniac şi şampanie, încercările făcute până prin 1947 fiind încununate de succes.

Consumul era însă foarte redus şi nu se putea face faţă cheltuielilor de fabricare. Nici măcar producţia de oţet nu era suficientă, acest produs trebuind să fie adus de prin alte judeţe. între 1956-1965, în regiunea Piteşti au existat 24 centre de vinificare, majoritatea în zona Drăgăşani.

În perioada 1949-1962, sectorul viticol va fi neglijat, accentul punându-se pe cultura cerealelor. Sectorul viticol a fost distrus, treptat, din mai multe cauze: a) prin colectivizare - care a dus la o descreştere a suprafeţei viilor: în 1962, din 314 ha vie au fost defrişate 41 ha (13%)119; b) prin politica de „economisiri” (la stropit, la neîmprăştierea  gunoiului de grajd necesar plantaţiei, din lipsă de mijloace auto şi hipo120 etc.) şi c) prin incompetenţa „specialiştilor” agricoli. Parcă în compensaţie, la 1 martie 1968, ia fiinţă, cu sediul în Râmnicu-Vâlcea, Întreprinderea Vinalcool ( . . . ) transformată ulterior în Combinatul Industriei Alimentare Vâlcea. În Drăgăşani, a funcţionat în permanenţă Oficiul Vinalcool, subordonat Fabricii Vinalcool, al cărei sediu, din considerente de apropiere de locul în care se hotăra soarta producţiei, la 1 iulie 1970 va fi mutat în Drăgăşani. (Monografia Drăgăşani, 249).

Legumicultura. Gândacul de Colorado, „arma secretă” a imperialiştilor. În iulie 1950, Comitetul de stat a dat o serie de dispoziţiuni pentru aplicarea Legii Sfaturilor populare, în legătură cu depistarea gândacului de Colorado121 („arma secretă” a imperialiştilor anglo-americani”), folosită pentru ruinarea agriculturilor comuniste!).

În anul 1951, sectorul legumicol vâlcean avea, la o suprafaţă de 1.955 ha, doar 14 pompe de udat acţionate de motoare şi 239 roţi sistem bulgăresc122. Grădinăritul era astfel cultura agricolă cea mai intensivă. Ţăranii din judeţ nu au practicat niciodată exclusiv grădinăritul, ci în partaj cu cultura cerealelor, pentru a-şi asigura şi pâinea de care avea nevoie. Cultura devine treptat din intensivă, extensivă, ceea ce însemna menţinerea aceleiaşi cantităţi de produse la o cerere în creştere. Vâlcea nu era o zonă prea bună pentru cartofi. Totuşi, autorităţile insistau pe ideea ca judeţul să producă din toate soiurile, ca într-un fel de autarhie regională. 

____________

Note bibliografice

 

1. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în continuare,  DJVAN), fond Camera de Comerţ şi Industrie (în continuare, Camera de Comerţ şi Industrie), dos.110/1947, f.3.

2. Idem, fond Comitetul judeţean PCR. Vâlcea (în cont., Comitetul judeţen PCR), dos. 30/1947, f.33, 83-88 şi 135.

3. Idem, dos. 6 / 1949, f. 104

4. „Scânteia”, nr.1151 din 21 iunie 1948, pag. 1

5. G. Sonea, Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în România, Bucureşti, Ed. Politică, 1968, pag. 68

6. Comitetul judeţean al P. M. R, dos. 3/1948, f.22

7. Ibidem, f. 203

8. Aurel Dumitraşcu, op.   cit., pag. 185

9. Ibidem, pag. 186

10. „România liberă”, nr. 1168, 13 iunie 1948, pag.1

11. „Înainte”, 16 iunie 1948, pag. 1

12. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 5/1948, f.66; vezi şi fond Primăria Rîmnicu Vâlcea, dos. 6/1948, f. 16

13. Idem, dos. 5/1948, f. 17

14. DJVAN, fond Prefectura judeţului Vâlcea (în continuare, PJV), dos. 48/1948, f. 36.

15. Ibidem, f. 38

16. Idem, dos. 9/1949, f. 37, 119-121

17. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 9/1948, f. 8, 34-35

18. Ibidem, f. 36, 120-121

19. Ibidem, f. 8-9, 12, 15-17

20. Decret nr. 119/1948 pentru înfiinţarea Comisiei de Stat a Planificării, în „Monitorul oficial” nr. 158 din 2 iulie 1948.

21. Decretul nr. 126 pentru înfiinţarea Centralelor industriale, în „Monitorul oficial” nr. 158 din 12 iulie 1948

22. DJVAN., fond Primăria Râmnicu Vâlcea, dos. 7/1948, f. 32

23. Idem, fond Banca Naţională a României - sucursala Vâlcea, dos. 180/1948-1949, f. 18

24. Primăria Rîmnicu Vâlcea, dos. 7/1948, f. 36

25. Idem, dos. 10/1948, f. 18

26. Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 44/1948, f. 17

27. Comitetul regional P.M.R. Vâlcea, dos. 6/1949, f. 15

28. Ibidem, f. 2

29. Ibidem, f. 14

30. A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Stenograme, dos.6/1952, f. 98

31. Comitetul regional P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1957, f. 37

32. L.Badea, C. Rusenescu, Judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1970, pag. 95

33. Comitetul raional P.M.R. Râmnicu-Vâlcea, dos. 1/1965, f. 89

34. Idem, dos. 1/ 1965, f. 88.

35. Ibidem, pag. 104.

36. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 6 /1949, f. 14

37. Ibidem, f. 267-277.

38. Comitetul raional P.M.R. Rîmnicu Vâlcea, dos. 1 / 1965, f. 88.

39. Comitetul raional P.M.R Horezu, dos. 84/1955, f. 16 –18, 47.

40. Comitetul raional P.M.R Drăgăşani, dos. 45/1958, f. 5-9.

41. Anuarul statistic al judeţului Vâlcea 1971, pag. 50-51.

42. Ibidem, pag. 84.

43. Ibidem, pag. 94.

44. Ibidem, pag. 100.

45. Ibidem, pag. 98.

46. “Poporul”, nr. 216 din 20 oct. 1946 (art. “Drumuri olteneşti”), pag. 4.

47. DJVAN, fond personal Petre Croce (în continuare, Fond Petre Croce), f. 118-119.

48. “Credinţa Noastră“, 18 dec. 1943, pag. 4.

49. Comitetul regional P.M.R.. Vâlcea, dos. 6/1949, f. 2.

50. Manual de economie politică, Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatura Politică, 1955, pag. 610.

51. H.C.M., nr. 400 din martie 1952.

52. DJVAN, fond Banca Populară „Văleanu” - Romani, dos. 54 / 1949, nepag.

53. Fond Petre Croce, dos. 1 / 1948-1950, f. 78.

54. DJVAN, fond Comitetul regional P.M.R. Vâlcea, dos. 6/1949, f. 16, 17.

55. Anuarul statistic al judeţului Vâlcea, D.J.S.V. 1971, pag. 209.

56. DJVAN, fond Comitetul raional P.M.R. Râmnicu Vâlcea, dos 1/1965, f. 89.

57. “Îndrumarea Vâlcei”, nr.3/16 ian 1928, pag. 1.

58. Prima cooperativă de credit din judeţul Vâlcea a fost Banca Populară “Stupina” de la Făureşti, apărută în 1901, vezi “Credinţa Noastră”, 18 dec. 1943, pag. 4.

59. Toate informaţii despre băncile populare din acest subcapitol se bazează pe un Documentar din iunie 1950 aflat la DJVAN, Fond personal Petre Croce, dos. 1/1948-1950, f. 83-84.

60. Idem, dos. 173/ 1948-1949, nepag.

61. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 6/ 1949, f. 105

62. DJVAN, fond Banca Râmnicului, dos. 18 / 1948-1952, nepag.

63. Idem, fond Banca Populară „Dragostea” Creţeni, dos. 54/1948, nepag. (este un exemplu de fuziune); a se vedea şi Decretul-lege 92 / 1948 al Ministerului Comerţului, şi Decretul nr. 197, publicate în “Monitorul Oficial “ nr. 186 / 1948.

64. DJVAN, fond Comitetul Raional P.M.R. Brezoi, dos. 2/1952, f. 23.

65. Idem. fond Comitetul Regional PAG. M.R Vâlcea., dos. 2/1952, f. 88.

66. Idem, Comitetul Raional PAG. M.R. Brezoi, dos. 2/1952, f. 33.

67. DJVAN, fond Comitetul judeţean PAG. M.R. Vâlcea, dos. 6/1949, f. 7.

68. Anuarul statistic al judeţului Vâlcea 1971, D.S.J.Vâlcea, pag. 140 şi 198. Datele pentru anul 1965 au fost reconstituite ulterior de Direcţia Judeţeană de Statistică Vâlcea în conformitate cu dimensiunea judeţului din 1968, aproape egală cu cea din 1948. 

69. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 6/1949, f. 2

70. Ibidem., f. 7-8

71. Idem., dos. 15/1948, f. 166

72. Ibidem.

73. Ibidem, dos. 1/1950, f. 209 şi 211.

74. B.O., nr.36, joi 20 apr. 1950 (prima G.A.C. Vâlceană apare la poziţia 20); vezi şi Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 2/1950, f. 187.

75. “Buletinul oficial”, nr.51/1950, miercuri, 12 iulie (Hotărîrea 617 pentru înzestrarea unor G.A.C.-uri).

76. Ibidem, pag.704.

77. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea,  dos. 1/1950, f. 150 şi 156

78. “Drum nou”, anul I nr.16 din 8 dec. 1951, pag.3.

79. “Buletinul oficial” nr.64 / 1950, 29 iulie, pag. 754; vezi şi Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1950,      pag. 212.

80. Cezar Avram, Politici agrare în Oltenia anilor 1949-1962, Craiova, 2000, pag. 61-61, relatarea lui Ion Turbure estă făcută în 1992.

81. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1950,  f. 196.

82. Ibidem, f. 191.

83. Ibidem, f. 164.

84. Ibidem, f. 196.

85. Ibidem, f. 198.

86. Ibidem, f. 205.

87. Ibidem, f. 207.

88. Ibidem, f. 220.

89. Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică. 1949-1953, I.N.S.T, Bucureşti, 2000, pag.19

90. Judeţul Vâlcea 1966-1970, broşură editată de Comitetul judeţean P.C.R. Vâlcea, 1971, pag.17.

91. “Buletinul official”, nr. 157/15.07.1947.

92. Ibidem.,f. 16.

93. Ibidem.

94. A.N.I.C.,, fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 5/1956, f. 516.

95. Idem, dos. 45/1960, f. 27; a se vedea şi dos. 45/1958, f. 3.

96. DJVAN, fond Sfat Popular Bălceşti, secţia organizatorică, dos. 9/1962, f.14.

97. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1961, f.99.

98. Ion Bălan, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală, 1957-1962, în “Arhivele totalitarismului“, anul IV, nr. 2-3/ 1996, pag. 152 et  passim; pentru Ochioiu Dumitru se poate vedea şi Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale (în continuare, DJDAN), fond Tribunalul Militar Craiova, dos. 14/1953, f. 180.

99. DJDAN, fond Regionala P.M.R. Dolj, dos. 9/1950, f. 7.

100. Arhiva Episcopiei Râmnicului, fond 1960, pachet 11, dos. 37, f. 117.

101. DJVAN, fond Comitetul raional P.M.R.. Horezu, dos. 148/1964, f. 55.

102. Valentin Constantinescu, Declanşarea cooperativizării forţate a agriculturii, în “Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pag. 613-614.

103. Idem, dos. 1/1953, f. 13.

104. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 6/ 1949, f. 18 şi Anuarul statistic al judeţului Vâlcea 1971, D.J.S.Vâlcea, pag. 174.

105. „Buletinul Oficial al Sfatului popular regional”, nr. 2, 15 febr. 1951, pag. 3.

106. DJVAN, fond Inspectoratul statistic raional Râmnicu-Vâlcea, Secţia agricolă, dos. 75 / 1963, f. 103.

107. Ibidem, f. 16.

108. Ibidem, f. 12, 13.

109. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 4/1958, f. 121.

110. Ion Botu, Petre Purcărescu, Contribuţii la istoricul pomiculturii vâlcene, în „Studii vîlcene” V, 1982,            pag. 155-159.

111. „Drum nou”, nr. 16 din  8 dec. 1951, pag. 2.

112. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 2/1951, f. 45.

113. DJVAN, Secţia agricolă şi Consiliul agricol al Sfatului raional Horezu, dos. 247/1962, f. 26.

114. Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, fond Sfatul Popular regional Argeş, dos. 62/1963, f. 460.

115. Sfat Popular raion Rîmnicu Vâlcea, secţia agricolă, dos. 75/1960, f.40.

116. Ibidem, f. 54.

117. Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 3/1954, f. 122

118. Comitetul raional P.M.R. Horezu, dos. 45 /1958, f.3

119. Sfat Popular raion Horezu, secţia agricolă, dos.273/1962, f.112

120. Inspectoratul statistic raional Râmnicu Vâlcea, dos. 16/1961, f.6

121. „Buletinul Oficial al Comitetului provizoriu judeţean Vâlcea”, nr. 7 din 15 iulie 1950, pag. 9

122. Comitetul judeţean P.M. R. Vâlcea, dos. 2/1951, f. 126. 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 350-368). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 


Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Luni, 18 Octombrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 103594 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea de la capitalism la comunism