Col. r. Dr. Constantin Mosincat¹

Ceea ce ai făcut pentru alții rămâne dăltuit în memoria istoriei spunea Nicolae Iorga.

Povestea veteranilor se înscrie, fără putință de tăgadă, în această paradigmă. În context, evenimentele petrecute, acum 76 de ani, la Oradea vor rămâne ca mărturie peste timp ca exemplu de dăruire. Când povestea e rostită de veteranul de război care a căzut  rănit pe front, atunci când înainta spre Oradea, mărturia are o și mai adâncă semnificație. Sublocotenentul Marin Badea Dragnea, dintre multele sale amintiri, povestea despre a doua rană, mai gravă, pe care a suferit-o, la braţul stâng, pe care era să-l piardă, şi la piept, în marea bătălie pentru eliberarea Oradiei Mari.

Începută în septembrie de la intrarea în Bihor, la Criștior şi încheiată pe 12 octombrie 1944, cu eliberarea municipiului de pe Crișul Repede, Bătălia pentru Oradea s-a purtat zi și noapte cu o încleștare extremă. Luptele de la Oradea i-au rămas însemnate pe viață distinsului Erou. Infirmitatea brațului stâng îi amintea mereu de Oradea. Mărturie a vitejeiei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu” a rămas consemnată ordine de luptă, operații și memorii. „Eu, care cunosc spiritul vostru de jertfă pentru ţară şi popor, precum şi pregătirea voastră de război, eram sigur că în lupte vom fi victorioşi. În luptele viitoare să faceţi dovadă de acelaşi calităţi; întreaga ţară are privirile aţintite asupra voastră. Răsplata voastră va fi răsplata eroilor. Cei căzuţi în luptă sunt eroii ţării şi noi vom avea grijă deplină de familiile lor”, consemna în Ordinul de Zi, din septembrie 1944, colonelul Nicolae Cambrea.

Eroul nostru Marin Badea Dragnea, spunea că în urma luptelor de la Oradea: „Am fost la un pas de moarte. Sergenţii Alexandru Vânău şi Ion Mihai, comandanţi de grupe din plutonul ce-l comandam, şi-au pus viaţa în pericol pentru a mă salva, pe mine, sublocotenentul Dragnea Badea Marin, din Siliştea Gumeşti, comandantul lor de pluton”. Cu ambulanţa diviziei, a fost transportat de urgenţă la Spitalul de campanie din comuna Tinca. De acolo a fost transferat la Spitalul militar de zonă interioară Beiuş, apoi la Alba Iulia, Braşov, Sinaia, şi în cele din urmă la Spitalul Militar Central Bucureşti, suportând 8 operaţii pentru salvarea braţului stâng. Și după ani le-a rămas recunoscător celor care i-au salvat braţul şi viaţa: medicii militari căpitan dr. Vărzaru medicul R. 31 /D.T.V.(Beiuş), dr. ofiţer de rezervă Stancescu (Alba Iulia), locotenent-colonelul dr. Cădere (Braşov), colonelul rezervă dr. Berceanu (Sinaia), locotenent-coloneii dr. Mareşi şi Petrulian (S.M.C. Bucureşti). Precum şi un tânăr practicant pe atunci, elev de liceu, ajuns general de brigadă (r) prof. univ. dr. Ioan Pop de Popa, renumit diagnostician şi chirurg cardiolog (Beiuş).

Dacă dumnealui a găsit cuvinte de răsplată cu mulțumire pentru cei care i-au salvat viața, noi îi adresăm caldă recunoștință pentru jertfa sa, pentru binele ce l-a dăruit urmașilor. Distinsul nostru Erou a fost rănit prima dată pe frontul de Est, pe 6 august 1942, la Kotelnicovo, pe vremea când era comandant de pluton în Grupul 52 Cercetare. Atunci a fost salvat de calul pe care-l încălecase vreo 3000 de km, Mugurel pe numele său, un armăsar negru, care presimțind vuietul de schije în cabraj brusc s-a ridicat în fața snopului de schijelor, și s-a prăbușit, viața fiindu-i curmată de oameni cu milă, iar călărețul cu toate rănile, pe care le-a păstrat toată viața, a scăpat. În încleștarea de la Stalingrad, copilul de trupă, ajuns la 18 ani, se înrolase voluntar pe front, avea să cunoască pe lângă durerea rănilor de glonț și umilința prizonieratului  după decembrie 1942, în lagărul nr. 165 din Siberia.

Atunci și acolo, s-au format cele două divizii de voluntari români care au jurat să lupte pentru alungarea germanilor fasciști. Pentru că acțiunea voluntarilor a fost socotită, de unii ca trădare, de alții ironizată, pe nedrept de ambele părți, voi recurge la trei exemple din care se poate trage o justă concluzie. Prima se referă la raportul întocmit de generalul Tătăranu, de la Marele Stat Major, care cerea scoaterea din efectivele armatei române a respectivilor, raport pe care mareșalul Ion Antonescu, la 10 august 1944, a pus următoarea rezoluție: „Nu vă grăbiți. Azi suntem noi, dar mâine cine o să fie? Deci decât alții, mai bine Cambrea  [Nicolae] și Teclu  [Iacob] (comandanții diviziilor „Tudor Vladimirescu”, respectiv „Horea, Cloșca și Crișan”). Ei și-au făcut pe deplin datoria față de țară”. Al doilea document se referă la Decretul–lege nr. 2.626, din 15 august 1945 dat la București de Regele Mihai I, contrasemnat de ministrul de război, generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, prin care, întregului efectiv rămas după campania din Vest, a fost reintegrat în armata română cu toate drepturile recunoscute. Și în fine cel mai important dintre toate socotesc a fi Jurământul depus cu prilejul voluntariatului prin care se angajau față de poporul „robit de nemți să lupt pentru libertatea și propășirea lui”, adică orientarea pro-aliați, semnat, pe 30 martie 1944, de către sublocotenentul Marin Badea Dragnea.

După război, a continuat cariera militară ocupând importante funcții și demnități. Pentru întreaga sa carieră a primit unanimă recunoaștere și distincți dintre care amintesc: Bărbăție și credință (1941), Virtutea Militară (1942), ordinul Steaua României (1944) și Coroana României (1945). În două rânduri Asociația Națională a Cavalerilor de Clio a cerut public Administrației Municipiului Oradea ca în semn de recunoștință să-i acorde distinsului Erou titlul de Cetățean de Onoare generalului de Armată Marin Banea Dragnea, rănit la Oradea, pe 12 octombrie 1944.

Până la îndeplinirea formalităților, Noi, Asociația Națională a Cavalerilor de Clio îi acordăm simbolic „Bastonul  Cavalerului de Clio”. Brevetul de atestare v-a fi predat ștefetei veteranilor Invictus spre a fi dus la Carei, la 25 octombrie 2020, ca semn al rcunoștinței față de toți Veteranii României.

La mulți ani cu sănătate dragi veterani!

La mulți ani domnule General de Armată, Marin Badea Dragnea!

1^ Material publicat și pe pagina https://biblioteca-cavalerilor.ro/arhive/2552

            La cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea ridicarea culturală a naţiunii române ardelene, temelie a tuturor celorlalte construcţii ale unui popor, reprezenta unul dintre obiectivele fundamentale ale liderilor acesteia. Şcoala, biserica, asociaţiile şi reuniunile culturale au fost cadrele în care şi prin care s-a realizat acest deziderat. Situaţia politică a Transilvaniei din acest răstimp a făcut ca susţinerea acestora să se realizeze aproape exclusiv prin subscripţiile şi donaţiile făcute de instutuţiile financiare româneşti şi de particulari. Românii au disponibilizat deci eforturi, individuale şi colective, şi au adunat fonduri pentu a le dirija spre acele domenii ale vieţii noastre naţionale care necesitau sprijin imediat. Printre aceştia s-a distins şi bihoreanul Partenie Cosma, care mai ales în calitatea sa de director al celei mai puternice şi reprezentative instituţii financiar - bancare a românilor transilvăneni, Banca „Albina”,  a gestionat şi direcţionat atent banii adunaţi în fondurile special constituite pentru susţinerea instituţiilor culturale româneşti, cadrelor didactice şi elevilor. Plecând de la aceste considerente, demersul meu se vrea o încercare de a creionare profilul unei personalităţi reper şi model veridic pentru oamenii prezentului, fie tineri, fie maturi.

Partenie Cosma (1937 – 1923)

              Puţini oameni am întâlnit în care se îmbină aproape la perfecţie jovialitatea, bunul simţ, caritatea şi spiritul enciclopedic. Acesta este profesorul Blaga Mihoc care în acest an a împlinit vârsta de 70 de ani. A avut şansa să cunoască personalităţi de prim rang ale epocii: pe Episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), Episcopul ortodox Nicolae Popovici (1903-1960) dar şi pe Lucian Blaga (1895-1961) sau pe profesorul Constantin Daicoviciu (1898-1973). De numele său se leagă contribuţii serioase la istoria Reformei agrare în judeţul Bihor, la istoria Bisericii Greco-Catolice în secolele XIX-XX. 

O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.

Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.

La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit un „adevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.

Fiul lui Al. G. Bacaloglu şi al Sofiei s-a născut, la 10 iulie 1874, în Bucureşti. S-a înscris, la 1 septembrie 1890, în clasa I-a la Şcoala fiilor de militari din Craiova. După 4 ani de studii şi alţi doi la Şcoala de Artilerie a fost înălţat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 Cetate. În cariera militară a ocupat diferite funcţii, având toate gradele până la demnitatea de general. Pentru meritele militare a fost recompensat cu medaliile: „Bărbăţie şi credinţă”, cu însemnele campaniei din 1913, „Carol I” şi „Avântul Ţării”.

Conduita sa militară a fost elogios prezentată, în 1899, de comandantul Regimentului 2 Artilerie Cetate, colonelul Năsturel, ca „foarte sârguincios şi cuviincios, ofiţer serios şi conştiincios, cu o prea bună conduită”[1]. În funcţia de comandant de secţie de artilerie, deşi „cunoaşte binişor regulamentele militare şi posedă cunoştinţele gradului său, nu a făcut destul progres…este cam indiferent de bateria sa, unde ar trebui să ştie totul. Are aerul a nu-i place serviciul militar. Călăreşte, trage cu sabia, floreta şi pistolul binişor”[2]. Apreciat pentru „caracterul de bun camarad cu educaţie îngrijită şi cu un trai în corp destul de bine apreciat”[3], tânărul locotenent - „ce nu s-a remarcat în mod special”[4]- era propus la înaintare în gradul de căpitan, „la vechime”.

 „Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”   -  adresant Pop Coriolan – 2 februarie 1919.

–         Semnatar - Un fecior de secui

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile”, mărturisea pe 19 octombrie 1907 laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richar Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu!” Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică, s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia.

Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită 1867 pe nedrept de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (CNR Bh.).

Ca primă măsură, CNR Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[1] Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei este una dintre personalităţile de mare anvergură ale Bisericii Ortodoxe Române de dincoace de Munţi. Născut în 1852, într-o bogată comună de lângă Arad, Pecica, provenind, după mamă, din familia giulană Nicoară, înrudit aşadar cu patriotul român Moise Nicoară, ajunge institutor în casa primpretorului David Nicoară din Aletea, lângă Giula. Bursier al Fundaţiei Elena Ghiba-Birta (fiica preotului Mihai Ghiba din Bichiş) şi al Consistoriului arădean, studiază la Leipzig şi Bonn. Ajunge profesor la Institutul Teologic Pedagogic din Arad, avându-i colegi pe viitorul mitropolit Vasile Mangra, pe Petru Pipoş şi pe alţi fruntaşi români. Lucrează o vreme şi la prima bancă românească arădeană „Victoria".

Tuns în monahism în 1900, în străvechea mănăstire Hodoş-Bodrog de lângă Arad, de către egumenul de atunci, Arhimandritul Augustin Hamsea, Ieromonahul Roman Ciorogariu urcă repede treptele slujirii bisericeşti, devenind directorul Institutului Teologic din Arad, fiind hirotesit protosincel, cu dreptul de a purta brâul roşu. La alegerile de mitropolit din 5 august 1916, deşi  i se propune chiar de către Vasile Mangra, vicarul de la Oradea, refuză să candideze. In condiţiile intrării României în război, Oradea devine centru mitropolitan, atât pentru ortodocşi cât şi pentru uniţi. Aşa se face că mitropolitul recunoscut de autorităţi, Vasile Mangra, este hirotonit şi instalat la Oradea, la 29 octombrie 1916.

Îîn aprilie 1917, Roman Ciorogariu este ales vicar la Oradea, de către Sinodul eparhial de la Arad. La începutul anului bisericesc 1917, 1 septembrie, a încetat mandatul său ca director al Institutului Teologic Pedagogic din Arad precum şi directoratul revistei arădene „Biserica şi şcoala" şi a început noua sa misiune în fruntea Consistoriului eparhial din Oradea. În octombrie 1918 este prezent la Budapesta ca semnatar al „Declaraţiei de independenţă naţională", Declaraţia de la Oradea, ce urma să fie depusă în Parlament. Murind Mitropolitul Vasile Mangra, Vicarul Roman Ciorogariu este de faţă la înmormântarea din cimitirul pestan Kerepesi, unde îşi doarme somnul în aşteptarea învierii şi marele mecenat Emanuil Gojdu.

Maria Filotti s-a născut în comuna Batogu, de lângă Brăila la 9 octombrie 1883. Era în clasele primare, la Brăila, când a văzut prima piesă de teatru. După terminarea "Şcolii secundare de fete" susține examenul de bacalaureat la Liceul I.C. Massim. Acolo este remarcată ca având calităţi artistice înnăscute de  profesorul universitar Ştefan Sihleanu, director al Teatrului Naţional Bucureşti. S-a înscris apoi la Conservatorul de Muzica şi Artă Dramatică, unde a fost eleva maestrei Aristizza Romanescu,  cea care-l va convinge pe tatăl Mariei să nu se mai  împotrivească ca aceasta să facă teatru.  În anul 1906  Maria acceptă un contract pentru o stagiune la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a jucat nenumărate roluri. A urmat debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în septembrie 1907, la deschiderea stagiunii, cu rolul Vidrei din "Răzvan şi Vidra" de Hașdeu.

Fényes Elek (născut în satul Ciocaia, lângă Săcueni, județul Bihor, în 7 iulie 1807  - decedat în Ujpest, Ungaria,  23 iulie 1876) scriitor de economie statistică și geografică, autor a mai multor studii și lucrări,  reprezentant major al Academiei de Științe Ungare , membru corespondent din 1837 -, membru ordinar (1858-1867).

 (Gravură făcuta de Pollák Zsigmond, 1876)

Cariera

 A învățat  științe umanistice la Oradea, după care a studiat la Facultatea de Drept in Bratislava. In 1836 s-a mutat la Budapesta, unde a lucrat în diverse domenii economice, dar în primul rând în domeniul statisticii. Din lucrările  sale, contemporanii săi au aflat despre  economia, starea demografică  și statistică a țării.

A enumerat resursele materiale și intelectuale ale  națiunii în comparație cu țările vecine , astfel încât a scos  în evidența și mai mult starea de subdezvoltare a țării.