Al doilea război mondial a afectat întreaga populaţie din spatele frontului, viaţa cotidiană precum şi mentalul colectiv. Războiul însemnând nu doar desfăşurarea operaţiunilor militare ci şi suportarea greutăţilor, dificultăţilor existenţei mărunte, aspecte considerate minore în raport cu marile evenimente ale istoriei. În condiţiile războiului lipsurile populaţiei au devenit tot mai mari iar starea de spirit din ce în ce mai manifestă contra prelungirii acestuia[1]. Această situaţie, în Bihorul împărţit în două, este bine ilustrată de notele informative, rapoartele jandarmilor sau autorităţilor locale pentru anul 1943. Acestea pun în evidentă nemulţumirile populaţiei, atitudinea faţă de război, dificultăţile şi lipsurile materiale cu care se confrunta populaţia.

Nici în perioada 1940 - 1944, România nu a scăpat de ameninţări la adresa integrităţii sale teritoriale, chiar după rapturile la care a fost supusă în 1940. Ambiţiile teritoriale ungureşti se suprapuneau peste programul propagandistic în care "interesele Ungariei se termină la Carpaţi"[2], după cum declara premierul în iulie 1941. O declaraţie cât se poate de periculoasă, care atenta oficial la integritatea teritorială a statului român. Arbitrajul de la Viena, nu e o satisfacţie deplină, nu a mulţumit pretenţiile teritoriale ale guvernului horthyst la adresa României. Acesta a făcut tot posibilul pentru dobândirea întregului Ardeal. Este meritul guvernului de la Bucureşti că a reuşit să împiedice micşorarea frontierelor româneşti, şi aşa ciuntite.

După încheierea primului război mondial mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori, în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta PACEA. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult – sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război.

Poziţia a 4-a, de apărare strategică a frontului de vest, în perioada 1930-1940, era preconizată pe aliniamentul: Munţii Ţibleşului[1], din Vf. Pietrosu pe la înălţimile de la Est de pârâul Lăpuşului, pantele de Vest ale Munţilor Lăpuş, Munţii Mezeş, Jibou, Ciucea, înălţimile dintre Valea Iadului şi valea Drăganului, Vaşcău,Treimeri pe Crişul Alb, Căpruţa, Chişzeta, pe Bega.

Această poziţie, în opinia specialiştilor din Marele Stat Major, avea o tărie deosebită pentru umărul de Nord al apărării Transilvaniei „ce nu poate fi întors decât de la Sud şi numai printr-o acţiune comună a armatelor rusă şi ungară, respectiv pe la Sud de Someşul Mare şi Someş care ar viza pătrunderea direct în Podişul Transilvan”[2]. Latura de Vest a Munţilor Lăpuş până la Jibou reprezenta o poziţie foarte tare pentru apărare. Poziţia era dominantă peste Someş, care reprezenta un obstacol foarte serios, cu foarte bune observatoare, cu vedere întinsă, cu panta foarte abruptă spre Someş. Un atac de străpungere pentru întoarcerea apărării organizate pe Munţii Mezeş[3] „nu poate reuşi. Ei sunt aceea care vor primi cu toată putere lovitura grosului inamic”[4]. Zona avea tărie redutabilă şi prin apărarea ce s-ar fi organizat între cotul Someşului, la Jibou şi Ciucea, poziţie care ar fi oprit înaintarea pe direcţia generală Cluj.

Munţii Bihorului reprezentau „pivotul central pe care se sprijinea atât apărarea din Poatra Someşului cât şi apărarea din Poarta Mureşului, deoarece stăvilesc înaintarea inamicului de la Vest la Est între Crişul repede şi Crişul Negru, eventual şi Crişul Alb”[5].

În ansamblu, se poate aprecia că, poziţia a 4-a era una foarte tare prin natura terenului. Foarte economică sub raportul întrebuinţării forţelor şi mijloacelor, cu observatoare dominante şi cu vedere întinsă, cu doi stâlpi solizi, la Nord Munţii Ţibleş şi Munţii Bihorul ca pivoţi de rezistenţă. Zona poziţiilor 4 obliga canalizarea atacului pe comunicaţii şi la angajarea luptei în munţi.

Tuturor celor interesați de documente, de istorie și mai ales de evoluția școlilor românești  recomand lucrarea Date și documente cu privire la istoricul școalelor române din Bihor, de învățător Nicolae Firu.Lucrarea a apărut în Arad în 1910 la Tipografia Diecezană.

 Am selectat paginile de introducere si am desprins câteva fragmente  care ilustrează efortul de organizare a școlilor în secolul XIX  .
Vă invit să vă delectați cu textul și exprimarea din acea vreme.

Comitatul Bihorului ca teritor este unul din cele mai mari comitate ale ţării noastre.

Poporaţiunea comitatului atinge cifra de 580,000 locuitori. Români — după statistica din 1900 — sunt 256,598, dintre cari 204,543 aparţin confesiu- nei ortodoxe orientale şi 52,055 celei greco-catolice.

Atât în trecut cât şi în prezent, asupra româ­nilor din Bihor s’a scris foarte puţin şi dacă s’a şi scris ceva, tema tractată nu era de natură ca să ofere cetitorilor o ochire în viaţa culturală a Ro­mânilor de aici mai ales în ce priveşte vremurile apuse.

Din actele şi documentele, de cari se ocupă aceasta modestă broşură, cetitorul va afla, că pe vremuri când în multe părţi ale patriei noastre, im­portanţa culturei şi respective a creşterii naţionale nu a fost pătruns la sufletele celor aleşi şi sus puşi, conducătorii românilor de confesiunea greco-orientală din Bihor, purtau lupte pentru apărarea şi în­tărirea şcoalelor cu caracter confesional naţional, mergând şi străbătând cu cererile lor până la pi­cioarele tronului.

Vedem pe fruntaşii românilor din Bihor, oferindu-şi tot avutul lor, pentru crearea şi salvarea şcoalei naţionale.

Încearcă totul, se consfătuesc ei între ei, în adunările comitatenze, poartă între dânşii corespon­denţe întinse, şi nu odată fac drumul la palatul locotenenţei Domneşti din capitala ţării, pentru reali­zarea scopului măreţ, de a da şcoală unui popor bătut de veacuri si de sărăcie. Mijlocesc porunci înnalte pentru sprijinirea şi susţinerea şcolilor de pe sate, iar când cu sufletul cernit văd că sărăcia poporului pune stavilă desvoltării culturale a acestuia, îşi pun ei întreg avutul lor pe altarul învăţăturii ro­mâneşti.

Şi în adevăr, că nu numai noi românii bihoreni, ci toată suflarea românească numai cu evlavie şi cu o sfântă pietate faţă de amintirea lor putem şi e permis să pomenim numele unui Nicolae Zsiga, Emanuil Gozsdu, Alexandru Gavra, Elena Ghiba, Birta, Dimitrie F. Negrean ş. a., toţi fii ai Bihorului, cari pentru creşterea fiilor poporului românesc au creat şi au lăsat drept moştenire cele mai străluci­toare instituţiuni din câte le avem noi românii greco- orientali.

Pentru a putea trece la istoricul şcoalei noastre din Oradea-mare, am crezut de bine, ca în legătură cu acesta să fac o scurtă reprivire asupra stărilor şcolare din întreg comitatul (Bihorului până la intro­ducerea constituţiunei noastre bisericeşti-şcolare.

Am căutat să tâlcuesc datele şi documentele pe cari le-am aflat. Simţesc, că în ce priveşte aceasta reprivire vor fi multe lacune, în ce priveşte însă is­toricul şcoalei din Oradea-mare-Ujvâros, m’am silit se întrebuinţez toate documentele, cari se află atât în arhiva comitatului, cât şi la parohie, respective la şcoală. Însă precum nici la „Date şi documente pri­vitoare la istoricul bisericei gr.-or. rom. din Oradea- mare tot astfel nici acuma nu am pretenţia de a da un studiu complet şi critic, pentrucă îmi ştiu puterile mele modeste.

Două dorinţe aşi avea numai, una ar fi, ca aceia, cari vor luă în mână aceasta broşură, să nu-­mi contesteze buna credinţă a străduinţei mele, iar a doua, ca în cea mai scurtă vreme, broşura mea să fie înlocuită prin alta mai amplă, mai obiectivă, şi scrisă mai bine.

Oradea-mare, 1 iulie 1910.

Nicolae Firu

 învăţător