În secolele XI/XII – XVII, atenţia călătorilor străini, între care deosebim prelaţi cu diferite niveluri intelectuale, ingineri constructori militari, soli şi diplomaţi sau însoţitori ai armatelor turceşti care au asediat cetatea, s-a îndreptat cu precădere asupra puterii defensive a fortăreţei, a clădirilor din interior, a şanţului de protecţie, multe narate în contexte dramatice, legate de invaziile şi deja amintitele asedii ale cetăţii.

Un alt motiv al trecerii în revistă a acestor mărturii este tocmai întinderea lor temporală extremă, realitate care a permis să avem descrieri atât a primei fortificaţii ridicată din pământ şi o palisadă, distrusă cu prilejul invaziei tătare din anul 1241, cât şi a celei medievale din piatră sau a impresionantei cetăţi bastionare, finalizată la începutul secolului al XVII-lea. Cronicile tuturor acelora care s-au perindat în evul mediu pe la Oradea completează în mod fericit stampele de epocă ce ne-au înfăţişat cetatea şi oraşul. În fine, cercetările arheologice întreprinse aici în ultimii ani, au confirmat, de cele mai multe ori, naraţiunile călătorilor din evul de mijloc.

Oradea şi-a creat o individualitate distinctă abia cu începere de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când, vrând-nevrând, fruntaşii urbei au trebuit să accepte realitatea existenței mai multor etnii.

Oradea nu s-a născut oraş, nu a fost întemeiat ci a devenit ca atare pe parcursul secolelor, transformându-se dintr-un anumit număr de aşezări mici ce gravitau în jurul cetăţii, într-o aglomerare de tip urban care s-a constituit ca oraş abia la 1860. A fost întotdeauna reşedinţa Bihorului iar prima atestare documentară a Oradiei datează din 1113 când este menţionat un episcop, Sixtus Varadiensis, cu sediul aici. în 1204, aflăm dintr-o scrisoare papală că pe acest teritoriu existau şi mănăstiri de rit grecesc subordonate unei episcopii proprii. Tradiţia maghiară a atribuit regelui Ungariei, Ladislau I (1077- 1095), întemeierea oraşului. Descoperirile arheologice au scos la iveală urmele unor aşezări cu ceramică românească şi româno-slavă, anterioare întemeierii mănăstirii. După sanctificarea regelui (1192), papalitatea a acordat drept de pelerinaj credincioşilor catolici la mormântul lui Ladislau ceea ce a făcut ca în jurul mănăstirii fortificate să se dezvolte de-a lungul timpului, mai multe aşezări distincte, care vor deveni cu timpul cartiere ale oraşului. Viaţa plină de culoare, specifică începuturilor acestor aşezări reiese din Registrul de la Oradea redactat între 1208-1235 şi care cuprinde 389 scurte procese verbale ale proceselor care au avut loc în faţa scaunului de judecată din cetate folosindu-se “procedura fierului roşu” pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului.

Înainte de 1241 au început să se aşeze în jurul cetăţii colonişti valoni şi italieni care au dat nume 9 specifice unor viitoare cartiere: Veneţia (Velenţa de azi), Otosig (villa Latinorum, cartierul latinilor), Padua, Bologna etc.

Pe teritoriul cetăţii Oradea în secolul XV s-a format o şcoală capitulară¹. La Oradea, s-au constituit în aceiași perioadă, colecţii episcopale de carte cu        semnificaţie naţională şi este bine cunoscut faptul că

biblioteca personală a episcopului Ioan Vitez (1445-1465) a constituit bazele renumitei Bibliotheca Corviniana.

Şcoala era subordonată canonicului lector al Capitlului iar cheltuielile erau suportate de Biserica Romano Catolică. Între anii 1439-1440, canonicul lector Vepi Peter reorganizează şcoala capitulară de la Oradea şi crează o fundaţie celor care învăţau aici. 

Între anii 1502-1510, la 12 ani, la şcoala capitulară din Oradea, cea mai vestită şcoală din Transilvania din acel timp,  a venit pentru studii tânărul Nicolae Olahus (1493-1568), vestitul umanist român, os domnesc din stirpea voievozilor Ţării Româneşti.  Aici a învăţat limba latină, elocinţa, poezia, muzica, astronomia şi religia. La vârsta de 17 ani a intrat paj la curtea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei (1506-1526).  

 Şcoala dispunea de un local propriu, în nord vestul cetăţii lângă casele canonicilor. De treburile şcolii se ocupau canonicul lector, vicecanonicul şi canonicul cantor, ca profesor de muzică. Învăţământul nu era organizat pe clase ci pe manuale.

Primul grad şi primul  manual  era Tabula , din care elevul învăţa să citească; al doilea manual era Donatus, o carte de gramatică latină în versuri din care se învăţa pronunţia cuvintelor. Se mai foloseau două cărţi Cato şi Aesop care conţineau maxime şi expresii celebre.

Cel de-al treilea grad avea ca manual Doctrinale, care pe lângă reguli gramaticale în versuri conţinea şi cunoştinţe de istorie, geografie şi morală.

Cât timp se preda la un grad, celelalte repetau în cor într-unul din colţurile curţii cu voce tare  materia deja predată.

Orarul şcolii era următorul: dimineaţa  gramatică, la prânz retorică şi logică , după amiază recitare pentru a se însuşi corect pronunţia limbii latine. Înainte de marile sărbători se exersa cântul, muzica. Prin 1530 se învăţa şi limba greacă.