Costești/ Vâlcea: Monografia istorică-etnografică & Istoria învățământului/ prof. Nicolae Șt. Făulete
Introducere
Cred că cel mai potrivit pentru prefața acestei lucrări este să menținez cum a reușit ea să vadă lumina tiparului, după peste 35 de ani de la realizare.
De multă vreme știam că domnul profesor de istorie Nicolae Făulete are câteva materiale scrise despre comuna Costești, rodul muncii de documentare de zeci de ani. Am vorbit cu dânsul de mai multe ori despre acestea și înrebându-l de ce nu le publică, îmi tot spunea că nu sunt gata, că mai are ceva de lucru, că-i lipsesc câteva date ce trebuiesc scoase de prin arhive, că dorește să mai adauge unele informații ce nu puteau fi publicate în vremea când lucrările au fost scrise, că-i lipsesc fotografii ce s-au pierdut din lucrarea originală.
Am tras concluzia că în acest fel, datorită rigurozității documentaristice de care autorul dă dovadă, lucrarea nu avea să fi e terminată niciodată. Așa că, după mai multe discuții și cu ajutorul altor oameni din comună apropiați domnului profesor, am reușit să-l convingem să ne lase să-l ajutăm cu publicarea a ceea ce există deja scris.
Astfel mi-au fost încredințate două volume: Monografia istorico-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea - Lucrare de diplomă, susținută în anul 1977 la Facultatea de Istorie a Universității București, sub îndrumarea Prof. Dr. Gheorghe Focșa și Istoria învățământului în comuna Costești - județul Vâlcea, până în anul 1918 – Lucrare de grad, susținută în anul1994, la aceeași facultate, sub îndrumarea Prof. Dr. Dinu Giurescu.
Citindu-le am realizat ce valoare documentaristică și informativă au acestea și împreună cu voluntarii din Asociația Kogayon, am luat hotărârea de a o publica, din respect pentru domul profesor și pentru munca acestuia și în folosul comunității locale. Însă ca să ajungem aici a trebuit să muncim aproape un an de zile, pentru a transcrie sutele de pagini (volumele erau în original, scrise la mașina de scris), pentru a adduce mici corecturi și actualizări textului, pentru a fotografi a și prelucra fotografi ile originale, pentru a edita și tipări lucrarea. La această treabă migăloasă s-au înhămat alături de mine câțiva voluntari ai asociației, printre care amintesc pe: Ionela Samoilă, Mirela Dardac, Monica Huidu, Daniela Stoican, Diana Somogyi, Dan Tăuțan, Ioana Stan, George Ivan și Andreea Mătăcuță.
Cu toții suntem de acord că merită efortul. Pentru noi parcurgerea lucrării a însemnat afl area de lucruri noi despre Costești (pentru unii satul în care ne-am născut, pentru alții locurile pe care le-au îndrăgit), despre istoria locurilor, despre oamenii și obiceiurile lor.
Am citit paginile ca pe o poveste, cu întâmplări și istorisiri din trecut, cu dovezi arheologice, cu fapte ale oamenilor locurilor, cu ctitoriri și lupte, cu împliniri și dezamăgiri, cu bune și rele.
Am citit paginile ca pe o poveste, cu întâmplări și istorisiri din trecut, cu dovezi arheologice, cu fapte ale oamenilor locurilor, cu ctitoriri și lupte, cu împliniri și dezamăgiri, cu bune și rele.
Toate acestea sunt parte din istoria locurilor și deci din istoria noastră a celor care s-au născut acolo, lucruri ce trebuie știute de noi toți.
Dar munca noastră nu înseamnă nimic față de munca autorului, care a adunat în lucrare informații din sute de documente, a vorbit cu zeci de oameni ai locurilor, a adunat tot ce s-a scris și spus despre comuna natală, a cercetat arhivele locale și naționale.
Nu am putut să nu mă întreb oare cum ar fi arătat Costeștiul acum dacă această carte ar fi văzut lumina tiparului acum 35 de ani? Sunt convins că dacă aceasta s-ar fi întâmplat, lucrurile ar fi stat măcar un pic mai bine, cel puțin prin prisma faptului că am fi știut să ne promovăm mai bine valorile de lângă noi, atât pe cele materiale, cât și pe cele imateriale.
Costeștean fiind, bucuria mea este cu atât mai mare că aceată carte ce nu ar trebui să lipsească din nicio familie a Costeștiului a văzut în sfârșit lumina tiparului, cu cât am avut și eu o contribuție la publicarea ei, cu ajutorul Asociației Kogayon, reușind astfel să contribuim la publicarea unor materiale valoroase, la realizarea unui pas înainte în dezvoltarea zonei și nu în ultimul rând la cinstirea unui dascăl de seamă al școlii costeștene.
Florin Stoican
&&&
Cartea conținând Monografia istorică-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea»/ lucrare de diplomă, 1977 & Istoria învățământului în comuna Costești - județul Vâlcea, până în anul 1918»/ lucrare de grad didactic, 1994 - autor prof. Nicolae Șt. Făulete poate fi lecturată online integral în flip sau în PDF, precum și la sursa originală de unde am preluat-o.
Prof. Vasile Roman depre Nicu Angelescu
Nicu Angelescu
Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă".
Prof. Vasile Roman despre prof. Nicu Angelescu
Nicu Angelescu
Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă". - citește tot -
Preliminarii la o CARTE DESPRE ION SOARE și ENCICLOPEDIA SA
La câteva zile de la opțiunea prietenului nostru de a se retrage într-o lume mai bună, am purtat, la telefon, o convorbire cu scriitorul Constantin Mateescu, evocând tristul eveniment. Pe fondul aprecierii constante pe care o avea despre ceea ce făcuse și încă mai făcea generația noastră, memorialistul Râmnicului a formulat două observații surprinzătoare. N-ar fi trebuit să mă surprindă, întrucât nu era prima dată când pronunța „judecăți” incomode despre oamenii locului. Confruntat cu o reacție, disproporționată, la o „sentință” similară, am fost nevoit, la începutul anilor 2000, să schimb, peste noapte, la propriu, locația unei manifestări dedicate prezentării „Jurnalului” său, de la Episcopie, unde devenise, subit, indezirabil, la Primărie… - citește tot -
Nicolae Angelescu/ «Memoriile unui om obscur/ fragment din ,,Ultimul an de învățământ, reangajarea și boala”
«...ultimul meu an în învăţământ a început sub auspicii nu tocmai favorabile. La începutul lunii septembrie 1953, se ţinuseră obişnuitele consfătuiri pedagogice de început de an şi eu avusesem însărcinarea să prezint un model de planificare a lecţiilor de limba română, de la cursul mediu. După terminarea consfătuirilor, s-au deschis cursurile şcolilor, urmând ca în primele zece zile să facem, la fiecare clasă, o recapitulare a materiei din anul precedent. În prima zi care a urmat după festivitatea obişnuită, pe când urcam scările spre a merge la clasa [a] XI[-a], mă ajunge din urmă institutorul D. Moțoc, care mă informează că o echipă întreagă de inspectori au pornit din cancelaria directorului ca să vină la mine. Mi s-a părut cam neobişnuită această inspecţie, dar am rămas foarte calm. - citește tot -
Un sat-document: Muzeul Arhitecturii Populare Bujoreni (Vâlcea)
Răsărit în mijlocul satelor noastre ca o punte între trecut şi viitor, Muzeul de Arhitectură Populară de la Bujoreni se înscrie în rândul obiectivelor culturale de mare valoare ale judeţului Vâlcea. Tot ceea ce cuprinde - case ţărăneşti, obiecte de artă populară, unelte de muncă folosite-în trecut - reprezintă pagini vibrante de istorie, documente vii de etnografie, care oglindesc setea de frumos, imaginaţia şi spiritul inventiv al oamenilor de pe aceste meleaguri. Valoarea lor istorică, socială şi estetică constituie un inepuizabil izvor de inspiraţie pentru creatorii contemporani. - citește tot -
Toamnă D`Octombrie la Hurez & video
Echipa noastră de filmare e copleșită de splendoarea toamnei aici la Hurezi. Lumina zilei își dă și ea obolul la realizarea acestui documentar tv, etalându-și inegalabila paletă cromatică a culorilor de nestăvilit, ce ne încântă atât de mult ochiul. Dinspre poarta mânăstirii se apropie doi turiști: un bărbat trecut de prima tinerețe, însoțit de un adolescent. Vorbesc franțuzește. Cel în vârstă se oprește la câțiva pași de noi.
– Bonjour, ni se adresează el, zâmbind cu toată gura.
– Bonjour, răspundem noi, savurând pauza binevenită după trei ceasuri de filmare.
– Alexandru mă numesc, Alexandru Brâncoveanu. Locuiesc în Franța de mulți ani. Sunt urmașul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Am venit să-i vizităm ctitoria de la Hurezi. El, adaugă Alexandru, e fiul meu. L-am botezat Constantin, ca pe străbunul nostru.
Îl salutăm cu eleganță pe tânărul prinț Constantin Brâncoveanu. Pare un adolescent interesant, cu o privire ageră. E înalt și jovial. Ne răspunde politicos, în cea mai curată limbă românească, deși e cetățean francez. Se vede educația aleasă dată de părintele său, dar și grija acestuia pentru vorbirea corectă a limbii noastre.
– Eu, ne mărturisește prințul, sunt pasionat de mașini. Într-o zi o să proiectez și o să construiesc mașini performante, pe care am să le vând în primul rând la turci, ca să scot îndoit peșcheșul plătit de străbunul domnitor Constantin Brâncoveanu. Pe capota fiecărei mașini voi așeza blazonul străbunicului, acel turban turcesc, pe care va trona bine înfiptă crucea creștină, așa cum o vedem acum pe turla bisericii din curtea Mânăstirii Hurezi. Doar așa o să răzbun decapitarea domnitorului și a fiilor săi. Turcii le vor cumpăra, pentru că voi construi cele mai performante și elegante mașini.
Ne luăm rămas bun de la cel mai tânăr vlăstar al marelui voievod, încredințați că se va ține de cuvânt. Filmăm până aproape de apusul soarelui.
Târziu în noapte, la Mânăstirea Hurezi se aud țipetele huhurezilor, îngrozind călătorul. Aceste păsări nocturne deplâng moartea Brâncovenilor, decapitați de dușmani.
M.M. Loviște*
OCTOMBRIE 30, 2021
Locuri, vremuri, oameni/ Monografia comunei Valea Mare județul Vâlcea
«...reprezintă o parte a sufletului copilăriei şi adolescenţei mele. Ea cuprinde imagini de neşters pentru totdeauna, închise adânc în inima mea. Gândul mi se reîntoarce spre locurile natale. Văd, cu ochii minţii, zâmbetului mamei la primii mei paşi, bucuria primei zile de şcoală şi mai ales jocurile copilăriei. A venit şi adolescenţa cu primii fiori ai iubirii şi uimirea tatălui, care s-a trezit cu un flăcău aşa mare. - citește tot -
Colecţia omagială Centenar/ „Primul Război Mondial şi Marea Unire a Românilor”, în PDF și flip
De azi, pe www.istorielocala.ro: peste 4.400 pagini format B5, în PDF și flip, privind Primul război mondial și Marea Unire din urmă cu un veac – cercetări, comunicări științifice, documente olografe, jurnale ale unor instituții și jurnale private, planuri operaționale, fotografii, corespondențe ale comandanților militari, scrisori/ cărți poștale trimise de pe front de către soldați s.a.m.d.
Este vorba despre proiectul pe care l-am descris în 27 septembrie* a.c. - «Colecţia omagială Centenar/ „Primul Război Mondial şi Marea Unire a Românilor”, Editura Universitaria, Craiova, 2016-2022; iniţiatorul şi coordonatorul proiectului - Eugen Petrescu, istoric, fondator şi coordonator al Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa", Râmnicu-Vâlcea; preşedinte al Filialei Judeţene „Matei Basarab” Vâlcea din cadrul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”.
Legăturile:
&&&
&&&
&&&
&&&
&&&
____________
Video/ Dan Zamfirescu - elogios despre scriitorul vâlcean Mihai Mihăiță
Despre Mihai Mihăiță Loviște, membru U.S.R. (Uniunea Scriitorilor din România) am publicat în 2 mai a.c. mai multe informații biobliografice/ trimiteri către surse*.
Site-ul autorului poate fi accesat de aici.
Video-ul din fereastra flash din josul paginii poate fi urmărit și în YouTube.
În conexiune, anterior, pe www.istorielocala.ro am publicat informații despre Ucenicii cuvântului/ Apprentices of the word,
și
Halacha?/ O nouă carte a scriitorului vâlcean M.M. Lovişte.
______________
În anul 1994 publică primul volum de proză, intitulat O cruce prea grea, care tratează satul românesc în preajma şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Următorul roman, Identităţi furate (1996), are ca subiect prizonieratul ostaşilor români în Uniunea Sovietică. În 1997 publică Veşmântul lui Nessus, o radiografie a perioadei din timpul şi după regimul comunist. Cu volumul de nuvele şi povestiri Irecuperabilii (1999) autorul abordează drame sociale. Tot în 1999 devine membru U.S.R. În 2001 publică Oraşul ultimei eclipse, o satiră la adresa societăţii româneşti de după ’89, distinsă în 2008 de către U.S.R. cu Premiul Vasile Militaru la Festivalul Naţional de Literatură şi Proză Satirică, ediţia a doua, Piteşti. Ultimele două volume au fost republicate în 2006 şi lansate la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, Bucureşti. În 2007, aceleaşi cărţi au fost nominalizate la Premiul U.S.R.-filiala Piteşti, Cartea anului – secţiunea proză.
Începând cu 2012, autorul se dedică unui nou roman, la care lucrează asiduu timp de patru ani. Halacha? este construit pe fundamentul a trei repere literare: atmosfera în care s-a desfăşurat acum două mii de ani cel mai mare act de injustiţie din întreaga istorie a rasei umane – Procesul lui Iisus; jocurile politice care au condus la asasinarea lui Iisus Hristos prin implicarea în proces a corupţiei la nivel înalt, cumplitul flagel ce bântuie omenirea de ieri, de azi şi de mâine; prezentarea celei mai neobişnuite forme de apărare în instanţă a Fiului Lui Dumnezeu – tăcerea. U.S.R.-filiala Piteşti nominalizează volumul pentru Cartea Anului – secţiunea proză.
În 2020 scrie Tainele Cununiei, o nuvelă de satiră şi umor la adresa celor care mistifică conceptul biblic de Sfânta Taină a Cununiei.
În 2021 apare Inaugurarea, o nouă nuvelă de satiră şi umor, oferind o radiografie socială a prezentului dintr-o urbe provincială, pe fondul viciilor şi metehnelor personajelor.
