Bihor (48)
Autorii manualului de istorie a oraşului ”Călători prin istoria orașului” finalizat în septembrie 2018 sunt: prof. dr. Elisaveta Roșu, prof. dr. Elena Cristina Marian, prof. Antonia Silaghi, prof. Ramona Iștoc.
Consultanții științifici sunt: prof. univ Gabriel Moisa, prof univ. dr Sorin Șipoș, prof.univ.dr Aurel Chiriac, lect. univ. dr. Radu Românașu.
Tiparul a fost realizat la Editura TREIRA într-o ediție de 2000 de exemplare.
Proiectul a fost realizat în anul Centenar şi se regăseşte pe lista celor 100 de proiecte dedicate de municipalitate Centenarului Marii Unirii. "Susţinem istoria Oradiei ca materie opţională, în aşa fel încât toţi copiii să ştie trecutul oraşului” Beneficiari direcți sunt elevii de clasa a VII-a secția română, secția maghiară și secția germană.
Informația este structurată pe 13 capitole, se pornește de la aşezările neolitice studiate de arheologi, mănăstirea Varad ridicată de regele Ladislau şi luptele sângeroase din Cetate. Apoi, elevii învaţă despre influenţa iluminismului în Oradea, formarea "oraşului mare" din 1849 şi dezvoltarea fulminantă din secolul XIX. Unirea de la 1918 este tratată într-un capitol distinct, urmat de caracteristicile perioadei interbelice, anii grei din al Doilea Război Mondial şi deceniile comuniste. Ultimul capitol este dedicat interculturalităţii oraşului.
Pentru a face lecţiile mai interesante, autoarele au creat, aproape pe fiecare pagină, rubrici "Ştiaţi că...?", de unde adolescenţii vor afla diverse curiozităţi: că în 1718 a fost elaborat primul "Regulament al oraşului Oradea" ori că, după bombardamentele din 2 iunie 1944, Oradea nu a avut zile la rând apă şi lumină electrică. Şi Caietul de lucru propune exerciţii interesante. De exemplu, când învaţă despre Declaraţia de la Oradea din 1918, elevii sunt îndemnaţi să simuleze secreta şedinţă de atunci.
Profesorii au fost lăsați să hotărască ei cum vor folosi manualul: la clasă prin introducerea unei noi materii opţionale – istoria orașului sau la un "cerc" de istorie unde elevii vor participa voluntar indiferent de clasa în care învață.
Col. r. Dr. Constantin Mosincat1
Ceea ce ai făcut pentru alții rămâne dăltuit în memoria istoriei spunea Nicolae Iorga.
Povestea veteranilor se înscrie, fără putință de tăgadă, în această paradigmă. În context, evenimentele petrecute, acum 76 de ani, la Oradea vor rămâne ca mărturie peste timp ca exemplu de dăruire. Când povestea e rostită de veteranul de război care a căzut rănit pe front, atunci când înainta spre Oradea, mărturia are o și mai adâncă semnificație. Sublocotenentul Marin Badea Dragnea, dintre multele sale amintiri, povestea despre a doua rană, mai gravă, pe care a suferit-o, la braţul stâng, pe care era să-l piardă, şi la piept, în marea bătălie pentru eliberarea Oradiei Mari.
Începută în septembrie de la intrarea în Bihor, la Criștior şi încheiată pe 12 octombrie 1944, cu eliberarea municipiului de pe Crișul Repede, Bătălia pentru Oradea s-a purtat zi și noapte cu o încleștare extremă. Luptele de la Oradea i-au rămas însemnate pe viață distinsului Erou. Infirmitatea brațului stâng îi amintea mereu de Oradea. Mărturie a vitejeiei voluntarilor din Divizia „Tudor Vladimirescu” a rămas consemnată ordine de luptă, operații și memorii. „Eu, care cunosc spiritul vostru de jertfă pentru ţară şi popor, precum şi pregătirea voastră de război, eram sigur că în lupte vom fi victorioşi. În luptele viitoare să faceţi dovadă de acelaşi calităţi; întreaga ţară are privirile aţintite asupra voastră. Răsplata voastră va fi răsplata eroilor. Cei căzuţi în luptă sunt eroii ţării şi noi vom avea grijă deplină de familiile lor”, consemna în Ordinul de Zi, din septembrie 1944, colonelul Nicolae Cambrea.
Eroul nostru Marin Badea Dragnea, spunea că în urma luptelor de la Oradea: „Am fost la un pas de moarte. Sergenţii Alexandru Vânău şi Ion Mihai, comandanţi de grupe din plutonul ce-l comandam, şi-au pus viaţa în pericol pentru a mă salva, pe mine, sublocotenentul Dragnea Badea Marin, din Siliştea Gumeşti, comandantul lor de pluton”. Cu ambulanţa diviziei, a fost transportat de urgenţă la Spitalul de campanie din comuna Tinca. De acolo a fost transferat la Spitalul militar de zonă interioară Beiuş, apoi la Alba Iulia, Braşov, Sinaia, şi în cele din urmă la Spitalul Militar Central Bucureşti, suportând 8 operaţii pentru salvarea braţului stâng. Și după ani le-a rămas recunoscător celor care i-au salvat braţul şi viaţa: medicii militari căpitan dr. Vărzaru medicul R. 31 /D.T.V.(Beiuş), dr. ofiţer de rezervă Stancescu (Alba Iulia), locotenent-colonelul dr. Cădere (Braşov), colonelul rezervă dr. Berceanu (Sinaia), locotenent-coloneii dr. Mareşi şi Petrulian (S.M.C. Bucureşti). Precum şi un tânăr practicant pe atunci, elev de liceu, ajuns general de brigadă (r) prof. univ. dr. Ioan Pop de Popa, renumit diagnostician şi chirurg cardiolog (Beiuş).
Dacă dumnealui a găsit cuvinte de răsplată cu mulțumire pentru cei care i-au salvat viața, noi îi adresăm caldă recunoștință pentru jertfa sa, pentru binele ce l-a dăruit urmașilor. Distinsul nostru Erou a fost rănit prima dată pe frontul de Est, pe 6 august 1942, la Kotelnicovo, pe vremea când era comandant de pluton în Grupul 52 Cercetare. Atunci a fost salvat de calul pe care-l încălecase vreo 3000 de km, Mugurel pe numele său, un armăsar negru, care presimțind vuietul de schije în cabraj brusc s-a ridicat în fața snopului de schijelor, și s-a prăbușit, viața fiindu-i curmată de oameni cu milă, iar călărețul cu toate rănile, pe care le-a păstrat toată viața, a scăpat. În încleștarea de la Stalingrad, copilul de trupă, ajuns la 18 ani, se înrolase voluntar pe front, avea să cunoască pe lângă durerea rănilor de glonț și umilința prizonieratului după decembrie 1942, în lagărul nr. 165 din Siberia.
Atunci și acolo, s-au format cele două divizii de voluntari români care au jurat să lupte pentru alungarea germanilor fasciști. Pentru că acțiunea voluntarilor a fost socotită, de unii ca trădare, de alții ironizată, pe nedrept de ambele părți, voi recurge la trei exemple din care se poate trage o justă concluzie. Prima se referă la raportul întocmit de generalul Tătăranu, de la Marele Stat Major, care cerea scoaterea din efectivele armatei române a respectivilor, raport pe care mareșalul Ion Antonescu, la 10 august 1944, a pus următoarea rezoluție: „Nu vă grăbiți. Azi suntem noi, dar mâine cine o să fie? Deci decât alții, mai bine Cambrea [Nicolae] și Teclu [Iacob] (comandanții diviziilor „Tudor Vladimirescu”, respectiv „Horea, Cloșca și Crișan”). Ei și-au făcut pe deplin datoria față de țară”. Al doilea document se referă la Decretul–lege nr. 2.626, din 15 august 1945 dat la București de Regele Mihai I, contrasemnat de ministrul de război, generalul Constantin Vasiliu Rășcanu, prin care, întregului efectiv rămas după campania din Vest, a fost reintegrat în armata română cu toate drepturile recunoscute. Și în fine cel mai important dintre toate socotesc a fi Jurământul depus cu prilejul voluntariatului prin care se angajau față de poporul „robit de nemți să lupt pentru libertatea și propășirea lui”, adică orientarea pro-aliați, semnat, pe 30 martie 1944, de către sublocotenentul Marin Badea Dragnea.
După război, a continuat cariera militară ocupând importante funcții și demnități. Pentru întreaga sa carieră a primit unanimă recunoaștere și distincți dintre care amintesc: Bărbăție și credință (1941), Virtutea Militară (1942), ordinul Steaua României (1944) și Coroana României (1945). În două rânduri Asociația Națională a Cavalerilor de Clio a cerut public Administrației Municipiului Oradea ca în semn de recunoștință să-i acorde distinsului Erou titlul de Cetățean de Onoare generalului de Armată Marin Banea Dragnea, rănit la Oradea, pe 12 octombrie 1944.
Până la îndeplinirea formalităților, Noi, Asociația Națională a Cavalerilor de Clio îi acordăm simbolic „Bastonul Cavalerului de Clio”. Brevetul de atestare v-a fi predat ștefetei veteranilor Invictus spre a fi dus la Carei, la 25 octombrie 2020, ca semn al rcunoștinței față de toți Veteranii României.
La mulți ani cu sănătate dragi veterani!
La mulți ani domnule General de Armată, Marin Badea Dragnea!
1 Material publicat și pe pagina https://biblioteca-cavalerilor.ro/arhive/2552
ealul, şi în special Apusenii, sunt un adevărat paradis al turiştilor a devenit un loc comun. Cum tot un loc comun a devenit şi convingerea că, în acest unic colţ de Rai al pământului, Bihorul deţine un spaţiu privilegiat, un cotlon în care şi-au dat mâna mai toate minunăţiile naturii şi ale Creatorului Suprem. Mai ales munţii, aceste arteziene de pământ şi piatră, de ape şi păduri, care, dincolo de o anume "temperanţă" a lor, uimesc şi încântă ochiul, ademenesc pasul, invită la odihă, fiind, poate, cel mai sublim izvor de sănătate, contemplaţie şi gândire. Deşi la limita de jos a mediei ca altitudine, şi aparent "paşnici", Munţii Bihorului sunt de-o sălbăticie originară ieşită din comun. Omul n-a reuşit să-i "îmblânzească", decât parţial. Născuţi din marile frământări ale scoarţei terestre, ei, Munţii Bihorului, sunt alcătuiri întortocheate, prăpăstioase, făurite din prăvăliri şi încălecări de blocuri de piatră, din umbroase păduri de fag şi verzi întinderi de conifere, sub ale căror bolţi de catedrală te simţi cuprins de evlavie şi înaltă trăire sufletească. MAXIMA PROLIFERARE A EDITURILOR ŞI TIPOGRAFILOR (1919—1948) in Bihor
Scris de BHBibliotecaMAXIMA PROLIFERARE A EDITURILOR ŞI TIPOGRAFILOR (1919—1948)
După Unire, prin care s-a înfăptuit visul de secole al românilor din toate provinciile de a se regăsi în graniţele unui singur stat, şi în Bihor au loc complexe procese prin care populaţia şi instituţiile se integrează în noul cadru legislativ, românesc, parcurgând o adaptare, a conţinutului şi structurilor în conformitate cu noile cerinţe şi realităţi istorice. în plan cultural are loc o rapidă declanşare a potenţialului organizatoric acumulat de populaţia românească atâta vreme, în dorinţa de a-şi crea instituţii culturale, pe care dualismul austro-ungar le-a refuzat cu consecvenţă. Astfel, instaurarea culturii româneşti în drepturile ei se exprimă şi în domeniul care ne interesează. Trebuie să precizăm, însă, că aceasta nu s-a făcut discriminatoriu, prin eliminarea sau sufocarea tipografiilor şi serviciilor de editură şi presă ale naţionalităţilor conlocuitoare. Dimpotrivă, acestea au cunoscut o continuitate după 1919 şi o înflorire care a depăşit perioada de dinainte de război. Fie şi numai observarea atentă a anexei probează aceasta. De altfel, această afirmaţie este valabilă pentru întreaga Transilvanie, unde în perioada interbelică producţia tipografică şi în special presa în limba maghiară a depăşit numărul de titluri de cotidiene şi periodice ce apărea înainte de război, sub regimul austro-ungar în acelaşi teritoriu, oricât de paradoxal ar părea acest fenomen.
ÎNCEPUTURILE ORGANIZĂRII PAZEI CONTRA INCENDIILOR ÎN ORAŞUL ORADEA
Scris de BHBiblioteca
Istoria omenirii este, în acelaşi timp, şi succesiunea orânduirilor sociale. Caracteristic este faptul printre altele, în fiecare orânduire socială se vorbește şi despre “lupta cu focul şi urmările sinistrelor”, care însă, datorită modului de acţiune şi al mijloacelor folosite, nu aveau înţelesul noţiunilor modeme de astăzi. Nu este lipsit de importanță precizăm că, în dezvoltarea sa, omenirea a trăit şi trăieşte sub imperiul terorii impuse de natură, caracterizată prin manifestările oarbe ale acesteia (inundaţii, cutremure, secete, etc.). Dar şi sub imperiul terorii flăcărilor mistuitoare.
Cunoaştem că istoria omenirii este punctată de transformări adânci, care afectează fie societatea în ansamblul fie anumite domenii ale acesteia. Fiecare generaţie, apărând pe scena istoriei, găseşte un anumit mod de producţie , istoricește determinat. Oamenii se integrează în relaţiile de producţie existente independent de voinţa lor. Relaţiile umane, la toate nivelele şi în toate orânduirile au fost mereu caracterizate prin decizii şi scopuri urmărite, care demonstrează formula lui Laswell: “Cine câştigă ce, când şi cum”. De foarte multe ori, aceste relaţii au fost însoțite de ameninţarea flăcărilor mistuitoare şi chiar de utilizarea acestora atât în vremuri de linişte, cât şi pe timpul războaielor.
Cuvântul de ordine „Înainte, spre Oradea!”, apărut într-o Foaie volantă, editată la Divizia „Tudor Vladimirescu”, avea o mare încărcătură istorică. Reprezenta un îndemn adresat ostaşilor spre îmbărbătare în luptele din ultimul act al simfoniei eliberării oraşului de pe Crişul Repede. „După o săptămână de linişte în sectorul nostru - se arăta între altele în foaie - pandurii se avânt în atacul hotărâtor pentru Oradea. Drumurile de retragere ale germanilor şi maghiarilor sunt tăiate (…). Pentru viitorul nostru şi al familiilor noastre, într-o Românie liberă, independentă şi democratică, Înainte!”[2]
Atacul a început la 11 octombrie, când forţele grupării mobile a frontului au ajuns în raionul Biharia, în măsură să acţioneze spre Oradea. În dimineaţa acelei zile, la orele 7,40, după o pregătire de artilerie de 20 minute, care a neutralizat rezistenţele inamice de la Nojorid şi Leş, Divizia „Tudor Vladimirescu” a pornit la atac, având în primul eşalon două regimente de infanterie sprijinite de câte un divizion de artilerie. Regimentul 1 Infanterie, care fusese trecut la dreapta diviziei, a atacat spre colţul de sud al satului Nojorid şi până la orele 16 a reuşit să pătrundă la vest de şosea şi să taie legătura între unităţile inamice de la Nojorid şi cele de la Leş. Regimentul 2 Infanterie şi-a îndreptat atacul spre Leş, reuşind să pătrundă cu parte din forţe în interiorul satului, să respingă contraatacurile fasciste şi să înceapă curăţirea localităţii. Acţiunea Regimentului 2 Infanterie la Leş a fost ajutată de către dreapta Diviziei 3 Munte care a învăluit satul pe la vest. Regimentul 3 Infanterie, aflat la Păuşa în eşalonul doi, a ajuns în acest timp la 400 m sud-est Nojorid. La orele 18, divizia a primit ordin să se oprească, şi să consolideze aliniamentul atins.
FORTIFICAREA SPIRITUALĂ A GRANIŢEI DE VEST ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.
Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.
Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.
La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit un „adevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.
Citeşte mai mult ...
Inevitabil eliberarea Oradiei, la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. De aceea, privită cu niţel spirit de observaţie bătălia pentru Oradea ne apare ca o componentă organică a ansamblului de acţiuni de luptă desfăşurate de trupele române, iniţial singure, apoi în strânsă cooperare operativă cu mari unităţi sovietice din Frontul 2 Ucrainean, în scopul eliberării întregului teritoriu românesc cedat Ungariei prin verdictul de la Viena, din 30 august 1940, zi de doliu naţional[2].
Natura şi coloritul mediului strategic, pur şi simplu al noului context, în care trebuiau să se exprime Armata română, în cursul lunii septembrie 1944, au fost determinate în cel mai înalt grad de faptul că inamicul a reacţionat extrem de violent la întoarcerea de front din partea României, la 23 august 1944, prin recurgerea la o ofensivă în stil mare, având ca ţintă mutarea frontului româno-german pe Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni[3], înainte ca forţele principale ale armatei române şi marile unităţi sovietice să debuşeze din teritoriul muntos şi să se desfăşoare în capul de pod menţinut ferm de trupele noastre de acoperire[4].
Actul eroic al eliberării Oradiei s-a produs în condiţii operativ-strategice dintre cele mai complexe, apropiindu-se de unicitate, fiind precedat de 30 zile fără nopţi în faţa morţii[5].
APĂRAREA FLANCULUI DE SUD A LINIEI FORTIFICATE „CAROL II”
Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Apărarea flancului de sud a fortificaţiilor includea şi versanţii de apus al Apusenilor. În acest mod soluţiile teoretice se materializau în concepţiile de apărare a României.
În campania de lucru din anul 1937 şi vara anului 1938 s-au terminat cazematele din sectorul Oradea, până la Bodo tn – aproape 4 km S. - S.V. de liziera de sud Oradea, urmând ca flancul sudic să fie prelungit până la 1,5 km a lizierei de nord a localităţii Şauaieu. În raport cu misiunea strict secretă ce o avea, comandantul Diviziei 17 Infanterie a efectuat un studiu amănunţit al zonei cuprinsă între: Crişul Repede, Canalul colector şi Crişul Negru, iar în adâncime Holod, valea Topa, spre flancul fortificaţiilor.
Pericolul unui atac venea dintr-o eventuală ofensivă ungară dusă pe direcţia Salonta, Tileagd, Aleşd sau chiar Bratca cu scop de a întoarce sectorul fortificat, de la sud de cazemate. Pentru contracararea unei astfel de acţiuni se punea problema unei misiuni de mişcare, pentru Brigada 3 Mixtă Munte, deoarece trupele Diviziei 17 Infanterie trebuiau să „ducă o rezistenţă fără gând de retragere”[1]. O posibilă uşurare a luptei s-ar fi realizat prin prelungirea fortificaţiilor, spre Şauaieu.
Acţiunile militare, posibile, în sectorul studiat au fost raportate la posibilităţile şi intenţiile probabile ale trupelor ungare de a ataca, în condiţiile naturale oferite de teren. Subscriem la concluziile specialiştilor militari români, potrivit cărora era puţin probabil ca trupele ungare să fi atacat în lungul Crişului Negru, spre Cârligaţi, pentru a cucerii văile Iadului, Drăganului şi Someşului. Riscul de a fi oprită ofensiva, între Rez şi Creasta Bihorului ar fi întârziat-o şi ar fi irosit grosul forţelor într-o pungă de foc, în detrimentul acţiunilor din Poarta Someşului. Până la terminarea lucrărilor de fortificaţii acţiunea era posibilă, mai ales pe direcţia Salonta, Tinca, Tileagd sau Aleşd. Ungaria, potrivit estimărilor serviciilor de informaţii, în cel mai rău caz pentru noi, putea să destine din totalul celor 21 Brigăzi Mixte, 17 contra României, din care cel puţin două „vor face siguranţa spre Valea Crişului Alb şi Arad, 11 ar fi destinate pentru atacul secundar, şi o rezervă de pe Crişul Negru, maxim 4 Brigăzi (aproape 2 Divizii)”[2].
- La 14/15 august 1916, în baza ordinului Ministrului de Război 2891, a luat fiinţă Divizia 11 Infanterie, prin transformarea Comandamentului 1 Teritorial.
- Elemente componente ale Diviziei 11 Infanterie s-au format anterior:
- - 1 iunie 1908, Batalionul de recrutare Dolj, în baza înaltului Decret 917;
- - 23 iunie 1913 - Regimentul 41 Infanterie, în baza înaltului Decret nr. 4608. Acest Regiment a mobilizat cartierul Diviziei 11 Infanterie şi al Brigăzii 22 Infanterie în august 1916.
- La încheierea mobilizării Divizia 11 Infanterie a avut în organică Brigada 21 şi 22 Infanterie şi Regimentele: 18, 58, 41, 71 Infanterie, 21 Artilerie şi 1 Artilerie Munte.
ORGANIZAREA TRUPELOR SPECIALE DE FORTIFICAŢII
Col. r. dr. Constantin MOŞINCAT
Planul de apărare şi de organizare a Sectoarelor de Lucru Nr.1 Oradea şi Nr.2 Diosig, după constituirea Brigăzii 1 Fortificaţii, a căzut în sarcina acesteia. Era o misiune în plus pe care înţelegea s-o ia generalul Nicolae Stoenescu, date fiind „condiţiunile excepţionale în care ne găsim şi când nici un efort nu trebuie precupeţit”[1], după cum raporta acesta la 21 iulie 1939. În acel raport, comandantul Brigăzii 1 Fortificaţii, făcea o seamă de propuneri pentru finalizarea lucrărilor potrivit principiului progresivităţii lor în sensul operativ. Realizarea acelui principiu s-ar fi putut obţine prin subordonarea Sectoarelor de lucru nr. 1 şi 2 acelui comandament – mai puţin „execuţia tehnică, desăvârşirea organizării, în adâncime, adică completarea fortificaţiilor”[2] cu lucrări pasagere care-o asigurau sistemului operativitatea. În această ordine de idei Campanie de lucru 1939 trebuia să soluţioneze o seamă de chestiuni, de mare complexitate tehnică şi tactică, dintre care amintim : obstacolul antitanc şi câmpurile de mine; obstacolul de infanterie din faţa şanţului antitanc, din faţa liniilor şi împrejurul cazematelor; îngroparea transmisiunilor – cu derivaţii cu tot - şi a circuitelor aeriene până în zona rezervelor de la Tileagd şi Marghita; armarea cazematelor pentru mitralieră, a 5 posturi de comandă observatoare permanente de batalion, 3 puncte comandă de regiment şi unul de brigadă (pasager); adăposturi pentru mitralierele de flancare a şanţului antitanc, în sectorul Apateu; executarea corpurilor de gardă, cel puţin din 2 în 2 cazemate; dotarea cu proiectoare pentru iluminarea câmpului de luptă; întrebuinţarea celulei fotoelectrice pentru conducerea focului pe timp de noapte; dotarea cazematelor cu afet, ventilatoare, grup electrogen, filtru anti-gaz, perdele anti-gaz, periscoape, telefoane, posturi radio, porţi grilă, uşi blindate, aparate pentru evacuarea oxidului de carbon rezultat din trageri, etc[3].
