Bihor (12)
Cărți reprezentative pentru istoria limbii române în colecțiile speciale ale Bibliotecii ”Gheorghe Șincai” Oradea
Scris de BHBibliotecaDin tradițiile satului Fânațe, Bihor- legende și întamplări
Constantin Butisca
Memoria colectivă a satului a păstrat multe poveşti de odinioară. Prezentăm câteva dintre acestea, aşa cum sunt ele cunoscute astăzi.
* Legenda lui Porcutu - Pe la începutul secolului al XlX-lea, în zona vestică a Munţilor Bihorului acţionau două cete de haiduci: a lui Pătroi (în zona Pietroasa-Chişcău-Măgura) şi a lui Porcuţu (în zona Sighiştel-Băiţa). Ei atacau mai cu seamă în zonele de câmpie şi în cele de deal. Legenda spune că haiducii (care erau mai mult hoţi) ascundeau o parte din pradă într-o peşteră verticală din Piatra Muncelului. Ceata lui Porcuţu se aproviziona cu alimente de la primarul satului, Sabău Ioan (Naşu), care locuia pe Valea Bisericii, pe locurile unde se vor ridica gospodăriile Poenarului şi ale Lii Savetii, la poalele dealului Pleşea Porcului (Pleşea Porcuţului). Haiducii coborau direct în spatele grădinii primarului şi ieşeau cu alimentele tot prin spate. Plăteau cu cocoşei de aur. Odată, neavând cu ce plăti, au luat alimentele pe datorie. După ce au dat alte lovituri, Porcuţu i-a trimis vorbă primarului să vină la izvorul din Cumineasa, să-i achite datoria. Primarul a venit şi l-a găsit pe Porcuţu dormind cu capul pe traista cu bani. Profitând de oboseala haiducului, primarul (om fară prea multe scrupule), i-a furat bănetul. Ba mai mult, bănuind că Porcuţu o să-l caute, l-a aşteptat pe acesta cu jandarmii. Deşi avertizaţi de o vecină a primarului, haiducii au fost prinşi. Unul singur a scăpat, care s-a stabilit la Curtea de Argeş. Acesta avea un nepot, elev la şcoala de pădurari. Odată nepotul, însoţit de un coleg bihorean, şi-a vizitat unchiul.
Din tradițiile satului Fânațe, Bihor- copilăria de odinioară
Constantin ButiscaViaţa satului de odinioară era, cu siguranţă, mai grea decât azi, dar era, poate, mai frumoasă. Frumuseţea ei consta, mai cu seamă, în faptul că oamenii erau mai deschişi, mai prietenoşi... Se distrau mai puţin şi mai simplu, doar de sărbători, în rest trebuia să muncească. Poate şi de aceea sărbătorile şi tradiţiile aveau fastul şl farmecul lor. Ca să nu se uite, vă vom prezenta câteva...
Copilăria de odinioară
Doamne, cât de fascinant este universul copilăriei! Generaţia de după cel de-al Doilea Război Mondial a trăit o copilărie săracă din punct de vedere material, dar bogată sufleteşte. Facem parte amândoi (autorii Constantin Butişcă și loan Pele) din această generaţie şi ne aducem bine aminte că, pentru noi, copilăria a fost vârsta lipsei de griji, a jocului şi a inventivităţii, dar şi a muncii în gospodărie. Dacă uităm acum întâmplările ultimelor luni, vă asigurăm că ne sunt foarte proaspete amintirile acelor vremuri. Pentru că ele sunt nemuritoare...
Chiar dacă vor părea unora desuete, vi le vom povesti, grupate pe anotimpuri, datorită farmecului lor inegalabil, naturaleţii lor de necontestat. înainte de a le citi, vă rugăm să aveţi în vedere că pe vremea copilăriei noastre abia se asfaltase şoseaua Ştei-Băiţa (în 1954), abia se electrifícase satul (în 1957) şi abia apăruseră televizoarele în sat (în 1963); nici vorbă de calculator sau Internet...
În sezonul de iarnă
Sărăcăcios îmbrăcaţi, cu sumane rămase de la fraţii mai mari sau de la părinţi, cu cioareci uzaţi, cu opinci în picioare (uneori petecite - plotogite - pe ici pe colo), aşteptam cu multă nerăbdare primii fulgi de nea. După ce se aşternea zăpada (pe vremea aceea stratul de zăpadă era gros şi persistent) ne bateam cu bulgări de zăpadă (mai ales la şcoală, în pauze)... Construiam cu măiestrie oameni de zăpadă. Nasurile lor erau morcovii furaţi din pivniţe; pălăriile pe care le aşezam pe capul lor erau oalele vechi de metal şterpelite din depozitele de fier vechi din gospodăria bunicilor; nasturii care le încheiau presupusele sumane erau bucăţi mari de jar scos din sobă, răcit şi devenit pe loc cărbune...
Manuale din colecțiile Bibliotecii Județene ” Gheorghe Șincai”
Manual de metodica predării tipărit la Oradea în 1852.
Manual de aritmetică, pentru clasa I,II,III gimnaziala- din 1906
Scris de BHBiblioteca
Manualul de aritmetică din 1906 , aflat în colecțiile Bibliotecii Județene Bihor, a fost editat la Blaj în 1906 la Editura Tipografiei Seminarului Greco Catolic.
Clasa I, II, III gimnazială, sunt echivalente ale claselor a 5-a a 6-a si a 7-a gimnazială.
Manualul de aritmetică începea cu
”Numărare, scrierea numerilor şi exprimarea lor.” Se studiau numeri arabici și de alte sisteme pentru scrierea numerilor .
Secţiunea II, se ocupa de monete şi sistemul metric . În secțiunea a doua se studiau elemente de -capital, procent, interes si timp- relaționat cu dobânzile așteptate. Se vorbea , despre obligațiuni (hârtii de stat) și acții - acționari și acțiuni.
Către onor , corp didactic primar
Ţinem să atragem atenţiunea binevoitoare a onor. membri ai corpului didactic primar asupra următoarelor: Cartea de faţă este întocmită în cicluri pe baza bucăţilor de cetire. Aceasta nu însemnează însă să se ia totdeauna ca punct de plecare bucăţile de citire, ci şi celelalte materii de învăţământ cu cari sunt în legătură.
Pentru înlesnirea predării istoriei s’au stabilit puncte principale la începutul fiecărei bucăţi, în scopul ca şcolarii să se deprindă a nara ţinând seama de ideile principale. Lecturile istorice se vor ceti în clasă fără a se memoriza.
Lecturile ştiinţifice precum şi cele ce privesc pe viitoarele gospodine, se vor ceti după indicaţiunile programei, potrivii felului şcoalei (de băeţi sau de fete) şi diferitelor regiuni ale ţării.
Viața cotidiană a copiilor în satele bihorene la sfârşitul sec. XIX începutul sec.XX
Scris de BHBibliotecaÎn viaţa comunităţior săteşti copiii participau la toate activităţile gospodăreşti, şi la toate evenimentele
c
omunităţii. Exista foarte puţin timp de joacă tot parcursul unei zile fiind programat în funcţie de şcoală, lucrările agricole care erau în curs , sau de îngrijirea zilnică a animalelor sau a grădinii.
Viaţa de familie era organizată după principiul gospodăriei închise, familia trăia din bunurile pe care le producea , foarte puţine lucruri puteau fi cumpărate.
Am selectat din monografii ale satelor bihorene cîteva tablouri care să ilustreze activităţi casnice sau de timp liber ale copiilor şi tinerilor din sat.
Monografia satului Oşand , localizat sud vestul judeţului în Câmpia Crişurilor (atestare din 1773) are un capitol în care prezintă viaţa copiilor în familiile locale la începutul secolului XX.
Îmbrăcămintea copiilor consta din haine de pânză, opincuţe în picioare, mai târziu cizme de cauciuc. În loc de ghiozdan se foloseau traiste ţesute în casă, în care "copilul avea manualele 1-2 caiete, 1 penar din lemn care se încheia printr-un liniar. Penarul conţinea un creion şi un toc cu peniţă pentru
scrisul cu cerneală. De multe ori tocul se făcea din tuleu de porumb, o bucată de tulpină dinspre vârf în care se înfigea peniţa cumpărată.
Pe teritoriul cetăţii Oradea în secolul XV s-a format o şcoală capitulară1. La Oradea, s-au constituit în aceiași perioadă, colecţii episcopale de carte cu semnificaţie naţională şi este bine cunoscut faptul că
biblioteca personală a episcopului Ioan Vitez (1445-1465) a constituit bazele renumitei Bibliotheca Corviniana.
Şcoala era subordonată canonicului lector al Capitlului iar cheltuielile erau suportate de Biserica Romano Catolică. Între anii 1439-1440, canonicul lector Vepi Peter reorganizează şcoala capitulară de la Oradea şi crează o fundaţie celor care învăţau aici.
Între anii 1502-1510, la 12 ani, la şcoala capitulară din Oradea, cea mai vestită şcoală din Transilvania din acel timp, a venit pentru studii tânărul Nicolae Olahus (1493-1568), vestitul umanist român, os domnesc din stirpea voievozilor Ţării Româneşti. Aici a învăţat limba latină, elocinţa, poezia, muzica, astronomia şi religia. La vârsta de 17 ani a intrat paj la curtea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei (1506-1526).
Şcoala dispunea de un local propriu, în nord vestul cetăţii lângă casele canonicilor. De treburile şcolii se ocupau canonicul lector, vicecanonicul şi canonicul cantor, ca profesor de muzică. Învăţământul nu era organizat pe clase ci pe manuale.
Primul grad şi primul manual era Tabula , din care elevul învăţa să citească; al doilea manual era Donatus, o carte de gramatică latină în versuri din care se învăţa pronunţia cuvintelor. Se mai foloseau două cărţi Cato şi Aesop care conţineau maxime şi expresii celebre.
Cel de-al treilea grad avea ca manual Doctrinale, care pe lângă reguli gramaticale în versuri conţinea şi cunoştinţe de istorie, geografie şi morală.
Cât timp se preda la un grad, celelalte repetau în cor într-unul din colţurile curţii cu voce tare materia deja predată.
Orarul şcolii era următorul: dimineaţa gramatică, la prânz retorică şi logică , după amiază recitare pentru a se însuşi corect pronunţia limbii latine. Înainte de marile sărbători se exersa cântul, muzica. Prin 1530 se învăţa şi limba greacă.
Citeşte mai mult ...
Cu mai bine de 750 de ani în urmă, în vremea când cavalerii armatelor medievale puneau stăpânire pe cetăţile rivale din teritoriul vechii Europe, undeva în teritoriile estice ale Regatului Maghiar, un bun observator al timpului său, canonicul Rogerius, trăia unul dintre cele mai importante momente din istoria cetăţii Oradea: asediul şi cucerirea cetăţii de către tătări, în anul 1241.
Despre acest personaj foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual, izvoarele istorice confirmă că a fost contemporan evenimentelor din perioada Marii Invazii Tătare din anii 1241-1242, pe care le-a descris în celebra lucrare Carmen Miserabilae (Câtec de jale).
Rogerius, pe numele său adevărat Rogero di Puglia, se naşte în localitatea Torre Magiore din provincia Puglia (Italia), undeva între anii 1201-1205[1]. Se pregăteşte încă din copilărie pentru cariera clericală, astfel că, la terminarea studiilor sale, pe care le-a desăvârşit la Roma, îl găsim ca şi preot-capelan în slujba cardinalului Giacomo Pecorari (1170-1244)[2]. Începând cu anul 1232, când Episcopul Pecorari a fost numit de Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) în funcţia de legat diplomatic în Ungaria[3], tânărul preot l-a însoţit pe acesta în călătoriile sale. Între timp, Rogerius este numit în funcţia ecleziastică de arhidiacon al Episcopiei romano-catolice din Oradea, sfârşitul anului 1241 prinzându-l tocmai în cetatea episcopului orădean[4]. Este unul din puţinii supravieţuitori ai atacului dat de oastea tătarilor asupra cetăţii Oradea, scăpând cu viaţă numai datorită ingeniozităţii sale, refugiindu-se pentru scurtă vreme într-o pădure din apropierea Oradiei, şi apoi, în localitatea Tămaşda[5].
