«...în iulie 1944, liceul a fost vizitat pe neaşteptate de mareşalul Antonescu. Lucram la biroul secretarului cu uşa deschisă, deoarece era foarte cald. La un moment dat, se opreşte o maşină în faţa liceului, aud zgomot de paşi urcând pe scara de la intrare şi în pervazul uşii apare un ofiţer superior, care mă întreabă grăbit unde e spitalul militar. M-am ridicat de la birou şi i-am indicat direcţia. În aceeaşi clipă, în spatele său se iveşte un om bătrân, îmbrăcat în haine civile albe, de statură scundă, adus de spate şi cu obrajii buhăiţi. Era mareşalul Antonescu. Deşi nu-l văzusem decât în fotografii, l-am recunoscut imediat. Aspectul său de om cu totul uzat m-a impresionat într-un mod foarte neplăcut. Mi-l închipuisem pe mareşalul Antonescu ca pe un bărbat în puterea vârstei şi plin de energie, aşa cum îl înfăţişau tablourile aşezate în toate părţile. Cu atât mai mare era deziluzia mea acum, când conducătorul destinelor României îmi apărea în faţă ca imaginea vie a bătrâneţei decrepite. Intrarea noastră fără rost în cel de-al doilea război mondial şi marile greşeli politice ce le-a făcut, pentru mine nici nu mai aveau nevoie de altă explicaţie. I-am condus până la capătul coridorului, unde le-a ieşit în întâmpinare unul din medicii spitalului, m-am înclinat şi m-am retras. - citește tot - 

Nicu Angelescu

Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă". - citește tot - 

Nicu Angelescu

Un moment important în viaţa mea de elev, cu repercusiuni prevestitoare privind destinul, l-a constituit evenimentul petrecut în a doua săptămână a vacanţei Sfintelor Sărbători ale Paştelui anului 1946, de Izvorul Tămăduirii, când, prin faţa casei noastre, a trecut, 26 plimbându-sc pe jos, profesorul meu de limba română, Nicu Angelescu, împreună cu soţia sa. Eu scoteam apă din puţul gospodăriei ca să umplu un hârdău din care se adăpau vitele. Observ pe domnul profesor mergând agale, cu ciomagul atârnând de braţul stâng şi cu mâna dreaptă gesticula, arătând ceva, în depărtare, soţiei, în timpul acesta mă străfulgeră o idee. Ce-ar fi, la întoarcere să-l invit să-mi vadă biblioteca? Dar ce vreau să-i arăt eu nu este bibliotecă, să tot fie cca. 50 de cărţi aranjate pe rafturi improvizate într-un şifonier cumpărat de la un artizan refugiat. Şi totuşi, îmi zic, nu e frumos să treacă neinvitat, mai ales că este şi sărbătoare. Le propun părinţilor care erau prin curte. La început au oscilat, pentru că nu erau pregătiţi pentru o aşa vizită deosebită. Îi fac semn discret mamei şi mă aprobă. „Hai, Grigore, eu mă duc să mai aranjez prin cameră şi tu scoate într-o cană nişte vin, taie nişte cozonac, cafelele le pregătesc eu, iar tu, Vasile, aşteaptă-i la poartă".

«...ultimul meu an în învăţământ a început sub auspicii nu tocmai favorabile. La începutul lunii septembrie 1953, se ţinuseră obişnuitele consfătuiri pedagogice de început de an şi eu avusesem însărcinarea să prezint un model de planificare a lecţiilor de limba română, de la cursul mediu. După terminarea consfătuirilor, s-au deschis cursurile şcolilor, urmând ca în primele zece zile să facem, la fiecare clasă, o recapitulare a materiei din anul precedent. În prima zi care a urmat după festivitatea obişnuită, pe când urcam scările spre a merge la clasa [a] XI[-a], mă ajunge din urmă institutorul D. Moțoc, care mă informează că o echipă întreagă de inspectori au pornit din cancelaria directorului ca să vină la mine. Mi s-a părut cam neobişnuită această inspecţie, dar am rămas foarte calm. - citește tot - 

«...peste câteva zile, pe mine şi pe Mişu ne-a luat "Mama-Mare" la Drăgăşani, unde "Nenea Unchiu" ţinea de ceva timp hotelul şi restaurantul "La Mielul alb". Aici am uitat curând şi de nedreptatea ce mi se făcuse*, dar şi de școală şi de orice griji, nem aivrând să ştiu, timp de două luni, decât de joacă. Această primă vacanţă din viaţa mea şcolară, a fost cea mai plăcută şi mi-a lăsat amintiri neşterse.

Pe atunci, Drăgăşanii erau un orăşel mai patriarhal chiar decât Râmnicul şi abia dacă număra patru mii de locuitori. Era însă înconjurat de sate bogate, piaţa era bine aprovizionată şi negustorii făceau foarte frumoase afaceri.

Erou: (...) 2-Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în caz de calamităţi naturale, în împrejurări grele etc. (...). 3 -Persoană demnă de a fi glorificată, omagiată datorită devotamentului său pentru o cauză, acţiunilor sale într-un anumit domeniu etc. (...). 4 - Personaj principal al unei opere literare, cinematografice etc. (...) (DEXI/ Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific - Eugenia Dima, Chişinău, editurile ARC şi GUNIVAS, 2007, p. 668)

Situaţie mai rar întâlnită (dacă nu de-a dreptul paradoxală!), titlul unei lucrări a putut/ poate să influenţeze percepţia şi, în ansamblu, imaginea pe care cititorul şi-o face despre autorul acelei creaţii. Departe de a fi fost un „om obscur”, aşa cum îşi intitulează Nicu Angelescu amintirile sale - Memoriile unui om obscur, ediţie critică alcătuită de Ion Soare şi Liliana-Marinela Beu (Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005) -, cei care s-au aplecat cu mai multă stăruinţă asupra vieţii, personalităţii şi operei acestui renumit profesor şi jurist (avocat) vâlcean l-au apreciat - pe drept! - ca pe „un om cu adevărat remarcabil, de o cinste şi corectitudine ireproşabile” (Beu, 2005, 5), (...) „un om de o remarcabilă valoare, care a ştiut să facă faţă tuturor provocărilor pe care soarta i le-a rezervat, păstrând o atitudine demnă până la sfârşitul vieţii, în 15 iulie 1966. (...), un om al cetăţii” (Ibidem, 14), scoţând în evidenţă modestia pe care a manifestat-o chiar la stabilirea titlului acestor preţioase evocări (Ibidem). - citește tot - 

Erou: (...) 2-Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în caz de calamităţi naturale, în împrejurări grele etc. (...). 3 -Persoană demnă de a fi glorificată, omagiată datorită devotamentului său pentru o cauză, acţiunilor sale într-un anumit domeniu etc. (...). 4 - Personaj principal al unei opere literare, cinematografice etc. (...) (DEXI/ Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific - Eugenia Dima, Chişinău, editurile ARC şi GUNIVAS, 2007, p. 668)

Situaţie mai rar întâlnită (dacă nu de-a dreptul paradoxală!), titlul unei lucrări a putut/ poate să influenţeze percepţia şi, în ansamblu, imaginea pe care cititorul şi-o face despre autorul acelei creaţii. Departe de a fi fost un „om obscur”, aşa cum îşi intitulează Nicu Angelescu amintirile sale - Memoriile unui om obscur, ediţie critică alcătuită de Ion Soare şi Liliana-Marinela Beu (Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005) -, cei care s-au aplecat cu mai multă stăruinţă asupra vieţii, personalităţii şi operei acestui renumit profesor şi jurist (avocat) vâlcean l-au apreciat - pe drept! - ca pe „un om cu adevărat remarcabil, de o cinste şi corectitudine ireproşabile” (Beu, 2005, 5), (...) „un om de o remarcabilă valoare, care a ştiut să facă faţă tuturor provocărilor pe care soarta i le-a rezervat, păstrând o atitudine demnă până la sfârşitul vieţii, în 15 iulie 1966. (...), un om al cetăţii” (Ibidem, 14), scoţând în evidenţă modestia pe care a manifestat-o chiar la stabilirea titlului acestor preţioase evocări (Ibidem).