«...ultimul meu an în învăţământ a început sub auspicii nu tocmai favorabile. La începutul lunii septembrie 1953, se ţinuseră obişnuitele consfătuiri pedagogice de început de an şi eu avusesem însărcinarea să prezint un model de planificare a lecţiilor de limba română, de la cursul mediu. După terminarea consfătuirilor, s-au deschis cursurile şcolilor, urmând ca în primele zece zile să facem, la fiecare clasă, o recapitulare a materiei din anul precedent. În prima zi care a urmat după festivitatea obişnuită, pe când urcam scările spre a merge la clasa [a] XI[-a], mă ajunge din urmă institutorul D. Moțoc, care mă informează că o echipă întreagă de inspectori au pornit din cancelaria directorului ca să vină la mine. Mi s-a părut cam neobişnuită această inspecţie, dar am rămas foarte calm. - citește tot - 

Liliana Beu

Profunda implicare a lui I. G. Duca în viaţa politică românească a făcut ca, adesea, activitatea din cei patru ani petrecuţi la conducerea mişcării cooperatiste din România, să fie puţin menţionată în biografia sa, sau ca ea să se rezume la doar câteva rânduri.  

Lucru cu atât mai regretabil cu cât tânărul Duca s-a remarcat, nu numai ca un organizator şi animator destoinic al mişcării, dar şi ca un excelent vorbitor, intervenţiile sale de la diferite întruniri şi congrese constituindu-se în tot atâtea repere pentru parcursul viitorului teoretician şi om politic. Şi, aşa cum vom vedea, el a reuşit să se impună nu numai în mişcarea cooperatistă de la noi, ci, prin seriozitatea şi temeinicia studiilor sale, el a ştiut să se facă remarcat şi apoi cooptat în comitetul de conducere al unui organism european de profil, iar instituţii europene, precum Muzeul Social din Paris ori Alianţa Cooperativă Internaţională, se vor arăta încântate să-i publice intervenţiile în paginile revistelor de specialitate.

Trebuie precizat că, la data la care I. G. Duca se angaja să activeze în mişcarea cooperativă de la noi, cooperaţia înregistrase succese însemnate în ţări precum Anglia, Franţa, Belgia, Danemarca, Germania etc., fiind socotită, pentru realizările sale, „cuvântul magic al secolului al XIX-lea”. Termenul, în sens social şi economic, fusese pus în circulaţie, încă din 1793, de William Goldwin în lucrarea Cercetări asupra dreptăţii politice, pentru ca apoi el să fie popularizat de Robert Owen, care vorbea de „statele armoniei şi ale cooperaţiei”[1]. La acest autor, găsim pentru prima dată formulat principiul de bază al mecanismului cooperativ, şi anume, contopirea la o singură persoană a calităţii de asociat, a celei de furnizor de capital şi a calităţii de întreprinzător şi client.[2]  

Şi, deşi la noi, au existat teoreticieni precum Ştefan Zeletin, care au considerat cooperaţia ca fiind o „instituţie împrumutată de aiurea”, succesele obţinute, în special în domeniul creditului rural, au dovedit că terenul era fertil pentru acest gen de experienţe[3].  

Dar să vedem cum se prezenta, în mare, situaţia în lumea satului românesc în momentul la care I. G. Duca debuta la Casa Centrală a Băncilor Populare şi care au fost încercările autorităţilor de a se implica în rezolvarea problemelor generate, pe de-o parte de lipsa de pământ, iar pe de altă parte, de lipsa de credit.

Legea din 1864, care pusese la dispoziţia ţăranului, prin împroprietărire, suprafeţe ce variau între 1,5-6 hectare, departe de a rezolva problema lipsei pământului, generase o serie de alte probleme legate de modalitatea de exploatare, de posibilitatea divizării şi moştenirii şi chiar de necesitatea suplimentării acestei suprafeţe prin diferite mijloace. Treptat, s-a ajuns ca, prin moştenire, această suprafaţă, împărţită fiind, să nu mai poată acoperi necesarul de trai pentru respectiva familie, astfel încât, pentru a-şi asigura hrana, ţăranul să fie nevoit să apeleze din nou la proprietar. Acesta, în schimbul unei suprafeţe de pământ, îl va obliga la tot felul de învoieli dezavantajoase. Şi, deşi aceste învoieli agricole au făcut obiectul unor reglementări legislative succesive în perioada 1866-1907, ţăranul s-a aflat tot timpul la bunul plac al proprietarului. Privite în substrat, aceste învoieli au fost o adevărată camătă, ale cărei proporţii au crescut înfiorător, atingând procente chiar de 200-300%.