Istorie Locala

Luni, 24 Septembrie 2012 11:24

„Bă, Ghiţă, tu la mine în sat nu faci colectiv!”; Gheorghiu-Dej: „Bine, Mariene, nu fac, linişteşte-te!”

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Foto: Marian Frântu (1974)

Începutul perioadei comuniste, din anul 1946 şi până la jumătatea anilor ’60, s-a caracterizat prin mari frământări sociale în satele comunei Câineni, ca de altfel în toate aşezările rurale ale României. A fost începutul minării gospodăriei ţărăneşti tradiţionale, al desfiinţării unei forme de proprietate care dăinuia de secole: proprietatea în devălmăşie a pădurilor şi păşunilor alpine, obştea de moşneni. După modelul sovietic, mulţi locuitorii au început să fie urmăriţi şi anchetaţi de organele de securitate, în special foştii legionari şi aşa numiţii chiaburi. Era suficient un denunţ anonim pentru ca un om să fie anchetat ca duşman al noii orânduiri. Tatăl unuia dintre autori (M. Pătraşcu) a fost anchetat pentru faptul că săpând un puţ şi gândind că la 15 m adâncime nu va fi auzit, a “îndrăznit” să cânte  “Deşteaptă-te române”. A fost însă auzit şi imediat pârât de către un om de nimic, un analfabet devenit mare comunist, unealtă a noii orânduiri.

 

Cotele împovărătoare la produsele agricole şi animaliere şi impozitele au făcut ca perceptorul şi colectorul să devină cele mai detestate personaje aflate în slujba noului regim. Recensămintele de animale deveniseră un coşmar pentru bieţii locuitori, deoarece, în funcţie de specia şi numărul animalelor, se stabileau cotele pe fiecare categorie de produs pe care gospodarul era constrâns să le cedeze statului. În perioadele în care se făcea recensământul, vitele, oile şi porcii erau duşi cât mai departe de sat, iar găinile – ascunse pentru a nu fi găsite şi înregistrate, această  “misiune” revenindu-ne nouă copiilor. Nu de puţine ori, intrările cu forţa în gospodăriile oamenilor se soldau cu altercaţii şi chiar cu bătăi. Produsele de bază erau distribuite pe cartele, care erau acordate numai salariaţilor. Petrolul lampant (« gazul »), zahărul, uleiul şi fâina de grâu se vindeau integral sau cel puţin la 50% valoare de acoperire, pe … ouă! În perioada marilor sărbători ortodoxe, cadrele didactice erau obligate să presteze tot felul de activităţi extraşcolare, numai cu scopul de a-i împiedica pe elevi să meargă la biserică. La începutul anilor ’60, acţiunea de colectivizare a provocat mari nemulţumiri şi conflicte. A rămas de tristă amintire un şef de comisie de colectivizare, trimis de la raion, care se numea Udeci. Acesta, împreună cu comisia, bântuia satele comunei toată ziua, uneori şi noaptea, pentru a-i convinge pe oameni să se înscrie la colectiv. Când activistul apărea în Grebleşti, femeile ieşeau la porţi şi îi strigau: “Huo de-ci!” adică: “Pleacă de aici!”. Nu de puţine ori, Udeci şi cu ai lui au fost bătuţi măr de locuitorii comunei. Femeile din Grebleşti ieşeau cu găleţi de apă fiartă şi aşteptau pe Udeci şi comisia la Ion Rebegel, zis Şorega, după Colţul Călimării, şi când apăreau, ele aruncau apa fiartă pe ei. Prin 1958 – 1959, Udeci şi comisia de colectivizare au venit însoţiţi de miliţeni, pentru a-i aresta pe rebelii din Grebleşti. Atunci au ieşit în faţă toate femeile şi copiii şi le-au strigat: “Vreţi să ne arestaţi bărbaţii? Arestaţi-ne mai întâi pe noi!”. În spatele femeilor şi copiilor s-au plasat bărbaţi înarmaţi cu furci şi topoare şi au strigat şi ei: “Arestaţi-ne pe toţi ori pe niciunul!”. Acţiunea a eşuat, deoarece numărul oamenilor era prea mare şi nu puteau fi transportaţi toţi, miliţienii neavând mijloacele de transport necesare. În cele din urmă, singurul sat colectivizat din comuna Câineni a fost Câinenii Mari, dar şi acela doar cu terenul agricol de pe Malu Podului,  fâneţele dintre pâraiele Valea Urii şi Râu Vadului şi cu un număr destul de mic de oi şi vite.

O contribuţie importantă la eşuarea acţiunii de colectivizare a tuturor satelor comunei Câineni, a avut-o un  personaj pitoresc din Grebleşti, anume Marian (Mărian) Frântu. Era un bărbat înalt, slab, dar vânjos, purta barbă lungă până la brâu, o pelerină neagră şi lungă, vara, şi un palton la fel, iarna, umblând în permanenţă însoţit de doi câini lup. Tăcut şi solitar, vara nu dormea acasă, ci la Cânşor, un loc lângă Olt, unde avea un teren pe care îl cultiva cu porumb şi legume. Acolo îşi construise o colibă, îşi făcea mâncare în cutii de conserve, pe o vatră improvizată. Vechi ilegalist, a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a stat închis alături de Gheorghe Gheorghiu Dej, cu care a rămas prieten. Când i se “dezlega limba” cu câteva “ciocane” de ţuică, obişnuia să relateze cum a evadat, împreună cu Dej, din lagăr şi s-au dus la Bucureşti “ca să facă 23 August” (1944, fireşte !). Într-adevăr, am avut recent (M. Pătraşcu, n. n.) o revelaţie în legătură cu acest aspect, mai ales că mulţi săteni din Grebleşti credeau că Marian Frântu vorbeşte aiurea. La 26 martie 2007, Parohia “Sfântu Gheorghe I”  şi Societatea Culturală “Anton Pann” au organizat un medalion comemorativ prilejuit de împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a patriarhului Justinian, care în perioada 1932-1947 a fost preot paroh la parohia menţionată, numele lui real fiind Ioan Marina. La masa de obşte care a urmat slujbei de pomenire, părintele Ilie Stuparu, preot paroh la biserica “Sfântul Gheorghe”  a relatat faptul că preotul Ioan Marina, cu câteva zile înainte de actul de la 23 August 1944 l-a găzduit pe Gheorghiu-Dej. Cu amabilitate, părintele Stuparu mi-a împrumutat ulterior lucrarea în care I. P. S. Bartolomeu Anania448, arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului (astăzi, mitropolit) relata acest episod. Ţărăniştii, cu numai câteva zile înainte de actul de la 23 August 1944, au pus la cale evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu-Jiu, pentru a participa la evenimente în calitate de şef al partidului comunist. Odată evadat, Dej “trebuia să aibă câteva puncte de adăpost, iar acestea au fost trei : Târgu-Jiu, prin învăţătorul Ion Modoran, Racoviţa (de Gorj, n. n), prin Ioniţă Bărbulescu, şi Bărbăteşti, prin Petrişor Iliescu ”448 . Preotul Ioan Marina, paroh la “Sfântul Gheorghe”şi militant ţărănist, nu avea cunoştinţă de acest plan. Dincoace de Govora, maşina destul de veche şi, de aceea, scăpată de la rechiziţii, a lui Iliescu, acesta fiind şi la volan, a făcut o pană de cauciuc. Pe atunci, vulcanizarea nu se putea face decât la Râmnicu-Vâlcea, deşi fugarii aveau în plan să nu treacă prin acest oraş. Unde să se ascundă, însă, cât timp se repara cauciucul ? Cineva din grup a venit cu soluţia : “La prietenul şi colegul nostru, popa Marina, pentru că el nu ne toarnă, asta e sigur !” 448. Şi aşa, viitorul patriarh Justinian s-a pomenit la uşă cu Gheorghiu Dej şi însoţitorii lui. I-a adăpostit, i-a ospătat şi, a doua zi, după ce maşina a fost reparată, fugarii şi-au continuat drumul spre Bucureşti,  “bineînţeles, cu legitimaţii false şi cu tot ceea ce presupune o conspirativitate ”448. Făcând legătura cu ceea ce  povestea Marian Frântu, pentru mine (M. Pătraşcu) a devenit clar faptul că, atunci, alături de Gheorghiu Dej, a fost scos şi el din lagărul de la Târgu-Jiu.

Dar pe cât de mare comunist ilegalist a fost, pe atât de mare duşman al colectivizării a devenit Marian Frântu din Grebleşti. De multe ori, lua cuvântul în biserică după predica preotului şi îi îndemna pe oameni să nu se înscrie în “colectiv”. Paradoxal, într-o vreme când puteai să faci puşcărie  pentru că ai  cântat  “Deşteaptă-te, române !” (vezi cazul relatat mai sus), lui Marian Frântu nu i s-a întâmplat nimic. S-a dus la Bucureşti, i-a cerut audienţă lui Gheorghiu Dej şi, fără prea multă introducere, i-a spus ritos acestuia : “Bă, Ghiţă, tu la mine în sat nu faci colectiv! ”; Gheorghiu-Dej i-ar fi răspuns : “Bine, Mariene, nu fac, linişteşte-te! .”, după care l-a ospătat şi  i-a dat bani de drum…

Era un tip dur, foarte stăpân pe sine, Marian Frântu din Grebleşti. O singură dată l-am văzut plângând: la moartea lui Gheorghiu Dej . . . ! Era foarte cunoscut, nu numai în comuna Câineni, ci în toată Ţara Loviştei, precum şi în Ardeal. Un zugrav năstruşnic l-a imortalizat pe unul din pereţii MAT-ului (bufet) din Grebleşti (astăzi, Casa Obştii): călare pe un butoi şi cu o halbă de bere în mână, asemănarea fiind uluitoare.

Treptat, lucrurile s-au liniştit, cotele şi impozitele au devenit cât de cât suportabile. O perioadă mai lungă, unele produse de primă necesitate cum ar fi petrolul lampant sau, în limbaj local, gazul, au continuat să fie vândute pe ouă! De asemenea, unele articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi pânzeturile erau achitate parţial tot cu ouă. După 1965 a venit o perioadă de relativă bunăstare. Numeroşi locuitori din comună şi din întreaga Ţară a Loviştei se angajaseră la intreprinderile din Sibiu, mai ales la CFR, după o sumară şcolarizare (acari, manevranţi, revizori de ace). Industrializarea forţată a României nu a determinat o depopulare masivă a satelor comunei Câineni, aşa cum s-a întâmplat cu multe localităţi rurale, ci angajările masive în slujbe de stat şi relativa apropiere de un mare centru industrial (şi cultural – dar asta nu are relevanţă în acest caz) – am numit aici Sibiul -, au dus la apariţia unei categorii sociale speciale, caracteristică noii orânduiri: navetiştii. Acest fenomen a condus, pe de o parte, la ridicarea nivelului cultural al locuitorilor satelor, prin contactul inevitabil cu viaţa de la oraş, iar pe de alta, la o alienare treptată faţă de viaţa tradiţională de la ţară, deşi aproape toţi navetiştii care se întorceau de la serviciu după turele de noapte, nu concepeau să se odihnească, ci puneau mâna pe sapă sau pe coasă şi mergeau pe jos câţiva kilometri până la … vechiul loc de muncă, unde se apucau de săpat sau de cosit.

După cum ştim, mai târziu, alienarea ţăranului român a devenit, putem spune,  politică de stat care urmărea practic ştergerea din conştiinţa acestuia a simţului proprietăţii, deposedarea lui de aproape orice mijloc propriu de producţie, transformarea omului în simplă “forţă de producţie”, dependentă de capricile partidului şi ale conducătorilor “iubiţi”. Treptat, viaţa locuitorilor satelor înrăutăţindu-se, a apărut şi teama nomenclaturii comuniste faţă de nemulţumirile populare tot mai făţişe, această politică culminând cu nebunia demolării satelor şi bisericilor şi ghetoizarea populaţiei rurale pentru a putea fi mai uşor de controlat. În cazul satelor comunei Câineni, această politică nu şi-a atins scopul. Simţul proprietăţii, în special asupra pământului, a rămas intact. În timp ce viaţa orăşenilor de rând devenea din ce în ce mai grea, viaţa locuitorilor comunei Câineni nu s-a schimbat foarte mult în rău, în primul rând pentru că ei au fost în stare să-şi procure cele necesare traiului prin mijloace proprii, singura lor problemă fiind penuria tot mai accentuată de produse industriale necesare vieţii în mediul rural: cuie de construcţii, cuie de potcovit, sârmă, tablă, ţiglă, ciment, unelte agricole etc., ca şi de articole de încălţăminte şi îmbrăcăminte. În acelaşi timp, după perioada în care se invoca “originea sănătoasă” pentru a putea studia sau accede la o funcţie importantă, învăţământul a fost printre puţinele domenii care în acei ani a oferit cu adevărat şanse egale tuturor tinerilor. Aşa se face că cei mai mulţi absolvenţi de gimnaziu din comuna Câineni urmau cel puţin o şcoală profesioanală, dacă nu un liceu de cultură generală sau de profil (economic, pedagogic, energetic, forestier, sanitar, alimentar). Taxele pentru internat erau mici şi orice familie îşi permitea “să ţină” unul sau mai mulţi copii în liceu. În plus, elevii merituoşi puteau primi chiar bursă, care în general acoperea taxa pentru internat (cazare şi masă). În învăţământul superior, bursele, care acopereau costurile de masă şi cazare, plus o sumă modică lunară pe care o încasa studentul (30 de lei pentru bursa de categoria a II-a şi 100 de lei pentru categoria I) erau mult mai numeroase, condiţia fiind ca părinţii să nu aibă un venit lunar foarte mare, iar studentul să promoveze sesiunile de examene cu o medie minimă care varia de la facultate la facultate. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, condiţiile de viaţă ale elevilor şi studenţilor s-au deteriorat foarte mult – hrană proastă şi puţină, lipsa căldurii şi a apei calde. Oricum, a existat o perioadă în care, într-adevăr, numai cine nu voia, nu putea să înveţe, căci diferenţele de condiţiie socială între elevi şi între studenţi erau practic inexistente. Aşa se face că un număr mare de tineri din satele comunei Câineni au urmat şi absolvit cursuri de învăţământ superior de diferite profile şi specializări, mulţi dintre ei având ulterior evoluţii profesionale meritorii care fac cinste părinţilor lor şi locurilor natale.

Fireşte, lipsa aproape totală a libertăţilor fundamentale ale unui om – libertatea de exprimare şi libertatea de mişcare, şi aici nu este vorba doar de plecarea în afara graniţelor ţării, ci chiar de imposibilitatea de a te stabili în locul în care doreşti (ne amintim cu toţii de aşa-numitele “oraşe închise”) – lipsurile de tot felul, de la hrană la căldură, din ultimi ani dinainte de decembrie 1989, şi, în general, caracterul falimentar al sistemului totalitar comunist, au dus la explozia socială din 16 – 22 decembrie 1989.

 

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Luni, 18 Octombrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 3527 ori Ultima modificare Luni, 24 Septembrie 2012 11:43
Ești aici: Home Valcea Valcea „Bă, Ghiţă, tu la mine în sat nu faci colectiv!”; Gheorghiu-Dej: „Bine, Mariene, nu fac, linişteşte-te!”