După cum ne arată etimologia sa, chiar numele Oltului exprimă noţiunea de „aur”.
B.P. Hasdeu arată că numele de azi al Oltului provine din evoluarea fonetică a numelui „Alutus”, pe care i l-au dat romanii. La rândul său. această denumire ar deriva din străvechiul cuvânt „alt”, care, în limba agatârşilor, însemna aur. Marele filolog crede că în ţinutul nostru a fost legendara ţară a berbecului cu lâna de aur, pentru care Iason cu argonauţii săi au întreprins vestita lor călătorie. Tot astfel, în monumentala sa operă Dacia Preistorică, eruditul arheolog N. Densuşianu susţine că: «numele de Alutus e un vechiu cuvânt pelasg, care denumeşte şi locul unde se spală aurul şi aurul spălat». (230)
Pe cât se pare, denumirea de Alutus datează numai din epoca colonizării romane a Daciei. Cea dintâi menţiune despre această denumire o aflăm din inscripţia altarului înălţat de C. Iulius Mausnetus din Legiunea I Minerva, care a staţionat pe Valea Oltului: ad Alutum flumen secus montis Caucasus. (231)
Numele vechi al acestui râu a fost „Maris”, care ar fi o derivare scitică din rădăcina „mar”, cu înţeles de «apă».2'2 în cartea a IV-a a Istoriei lui Herodot, în capitolul 48, se spune: „Râul Maris, ieşind din ţara agatârşilor, de asemenea se uneşte cu Istrul”.
Mulţi istorici şi-au închipuit că râul menţionat în acest text ar fi vechea denumire a Mureşului şi au localizat pe străvechii agatârşi ca vieţuind în Ardealul de azi, pe valea Mureşului, deşi marele istorie grec însuşi arăta că ei locuiau în regiunea de munte. Mureşul nu se varsă însă în Dunăre şi n’am putea primi interpretarea acestor istorici decât admiţând că şi Herodot a putut să facă o greşeală. Că nu poate fi vorba de nici un fel de eroare în privinţa aceasta, ne-o dovedeşte precizarea pe care o face Strabon, un alt mare istoric grec dintr’o epocă ulterioară: «Se mai varsă în Dunăre, trecând prin ţara geţilor, şi râul Maris, pe care romanii transportară toate cele de trebuinţă pentru război». Este neîndoielnic că nu poate fi vorba decât de Olt, pentru că într adevăr pe acest râu şi-au transportat romanii cele mai multe din proviziile lor în timpul celui de-al doilea război cu dacii din anul 105 d.H.
Mărimea Oltului, dar mai ales cursul său impetuos, a impresionat mult poporul, ceea ce a dat naştere proverbului românesc: «Mi-a dat Oltul cu totul şi Marea cu sarea». Fiind râul cel mai mare al ţării, apele lui au putut fi folosite pentru navigaţie din timpuri imemoriale, într’adevăr, pe apa Oltului s’au făcut transporturi încă din vremea stăpânirii romane asupra Daciei. „Utricularii” foloseau pentru navigaţie burdufuri, iar transporturile se făceau prin tragerea la edec a luntrilor cu materiale. Burdufurile vor fi folosite şi de cumani în secolele XI-XII la trecerea Oltului şi a celorlalte ape.
La începutul secolului al XIII-lea, cavalerii teutoni aduşi de regele ungur Andrei al II-lea şi aşezaţi în Ţara Bârsei, dobândesc între alte privilegii şi pe acela de a întinde comerţul până la Dunăre. În anul 1222, ei aveau pe cursul superior al Oltului şase luntre mari pentru transportul sării de la Ocne. Fiind calea cea mai lesnicioasă pentru comunicarea Ardealului cu Dunărea, importanţa Oltului creşte mult în secolele următoare.
Din secolul al XVIII-lea, problema navigaţiei pe Olt preocupă în special pe austrieci, mai ales după pacea de la Passarowitz (10/21 iulie 1718), când Oltenia trece vremelnic sub stăpânirea lor. Contele von Steinville, guvernatorul Olteniei, însărcină pe căpitanul Friederich Schwanz von Springfels să facă lucrările necesare pentru a se putea ameliora cursul acestei ape de la Tumu Roşu în jos. S’a curăţit astfel pe o bună întindere albia Oltului de pietroaie mari şi s’au spart stâncile din dreptul Călimăneştilor de la punctele Cârligu, Prodanu şi Armăsaru, facându-se astfel posibilă navigaţia pentru luntre late şi scurte (223). La 1723, austriecii se gândesc să oprească pe domnitorul Nicolae Mavrocordat de a trimite şi acesta transporturi pe Olt şi de a întreţine poduri umblătoare. După pacea de la Belgrad (1739), plutirea pe Olt descreşte, deoarece austriecii sunt obligaţi prin tratat să distrugă lucrările de şoseluire şi canalizare dintre Turnu-Roşu şi Cozia.
Deşi după 1762 se reia navigaţia pe Olt, totuşi situaţia nu era prea bună. În corespondenţa diplomatică şi în rapoartele consulare austriece dintre 1782-1797 se găsesc câteva documente interesante privitoare la această chestiune (234). Astfel, la 10 septembrie 1784, consulul austriac Raicevich raportează ministrului de externe Kaunitz despre dificultăţile navigaţiei pe Olt, care sunt insurmontabile. Printr’un alt raport din 11 octombrie 1784, el informează pe Kaunitz că marele negustor Pürcher din Sibiu, care a încercat să transporte fierărie şi prefabricate, a coborât cu luntrea pe Olt, dar a trebuit să se oprească la un anumit punct, neputând naviga mai departe. Ca răspuns la acest raport, cancelarul laudă la 19 octombrie 1784 încercările lui Pürcher, dar e de părere ca, înainte de a face intervenţiile necesare pe lângă domnul Ţării Româneşti în scopul stabilirii unui acord cu privire la navigaţia pe Olt, să se examineze bine această chestiune din punct de vedere tehnic şi să se asigure că dificultăţile naturale vor fi învinse (235). În iunie 1785, au pornit pe Olt două luntre încărcate cu potasă, fier, potcoave etc., dar au fost oprite la Slatina, din ordinul Domnitorului.
În timpul războaielor contra turcilor, austriecii şi-au aprovizionat într’o largă măsură armatele prin transporturi făcute pe Olt. Astfel, în decursul lunilor iunie-septembrie 1788 s’au făcut 38 de transporturi de la Tumu Roşu până la Slatina, transportându-se 7.000 măji (veche unitate de măsură pentru greutăți, variind, după epoci și regiuni, între 50 și 120 de kg – n. V.S.) de provizii şi nutreţ pe 40 de luntre mari şi 40 de luntre mici. În 1791, navigaţia pe Olt încetează o vreme, spre a fi reluată cu intermitenţe după anul 1803, tot pentru aprovizionarea trupelor de ocupaţie.
Ruşii au utilizat şi ei Oltul pentru aprovizionarea armatelor în decursul campaniilor din 1806, 1812 şi 1829. În 1819, braşoveanul G. Aaron a cerut încuviinţarea domnitorului Al. Suţu să coboare pe Olt un caiac cu 200 măji de fier din Ardeal. În 1836, ocârmuirea Ţării Româneşti a făcut oarecare lucrări pentru ameliorarea cursului Oltului mai jos de Râmnic. În 1837, s’a înfiinţat la Sibiu o „Societate pentru navigaţia pe Olt”, cu un capital de vreo 4.000 de florini. Printre membrii fondatori au fost şi doi români: G. Aaron şi Nicolae Guma. Cârmaciul Balaur este şi el român, iar vestitul negustor Constantin Pop din Sibiu a dat şi el sprijin şi sfaturi pentru bunul mers al societăţii.
După planurile inginerului Wilhelm Schuster s’au construit două vase de probă. Ele au pornit de la Boiţa, în ziua de 7 septembrie 1837, orele 10 a.m., şi au ajuns la Râmnic la 9 septembrie, orele 3 p.m. La a doua încercare, timpul de parcurs s’a redus la jumătate. Înapoierea a durat însă 13 zile şi au trebuit peste 30 de oameni să tragă vasele la edec până la Turnu Roşu.
Perspectivele navigaţiei pe Olt fiind încurajatoare, în mai 1839, întreprinderea se transformă în societate pe acţiuni, mărindu-se astfel capitalul la 50.000 de florini. Acum, itinerarul se prelungeşte până la Dunăre şi de la Turnu Roşu durează mai puţin de 49 de ore. Prin raportul său din octombrie 1939, inginerul Schuster conchide că nu se poate asigura o plutire regulată, din cauza debitului schimbător al apei. S’a renunţat la transporturi în susul râului şi în cele din urmă societatea s’a dizolvat, în 1844. (236)
Problema navigaţiei pe Olt a preocupat şi Congresul de la Paris din 13/25 - 18/30 martie 1856. În raportul său din 13 aprilie 1857, Comisia economică instituită de Congres preconizează între altele şi rezolvarea plutirii pe Olt. În timpul Războiului de Independenţă de la 1877, apa Oltului a fost de mare folos pentru transporturile de lemnărie necesară în vederea operaţiunilor armatei. Această lemnărie, în special grinzi, se fasona la cele 12 joagăre de la Brezoi, Mălaia şi Voineasa ale supusului austro-ungar Carol Novac şi era apoi transportată cu plutele pe Olt. La Slatina, ruşii aveau ateliere pentru pontoane, pe care, după ce le lucrau aici, le coborau pe Olt până la Dunăre.
După 1880, se va începe exploatarea sistematică de păduri în masivul muntos de pe Valea Lotrului, primii exploatatori de păduri fiind în regiunea noastră francezii (237). Din această vreme au luat fiinţă şi joagărele din Râmnic: al tatălui meu, N.G. Angelescu, al fraţilor Nicolae, Constantin şi Dumitru Hanciu, precum şi cel al Societăţii „Lotru”, care a ars după 1900.
Nicolae Angelescu/ «Plimbări și mici excursii în Râmnicu-Vâlcei»/ Anexa 5/ Ediție îngrijită de Liliana Beu
Lucrarea a apărut la Editura Bibliostar, Râmnicu-Vâlcea, în 2014, sub egida Muzeului Județean ,,Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea și cu finanțarea CJ.
_____________
230 N. Densuşianu, Dacia Preistorică, p. 291, (n.a.)
231 De la râul Alutum până la muntele Caucaz (lat.)
232 A. D. Xenopol, Istoria Românilor, voi. I, p. 29, (n.a.)
233 E. Hurmuzaki, Documente, voi.III, Supliment 1, p. 620. (n.a.)
234 Ibidem, voi. X şi voi. XIX, partea I, (n.a.)
235 Ibidem, voi. X, p. 209-211 (n.a)
237 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, voi. III, p. 311 (n.a.)
