Istorie Locala

«...implicarea dascălilor şcolii în procesul de „luminare a satelor” a condus, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, la constituirea primelor nuclee de biblioteci destinate celor care trudeau pentru roadele pământului. Bibliotecile populare vor fi înfiinţate într-un concept unitar, în reţeaua instituţiilor haretiene, prin Decizia Ministerului Instrucţiunii Publice din 16 octombrie 1898. În raport cu mediul în care au apărut, ele s-au constituit în biblioteci populare şi orăşeneşti, având acelaşi scop: educaţia poporului.

Documentele vremii atestă faptul că bibliotecile populare săteşti au apărut cu mult înainte de data amintită(1)[1]. În anul 1868, este semnalată existenţa bibliotecii populare în comuna Beneşti, satul de origine al altui ctitor al învăţământului românesc, Petrache Poenaru, iar în 1874, la Bărbăteşti. Ca instituţie, însă, nu au fost generalizate şi nu au beneficiat de o organizare proprie şi nici n-au cunoscut o funcţionalitate specifică mediului până la Spiru Haret, care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de propăşire culturală a neamului nostru, a hotărât înfiinţarea lor prin lege.

Cunoscând bine realitatea spiritualităţii româneşti, legiuitorul a pornit, în proiectarea bibliotecilor populare, de la dramatica stare de înapoiere culturală a satelor şi, în special, aceea a întreruperii legăturii care l-a unit odată pe ţăran de şcoală: „Bătrânii nu ştiu nici să silabisească măcar, tinerii au uitat ce au învăţat în şcoală – dacă au frecventat-o vreodată – adolescenţii de azi vor uita mâine şi acelaşi fapt îngrijorător se va repeta la infinit, dacă nu vom schimba la vreme cursul”(2)[2].

Important este că, la această acţiune, au fost antrenaţi cei mai de seamă dascăli de şcoală din ţară din acea vreme. Cât priveşte elaborarea unui regulament privind funcţionarea bibliotecilor săteşti, această misie i-a revenit distinsului om de cultură, revizorul vâlcean, Dimitrie Constantinescu(3)[3]. La scurt timp, regulamentul a fost urmat de o decizie prin care s-au înfiinţat primele biblioteci populare săteşti (câte zece în fiecare judeţ), instituţii funcţionând asemenea celorlalte aşezăminte din sistemul extraşcolar haretist, ca organisme şcolare, dar cu atribuţiuni în afara şcolii.

Tot în această vreme, în spiritul mişcării haretiene, se înfiinţează Societatea Culturală a judeţului Vâlcea (23 august 1898), al cărei scop se intersectează şi cu infiinţarea de „biblioteci populare pe la toate şcolile rurale..., înzestrate cu cărţi potrivite priceperii şi trebuinţelor sătenilor” vâlceni (4)[4].

  Ca urmare a prevederilor regulamentului mai sus amintit, prin noua societate culturală înfiinţată, primele biblioteci culturale sunt atestate în toamna anului 1898, în comunele: Băbeni, Bălceşti, Călimăneşti, Govora, Păuşeşti-Măglaşi, Păuşeşti-Otăsău, Vaideeni, Zătreni, Horezu, şi Măciuca (ultimele două funcţionând efectiv începând cu anul 1899) (5) [5].

Paralel cu iniţitiva haretiană, a continuat acţiunea privată a unor învăţători şi preoţi, prin a căror contribuţie au luat fiinţă, în anul 1899, un număr de biblioteci populare particulare „pe lângă cele 10 biblioteci populare înfiinţate încă din 1898 şi înregistrate cu diferite cărţi” (6)[6]. Datorită iniţiativelor dascălilor vâlceni, stimulate de îndrumările şi entuziasmul manifestat cu perseverenţă de revizorul şcolar vâlcean, Spiru Haret, prin adresa 8.108 din 4 iulie 1902, se arăta mulţumit că „a constatat cu plăcere că iniţiativa particulară a judeţului Dumneavoastră nu a rămas mai jos, înfiinţând biblioteci cu acelaşi caracter şi urmărind acelaşi scop folositor, adică luminarea săteanului”.

Revizoratul Şcolar de Vâlcea se număra printre primele instituţii de învăţământ din ţară care reuşiseră, imediat după hotărârea ministerială – din septembrie 1902 –, să înfiinţeze alte 10 biblioteci populare de stat în comunele: Alunu, Amărăşti, Brezoi, Cermegeşti, Grădiştea, Făureşti, Mihăeşti, Prundeni, Recea şi Vlădeşti. Statisticile la nivelul ţării confirmă, pentru anul 1902, că bibliotecile populare depăşeau cifra de 700. Cele mai multe biblioteci erau în judeţele Vâlcea – 125, Suceava – 52 şi Prahova – 46. urmau judeţele Ialomiţa şi Putna cu câte 30 de biblioteci şi Botoşani şi Olt cu câte 29 (7)[7].

Din rapoartele către minister ale revizorului şcolar D. Constantinescu, în anii şcolari 1901/1902, până în anii 1904/1905, reiese – la capitolul „Biblioteci populare” – că existau mici biblioteci destinate „sătenilor” pe lângă fiecare şcoală, biblioteci care au fost dotate cu câteva cărţi prin „hărnicia bravilor învăţători”, cărţi având dublă funcţionalitate, şcolară şi populară (8)[8].

Revizorul D. Constantinescu, în raportul său către minister, din 18 august 1904, menţionează că învăţătorii vâlceni au acordat o „atenţie specială bibliotecilor populare”, iar numărul acestora, în argumentarea sa, nu se rezumă „numai la 20 biblioteci, ci la 133, cu 13.146 volume de carte şi cu 3.360 cititori”. Aici, sunt incluse şi bibliotecile private, înfiinţate de învăţători şi preoţi sau „donatori” iubitori de carte. La finalul raportului, revizorul se arată mulţumit de măsurile luate în privinţa extinderii numărului de biblioteci populare şi menţionează că acestea „aplică cu succes ...prevederile de a împrumuta ştiutorilor de carte şi de a se citi sătenilor la şezători, conferinţe şi în orice adunări de săteni” (9)[9].

Dorinţa ca în fiecare comună să fiinţeze câte o „mică bibliotecă pentru săteni” cuprinsese întreaga dăscălime vâlceană. Hărnicia acestora se dovedeşte curând a fi demnă de admirat. Învăţătorul Gh. Miulescu de la Şcoala Dăeşti (Plasa Ocolu), în urma unor „neîncetate demersuri, obţine prin donaţii mai multe cărţi”, printre care şi Războiul nostru pentru independenţă, pe care o va folosi la conferinţele programate cu sătenii, ca să le amintească de „părinţii şi rudele lor, care se jertfiseră cu fapte de eroism pentru ţară” (10)[10]. La fel procedează şi învăţătorul D. Dumitrescu, din comuna Buneşti, care primeşte de la „Onor Admnistraţiunea Domeniilor Coroanei, 12 cărţi pentru a citi din ele sătenilor”. Tot de la amintita administraţie – prin I. Calinderu, un mare cărturar şi filantrop – au fost dăruite şcolii din comuna Slătioara 17 volume de diferite cărţi populare” (11)[11]. Asemenea gesturi lăudabile întâlnim şi din partea unor preoţi de la Cozia, Govora, Călineşti, Bistriţa, Horezu, Măldăreşti, Stăneşti ş.a., care au îmbogăţit zestrea bibliotecilor cu o serie de cărţi religioase (12)[12].

Războiul de Întregirea Neamului a distrus, odată cu şcoli, şi multe biblioteci ale căror cărţi au dispărut, altele au fost confiscate de administraţia de ocupaţie, iar cele mai multe au fost folosite de inamic pentru încălzirea adăposturilor temporare – în şcoală – unde erau încartiruite trupele acestora.

Evaluările pagubelor pricinuite de război asupra zestrei şcolare sunt impresionante: 27 şcoli au fost complet distruse, iar 69 grav avariate. Zestrea didactică a fost complet „devastată”, iar cărţile bibliotecilor, în marea lor majoritate, arse.

De reținut că la începutul secolului al XX-lea, Revizoratul Școlar Vâlcea se număra printre primele instituții de învățământ din țară care reușise, imediat după hotărârea ministeriale din septembrie 1902, să înființeze cele mai multe biblioteci școlare și populare în județ.

Ca urmare a efortului depus în direcţia organizării bibliotecilor populare, în anul 1909/1910, au funcţionat în judeţ 63 de biblioteci, în anul 1910/1911, erau 71, iar în anul şcolar 1915/1916, numărul lor a ajuns la 76[13]. Numărul de biblioteci săteşti se menţine ridicat, raportat la comasarea localităţilor în funcţie de legislaţia administrativă a judeţelor. Bibliotecile populare au funcţionat până la Primul Război Mondial – august 1916.

...

Drama școlilor vâlcene sub ocupaţia armatelor străine

În anul şcolar 1916/1917, cursurile au fost întrerupte de câteva ori, iar majoritatea şcolilor de pe Valea Oltului şi Lotrului, din nordul judeţului, zonă a confruntărilor militare, au fost închise (14)[14]. Până în primăvara anului 1917, au funcţionat sporadic numai o parte din şcoli, deoarece unele au fost transformate în spitale şi cazărmi pentru trupe, iar altele au fost deteriorate şi distruse de armatele austro-ungare şi germane.

Pe tot parcursul deplasării trupelor inamice, s-au produs mari stricăciuni în şcoli prin „devastări”, iar populaţia a fost supusă unui „tratament de război”,mergându-se până la ucideri în masă prin împuşcare (15)[15].Din cele 191 şcoli primare rurale şi urbane mixte, în anul şcolar 1916/1917, au funcţionat normal numai 96, altele au funcţionat sporadic, iar 26 de şcoli, care se aflau în zona teatrului de război, au rămas închise până în anul şcolar următor.

O serie de şcoli din judeţ au avut de suferit pagube mari de pe urma cantonării în localurile lor a trupelor austro-ungare. Îngrijorat de această stare de lucruri, revizorul Gheorghe Angelescu raporta ministerului că mulţi învăţători diriginţi vin cu plângeri că trupele inamice, în trecerea lor spre zona de operaţiuni militare, devastează localurile de şcoli, deteriorează mobilierul didactic sau îl distrug, strică şi pun pe foc gardurile ce împrejmuiesc şcolile.

Situaţia grea în care se aflau majoritatea şcolilor vâlcene era amplificată şi de mobilizarea pe front a 78 de învăţători şi institutori, ceea ce a provocat mari dificultăţi procesului instructiv-educativ, în pofida strădaniei învăţătorilor aflaţi în activitate. Chiar acolo unde şcolile au funcţionat, frecvenţa elevilor a fost slabă: au fost înscrişi la şcoală o treime din copiii recenzaţi şi au frecventat cam jumătate dintre cei înscrişi.

„Sărăcia, lipsa de haine şi, mai presus, plecarea părinţilor lor pe câmpul de luptă” sunt cauzele slabei frecvenţe, la care se adaugă şi lipsa unor învăţători competenţi, cei plecaţi pe front fiind înlocuiţi „cu nişte suplinitori adunaţi din toată lumea”, cu nevoile lor, care nu au putut avea o influenţă hotărâtoare asupra elevilor, cum aveau titularii, „acum mobilizaţi” (16)[16].

Situaţia şcolilor din Vâlcea, ca, de altfel, şi din alte judeţe, şi implicit frecvenţa elevilor a fost şi mai complicată: a crescut numărul localurilor distruse şi ocupate la 140 şi s-a accentuat epidemia de tifos exantematic, obligând numeroase şcoli să-şi întrerupă cursurile pe perioade lungi de timp, chiar dacă nu erau în apropierea zonei de război.Tot în această perioadă, epidemia de tifos exantematicizbucnită în primăvara anului 1917, a constituit o adevărată calamitate pentru populaţia ţării, făcând mii de victime, inclusiv printre dascăli şi elevi, cauzând întreruperi de cursuri la numeroase şcoli. În şcolile rurale şi urbane din Vâlcea, au bântuit în acel an epidemiile de pojar, scabie şi mai cu seamă cea de tifos exantematic, și gripa spaniolă „făcând ravagii înspăimântătoare” la sate. Faptul că, în mediul rural, circumscripţiile medicale nu mai funcţionau din lipsa medicilor concentraţi, „nu s-au luat nici măsurile preventive” necesare, iar cursurile, în multe şcoli, au fost suspendate (17)[17].

Deşi armatele inamice au făcut mari pagube şcolilor în timpul primei perioade a „invaziei”, când şcolile au fost folosite pentru cantonamentul trupelor, distrugerile şi marile devastări, făcute cu un cinism nemaiîntâlnit, s-au produs în a doua perioadă, în „retragerea” armatelor austro-ungare şi germane.

În această perioadă, au fost distruse şcolile, arhivele, colecţiile de reviste, ziare, iar cărţile bibliotecilor şcolare au fost selectate şi confiscate, iar cele mai multe arse în văzul unora dintre diriginţii de şcoli şi al sătenilor, aşa cum s-a întâmplat la Berbeşti, Colteşti, Bătăşani, Locusteni, Măciuca, Roşiile şi satul Lupueşti, Cheia, Ioneşti, Frăţila, Prejoiu, Pârâieni, Zăvideni, Ştefăneşti, Tetoiu, Şcoala Primară Mixtă „I. Prodescu” Horezu ş.a (18)[18]. Învăţătorul Gh. P. Andreescu, dirigintele şcolii din Şirineasa-Ciorăşti, consemna şi el, în procesul verbal din 15 decembrie 1918, că şcoala sa a servit drept „lagăr” pentru prizonierii ruşi aduşi de armata austriacă pentru a lucra la exploatarea pădurii din Şirineasa, din 21 mai până la 17 septembrie 1917. Sălile de clasă, cât şi locuinţa directorului „au fost transformate în dormitoare” pentru prizonieri, iar în retragere, odată cu părăsirea şcolii, „totul a fost distrus”, iar cărţile din biblioteca şcolară „au fost svârlite şi mare parte din volume furate de necunoscuţi” (19)[19]...»

(selecții)

Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ „Bibliotecile populare sătești”/ Haretismul în școala și cultura românească (Vâlcea)», Editura Fântâna lui Manole Golești/ Vâlcea 2023 - volumul lansat ieri la Biblioteca Județeană Vâlcea (ultima captură de ecran).

Citește volumul integral în PDF