Istorie Locala

- De necrezut cum unele oraşe din ţară, considerate provinciale, au devenit, prin forţe şi iniţiative locale, adevărate zone de excelenţă artistică –

Primăvara aceasta am ajuns într-un ţinut binecuvântat. Mânăstiri şi biserici vo­ie­vodale vechi îmi răsăreau în faţă la tot pasul, căţărate printre dealuri şi munţi, într-o con­centraţie de frumuseţe şi de credinţă născătoare de mare emoţie. Eram în Vâlcea, acolo unde tradiţia brâncovenească trăieşte şi azi în biserici şi în casele vechi ţărăneşti, cu pridvor. Un spirit nobil, de preţuire a cul­tu­rii, face ca în Vâlcea, această "Tos­cana a Ro­mâniei", cum a fost nu­mită, arta plastică şi pictura să fie şi astăzi la ele acasă. Muzeele din Râmnicu Vâlcea sunt pli­ne de picturi şi de sculp­turi de valoare, iar în expoziţiile şi în tabe­rele de creaţie de pe tot întinsul preafrumosului ţinut de pe Olt - pictori şi sculptori români de elită vin duium şi lasă în urma lor splendide opere de artă vizuală contem­po­rană. De aceea vă propun să descoperim împreună, aşa cum am des­coperit-o şi eu, strălu­cirea artei vâlcene. Şi care a făcut din Râmnicu Vâlcea un nou pol al cul­turii româneşti.

Casa Simian

Ghidul meu printre frumuseţile de ieri şi de azi ale artei din Râmnicu Vâlcea a fost domnul Gheorghe Dican, pictor legat şi prin naştere, dar şi printr-o dragoste neostoită, de aceste locuri. Gheorghe Dican este unul dintre cei mai impor­tanţi pictori ai României, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti, omul care a condus şi a ridicat mulţi ani arta vâlceană.
L-am rugat pentru început să mă călăuzească la o clădire emblematică din Râmnicu Vâlcea. Casa Simian, care a devenit de ani buni Muzeul de Artă al oraşului. La câteva minute de mers pe jos din centrul urbei, nu a trecut mult şi, ascunsă puţin de copacii abia înfrunziţi, ni s-a arătat o clădire cu alură aristocratică. De cum am intrat, o atmosferă îmbinată cu un anume mister ne-a învăluit. Casa Simian te cheamă la visare, cu gân­dul la vremuri de mult apuse, iar frumu­seţea ta­blo­urilor şi a sculpturilor realizate de mari ma­eştri români, aşezate pe pereţi şi prin sălile largi - nu face decât să-ţi sporească această dulce, indicibilă nostalgie.

- Cine sunt cei care au ridicat casa aceasta atât de frumoasă, d-le Dican?

- Au fost o familie de ardeleni, originară din Săliştea Sibiului, înrudită cu alte familii mari din Mărginimea Sibiului, care au dat ţării oameni de elită. Ca de pildă cu familia istoricului Ioan Lu­paş, sau cu aceea a doctorului şi profesorului Ho­ciotă. Siminenii au fost la fel ca mulţi alţi ardeleni care au venit în Vechiul Regat din motive reli­gioase, pe vremea imperiului Austro-Ungar. Ener­gici, harnici, cultivaţi şi inteligenţi, au ge­nerat prosperitate. Proprietarii Casei Simian, care azi adăposteşte Muzeul de Artă Vâlcea, au fost între războaie proprietarii Fabricii de Piele din Vâlcea, care a fost vestită în toată România, iar fa­milia lor a scris o bună parte din istoria oraşu­lui.

- Ştiţi istoria casei?

- În 1940, Nicolae Simian şi soţia lui au cum­părat o vilă mai veche, ce aparţinuse boierilor Ote­teleşanu. Pe locul ei, a fost ridi­cată actuala casă. Dar nu oricum! Simienii l-au tocmit arhitect pe Gheorghe Simotta, o figură celebră a arhitecturii româneşti interbelice, profesor la Facultatea de Arhitec­tură din Bucureşti. Îmi imaginez cum a început totul. Stăpânul casei, im­pozantul domn Nae Simian, fibră de ţăran ardelean, scund şi în­desat la statură, dar om in­teligent şi ener­gic, sta la gura şemineului şi trăgea tacticos din pipă, cu gândul la afaceri şi cu ochii aţintiţi la Tiţa, fru­moasa sa soţie. Înaltă şi subţire, ea tocmai îi povesteşte arhitectului despre călătoria făcută în Italia, care îi lăsase amintiri speciale. La Veneţia, în piaţa San Marco, văzuse un mic palat cu o curte interioară deschisă, fru­museţea ei îndemnând-o pe Tiţa Simian să îi ceară arhitectului să le facă şi lor o casă deo­sebită. Aşa a răsărit această vilă sveltă şi graţioasă, ca un abur mediteranean. Curtea ei interioară, clădită întocmai cum şi-a visat-o Tiţa, a fost şi a rămas o întoarcere în timp. Dar casa Simienilor exce­lează şi prin frumuseţea de­taliilor. O sufragerie uriaşă te întâm­pină de cum ai intrat. Este tăiată de un mare arc. Apoi urmează tot soiul de sur­prize, care de care mai ele­gante: şe­minee, abside, basoreliefuri tăiate cu răb­dare de vechi meşteri ger­mani. Ei bine, în casa aceasta, Tiţa Si­mian, ur­maşa ciobanilor sălişteni, cânta la pian şi organiza agape pentru proti­pen­dada ora­şu­lui. Asta, când nu lua lec­ţii de călă­rie în sudul Franţei.

Nepreţuite valori româneşti

- Ce soartă a avut Casa Simian sub comunişti?

- Din păcate, Siminenii nu au avut mult timp să se bucure de casa lor. În 1947 au fugit în Argentina, de unde nu s-au mai întors. Prin anii '70, Si­mienii au trimis o scrisoare unor prieteni din Vâl­cea dezvăluindu-le că undeva, în podeaua casei, au rămas ascunşi de ei mulţi cocoşei de aur. Dar scrisoarea a fost deschisă de securitate, iar năpasta a curs repede. Cei cărora le era adresată au fost arestaţi şi securitatea a căutat, a găsit şi a confiscat cocoşeii de aur ai Simienilor. Din fericire, casa a scăpat de buldozerele co­mu­niste, iar în anii '50, a devenit o Secţie de Artă a Muzeului Judeţean Vâlcea. Începutul colecţiei ei a fost făcut de o donaţie a unor oameni inimoşi şi îndrăgostiţi de artă. După primul război mon­dial, donaţia Capelleanu a îmbogăţit peisajul ar­tistic vâlcean. Paul Capelleanu provenea dintr-o veche familie din Râmnicu Vâlcea. Licenţiat al Facultăţii de Drept, pleda cauzele artiştilor mari din epocă, când aveau probleme cu justiţia. Şi primea în schimb tablouri. Astfel s-a constituit acea primă colecţie vâlceană remarcabilă.

- Şi apoi?

- După 1968, Secţia de Artă a Muzeului Ju­deţean din Vâlcea a luat avânt. De la 300 de lucrări de artă, patrimoniul Casei Simian a cres­cut repede, prin donaţii, cumpărări şi trans­feruri. Azi, Casa Simian are o structură clară. O sală este dedicată icoanelor, iar restul de săli sunt pli­ne cu artă românească. 3.500 de opere de artă modernă românească şi sute de icoane pe lemn şi pe sticlă sunt adăpostite aici. Sculptori de primă mână: Gheorghe Apostu, Oscar Han, Ion Irimescu, Ovidiu Maitec sau Costel Badea... dar şi mari pictori ca Gri­gorescu, Pallady, Pe­traşcu, Ressu, Ion Gheor­ghiu, Ion Biţan, Florin Niculiu, Piliuţă sau Sabin Bălaşa. Casa Simian are o sală Ţu­cu­lescu, dar şi o do­na­ţie importantă şi nouă, de milioane de euro, făcuta de un fiu al Vâl­cei.

- Se fac expoziţii în acest templu al arte­lor?

- Desigur, mai ales că în anii '70, Casa Si­mian a fost uşor mo­dificată, fiind obţinute săli de artă moderne. În 2010-2012, simultan cu amplele lucrări de reparaţii, s-a modernizat şi be­ciul, care s-a transformat în ga­leria "Sub-sol". Şi astfel, în curtea interioară a elegantei Ca­se Simian, în această curte ra­finată şi deschisă cu un havuz în mijloc, aşadar - se organi­zează vara expoziţii de artă contem­porană. Pe când iarna, în spaţiul cu totul aparte al galeriei "Sub-sol", organizăm expoziţii de artă contemporană mai noncon­for­mistă. Astfel, am făcut tot soiul de expoziţii cu artişti buni din Vâlcea, pentru care am luat şi premiul Uniunii. Vâlcea este un magnet pentru pictori, pentru că muzeul din Casa Simian le oferă spaţii de expoziţie extrem de interesante.

- L-aţi lăsat la urmă pe Ho­ria Bernea, unul dintre cei mai mari pictori ro­mâni moderni.

- Într-adevăr, în ultima sală a Casei Simian este o lucrare a lui Horia Bernea din ciclul său "Po­iana Mărului", iar colecţia noastră are aproa­pe zece lucrări ale pictorului. Noi avem lucrări de Bernea şi la Costeşti, în Colecţia Bălintescu. Acest Bălintescu a fost prieten cu Horia Bernea, dar şi muzeograf la Muzeul de Artă din Râmnicu Vâlcea, la Casa Simian. De la Horia Bernea, d-l Bă­lintescu a cumpărat sau a primit destule tablo­uri. Toată colecţia lui a donat-o Casei Simian, cu condiţia ca să fie expusă la Casa de Cultură din Costeşti, de unde era el. În ce priveşte tabloul cu merele, din ciclul "Poiana Mărului", este una dintre cele mai importante lucrări ale lui Horia Bernea şi ale picturii româneşti.

Provincia transformată în capitală

- Să vorbim acum şi despre arta vâlceană de azi şi despre ex­plozia ei uimitoare din ulti­mul timp. Şi o să încep chiar cu dvs. Cum v-aţi format ca pic­tor?

- Eu sunt vâlcean, născut la 15 km de Mânăstirea Horezu. Iar Horezu a fost oraşul copi­lăriei mele. O copilărie marcată de doi oameni. Mai întâi a fost tatăl meu, care picta troiţe. Mie, copil fiind, mi se părea o ocupaţie uluitor de frumoasă. Aşa că am făcut şi eu troiţe o perioadă. Pictam cruci, care în Oltenia se pun la poartă şi pe la răscruci, cruci de apă şi cruci de aer, cum le spun oa­menii. Şi mă duceam de fiecare dată cu tata şi-l însoţeam atunci când se sfinţeau troiţele. După aceea, al doilea om pro­vi­denţial pentru mine a fost unchiul meu. Era absol­vent al Institutului de Artă Nicolae Gri­gorescu şi un om extraordinar, care m-a iubit şi m-a înrâurit la fel de mult. Iar liceul l-am făcut la Piteşti, la Liceul de artă, unde am avut şansa să-l am ca profesor pe Sorin Ilfoveanu. Şi cu asta am spus tot.

- Şi azi? Cum aţi ajuns manager al artei vâlcene?

- Azi, sunt de 27 de ani liderul unui grup de artişti vâlceni, constituiţi într-o filială a Uniunii. La început, aveam o galerie de artă în centru şi doar câteva ateliere. Apoi, am adus tineri şi am încercat să ne creem un public de artă, căci eu cred că pentru orice comunitate, important e să-ţi creezi un public fidel. Noi, pictorii, îi invităm pe scriitori şi ne simţim bine cu ei, scriitorii ne invită pe noi, muzicienii,la fel. Este o emulaţie extrem de stimulatoare. Am mai făcut şi lansări de carte în interiorul ga­le­riilor de artă, cu concerte şi reci­taluri. Efectul? La Vâlcea, Uni­unea noastră are azi trei galerii de artă, şi fiecare cu câte o pianină. La ele cântă în mici recitaluri tineri artişti pasionaţi. Aşadar, noi ne că­utăm publicul. Ştim că publicul s-a de­păr­tat de actul de cultură autentic de când a apărut internetul, şi a­tunci, organizăm expoziţii şi în spa­ţii neconvenţionale.

- Aveţi exemple mai recente de expoziţii spectaculoase la Vâlcea?

- Cum să nu! De 1 Decembrie 2018, zi de Centenar, noi am făcut o expoziţie pe un frig mare, afară, în stradă. Am pus un covor roşu pe trotuarul din faţa galeriei şi am expus sculpturi pe care le-am luminat cu fumigene în roşu, galben şi albastru. Iar în galerie, am orga­nizat un concert al Filarmonicii din Vâlcea, şi pe pereţi a fost expus Salonul Judeţean al Artiştilor. Dar am organizat şi alte evenimente aparte. În sudul judeţului, la Drăgăşani, am făcut o expoziţie numită "Vin la Arte". Atunci am deschis galerii de artă în toate casele de vinuri importante din zonă şi am lăsat acolo tablouri, să fie văzute de către cei care vizitează cramele. Şi să ştiţi că au fost mulţi turişti veniţi din străinătate, care au cum­părat lucrări din aceste galerii de artă, din ca­sele de vinuri. Vedeţi, noi ne mişcăm în­truna, încercăm să facem ceva. Cum zicea ci­neva: "La Vâlcea, la o inau­gu­rare, vine un sobor de preoţi şi unul de pictori."

- Să trag concluzia că la Vâlcea pro­vincia a dispărut?

- Vă răspund cu fapte concrete: în Vâl­cea se organizează cele mai multe tabere de artă din ţară. Există deja prestigioasa tabără de la Brezoi, iniţiată de pictoriţa Angela Tomaselli, mai este şi tabăra de la Căli­măneşti, organizată de primărie, unde eu sunt curator şi unde vin foarte mulţi artişti. Anul acesta este la a 15-a ediţie. Dar la noi sunt şi tabere în regim privat. Douăzeci de tabere a organizat numai omul de afaceri Nicolae Sofianu. Sunt tabere de sculptură şi de pictură la Brădişor, Vâlcea şi Drăgăşani. Din taberele de sculptură de la Drăgăşani au rezultat lucrări monumentale importante în marmură albă. Şi tot cu Nicolae Sofianu am organizat şi cel mai important salon de artă contemporană din România, cu aproape 500 de artişti. Aceste lucrări, dar şi cele ce vor urma vor fi adunate într-un muzeu; deja avem 1500 de nume. Deocamdată, sunt expuse o parte în "Grand Hotel Sofianu" - unul dintre hotelurile-muzeu din România. Dar şi la spitalul Sofianu. Şi totul în nişte spaţii extrem de generoase. Mai târziu, vom face şi un muzeu de artă contemporană românească.

- Până la urmă, care e secretul Vâlcei, de atrage pictorii ca un magnet, d-le Dican?

- Pe lângă peisajele noastre mirifice, poate ca unul dintre secretele culturale ale locului să fie patriotismul local, în cel mai frumos înţeles al cuvântului. Avem foarte mulţi colecţionari, oa­meni cu bani, care ne susţin tabe­rele şi expoziţiile. În acest fel, Vâlcea a devenit un centru al picturii din România.

Valentin Iacob

Sursa: arhiva electronică a revistei Formula AS, accesată în 6 febr. 2023 - http://arhiva.formula-as.ro/2019/1361/planete-culturale-30/un-centru-iradiant-al-artei-ramnicu-valcea-25054