Mihăești, 26. – Peste case de cătun ninse se aude tânguirea clopotului dela bisericuța cu turnul de șindrilă.
În vale satul de bârne străjuit de fânețe, între garduri de crengi și ulițe cenușii seamănă cu o litografie.
Culmi năprasnice de dealuri vinu drept în fața noastră, prăvălind până departe pădurea de brad parcă s’ar frânge în slăvi.
Din ceriul vânăt picură pe toată întinderea, pe miriștile pământii, pe aleele căptușite cu frunze, peste chipurile grave ale oamenilor descoperiți și îngândurați, o lumină palidă, tristă. Totdeauna să fi fost Mihăeștii un sat încremenit în plumb peste care domina ființa aspră, rigidă, a castelanului care șade acuma nemișcat și rece în racla de brad?
Înfiptă pe o culme a parcului, ctitoria roșiatică a familiei, zidită după meșteșugul bizantin, răspunde satului cu un plânset rupt din clopotnița ce se sprijină pe ziduri grele.
Mai mult decât acele cărămizi seculare, mai mult decât acele mohorâte portrete de ierarhi din trecut, sunetele clopotelor par un glas care iese din bolta veacurilor, ca să se reverse mustrător peste o lume rea și apostată.
În poartă niște gardiști cu chivăre de alamă ascultă gravi.
Pe aleea care se îndoaie în jurul mestecănilor pâlcuri urcă greu până la conac. Moșnegi cu plete pieptănane și oameni voinici cu pumnul aspru și cu veșmânturi de sărbătoare, câteva siluete urbane învinețite de frig sub melon-urile negre.
Vila albă cu pridvor de lemn și streașină de stejar afumat n-a găzduit poate niciodată atâția musafiri: solitarul care stăpânea ținutul - așa cum a stăpânit atâta amar de vreme destinele nației - nu tolera decât câțiva intimi cu care a înnodat o misterioasă înrudire. Nu se poate spune că acesta a fost adevărul, fiindcă Vintilă Brătianu a fost însărcinat cu un destin ciudat să figureze printre contemporani ca un personaj închis și sumbru, fără zâmbet, fără o pornire deschisă și amicală.
Și el n’a dezmințit niciodată ca să nu știrbească din sacrul său orgoliu de senior al destinelor românești care preferă unui adjectiv mieros jula sinceră sau ipocrită.
A fost poate un neînțeles, un nedreptățit. În clipa morții însă se înfiripează judecățile mai drepte și coboară înțelegerea mai omenească și mai calmă a vecinicelor păcate și vârtejuri legate firii noastre.
Știm că toți oamenii pot greși, sunt supuși erorii, că au toți zile de tulburare și ore de întuneric. Nu refuzăm nici celor mai mari nici celor mai buni dreptul sfânt la slăbiciunile spiritului și la șovăielile inteligenții.
Omul acesta o fi având credința într-o sacră misiune ce i-a fost hărăzită de vreme ce rămânea neclintit și tare în fața înverșunării cu care era lovit în fiecare zi.
Și nu era chiar demonul care se povestește și ca tot omul era posesorul unei psihologii. Cei care l’au cunoscut mărturisesc că sub înfățișarea sa austeră, neînduplecată, plină de mândrie și de dârzenie, știa să aibă o gingășie și o blândețe particulară; era binevoitor, avea deosebită grijă să nu supere pe nimeni.
La el în sat gospodarii nu trăiau desigur fără suspine, dar se povestește că în împrejurările mai grele, de moarte, de boală, de sărăcie alerga omul la curte unde găsea fără multă rugăminte o mână de ajutor.
Așa se înțelege de ce au avenit azi atâția țărani găsindu-și vitele înhămate la căruțele lor cu pae împinși de puterea unui devotament de necrezut.
*
Nu e fastul unei înmormântări pompoase, nu e o zi de paradă ce se închide în bubuit de tunuri și zuruit de săbii.
Nu se potrivea omului care a căzut scuturat de durere în zăpada parcului, prizonier al îndatoririlor până la ultima răsuflare. Nu se potrivea omului sobru, reținut, care ura pompa și artificiul.
Ceremonia se petrece simplu, în sfiala firii. Trupul rece nu mai șade în încăperea cu scoarțe țărănești, pe divanul lung cât peretele, sub o pătură albă, unde își dăduse ultimul spasm.
A fost așezat în sicriu, în camera de lucru, lângă biroul de nuc, încărcat cu dosare și volume cu cifre. Peste catafalc s-a întin o velință, atât. Nici decorații, nici coroane, nici o floare. Numai câteva ramuri de brad.
Totul de o simplicitate puternică. Un sfeșnic vechiu de lemn cu trei făclii de ceară galbenă. O iconiță mică de argint a fost prinsă pe piept cu o mână tremurândă de tovarășa lui de viață.
Peste trup a fost înfășurat cu un tricolor de pânză simplă, adus de gospodarii din sat. Figura ilustrului mort e de o seninătate și o liniște pe care n’a cunoscut-o în viață. Pe obrajii lui nu s’a strecurat o crispare, o cută; parcă ascultă cu ochii închiși litaniile ce le citesc la căpătâiul lui, preoții.
*
Convoiul a pornit pe alei.
Afetul de tun greu, caii în zăbrane negre, soldații tăcuți, adunarea reculeasă și cernită.
În urmă a rămas un conac pustiu...
Trupul celui care a murit în sihăstria lui parcă e dus totuși să primească ultimele onoruri, să asculte discursuri și muzici prin gări!
E elogiul postum care-l aduc, înfrățiți în fața morții, soldații pe care i-a comandat și adversarii cu care s’a vrășmășit.
În urma convoiului brazii ca niște gentilomi pudrați înclină ghirlande de omagiu…
N. Soreanu
Sursa: cotidianul național Dimineața/ Luni, 29 Decembrie 1930.
Poze (capturi de ecran) la https://www.facebook.com/bibliotecivalcene/posts/pfbid0254efWT6HTp3QhMy5k7ySM1E4xaB7sAQysjujHJPUb4HCJitFsXHEzyvZtHBgvH9vl
