N-au trecut nici două luni de la această întâlnire şi un sergent rănit, care luase parte la luptele de la Iaşi, ne-a adus ştirea că s-a spart frontul şi că ruşii înaintează vertiginos, cu un armament formidabil şi cu o putere de foc irezistibilă. Treceam acum printr-o stare de spirit foarte ciudată. Tot timpul urmărisem cu atenţie mersul războiului şi mă bucurasem de fiecare înfrângere a nemţilor. Nu mă gândeam că zdrobirea lor înseamnă şi înfrângerea noastră, pentru că nici un singur moment nu confundasem armata noastră cu armata lor şi scopurile lor cu ţelurile noastre. Mă dureau, însă, jertfele cumplite pe care eram siliţi să le facem şi pierderea în fiecare zi a atâtor bravi ostaşi de-ai noştri, într-un război care ne măcina pe încetul toate puterile şi ne expunea la cele mai grave urmări. Cu cât trecea timpul, cu atât creşteau pericolele care ne ameninţau. Deşi părea un paradox, era poate preferabil să se producă cât mai curând o grabnică înfrângere, o catastrofă chiar, ca să scăpăm de fiara nemţească ce ni se suise în spinare.
Nemţii erau aroganţi şi ne priveau cu dispreţ. Ne tratau ca pe slugile lor, ca pe un cal bun de călărie, care să-i scoată din nevoi. Niciodată nu ne-au iubit şi permanent s-au pus de-a curmezişul năzuinţelor noastre. Nu-i interesa[u] decât beneficiile cât mai mari pe care să le scoată din legăturile economice cu ţara noastră, pe care se obişnuiseră să o privească ca pe o viitoare colonie a lor. În realizarea planurilor lor de aservire economică şi apoi de dominaţie politică, urmau să se servescă în primul rând de conaţionalii lor de la noi. Saşii din ţara noastră au fost un permanent cui al lui Pepelea, care trebuia să le servească drept prilej de amestec şi, la timpul potrivit, să fie pionierii, în acţiunea lor de expansiune.
Nici măcar faptul că pe tronul ţării fuseseră regi din Casa de Hohenzollern nu-i făcuse să aibe faţă de neamul nostru mai multă omenie, provocând primului rege dificultăţi din cele mai mari. Pe regele Carol I îl socotiseră supus credincios, un sim plu ofiţer prusac pus de santinelă la gurile Dunării. Cu regele Ferdinand au fost aroganţi şi brutali, mergând până la insulte josnice, atunci când nu l-au putut face un instrument docil în slujba scopurilor lor. Este foarte explicabil atunci ca fiii regelui Ferdinand şi ai reginei Maria să nu fi avut nici o înclinare pentru nemţi. Tot aşa de brutal, de cinic şi lipsiţi de loialitate s-au purtat şi cu ocazia arbitrajului de la Viena.
În tot timpul războiului, urmărisem cu înfrigurare şi cu speranţă mersul operaţiunilor militare, fiindcă aveam certitudinea că sfârşitul războiului nu mai poate întârzia mult. Discutam evenimentele mai ales cu doctorul Alexandru Hozoc şi [cu] preotul Iustinian Marina, pe care-i vedeam aproape zilnic. Pe preotul Marina îl vedeam când treceam prin piaţă. De obicei, îl găseam stând în poarta bisericii „Sf. Gheorghe", al cărei preot paroh era. Era bine informat şi-mi comunica ştiri pe care i le aduceau diferiţi ziarişti din Bucureşti, cu care era în legătură. Dintre aceştia, am reţinut numele ziaristului Racoveanu, pe care îl menţiona mai des.
Marina fusese preot de ţară la Băbeni şi venise de vreo câţiva ani preot paroh la parohia "Sf. Gheorghe" din Râmnic, ocupând, în acelaşi timp, şi postul de spiritual (?) la Seminar. Îi murise soţia de puţină vreme şi acum trebuia să se ocupe singur de creşterea celor doi copii ai săi, un băiat şi o fată. Ştiam că e ţărănist şi un adversar înverşunat al nemţilor, dar nu am cunoscut niciodată legăturile sale cu partidul comunist şi n-am ştiut nimic despre activitatea pe care o desfăşoară. Îl apreciam ca pe un preot activ, energic şi foarte perseverent. Într-o împrejurare, cu puţin timp înainte, pe când ne găseam împreună cu preotul Grigore, doamna Grigore şi soţia mea, părintele Grigore mi-a spus în glumă:
- Ehe, Marina trage a mare, vrea să ajungă episcop!
Atunci, eu am observat:
- Cine pofteşte episcopat, bun lucru doreşte!
La care Puiţa, copilăroasă din fire, s-a grăbit să adauge:
- Când va ajunge părintele Marina episcop, ajung şi eu împărăteasă a Indiei!»
Imprudente cuvinte!... Niciodată nu cunoaştem destinul oamenilor şi nu putem prevedea viitorul. Este aşa de capricioasă soarta şi noi nu suntem decât jucării în mâinile ei. Ea te înalţă şi te coboară nu după logica înţelepciunii, ci după hotărârile ei tainice şi de nepătruns...»
Foto ilustrative aici.
