Despre războiul ruso-turc din anii 1828-1829, Marx, în urma unei analize temeinice a cauzei războiului relatează: „Pretextul ruşilor pentru a face război este că turcii oprimă pe sârbi, pe români, pe moldoveni, iar ţarul era apărătorul oprimaţilor”.
La 7 mai 1828, 150.000 de ruşi ocupă Moldo-Vlahia pentru că „Rusia se înduioşase de nenorocirile acestei ţări”, iar cu acest prilej, scria Marx, „niciodată n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieţi. Un jaf enorm, hoţii de-ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc. (609). Mai departe, el îşi arată compasiunea faţă de români, neputincioşi în faţa „cumplitei ocupaţii” şi a marilor distrugeri provocate de „ocrotitori”. „Au avut loc excese groaznice. Contribuţii de tot felul, în produse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri etc. Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci, care nu-şi cruţau nici bâta, nici vârful lăncii lor. Peste 30.000 de români fură smulşi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de muncă (610).
Consecinţele ocupaţiei au fost dezastruoase, moral, fizic şi material pentru români atât cât jaful şi haosul au dominat, până în anul 1835, deci, încă şase ani după terminarea războiului şi pacea de la Adrianopol (1929), timp în care ruşii, ca învingători, au dispus cum au dorit de Principatele Române.
Aroganţa şi cinismul de mare putere au mers atât de departe în dorinţa de cotropire şi extindere a imperiului ţarist, încât „Orllof, în numele ţarului, propunea sultanului să cumpere cele două provincii, oferindu-i 36.000.000 de ff. Referitor la acest aspect Marx, subliniază că a fost unul dintre cele mai nefaste momente din istoria românilor sub dominaţia „curţii otomane” şi a „curţii protectoare”, iar Principatele Române ajunseseră o adevărată marfă de târg pentru care se negocia cu sume derizorii.
Interesant este că Marx, printr-o profundă analiză a modului cum evoluau ţările din Estul Europei, în special cele care se aflau sub dominaţia celor trei imperii ale vremii, reuşeşte să contureze, cu un realism izbitor de clar, situaţia internă a Principatelor Române, cu nelipsitele discrepanţe sociale şi anacronismul politicii marilor boieri, care, în dorinţa de a-şi menţine poziţia lor în Divan sau la alte posturi administrative, dovedeau o „linguşire” şi un „servilism” condamnabil faţă de „protectoratul ocupant Rusia”. „În palatele nobililor sau boierilor români scrie Karl Marx în manuscrisul B63 - luxul oriental se îmbină cu rafinamentul occidental. Dar masa poporului e cufundată în mizerie abjectă... Drumuri nu există aproape deloc. Şleaurile bătute, pe care, boierul, gonit de căldura vremii e tras de 6 sau 8 cai destul de repede, iarna sunt impracticabile”.
Marx, mai departe, sugerează şi cauza care a condus ca „Aceste provincii să se veştejească la umbra protecţiei ruse”: „vechile legi ale Principatelor, în multe privinţe sunt imperfecte; o mare parte a populaţiei rămâne într-o stare de şerbie absolută; boierul, în procesele cu un străin (şerb, supus etc.), e mai presus de lege; tribunalele sunt deschise unei corupţii pe scară mare... (611).
„O parte influentă, deşi moderată, a nobilimii, dorea de mult să îndrepte aceste rele“ (612). Influenţa predominantă a Rusiei, pe de altă parte, a lucrat intens pentru a zădărnici aceste planuri.
„A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice - scrie Marx - era egal cu a fi exclus din funcţiile publice. Servilismul faţă de interesele Rusiei era un titlu de promovare... De la domn şi până la cel mai modest funcţionar, toţi ştiau că slujba lor era la bunul plac al consulului rus...(613).
Mai târziu, după zece ani (1792), Rusia obţine printr-un „vicleşug”, un „hatişerif de la sultan” prin care avea libertatea de a se amesteca nestingherit în treburile Principatelor Române.
Prin această stipulaţie amestecul lor vine întotdeauna cu agresiunea armatei pricinuind românilor „jefuiri” fără seamăn. Cu toate acestea, în urma unui nou conflict între Rusia şi Poartă, la începutul secolului al XlX-lea, „românii...puseră mâna spontan pe arme, goniră pe turci din Bucureşti şi ieşiră apoi în întâmpinarea ruşilor, voioşi şi plini de entuziasm”. Mai departe, Marx menţionează: „Soţiile boierilor din Bucureşti dădură exemplu de multă dispoziţie şi-şi sărbătoriră vitejii lor în petreceri, la care domnea mai multă veselie decât reţinere (614). În aceeşi vreme, în timp ce românii manifestau atâta recunoştinţă oarbă, ţarul Alexandru, la întâlnirea cu Napoleon, la Tilsit, reclama teritoriul românilor. Folosind aceleaşi fraude documentare şi profitând de relaţiile apropiate dintre cei doi conducători, ţarul Alexandru se grăbeşte să-i ceară lui Napoleon anexarea Principatelor. „Napoleon îşi dă consimţământul la anexarea celor două Principate”, notează Karl Marx. Relaţiile dintre cele două mari puteri - Franţa şi Rusia - se deteriorează sfârşind printr-un război în care francezii au pierdut, după care, spre norocul românilor, anexarea celor două Principate nu s-a efectuat, iar Karl Marx precizează că „Turcia nu putea ceda ceva ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”, iar Rusia nu avea niciun drept să ia ce nu-i aparţinea (615).
În urma înfrângerii francezilor, Napoleon a fost exilat, iar ţarul Alexandru avea cuvântul hotărâtor la Congresul de la Viena (1815), la care Marx adaugă: „Tratatul din 28 mai 1812. Poarta renunţă la Basarabia... iar ruşii s-au arătat aşa cum sunt... jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile” şi „Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ură” (616).
Din cuprinsul manuscrisului reiese că Marx era bine informat din surse temeinice scrise de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu, A. Papiu Ilarian, J . A. Vaillant, A. G. Golescu şi alţi revoluţionari români aflaţi în exil după revoluţia de la 1848, iar lucrarea lui Elias Regnault, care cuprinde chintesenţa materialelor celor amintiţi şi alte informaţii din presă, a fost folosită de Mrax în articolele sale politice şi în cea mai de seamă operă a sa CAPITALUL.
Prin conţinutul cărţii „Karl Marx - însemnări despre români” se dezvăluia, pentru prima dată pentru publicul românesc politica expansionistă a imperiului ţarist şi, implicit, „răpirea Basarabiei”. Karl Marx avea dreptate când denunţa panslavismul revoluţionar care era o simplă deghizare a panslavismului moscovit de mai târziu. îndrăzneala istoricilor români, academicianul Andrei Oţetea şi prof. univ. dr. G. Zâne, de a publica un „adevăr istoric”, în anul 1964, evident, cu consimţământul tacit al conducerii ţării de atunci, a deranjat pe prietenii noştri de la răsărit, iar cartea a fost scoasă (formal) din circuitul public, ea continuând să circule şi să fie citită prin biblioteci, în universităţi, în şcoli şi de persoane fizice. Despre problema Basarabiei, istoricii vor avea voie să scrie şi să vorbească în public, oficial, abia în anul 1972, dar şi atunci, cu anumite restricţii, fară detalii, iar în loc de „răpiri teritoriale” se foloseau termeni mai evazivi ca „cedări” sau „cesiuni” teritoriale. Singura revistă de specialitate, „Anale de istorie”, a folosit în acelaşi an un cuvânt mai explicit de „rapt teritorial”. Teama de a nu supăra vecinul care ne-a făcut atâta rău în istorie, încă domina chiar şi secţia de propagandă a Partidului Comunist Român şi, de aici, o mare parte dintre istorici şi intelectuali, iar presa noastră cotidiană şi culturală nu sufla o vorbă despre acest subiect...»
Sursa:
Gheorghe Dumitrașcu/ «Adevărurile lui Karl Marx despre români», în «Oameni și fapte din Istorie», Editura Intol Press Râmnicu Vâlcea, 2021.
Integral în flip la
https://issuu.com/bibliotecivalcene/docs/adevarurile_lui_marx_despre_romani
în PDF la https://drive.google.com/file/d/1RQ762vO0q9xK4fYXvVAauG8GGIp7G2QN/view?usp=sharing
___________
607. Karl Marx, însemnări despre români (manuscrise inedite), Editura Academiei Republicii Populare Române, Buc., 1964, p. 104.
608 Ibidem, p. 104.
609 Ibidem, p. 172.
610 Ibidem, p. 173
611 Ibidem, p. 118, 170.
612 Ibidem, p. 175.
613 Ibidem.
614 Ibidem, p. 106.
615 Ibidem.
616 Ibidem, p.106.
