După ce noua legiuire şcolară a fost aprobată de Obşteasca Adunare, s-au luat măsuri pentru punerea ei în aplicare. Era însă nevoie de local, mobilier, profesori. Primele două intrau în sarcina oraşelor. Problema pregătirii şi plata profesorilor revenea Eforiei Şcoalelor. Pentru localul şi mobilierul necesar înfiinţării unei şcoli publice naţionale, Eforia Şcoalelor a alcătuit modele de clădiri şi liste de materiale necesare şi le-a trimis magistraturilor oraşelor.
În vederea pregătirii cadrelor necesare şcolilor, s-a numit o comisie care a avut sarcina alcătuirii unei programe de învăţături pentru candidaţii de profesori. Aceştia trebuiau să urmeze la Bucureşti, la Şcoala de la Sf. Sava, un curs de două luni în vederea iniţierii la învăţătura modului Lancaster”. Comisia de elaborare a programei a fost format din profesori de prestigiu: Eufrosina Poteca, Simion Marcovici, Ioan Pop, Alecu Pop, Gh. Ioanid şi alţii. Conducătorul cursului privind metoda lancasteriană a fost numit profesorul Gh. Pop20. Este interesant de menţionat că măsurile de organizare şcolară au fost luate înainte ca legiuirea privind şcolile să fie aprobată de forul legislativ al statului. Astfel, încă din toamna anului 1831, Eforia Şcoalelor anunţă, prin circulare la judeţe şi prin gazetă, deschiderea acestui curs. înainte de a se prezenta la cursul condus de profesorul Gh. Pop, cei care doreau să îmbrăţişeze cariera de profesori la şcolile judeţene, dădeau un examen din „gramatică”, „geografia politicească”, „teoria numerelor întregi şi a frângerilor” şi „catechism”. Cei selecţionaţi la acest examen urmau cursul de două luni, după care obţineau atestate şi erau repartizaţi la judeţe spre a organiza şcoli naţionale21.
Cursurile de pregătire nu aveau aceeaşi durată pentru toţi candidaţii de profesori. Cei care dovedeau o aleasă pregătire erau numiţi îndată după examen, fară a mai urma cursul normal, care consta într-o oarecare pregătire şi practică pedagogică efectuată pe lângă Şcoala de la Sf. Sava. Cu foştii elevi de la Colegiul Sf. Sava, cu profesorii vestiţi ai acestei şcoli, pregătirea profesorilor organizatori de şcoli naţionale a fost rezolvată cu uşurinţă. Cea mai grea problemă a constituit-o localul unde avea să se defaşoare învăţătura la reşedinţa judeţului. Dându-şi seama de însemnătatea ei şi spre a stimula orăşenii să pornească la construirea unui local propriu, Eforia Şcoalelor trimitea profesori numai acolo unde erau pregătite condiţiile necesare începerii cursurilor, în primul rând un local corespunzător pentru şcoală.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN RÂMNIC LA ÎNCEPUT DE SECOL (1800-1831)
Informaţii documentare cu privire la învăţământul din acest oraş, începând cu secolul al XlX-lea, ca de altfel despre cele mai multe şcoli din ţară, sunt puţine şi nu totdeauna prezintă date concludente. Evenimentele interne şi externe care s-au petrecut la început de secol, între care războaiele care au avut loc, numeroasele boli care au bântuit în ţară (ciuma, holera), Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, unele răbufniri sociale etc., sunt factorii care au contribuit, în această perioadă, la o instabilitate în mersul economic, social şi politic al ţării.
În aceste împrejurări, un eveniment de seamă, petrecut în istoria învăţământului românesc, care s-a reflectat ulterior în întreaga viaţă culturală şi spirituală a Ţării Româneşti, l-a constituit înfiinţarea Şcolii superioare în limba română, sub conducerea cărturarului Gh. Lazăr. Tot în aceşti ani, şi-au continuat activitatea, din secolul anterior, Academia grecească de la Sf. Sava, şcolile româneşti de la Sf. Gheorghe Vechi şi de la Colţea, din Bucureşti. O continuitate a existat şi în activitatea unor şcoli de prestigiu din Piteşti, Câmpulung, Târgovişte, Slatina, Craiova, Ploieşti, cât şi la şcoala din Râmnicu-Vâlcea. Tot în oraşul de sub poalele Capelei a continuat să funcţioneze Şcoala grecească şi românească, cunoscută prin rolul avut, la „împărtăşire cu slovele cărţif\încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea22.
La început de secol, Şcoala grecească începe să dea semne de oboseală în faţa marilor transformări economico-sociale şi politice, iar problemele şi metodele ei de „castă” încep să fie părăsite. Treptat locul ei este luat de şcoala românească naţională, promovată în Bucureşti de Gh. Lazăr, iar mai târziu, în provincie, de foştii elevi ai acestui mare dascăl.
Existenţa Şcolii greceşti în Râmnic este dovedită de un document din 6 ianuarie 1803, din care rezultă că în bugetul şcolilor din oraş era prevăzut să fie plătit un „dascăl românesc” cu 60 de taleri, procedeu întâlnit şi la şcolile din celelalte judeţe din Oltenia23. Acelaşi document prevede şi plata unui dascăl grec, cu 240 de taleri pe an. Observăm că în ceea ce priveşte salariul acordat dascălilor din acea vreme, continuă să se păstreze inechitatea între suma rezervată celui elinesc şi aceea acordată dascălului român, retribuit cu a patra parte din cât obţinea cel de limba greacă. Cu cei doi dascăli a continuat să funcţioneze şcoala şi în al doilea deceniu al secolului al XlX-lea, iar plata acestora se facea din veniturile realizate de Episcopia Râmnicului.
În urma unei rezoluţii domneşti din anul 1813, cheltuielile pentru întreţinerea şcolii şi plata dascălilor întră în obligaţiile statului şi se distribuie din bugetul şcolilor. într-un document, din 25 aprilie 1815, se menţionează că „toţi boiernaşii şi toată obştia oraşului Râmnicu Vâlcea” au arătat că acest oraş „dintru început a avut şcoală” la Episcopie, cu „dascăli procopsiţi”, iar în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti au avut şi „doftor” plătit cu 50 de taleri pe lună. În acelaşi document, orăşenii Râmnicului cereau ca dascălul român şi medicul oraşului să fie plătiţi în continuare din bugetul şcolilor, aşa cum s-a petrecut şi mai înainte de 1813. În urma unei petiţii a orăşenilor către domnitor, prin care solicitau să fie plătiţi atât dascălii şcolii cât şi medicul oraşului pentru activităţile desfăşurate, reprezentanţii Eforiei, care au cercetat la 25 aprilie 1815 doleanţele orăşenilor, încunoştinţau pe domn că plata celor doi slujbaşi va fi făcută de Episcopie. În acelaşi document se preciza că, tot din veniturile Episcopiei, vor fi plătite şi şcolile din celelalte oraşe aflate în zona eparhiei. Acelaşi document arăta că şcoala din oraş este de foarte mare „trebuinţă’ pentru „binele norodului” şi al eparhiei, „pentru învăţătura şi procopseala celor săraci şi lipsiţi, care au râvnă la învăţătură’. De fapt, şcoala era frecventată mai mult de fii „boierilor orăşeni” şi mai puţin în ,,folosul obştef\O altă dovadă că şcoala din Râmnic funcţiona în mod normal, ni-1 oferă un alt document, din 181624, în care în bugetul urbei se menţionează că salariul celor doi „dascăli româneşti” - deci, apăruse al doilea post de dascăl român - se mărise de la 60 la 100 de taleri. De asemenea, din hrisovul lui Ioan Gh. Caragea, rezultă că, în decembrie 181725, celor doi dascăli li se mărise leafa la 250 taleri pe an. Se constată că, din anul 1816, dascălul elinesc este înlocuit cu un nou dascăl român, iar în şcoală toată învăţătura de carte se preda în româneşte.
Pentru buna organizare a Şcolii din Râmnic, ocârmuirea locală a numit şi doi epitropi dintre cei mai de „ispravă” locuitori ai oraşului, recrutaţi din rândul părinţilor elevilor şcolii. Totodată, dascălul şcolii era dator ca, la fiecare semestru, să înainteze Eforiei Şcoalelor de la Bucureşti catalogul cu numele elevilor şcolii oraşului, iscălit de el şi de epitropii şcolii. La şcoală se ţinea evidenţă de mersul învăţăturilor ucenicilor, iar periodic trebuia să se întocmească o dare de seamă asupra gradului de învăţătură, dare de seamă ce se trimitea forurilor superioare de la Bucureşti. După terminarea învăţăturilor de la Şcoala din Râmnic, „ucenicii” puteau să urmeze la Bucureşti „şi alte învăţături”, cu condiţia să aducă „mărturii scrise” de la dascălul şi epitropii şcolii din Râmnic în care să se arate „izbutirea şi buna petrecere a lor”.în urma rezoluţiei domneşti din 1817, Şcoala din Râmnic cunoaşte o bună organizare, cu dascăl plătit, de astădată din bugetul strâns de orăşeni după starea fiecăruia, cu 250 de taleri. Grija şcolii era dată în seama clucerului Constantin Socoteanu, om de frunte al oraşului, cu ştiinţă de carte, iar după moartea acestuia, au continuat să aibă aceeaşi grijă de învăţământul din oraş, stolnicul Iancu Lahovari şi serdarul Nicu Vlădescu, care au adus la şcoală pe profesorul Hristodul în locul lui Hagi Anastasiu. Atât Iancu Lahovari cât şi Nicu Vlădescu controlau permanent şcoala pentru a se informa de munca depusă de profesor, cât şi de pregătirea elevilor. Inspecţiile celor doi „epitropi” aveau drept scop ca lecţiile predate să facă şi „rod de procopseală şi luminare”în rândul elevilor. De asemenea ei trebuia să strângă bani de la donatori şi să achite la timp salariul profesorului26.
O altă mărturie cu privire la existenţa Şcolii din Râmnic o aflăm în anul 182527 dintr-o rezoluţie a domnitorului Dimitrie Ghica, pusă pe anaforaua boierilor efori pentru organizarea şcolilor din judeţ. Din acest document constatăm că, la şcoala din Râmnicu-Vâlcea, funcţiona un dascăl de cântări şi un alt dascăl grămătic, plătiţi cu câte 600 taleri pe an. Şcoala funcţiona în condiţii corespunzătoare şi în anul 183028, cu un nou dascăl, numit Costache şi plătit cu 450 taleri pe an.
În Râmnicu-Vâlcea a continuat tradiţia privind învăţământul autohton, pornind de la şcoala românească propusă de episcopul Damaschin, cu un secol în urmă, iar între timp a îmbrăcat haină grecească, fanariotă, apoi a reapărut, începând cu secolul al XlX-lea, şcoala românească care se va extinde în forme noi pe tot cuprinsul judeţului.
Şcoala Naţională din Râmnicu-Vâlcea în anii 1832-1848
Localul şi mobilierul şcolii. Potrivit forurilor centrale, în anul 1831, şcoala devine instituţie de stat, Şcoala de la Râmnicu-Vâlcea devine publică sau naţională, iar şcolile particulare vor fi trecute şi ele sub supravegherea statului. În urma hotărârilor luate de Sfatul orăşenesc, cursurile Şcolii din Râmnic se vor deschide, în premieră, la 7 martie 183229, în casa profesorului Dimitrie Serghiad, în acelaşi local unde mai înainte el ţinuse o şcoală particulară. La 23 septembrie 1831, Sfatul oraşului hotărăşte ca şcoala să funcţioneze la Episcopie, unde erau „îndestule odăi” şi unde „din vechime” a fost şcoală30.
Preocupări pentru a se clădi o şcoală proprie, de zid, existau încă din martie 1833 când, profesorul şcolii publice, Dimitrie Serghiad scrie că a ţinut examen public tocmai spre „a se îndupleca publicul pentru zidirea unei şcoli. În toamna aceluiaşi an, Ocârmuirea raporta că, după venirea în acest oraş a revizorului M. Nicorescu, s-au strâns bani de la orăşeni (boieri şi negustori) şi s-a hotărât a se construi un local pentru şcoală31.
Tot din mărturiile lui D. Serghiad rezultă că şcoala funcţiona într-o clădire „foarte proastă şi dărăpănată',iar „copiii năvălind droaie”, clasele de la Episcopie au devenit necorespunzătoare şi s-a hotărât ca şcoala să se mute în casele lui Ghiţă Vlădescu, situate în centrul oraşului. Localul acesta era mare, cu două etaje şi 13 camere. În decembrie 1833, se scria că sala de predare de la casele lui Ghiţă Vlădescu este atât de mare, încât pot încăpea 300 de elevi. Era luminoasă, pardosită cu scânduri, călduroasă şi aşezată în mijlocul oraşului32. După scurt timp, apar discuţii între personalul şcolii şi Gh. Vlădescu, iar cursurile elevilor se vor muta într-o nouă clădire închiriată la Hanul lui Papastrate (33).
În iulie 1835, Eforia Şcoalelor a hotărât închiderea şcolii pentru că orăşenii n-au preţuit „ostenelile profesorului' pentru construirea de şcoală proprie, iar Dimitrie Serghiad a fost transferat la Giurgiu. În locul lui, la Râmnic, a fost numit Toma Serghiad. Şcoala s-a redeschis curând, în septembrie 1835, funcţionând tot în Hanul lui Papastate, un local murdar şi „plin de insecte”. Tot în 1835, a început şi construcţia localului de şcoală, construcţie ce s-a terminat în 1843 şi până la această dată cursurile s-au ţinut în Hanul Papastrate, un local cu totul necorespunzător, o „încăpere ticăloasă', cum zicea Toma Serghiad, la un loc cu cârciuma, unde elevii auzeau tot felul de vorbe „urăcioase” ce le „strica moralitatea”34.
Terminată în anul 1843, şcoala a ars peste numai patru ani. Un foc aprins la casa slugerului Stanciu Căpăţâneanu, la 7 aprilie 1847, din cauza vântului, în zece minute a aprins 56 de case între care şi şcoala oraşului. Nu s-a putut salva nimic, nici din şcoală, nici din bibliotecă, după cum menţionează profesorul şcolii, Costache Codreanu35. După incendiul din 7 aprilie 1847, cursurile şcolare s-au mutat în casele Sultanei Obretin Dima36. O clădire veche cu camere joase şi neluminoase. Profesorul întâmpină multe greutăţi cu privire la condiţiile necorespunzătoare pentru învăţătură, la care se adaugă şi aceea a atitudinii locuitorilor oraşului care se arată „nesimţitori la instrucţia publică”31. Până la repararea a ceea ce mai rămăsese din şcoala arsă, cursurile se vor desfăşură într-o „odaie şi o săli ţa” oferite gratis de pitarul Panaiotache Copcea, procurorul judeţului38.
În urma evenimentelor din anul 1848, la 20 noiembrie 1848, şcoala s-a închis, iar profesorul Costache Codreanu a fost arestat pentru participare la revoluţie.
În anul 1850, clădirea şcolii se aşază pe vechile ziduri ale celei arse deoarece se constată că zidurile sunt bune şi rezistente39. Cât priveşte mobilierul şcolar, acesta, iniţial era insuficient pentru numărul de elevi înscrişi, însă pe parcurs, cu sprijinul conducerii oraşului, s-a îmbunătăţit devenind suficient pentru desfăşurarea cursurilor. Mobilierul şcolii era format din bănci, semicercuri, un dulap pentru biblioteca şcolii, unde se ţineau şi cărţile didactice pentru elevi şi învăţători, catedra, tablele de tinichea etc. De la început, în inventarul şcolii s-au prevăzut zece bănci, conform planului de funcţionare a şcolii, câte 14 elevi la o bancă şi 15 semicercuri care cuprindeau câte 9-10 elevi la un singur semicerc. într-un raport trimis de Eforia Şcoalelor, în decembrie 1837, se constată că profesorul menţiona pentru şcoală că are 8 bănci şi 10 semicercuri. Totodată, mai subliniază că la un semicerc încap şapte elevi, conform instrucţiunilor primite. De îngrijirea mobilierului răspundea profesorul şcolii40.
Populația şcolară. Şcoala naţională din Râmnicu Vâlcea şi-a început cursurile la 7 martie 1832 cu 48 de elevi. Numărul elevilor a sporit an de an, astfel că, până la sfârşitul lui 1832, a ajuns la 60 şi va continua să crească datorită entuziasmului orăşenilor pentru educarea copiilor lor. Tot atunci, profesorul Dimitrie Steriade raporta Eforiei că orăşenii au primit cu multă încredere hotărârea de a se deschide şi la Râmnicu- Vâlcea şcoală naţională. „O bucurie nespusă se vede zugrăvită (mai ales) pe faţa văduvelor pentru acest folos public”, scrie el. „Toţi într-o glăsuire - notează profesorul în continuare - urează fericire nobililor patrioţi care, înfocaţi de această râvnă, depun osteneli spre deşteptarea naţiei”41. O evoluţie pozitivă a populaţiei şcolare se poate constata între anii 1833 şi 1847, când numărul celor înscrişi la şcoală va fi în continuă creştere, astfel: în anul 1833, şcoala era frecventată de 102 elevi (în clasa 1-51, clasa a Il-a - 43; clasa a IlI-a - 8). În anul următor, şcoala era frecventată de 116 elevi: 96 băieţi şi 20 de fete, 78 din oraş şi 38 de la sate. În următorii ani întâlnim la şcoală 96 elevi - în 1837; 160 - în 1845 şi 150 - în 184742.
După Unirea Principatelor Române, mai precis în anul şcolar 1861/1862, şcoala număra 400 de elevi, fiind considerată de forurile superioare ca una dintre cele mai frecventate dintre şcolile naţionale din România43. Interesant este că aproape 60% din elevii şcolii, în anul 1834, aparţineau păturilor de jos ale populaţiei, fiind în special fii de oameni nevoiaşi de la sate. Din cei 116 elevi ai şcolii, în 1834, un număr de 38, aproape 30%, erau fii de ţărani44.
Cât priveşte vârsta elevilor, aceasta era diferită, chiar în aceeaşi clasă. De pildă, în clasa I se găseau şcolari frecvenţi de 6-7 ani, dar şi de 10 ani sau 11 ani; în clasa a Il-a, cei mai mulţi erau de 8 şi 9 ani, dar aveau colegi de 6, 7, 12 sau 15 ani; în clasa a IlI-a se găseau copii cu vârste între 9 şi 14 ani; în clasa a IV-a aveau vârste între 9 şi 14 ani, iar în clasa a V-a, între 12 şi 17 ani45. Existau elevi care, deşi intraseră în şcoală în 1833, abia ajunseseră în clasa a Il-a în anul 1837. Aceştia aveau atunci doar 8 ani şi erau „neînaintaţi” din cauza „vârstei şi memoriei”. De altfel, aceşti copii fuseseră daţi la şcoală de la vârsta de 4 ani46. Din documentele şcolare, rezultă că la Râmnicu-Vâlcea o parte dintre părinţi trimiteau copiii la şcoală de la o vârstă destul de mică pentru a „scăpa” de ei şi a se ocupa, cu „înlesnire”, de treburile gospodăreşti. Profesorul Dimitrie Serghiad, în raportul său din 11 octombrie 1835 către Eforie, scria între altele, că locuitorii din oraş caută să-şi dea copiii la şcoală „îndată după înţărcatul de ţâţă, sub cuvânt de a-şi afla dumnealor liniştea în casă, ce fireşte o tulbură asemenea prunci". El arată că în asemenea situaţii, cu astfel de copii, are necazuri în desfăşurarea muncii sale la clasă. În finalul raportului său, profesorul precizează: „eu mă socotesc nu şi dădaca oraşului” şi ca atare roagă Eforia şcoalelor să-i trimită „o poruncă’ privitoare la vârsta la care trebuie să fie primiţi copiii la şcoală.
Dintr-un raport al profesorului D. Serghiad, constatăm că, în anul 1833, Petrache Poenaru, directorul şcolilor naţionale din acea vreme, a vizitat şcoala din Râmnicu-Vâlcea, spre bucuria orăşenilor, a părinţilor elevilor precum şi a Ocârmuirii locale. La acea dată, şcoala era frecventată de 102 elevi, iar din punct de vedere social, 67% dintre elevi erau fii de preoţi, negustori şi dregători, 11% fii de meseriaşi, 4% fii de muncitori de la ocnă, 7% fii de boieri, boiernaşi şi 1% fii de plugari. Un număr de 73 dintre copii erau fii de orăşeni, iar 38 proveneau de la sat, din familiile mai înstărite47. La acea vreme, învăţau laolaltă fiii de boieri, negustori, meşteşugari cu fiii de ţărani. În anii următori, aflăm că fiii de ţărani erau folosiţi pentru diferite servicii la şcoala naţională, ei cărau lemne, faceau focul, măturau clasa şi întreţineau curăţenia în şcoală. Unele documente ne confirmă starea aspră de sărăcie în care se aflau unii elevi ai şcolii, încât părinţii lor îşi organizau munca din cerşit”, după cum raporta profesorul şcolii48. Mărturiile documentare scot în evidenţă că, datorită sărăciei materiale a părinţilor copiilor de la sate, numărul acelor copii „sărmani", care vor mai frecventa şcoala va scade continuu, mulţi dintre ei fiind îndepărtaţi din lipsă de locuri, mai ales că fiii de boieri şi negustori vor începe să frecventeze în număr tot mai mare cursurile. Acest aspect este confirmat şi dintr-un raport, din 26 mai 1837, al profesorului Toma Serghiad, care menţionează că din lipsă de locuri în bănci „mulţi din copiii sărmani au fost daţi înapoi”49.
Dascălii şcolii. Eforia Şcoalelor a avut în vedere ca, odată cu înfiinţarea şcolilor naţionale în capitalele de judeţe, să fie încadrate cu profesori temeinic pregătiţi la Şcoala Sf. Sava din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului erudit în „sfintele cărţi”, Ioan Heliade Rădulescu. Iniţial, la Râmnic a fost trimis Chiriţă Baldovin50, însă nu se cunosc motivele pentru care nu s-a prezentat la catedră, aşa cum s-a întâmplat şi cu un alt destoinic profesor, D. Jianu, care a preferat Câmpulung Muscel, probabil fiind din zona respectivă. Prin proces verbal încheiat la 17 februarie 1832, Eforia Şcoalelor recunoaşte destoinicia” candidatului de profesor, Dimitrie Serghiad, „întâi că are ştiinţă elementară de toate învăţăturile cerute”, apoi, că a urmat cursul normal după metoda lui Lancaster „cu desăvârşită înţelegere”. Aşadar, D. Serghiad e primul profesor care a fost „orânduit” să vină la Şcoala naţională din Râmnic, la 1 martie 1832, cu un salariu de 200 lei pe lună51. A funcţionat la această şcoală până la 13 iulie 1835 când a fost transferat, la cerere, la Giurgiu, deoarece orăşenii nu i-au dat concursul solicitat pentru construirea unei clădiri şcolare, şi nici nu au preţuit „ostenelile profesorului în această privinţă.
Noul profesor care a sosit la Râmnic, la 17 iulie 183552, pe nume Toma Serghiad (Serghiade, Serghiescu), fusese profesor la Şcoala naţională din Giurgiu şi se pare că s-a făcut un schimb de posturi între cei doi profesori. De la început, profesorul Toma Serghiad s-a remarcat ca un bun gospodar al şcolii şi un bun profesionist, dovada cea mai concludentă fiind realizările şcolare ale elevilor. El a depus o activitate consistentă, aplicând pedagogia modernă la pregătirea elevilor şcolii, cât şi în instruirea candidaţilor de învăţători de la sate, după anul 1838. Aflăm din Jurnalul Eforiei Şcoalelor că, în luna octombrie 1844, era deja mutat, la cerere, la şcoala din Piteşti, iar în locul său, la 12 octombrie 1844, se specifică numirea ca profesor la Râmnicu-Vâlcea a lui Costache Codreanu, originar din comuna Mateeşti-Vâlcea53. Din anul 1847, Şcoala naţională din Râmnicu-Vâlcea va fi încadrată cu doi profesori de prestigiu: alături de Costache Codreanu, va funcţiona la această şcoală şi Ioan Râureanu54.
În general, profesorii care funcţionau la şcolile naţionale de la judeţe erau obligaţi, prin Regulamentul şcoalelor, să cunoască temeinic numai învăţăturile prevăzute care se predau în şcolile începătoare, adică, în primele patru clase elementare. În obligaţia lor se prevedea să cunoască şi să pună în practică metodul lancasterian. De aceea, erau organizate cursuri de pregătire la Colegiul Sf. Sava, care durau două luni, iar în timpul pregătirii lor la Bucureşti primeau câte 100 lei pe lună. În urma examenului, candidaţii urmau cele două luni de pregătire practică, pentru a-şi însuşii metoda învăţăturii lancasteriene. La examen, ei erau chestionaţi din: „gramatică”, „geografia politicească” (adică împărţirea planetei în state, oraşele mai importante ale ţărilor, „religia şi stăpânirea” fiecărei ţări, munţii, mările, râurile mai importante), „teoria numerelor întregi şi a frângerilor” şi „catehism”55. Materiile prevăzute în programa şcolară erau parcurse meticulos timp de trei luni. Spre a se deprinde mai bine cu metoda lancasteriană, ei făceau un fel de aplicaţii la o şcoală unde asistau pentru a învăţa şi metoda didactică la clasele I şi a Il-a şi unde puneau în practică cele învăţate. În urma pregătirii de la Sf. Sava, fiecare candidat primea un atestat şi putea fi încadrat ca „supleant de profesor”. La Vâlcea, după cum s-a menţionat, supleant, adică suplinitor de profesor a fost numit Dimitrie Serghiad.
În regulamentul şcolar elaborat de Eforie se precizau şi îndatoririle profesorului. Din moment ce ajungea la şcoală, el trebuia să aibă o listă cu toţi copiii de vârstă şcolară, catalogul cu toţi copiii care frecventau şcoala, orarul şcolii, un tabel cu evidenţa copiilor săraci, dare de seamă asupra examenelor în care se cerea să fie menţionate purtarea şi silinţa la învăţătură a tuturor şcolarilor. El trebuia să fie prezent la şcoală la ora fixată şi să nu permită niciunui elev să părăsească ora de curs, să asigure în clasă ordine şi linişte, să facă zilnic apelul elevilor. Profesorul trebuia să predea lecţii la trei clase, câte şapte ore pe zi. Tot în îndatoririle lui intrau şi problemele administrative şi de corespondenţă a şcolii cu Ocârmuirea, cu Subocârmuirea din judeţ, cu magistratul oraşului Râmnic, cu proprietarii, cu satele şi candidaţii de învăţători şi asigura vânzarea cărţilor didactice precum şi a celor literare. Regulamentul mai prevedea ca, înainte de începerea lecţiilor, dimineaţa, copiii să rostească în cor rugăciunile dimineţii, după dictarea învăţătorului, iar în activitatea zilnică se mai rostea, în cor, la prânz, tabla lui Pitagora, iar după amiază se rosteau rugăciunile
de seară56.
Profesorul ţinea şi o evidenţă clară cu privire la gradul de învăţătură zilnic al elevilor, iar în acelaşi catalog facea unele observaţii cu privire la purtarea şcolarilor. Cei care lipseau de la biserică sau spuneau vorbe urâte erau pedepsiţi, fiind puşi în genunchi în clasă sau ţinuţi câteva ore în arest tot la şcoală. Cei care aveau o conduită corectă erau recompensaţi cu calificativul „eminenţă mare”. Referitor la volumul mare de servicii ce trebuia să le îndeplinească, profesorul Costache Codreanu raporta Eforiei, în octombrie 1847, că lucrează în mod obişnuit câte 4 ore pe zi pentru clasele I şi a Il-a, 3 ore pentru clasa a IlI-a şi 3 ore pentru candidaţii de învăţători. Cât priveşte corespondenţa ce trebuie s-o poarte zilnic, amintea că în şcoală „intră
câte 3-400 de hârtii şi ies 500 în fiecare an”51.
_____________________
19. I. Popescu-Teiuşan, Legislaţie şcolară feudală în Ţările Române, în Contribuţii la istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1970, p. 70.
20.Ibidem, p. 71.
21. V. A. Urechia, Istoria românilor, V, 1892, p. 186.
22. Comeliu Tamaş, Şcoala grecească de la Sfânta Episcopie a Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6/1971, p. 410.
23. Comeliu Tamaş, Vasile Burdoază, Şcoala cu ceas, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1998, p. 15.
24. V. A. Urechia, Op. cit„p. 182; N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit„p. 184.
25. Gh. Pâmuţă, Din istoricul culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX), în „Buridava - Studii şi materiale”, Râmnicu Vâlcea, 1976, p. 173.
26. Comeliu Tamaş, Şcoala grecească... ”, Op. cit., p. 411.
27. N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit., p. 184; Comeliu Tamaş, V. Burdoază, Op. cit., p. 19.
28. V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, voi. I, p. 238.
29. S.J.V.A.N., fond Primăria oraşului Râmnicu-Vâlcea, dos. 2/183, f. 15; vezi Comeliu Tamaş, V. Burdoază, Op. cit., p. 23.
30. Gh. Pârnuţă, Op. cit., p. 174; N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit., p. 214.
31. Comeliu Tamaş, V. Burdoază, Op. cit., p. 25.
32 Comeliu Tamaş, V. Burdoază, Op. cit„ p. 26.
33. Gh. Pâmuţă, Op. cit„ p. 175.
34. Arhivele Centrale Bucureşti, fond M.C.I.P., dos. 4140/1831, f. 441; Gh. Pâmuţă, Op. cit„ p. 176.
35. Ibidem, dos. 1297/1847, f. 75; C. Tamaş, V. Burdoază, Op. cit„ p. 31.
36. S.J.V.A.N., fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 14/1847, f. 69.
37. N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit., p.
38. Arhivele Centrale Bucureşti, fond M.C.I.P., dos. 1297/1847, f. 117.
39. C. Tamaş, V. Burdoază, Op. cit., p. 31.
40. Gh. Pâmuţă, Op. cit., p. 177.
41. Arhivele Centrale Bucureşti, fond M.C.I.P., dos. 4140/1831, f. 39 şi 155
42. Ibidem, dos. 1747/1845, f. 1; vezi: N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit., p. 227.
43. Ibidem, dos. 1297/1847, f. 178.
44. Ibidem.
45. Ibidem, dos. 4140/1831, f. 44.
46. Ibidem, dos. 6715/1838, f. 52; vezi: N. Andrei, Gh. Pâmuţă, op. cit„ p. 228.
47. Petre Manole, Şcoala naţională la Râmnic 1832-1848, în „Studii vâlcene” nr. 2/1972, p. 162.
48. Gh. Pâmuţă, Op. cit„ p. 181; vezi: C. Tamaş, V. Burdoază, Op. cit„ p. 42.
49. Ibidem,p. 182.
50. C. Tamaş, V. Burdoază, Op. cit„p. 32.
51. Ibidem
52. N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit.,p. 215.
53. S.J.V.A.N., fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 1 19/1835, f. 33 şi 44; Gh. Pâmuţă, Op. cit.,p. 179; vezi: C. Tamaş, V. Burdoază, Op. cit.,p. 32.
54. Gh. Pâmuţă, Op cit., p. 179.
55. Ibidem,178.
56. V Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit„ p. 425.
57. N. Andrei, Gh. Pâmuţă, Op. cit„ p. 425
