Debusolaţi de istoria ce se predă în şcoli şi universităţi, tinerii resping trecutul în bloc, îşi condamnă prin neştiinţă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. În astfel de condiţii, se scrie tot mai puţin despre marele patriot Nicolae Bălcescu care a pus bazele edificiului istoriografiei româneşti, iar demersurile sale în această direcţie sunt la nivelul celor mai dotaţi istorici ai vremii sale. O dovadă certă este şi recunoaşterea cunoştinţelor sale enciclopedice – în domeniul istoriei – pe care le aduce ca un preţios omagiu renumitului istoric francez, Jules Michelet, pe care, în anul 1854, îl caracteriza astfel: „Era un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit practic foarte net, foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi, fără îndoială, unul dintre cei mai înţelepţi ai săi.” (326)
Pe bună dreptate, renumitul istoric, academicianul Dan Berindei îl consideră ca un „apostol al naţiunii” care reprezintă „un model” de vieţuire şi comportament care s-a dăruit şi a slujit cu abnegaţie poporul, contribuind ca nimeni altul la construcţia statului naţional şi modern român. (327) Viaţa, activitatea şi opera lui Nicolae Bălcescu reprezintă un simbol al generaţiei de la 1848, fiind cel mai de seamă ideolog al Revoluţiei paşoptiste şi unul dintre promotorii fermi ai idealului unităţii naţionale a românilor. Toate încercările de minimalizare sau bagatelizare din ultima vreme, datorită ignoranţei sau relei-voinţe, sunt sortite eşecului, deoarece opera sa plină de clarviziune şi rară putere de a discerne cursul trecutului rămâne nemuritoare prin actualitatea ei.
Ca ideolog al revoluţiei române paşoptiste, el a acordat o deosebită importanţă istoriei, care – în concepţia lui – nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc pentru afirmarea unor nobile idealuri. Totodată, Nicolae Bălcescu s-a servit de istorie pornind de la profundele reflecţii asupra trecutului pentru a orienta pe contemporanii săi în problemele prezentului. Marele nostru patriot a fost încrezător în viitorul ţării şi a apelat la istorie ca la o „carte de mărturie a veacurilor”, a cărei înţelegere oferea suport moral pentru a întreprinde acţiuni îndrăzneţe ce permiteau întrezărirea viitorului.
Prin scrierile sale, a făcut din figura lui Mihai Viteazul subiectul central al activităţii istoriografice, pentru că eroul de la Călugăreni simboliza rezistenţa românească împotriva agresiunii străine şi era întruchiparea ideii, scumpă generaţiei paşoptiste, de unire a celor trei ţări româneşti. El considera că Unirea, care era „în toate inimile”, trebuia bine pregătită, iar poporul trebuia luminat şi înarmat cu experienţa şi învăţămintele din luptele trecute, în vederea unei insurecţii generale. În concepţia sa, succesul revoluţiei democratice, care avea să asigure unirea românilor, trebuia să se realizeze nu „prin sabie”, aşa cum o înfăptuise Mihai Viteazul, şi care n-a durat, ci să fie o „unire morală”, „veşnică”, a cărei trebuinţă tot românul s-o simtă şi s-o dorească. Lucrarea „Românii subt Mihai-Voievod Viteazul” (328) este o confirmare a concepţiei înaintate a autorului despre istorie şi societate şi reafirmarea gândirii sale despre raportul dintre factorul popor, ca făuritor al istoriei, şi personalitatea istorică, precizând cu exemple definitorii, rolul personalităţii în istorie. De altfel, această principală lucrare a sa asupra trecutului românilor, căreia autorul îi închină ultimele clipe ale vieţii sale, poartă în pagini imaginea viitorului stat naţional unitar român, prin care autorul lasă generaţiilor viitoare un testament cu inestimabile îndemnuri la patriotism şi unitate naţională.
În acest sens, este interesant faptul că, în perioada revoluţiei, Nicolae Bălcescu revitalizează problema autonomiei principatelor Române, a drepturilor noastre naţionale şi a fundamentării lor istorice prin „capitulaţii”. El pune în atenţia diplomaţiei europene, pe o poziţie nouă, problema statutului internaţional al Principatelor, confirmat prin vechile „capitulaţii” (documente, tratate, hatişerifuri), care au servit ca temei de drept la fundamentarea programului revoluţiei şi combaterea, de pe poziţiile dreptului internaţional, a intervenţiei turceşti şi ţariste în Principate. Chiar Karl Marx, în lucrarea „Însemnări despre români”, subliniază că aceste „vechi tratate”, existente încă de pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, la care au apelat şi alţi domnitori invocându-le periodic, constituiau baza relaţiilor dintre Principate şi Poartă, confirmate şi de sultanii următori şi recunoscute ca fiind valide şi în vigoare, de către guvernul rus. (329) Este evident că, pentru Nicolae Bălcescu, capitulaţiile serveau, mai întâi, la asigurarea unui statut juridic al principatelor, respingând orice pretenţii exagerate de suzeranitate sau protecţie din partea Imperiului Otoman sau a Rusiei. Apoi, ele serveau ca un exemplu al trecutului cu mari izbânzi ale poporului român şi constituiau o mândrie naţională pentru existenţa unui tratat obţinut în urma unor biruinţe recunoscute de o mare putere a timpului. Capitulaţiile serveau scopului principal al generaţiei de la 1848, pentru a educa reprezentanţii poporului în spiritul demnităţii şi al mândriei naţionale. Nicolae Bălcescu este primul care a înţeles pe deplin rolul capitulaţiilor în istoria poporului nostru, iar concepţia sa despre aceste vechi tratate este cea mai completă din întreaga generaţie de la 1848. (330) El a demonstrat că istoria se scrie cu un profund patriotism, cercetând cu pasiune documentele trecutului, ferindu-se de exagerări primejdioase, iar faptele trecutului trebuie să servească viitorimii pentru a sluji cauzei unităţii şi independenţei românilor.
Revoluţionarul Nicolae Bălcescu a promovat, în opera sa, cu o mare consecvenţă ideea de naţiune şi ideea de naţionalitate, susţinând de pe poziţii democratice ideea de egalitate între naţiuni; el a combătut dezbinarea între popoare şi exclusivismul naţional. „Noi trebuie să profesăm respectul naţionalităţilor şi egalitatea lor”, scria Ion Ghica, la 16 noiembrie 1850, adresându-se întregii emigraţii româneşti: „Sfânt este dreptul oricărei naţiuni, oricât de mică ar fi ea” [....]. (331) Fiind un om de acţiune şi cu încredere în popor, Nicolae Bălcescu a susţinut calea „prin noi înşine” în lupta naţională şi alianţa cu toate popoarele călăuzite de aspiraţii democratice în rezolvarea problemelor naţionale. Cu fermitate şi convingere, în repetate rânduri, a spus că „mântuirea stă în noi”, că „niciodată o naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi”, sau că „românul nu va dobândi îmbunătăţirile de care are nevoie... până atunci când, îmbărbătat, el îşi va sfărâma singur lanţurile care îl ţin legat.” (332).
Aşadar, în evoluţia procesului revoluţionar, el formulează ideea tactică de bază, rezolvarea problemei naţiunii prin popor, reuşind astfel să introducă în ideologia naţională a epocii un element nou, profund democratic. În această direcţie, el subliniază, atât prin studiul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum (1844), cât şi în alte lucrări, că secretul marilor victorii din trecut sub conducerea unor mari voievozi constă în participarea „gloatelor” la lupta pentru apărarea independenţei. În acest scop, el pledează pentru o reorganizare militară care să aibă în vedere pregătirea minimă militară a tuturor locuitorilor ţării, potrivit concepţiei pe care ulterior o vom vedea înscrisă în Proclamaţia de la Izlaz, după care orice locuitor trebuie să fie soldat gata să-şi apere patria la nevoie. De aici şi preocuparea lui Nicolae Bălcescu pentru soarta ţărănimii şi necesitatea ridicării materiale a acesteia drept condiţie indispensabilă a cointeresării ei în lupta de emancipare naţională.
Subliniind, în programul revoluţiei de la 1848, necesitatea ridicării poziţiei sociale şi materiale a „claselor de jos” drept condiţie a afirmării naţiunii române, N. Bălcescu susţinea prioritatea în abordarea emancipării şi împroprietăririi ţăranilor ca o problemă majoră a societăţii româneşti.
Prin contribuţiile sale teoretice în problema agrară, cărora le dădea un contur mai precis în cunoscuta lucrare Question économique des Principautés Danubiennes, cunoscută mai târziu şi de Karl Marx, Bălcescu rămâne un gânditor de anvergură europeană. (333)
În opera sa de gânditor social-politic, o altă idee majoră, care răspundea dezideratelor mişcării de redeşteptare naţională, se referă la prioritatea înfăptuirii unităţii naţionale în ansamblul aspiraţiilor de emancipare politică a poporului român la jumătatea secolului al XIX-lea (334). Apelul la unitate naţională, adresat contemporanilor, în Cuvântul său din 1 ianuarie 1847 (Paris), reluat mai târziu, N. Bălcescu prezintă un tablou cuprinzător asupra stării de fapt, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, în care se referă nu numai la românii din Principatele dunărene ci şi la cei din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia şi de la Sud de Dunăre. „Ţinta noastră, domnilor – afirma el – socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor [...]. Românismul este steagul nostru, supt dânsul să chemăm pe toţi românii.” (335)
Condiţia prealabilă a unităţii politice, în versiunea lui N. Bălcescu, o constituia luminarea şi emanciparea civică, edificarea unităţii morale, călirea spiritelor în vederea acestui deziderat al unităţii politice.
Conştient că înfrângerea Revoluţiei europene – şi a celei româneşti, în speţă – s-a realizat în spiritul de înţelegere, cu acordul direct sau tacit al marilor puteri, Nicolae Bălcescu a consemnat, lapidar, una dintre cele mai importante concluzii asupra Revoluţiei de la 1848. „În zadar – preciza el – veţi îngenunchia şi vă veţi ruga la porţile împăraţilor şi pe la uşile miniştrilor lor, ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata dar – îndruma el pe fiii patriei sale – a lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai aceea ce le smulg popoarele.” (336)
Bălcescu rămâne un profund vizionar, căci imaginea care i-a întreţinut dorinţa de viaţă până la ultima suflare, în ciuda unei boli nemiloase, a fost aceea a României viitoare, a statului naţional unitar, care avea să se înfăptuiască în etape, după moartea sa.
În cunoscutul eseu „Mersul revoluţiei în istoria Românilor” (Paris, 1850) el mărturiseşte crezul în cele două faze ale revoluţiei viitoare, o revoluţie a unităţii naţionale şi o revoluţie a independenţei naţionale, anticipând, de fapt, ceea ce avea să se întâmple peste timp, la 1859, la 1877, la 1918.
Prin opera sa istorică şi activitatea sa revoluţionară Nicolae Bălcescu rămâne o personalitate reprezentativă, un model al generaţiei de la 1848. Fără contribuţia sa excepţională la pregătirea ideologică a revoluţiei precum şi la desfăşurarea acesteia, progresul pentru evoluţiile ulterioare ar fi fost de neconceput.»
Apărut inițial cu titlul: Gândirea istorică și social-politică a revoluționarului Nicolae Bălcescu, în: „Forum”, Nr. 1-2 (34- 35/trim. I-II), 2015, pp.19-20.
Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ «Nicolae Bălcescu» în «Oameni și fapte din Istorie», Editura Intol Press Râmnicu Vâlcea 2021, volum lansat* în 19 aprilie a.c. la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea, cu ocazia sărbătoririi autorului la aniversarea de 84 ani - video
&&&
_______________
*(325) Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom. I, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 241-246; 280-285; 310-311, 314.
(326) Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile, Editura Enciclopedică, București, 2014, p. 262. 327 Dan Berindei, Bălcescu, Editura Historia, București, 2008.
(328) Dan Berindei, Bălcescu, Editura Historia, București, 2008, pp. 342, 354.
(329) K. Marx, 1964, p. 172.
(330) Anton Caragea, Gândind la Europa. Interferența civilizațiilor în Europa unită, Editura Minerva, 2002, p. 3.
(331) Isar Nicolae, Nicolae Bălcescu – promotor al idealului unităţii naţionale a românilor, în: „Analele Universităţii Spiru Haret”, 4/5 (2001-2002). 332 Ibidem.
(332) Ibidem.
(333) Dan Berindei, op. cit., p. 308.
(334) G. Zane, Bălcescu şi ideea de naţiune, în: “Opinia naţională”, nr. 348, 11 noiembrie 2002, p. 1.
(335) Dan Berindei, op. cit., p. 195.
(336) Bălcescu N., Opere, vol. 2, Editura G. Zane şi Elena G. Zane, București, 1982, p. 112.
