Istorie Locala

Marți, 06 Iulie 2021 12:43

Contribuții vâlcene la Revoluția de la 1848/ Tabăra de la Râureni

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Două sunt marile evenimente ale anului 1848 pe pământul vâlcean: intonarea pentru prima dată, în Parcul Zăvoi, a cântecului revoluționar „Deșteaptă-te românie”, și tabăra militară de la Râureni.
Dacă despre primul eveniment „Jurnalul de Vâlcea” a scris de mai multe ori, clarificând unele aspecte interesante, în cele ce urmează ne vom ocupa de Tabăra de la Râureni.
Tabăra militară de la Râureni reprezenta ultima încercare de apărare a revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. Tabăra a fost aşezată pe partea dreaptă a drumului spre Govora şi Ocnele Mari, în apropierea târgului Râureni. Era o poziţie strategică bine aleasă şi gândită de revoluţionarii munteni care au acordat puteri militare generalului Gheorghe Magheru pentru organizarea şi instruirea tuturor ţăranilor militari. La alegerea acestui loc au contribuit şi alte aspecte deloc neglijabile: prezenţa încă vie în memoria colectivă a faptelor oltenilor la 1821, precum şi apropierea de Transilvania de unde revoluţionarii sperau să primească ajutoare, în caz de mare primejdie. La acestea se adaugă şi faptul că, în acele timpuri, la Râmnicu-Vâlcea erau două târguri: unul la 29 august, iar celălalt la 8 septembrie. Se mai avea în vedere şi faptul că ţăranii vâlceni erau în mare parte liberi, foşti panduri şi, deci, cu un grad înalt al conştiinţei revoluţionare. Locul de adunare a soldaţilor ţărani se numea Câmpul lui Traian, pentru că aici, cu mult timp în urmă, erau staţionate unităţile militare romane, la Buridava romană, şi îşi făceau antrenamentele militare. Scopul taberei era organizarea rezistenţei armate atât împotriva turcilor cât şi împotriva ruşilor - mai cu osebire împotriva lor. Grosul participanţilor militari era constituit din ţărani provenind din judeţele Olteniei şi ostaşi. Lor li s-a adăugat şi voluntarii veniţi din judeţele Munteniei, Olt, Argeş, Muscel. Mai târziu au venit şi soldaţii din Bucureşti, sperând că se vor bate pentru cauza Revoluţiei.
 
Este interesant să semnalăm că la organizarea acestei tabere au participat şi ofiţeri francezi şi polonezi. Foarte activi în propagarea ideilor revoluţionare în lumea satelor au fost aşa-zişii „căuzaşi“ propagandişti care au reuşit, într-un termen scurt, să ridice la luptă pentru cauza revoluţiei, peste treizeci de mii de luptători. Propaganda pentru cauza revoluţiei a fost bine făcută, ceea ce iscase bănuiala revoluţionarilor de la Bucureşti cum că Gheorghe Magheru şi soldaţii săi ar dori să vină la Bucureşti pentru a prelua puterea şi a opune rezistenţă ruşilor şi turcilor - duşmanii de moarte au revoluţiei române. Buna organizare a taberei militare revoluţionare, elanul şi dorinţa de a se bate cu inamicii revoluţiei ce îi însufleţeau pe participanţi, îl faceau pe Barbu Bălcescu, care criticase tabăra, să scrie fratelui său Nicolae pentru a cere locotenenţei emiterea unui decret prin care Magheru să dobândească puteri depline. Pentru că „fără acestea nu poate omul să-şi îndeplinească misia sa” şi că Magheru va scăpa cauza noastră. Oh! De-ai vedea pe bravii săi panduri şi dorobanţi. Nu ai voi mai mult şi nu ai visa măcar că, cauza noastră poate să cadă vreodată. Daţi-i zic, numai mijloacele de a-şi îndeplini acest bărbat misia sa.” Lucru ce nu s-a întâmplat, tocmai de teamă că va veni la Bucureşti şi va prelua puterea. Magheru, împreună cu participanţii la tabără, doreau să se lupte, pentru că, depunând armele ar fi atras dispreţul lumii întregi, pe când împotrivindu-se duşmanilor revoluţiei, vom ieşi învingători şi dacă nu noi, dar urmaşii noştri, inspiraţi de luptele noastre, ne vor răzbuna, făcând să reînvie în Patrie libertatea pentru care am pierit. Era o responsabilitate asumată conştient, pentru că Magheru mai spune că „dacă orizontul politicii noastre se întunecă, e dulce să mori strigând: libertate, patrie, independenţă.” Şi acestea vor fi îndeplinite mult mai târziu.
 
Din păcate, în rândul revoluţionarilor s-au conturat două curente: unul minoritar al celor care doreau să opună rezistenţă armată şi să apere onoarea românilor, şi altul care căuta soluţii de înţelegere cu turcii, al non-violenţei. Iată cum îndemna ziarul oficial, „Pruncul român”, să fie apărată revoluţia: „Cu mâinile goale fără altă armă decât crucea şi stindardele le vom ieşi înainte cerând Constituţia sau moartea”. Românii erau conştienţi că apărarea ideilor revoluţionare nu se putea face altfel decât prin lupta armată. Aşa gândeau masele populare din Bucureşti, soldaţii din garnizoana capitalei, oltenii din tabăra de la Râureni, pentru că „fără arme, fără muniţiuni ... numai cu evanghelia în mână, revoluţia de la 1848 nu putea fi decât o posnă”. Fapt pe care îl demonstrează lupta disperată din Dealul Spirii, de la 13 septembrie 1848 a companiei de pompieri care a pornit la luptă pentru apărând onoarea lor militară, fiindcă de multă vreme nu se luptaseră ostaşii români împotriva streinilor, după cum aprecia marele istoric Nicolae Iorga.
 
După ce capitala a fost ocupată de către turci, întreaga suflare revoluţionară îşi îndrepta speranţele spre Râurenii Olteniei, ca spre un Termopile românesc. Din toate colţurile Ţării Româneşti se îndreptau spre acest loc coloane de oameni pentru a participa la apărarea ideilor Revoluţiei. Aici era menit să fie momentul cel mai înălţător în întreaga mişcare de la 1848. Toţi murmurau spusele Magherului dintr-o proclamaţie: „Eu sunt român şi ca român sunt ferice de a muri pentru ţara mea”. Din toate judeţele Olteniei veneau mulţimi de ţărani la Râureni, înarmaţi cu coase, lăncii şi topoare, pentru A salvarea Revoluţiei. In judeţele Olt, Argeş şi Muscel nu există nici o localitate care să nu-şi fi trimis fiii la Râureni. Aşa se explică faptul că, la 20 septembrie 1848, pe Câmpul lui Traian se aflau 30.000 de luptători. O mare de oameni în bună orânduială şi dornici să lupte. Alături de ei se găsea armata ţării, din care vom aminti un regiment de trupe de linie condus de Pleşoianu, o baterie de artilerie, o divizie de cavalerie, două regimente de panduri, 1.500 de dorobanţi. In drum spre Râureni se aflau şi pompierii şi soldaţii garnizoanei din Bucureşti, conduşi de Dincă Bălşanu, după memorabilele lupte din 13 septembrie şi Telega. Intr-un cuvânt, aici se afla toată Ţara, dornică să lupte împotriva turcilor şi ruşilor.
 
Şi totuşi, cum putem explica lipsa de iniţiativă a generalului Magheru în aceste momente? De ce românii nu au luptat pentru onoarea şi patria lor? Din documentele studiate, putem formula concluzia că, atunci, poporul român nu a avut conducători pe măsura evenimentelor şi pe care i-ar fi meritat. Lipsa de coerenţă în acţiune şi de experienţă a acestora a dus în final la eşecul revoluţiei, la amânarea pentru mai multă vreme a reformelor cerute. A fost o imensă greşeală să cedeze unor presiuni externe, câtă vreme aveau de partea lor o masă inimoasă, o tabără militară hotărâtă să se bată ... Magheru s-a retras peste graniţă împreună cu alţi comandanţi. Este adevărat că a intervenit consulul englez Colquhoun pentru încetarea rezistenţei, dar acesta nu dorea o confruntare a Angliei cu Rusia în acel timp. La fel procedase şi consulul Franţei, care avea de apărat interesele ţării sale.
 
Desfacerea taberei de la Râureni, în ziua de 28 septembrie 1848 a provocat o uriaşă surpriză în rândurile participanţilor, încât „Trăznetul cel mai îngrozitor nu ar fi putut produce o senzaţie mai puternică”. Întreaga mulţime militară cerea cu stăruinţă ca să-i ducă împotriva vrăjmaşilor care ameninţau să cotropească drepturile naţiei. Cum este posibil ca poporul să arate atât devotament faţă de o cauză înălţătoare, şi să fie părăsit de conducătorii lui, care fug? Nu degeaba consemna un martor ocular că „nu găsim espresiuni ca să descriem mânia dorobanţilor şi a pandurilor voluntari care erau siliţi a se risipi de la lagăr şi a se duce la casele lor unde, în mijlocul familiilor lor, îi aştepta o grozavă persecuţiune”. Ceea ce a şi urmat. Iată de ce un grup de soldaţi, la graniţa de la Câineni, a vrut să execute pe ofiţerii lor care plecau în exil împreună cu generalul Magheru, acuzându-i că şi-au încălcat „jurământul care l-au făcut de a se lupta şi de a muri pentru Patrie”.
Încă din acea vreme, faptele din tabăra de la Râureni au constituit subiecte în literatură şi istoriografie. Merită consemnate lucrările lui Dragoş Sterian („Tabăra de la Râureni“, în Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu), C. Căzănişteanu, col. M. Cucu, E Popescu (Aspecte militare ale Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească), sau romanul lui Camil Petrescu, „Un om între oameni“, unde sunt unele capitole dedicate atmosferei din tabăra revoluţionară de la Râureni.
 
Nu merită oare amintirea dorinţei românilor de atunci de a lupta pentru patria şi onoarea lor, un monument? Dar ce ar trebui să fie scris acolo despre conducătorii lor care au fugit peste graniţă, lăsându-i spre a fi căsăpiţi de străini?
 
Bibliografie: Sterian Dragoş - Tabăra de la Râureni, Studii de istorie, 1969, p. 193-226 Tamaş Comeliu - Cancelaria Taberei militare revoluţionare din Câmpul lui Traian în Studii Vâlcene, VI, 1979, p.177-184. Marcela Frântu - Revoluţia de la 1848 şi Râmnicul, 1999, Râmnicu Vâlcea.
 
ANEXĂ
„Valul de voluntari a curs spre Râureni cu mult entuziasm exprimând practic adeziunea poporului la idealurile revoluţiei şi răspunsul lui la nevoia inexorabilă de a o apăra împotriva oricărei primejdii. În tabără, Magheru a început opera de instruire, de «muştru», cu o deosebită grijă pentru disciplină. Pe lângă colaboratorii săi apropiaţi cum au fost N. Pleşoianu, Al. Cristofi, Gr. Marghiloman, Şt. Bonteş, o contribuţie de seamă şi-au adus şi câţiva ofiţeri străini, cum au fost francezii Sabatties şi Dessain ori colonelul polonez Zablocki, care au invitat şi alţi compatrioţi, specialişti în probleme de artilerie. Pentru Magheru, ca şi pentru alţi conducători, era limpede că tabăra revoluţionară va fi, într-adevăr, puternică numai atunci când fiecare «voluntir» va fi convins că luptă pentru apărarea patriei sale, în care revoluţia garantează «emanciparea completă a clăcaşilor», cu alte cuvinte, înlăturarea obligaţiilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor. Magheru cerea voluntarilor din tabără să lupte pentru revoluţie şi pentru libertate «până la o picătură de sânge». Dar ca acest sacrificiu să aibă un temei, invita guvernul provizoriu «să nu se strămute câtuşi de puţin din statornica datorie de a sprijini Constituţia în toată întregimea ei». S-au strâns la Râureni peste 10.000 voluntari şi s-ar fi putut strânge de zece ori mai mulţi. De altfel, dacă se ţine seama şi de ordinul de deplasare a unor trupe din Oltenia şi Muntenia spre Râmnicul Vâlcea, ni se pare adevărată afirmaţia lui Eliade-Rădulescu, că, la Râureni, s-au adunat cam 30.000 oameni, gata să lupte pentru patrie. Un corespondent al Gazetei de Transilvania, asistând la o manevră a unitătilor din tabără, scria emotionat: «Vărsai lacrimi văzând o putere armată română atât de mare». Chiar de la începutul ei, tabăra a suferit mult din pricina aprovizionării extrem de grele şi, mai ales, a gravei lipse de armament. Abia la 5 septembrie, guvernul provizoriu a acordat 3.000 galbeni pentru necesităţile taberei. Multe din cheltuielile de la începutul organizării s-au acoperit din donaţii benevole şi mai ales din punga generalului Magheru. Bălcescu a cerut, în repetate rânduri, să se comande arme în străinătate. Al. G. Golescu (Negru) a fost trimis peste graniţă şi cu misiunea de a dobândi «ajutor de arme». El a propus să se înfiinţeze urgent, cu ajutorul specialiştilor din Transilvania şi Serbia, «o bună fabrică de puşci». Din străinătate, acest harnic emisar al revoluţiei româneşti a obţinut promisiunea guvernului francez de a trimite românilor 5.000 puşti. Ele, însă, trebuiau să treacă prin Constantinopol şi, desigur, n-au putut ajunge niciodată. Lipsa de arme a constituit unul dintre cele mai dificile obstacole în efortul patriotic de apărare a revoluţiei. Magheru şi alţii au făcut tot ce-au putut; au adus puştile găsite la judeţe, revolverele confiscate de la reacţionari; Pleşoianu a trimis din Craiova la Râureni 420 puşti; o adresă semnată de Christian Tell vorbeşte de 20.000 «patroane» (cartuşe) expediate pentru tabăra lui Magheru. Fierarii satelor, ca pe vremurile legendarei apărări antiotomane, au meşterit în atelierele lor săbii, suliţe, lănci. Pandurii care aveau arme, oricât de vechi erau, au venit cu ele; ţăranii s-au bizuit pe uneltele lor clasice, folosite în timpul răscoalelor ca arme de temut: coasa, furca, toporul, îmblăciul. Dar toţi nădăjduiau că vor dobândi arme modeme, cu care să-şi poată valorifica entuziasmul revoluţionar. În repetate rânduri, şi cu cea mai mare insistenţă, generalul Magheru s-a adresat guvernului provizoriu şi apoi locotenenţei domneşti, lui C.A. Rosetti, lui Tell şi multor altora cu aceeaşi cerere, dramatic formulată: «Arme! Arme! Daţi-mi arme!». Dar armele nu au putut veni, n-au putut trece prin zidul reacţiunii contrarevoluţionare. Cu toate acestea, în scurta sa existenţă, , tabăra de la Râureni a produs o puternică impresie; entuziaştii o credeau instrumentul salvator al revoluţiei. La 8 septembrie, când Fuad-efendi se apropia de Bucureşti, Barbu Bălcescu scria către fratele sau Nicolae: «Frate! fiţi bravi şi aveţi curaj. Magheru va scăpa cauza noastră. Oh! de ai vedea tu tabăra sa! de ai vedea pe bravii săi panduri şi dorobanţi! Nu ai voi mai mult şi nu ai putea visa măcar că cauza noastră poată să cază vreodată».
Bibliografie: Dumitru Almaş, Tabăra de la Rîureni, în Magazin istoric, anul VII, nr.l 1(80), noiembrie 1973.
 
&&&
Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/ «Contribuții vâlcene la Revoluția de la 1848/ Tabăra de la Râureni», în «Priorități istorice vâlcene/ 610»/ Complexul de Spiritualitate Creștin-Ortodoxă „Sf. Nicolae” Câmpu Mare, 2002, p. 241-245.
____________
* https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Magheru

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Sâmbătă, 25 Septembrie 2021
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Contribuții vâlcene la Revoluția de la 1848/ Tabăra de la Râureni», în «Priorități istorice vâlcene/ 610»/ Complexul de Spiritualitate Creștin-Ortodoxă „Sf. Nicolae” Câmpu Mare, 2002, p. 241-245.
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 140 ori Ultima modificare Marți, 06 Iulie 2021 12:50
Ești aici: Home Valcea Valcea Contribuții vâlcene la Revoluția de la 1848/ Tabăra de la Râureni