La 1389 (6898) septembrie 4, se consemnează „Le-am dăruit domnia mea pentru slujbă şi satul pe Olt numit Orleşti, în locul celui pe care l-am dat şi l-am dăruit bisericii şi aceasta de ohabă, care a fost mai înainte la mănăstirea Codmeana.”
Daniile vor fi confirmate de urmaşii lui Mircea. Astfel Vlad voievod confirmă stăpânirea Orleştilor de către mănăstirea Cozia prin actul dat la 17 aprilie 1488 (6996).
Şi Radu de la Afumaţi confirmă la 11 aprilie 1523 (7031) „şi Orleşti cu vinăriciul domnesc şi boeresc”. La fel prin actul din 9 februarie 1524 (7032) „şi Măineştii cu hotar şi vinărici”.
Mihai Viteazul confirmă lui Radul, fost spătar la 27 mai 1594 (7102), părţi din satul Orleşti şi tot el în acelaşi an confirmă lui Mihalcea banul, părţi din satul Orleşti. La 25 iunie 1600 (7108), Nicolae Pătraşcu îi confirmă lui Radul clucer Buzescu, printre altele, şi „jumătate din Orleşti”. La 10 ianuarie 1610 (7118), Radul, Radu Buzescu îl aminteşte în diata sa.
5. Râmnic. Din primul act cu data de 20 mai 1388 (6896), Mircea mai dăruia ctitoriei sale şi „moara la Râmnic, pe care a dăruit-o Dan voievod şi via tot acolo, dăruită de jupan Budu, după voia părintelui domniei mele Radul voievod şi curtea pe locul Hinăteştilor, pe care a dăruit-o Tatul bisericii.”
Numele localităţii a trezit multe pasiuni lingvistice şi istorice. Unii l-au semnalat: din slavonul „răbniku”, tradus prin eleşteu, lac, iaz. (Lazăr Şăineanu).
Pentru Iorgu Iordan, numele ar veni de la sud-slavul „râba”, tradus prin peşte. Au existat şi alte explicaţii ca „Roma cea mică (D. Genilie) sau oraşul „râmnit” (T. Margot) sau romanicus, de la romani (Dicţionarul topografic şi statistic al României, 1871) sau de la Ruconiu (Constantin Grigorie - „Râmnicul Vâlcii, loc de amintiri şi recreere”, 1944).
6. Vâlcea. Numele ar proveni de la numele Lup. Mircea Eliade în lucrarea „De la Zalmoxis la Gingis-Han“ consemnează: „După Strabon, dacii se numeau mai întâi daoi”, daos era numele frigian al lupului. Numele lor etnic (al dacilor) ar deriva din iranianul dahoe, care înseamnă „lup”. Savantul mai spune că un popor care-şi trage numele de la un animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. Numele va trece în maghiară sub forma Farcaș și în slavă Vâlc, care înseamnă tot lup.
Alţi savanţi - B.P. Haşdeu şi A. Sacerdoţeanu susţineau că numele Vâlcea ar veni de la diminutivul „Vâlcea“ sau „Vale“.
7. Troian. Este câmpul Râurenilor şi probabil s-a păstrat în mentalul populaţiei din vremea împăratului Traian.
8. Bogdăneştii şi Lucianii. Sate azi dispărute ca multe altele pe valea Oltului, se aflau în aproprierea localităţii Bujoreni.
Se pune o întrebare: De ce Mircea voievod „dăruieşte” cele mai bogate sate mânăstirii sale Cozia. Răspunsul ne duce la gândul că pentru victoria ortodoxiei în aceste locuri trebuia să cedeze mănăstirii acele sate care erau simpatizante ale religiei catolice şi care adăposteau urme de locuire romane.
Astfel, Cozia fusese construită într-o zonă unde abundă urmele de civilizaţie romană - castrul Arutela şi cele din jur. Este greu de crezut că aici nu au existat urme de vieţuiri aparţinând unor oameni care nu erau decât urmaşii acelor romani.
La Orleşti exista o importantă staţiune arheologică romană ce făcea parte din sistemul militar al aşezării Pons Aluti de la Ioneşti. Chiar aici la Ioneşti exista o localitate - Bucureşti, care va fi donată mănăstirii. Urme ale civilizaţiei romane existau şi la Râmnic şi Hinăteşti.
Cât despre Troian, nume împrumutat de la Traian împăratul, se ştie că în apropiere exista vestita Buridava romană.
Bogdăneştii şi Lucianii se aflau în aproprierea castrului de la Dăeşti şi el important punct al romanizării.
Studiind cu atenţie domnia lui Mircea şi pe cele ale altor domnitori, vom constata cu surprindere că absolut toate localităţile dăruite mănăstirilor din zona noastră adăposteau urme ale civilizaţiei romane. Astfel de urme sunt descoperite şi la Cireaşov-Slatina, Orlea-Celeiu (Sucidava), Romula-Reşca etc...
Ce rezultă din aceste observaţii? În opinia noastră - alături de argumentele cunoscute formulate de istoricii noştri: interesele economice, expansionismul, catolicismului ş.a. - răspunsul este că până la Mircea voievod, în convieţuire cu populaţia majoritară ortodoxă (de rit bizantin) au fost enclave puternice de populaţie „daco-romană“, descinzând din amestecul dintre daci şi romani din vremea stăpânirii romane, care adoptaseră ca religie ritul catolic, ori probabil păstrau credinţele moştenite din vechime.
Pentru această populaţie s-au luptat neîncetat regii ungurilor cu românii. Aşa putem explica Posada precum şi obstinaţia cu care, secole de-a rândul, Apusul catolic - Papalitatea şi Regatul maghiar - au urmărit să-şi exercite influenţa asupra acestor locuri. În fond, donaţia către cavalerii ioaniţi — dacă studiem cu atenţie actul — se referă la acele locuri unde exista o populaţie românească majoritară, dar care-şi păstra credinţa sa moştenită de la strămoşi. După bătălia de la Posada, domnitorii noştri, împreună cu marile familii boiereşti din Oltenia, încep să ridice numeroase mănăstiri şi biserici - în toată ţara, dar în special în zona Vâlcii. Prin donaţiile pe care le-au făcut au contribuit masiv la întărirea ortodoxiei în aceste locuri, iar călugării din mănăstiri s-au preocupat intens de viaţa religioasă a credincioşilor creştini. În mare măsură, urmele materiale ale castrelor romane sunt distruse. O parte din cărămizile recuperate în urma demolărilor a fost folosită la construirea unor biserici şi mănăstiri. Le găsim în zona noastră în fundaţiile şi zidurile mănăstirilor (azi biserici) de la Dobruşa, Stăneşti, Mamu, Seaca etc... Mai târziu mănăstirile au adus robi din sudul Dunării şi de dincolo de Marea Neagră, iar aşezările în care s-a stabilit un număr mare de ţigani, cumani, tătari etc., au fost şi ele închinate lăcaşurilor monahale.
Politica lui Mircea cel Mare a fost urmată întocmai de domnitorii români care știau prea bine că, fară Ortodoxie, statele româneşti ar fi pierit ori sub Semiluna turcească, or sub tiara cardinalilor Apusului.
Bucureşti-Marcea (Ioneşti) 1392
Prin documentul din 8 ianuarie 1392 acordat Mănăstirii Cozia, printre alte sate dăruite se aminteşte şi satul Bucureşti.
De atunci şi, în toate actele confirmate de urmaşii lui Mircea voievod se amintea şi de Bucureşti.
La 8 ianuarie 1407 se amintea şi satul pe Luncavăţ Bucureşti. La fel în documentele din: 1421 iunie 19, şi Bucureşti Luncavăţ, 1424 decembrie 12 se aminteşte de „Bucureşti, 1436 iunie 25, Alexandru vodă aminteşte şi de „Bucureşti”. La fel în documentele din 1443 ianuarie 9, 1451 august 7, 1475 iulie 15, 1478 septembrie 1, 1488 aprilie 17, 1501 mai 24, 1539 ianuarie 8 etc...
La 2 octombrie 1697 exista porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu pentru alegerea moşiei Bucureşti: Acuma gâlceava părintelui Grigore egumen de la mănăstirea Govora pentru nişte hotare ale mănăstirii ce se chiamă Bucureşti şi Ioneşti ot jud. Vâlcea. Se plângea egumenul Govorii că Paisie nu ţine hotarul moşiei Ioneşti pe unde au fost din veac ci intră cu hotarul în moşia Bucureşti. în 1749 decembrie 3, din ordinul lui Grigore vornicul, ispravnicul judeţului Vâlcea, se cercetează pricina de moşie între mănăstirea Titireciu şi locuitorii din Bucureşti (Arhivele Olteniei 1934, p. 334). Moşia şi-a schimbat numele la 5 aprilie 1760 din Bucureşti în Mareea pentru a nu se mai face confuzie cu capitala.
Documentele mai amintesc de un Bucureşti lângă Turnu-Severin - 1483 (6991) ianuarie 27, şi Bucureşti - capitala 1459 (septembrie 20).
Existenţa acestui sat (București/ Ionești/ Vâlcea – notă V.S.) s-a păstrat în memoria colectivă până azi. Astfel am cules o legendă din comuna Drăgoeşti, vecină cu Ioneşti, în 1972, de la Năiţă Petrişor (78 ani), care spunea că o ştie de la tatăl său.
ANEXĂ
Cum a vrut Domnul Mihai să mute Bucureştii
şi Domnul Dumnezeu nu a vrut
După lupta cu păgânii, văzând domnul Mihai ţara distrusă şi Bucureştii jefuiţi şi arşi, a făcut mare sfat cu boierii şi căpitanii săi cei viteji şi au hotărât să mute cetatea de scaun a Bucureştilor, ca să nu mai fie în calea răutăţilor şi a păgânilor. Au fost trimişi în toate părţile mai mulţi căpitani şi boieri să aleagă locul potrivit, mai la deal, mai la adăpost, cu izvoare cristaline şi cu locuri de arat şi de vânat. Şi a mai dat poruncă domnească: celui care va găsi loc potrivit pentru o aşa lucrare, să primească şi slujba de a conduce toate lucrările pentru noua zidire.
Au plecat boierii şi căpitanii în toate cele patru zări pe la moşiile lor să vadă dacă au locuri potrivite pentru o lucrare aşa de măreaţă. Şi fiecare dorea ca la el să se facă zidirea nemaivăzută încă până atunci. Şi veneau degrabă la domnul, pe ascuns, şi-i povesteau, cu vorbe mieroase, că locuri mai frumoase şi mai potrivite ca la ei nu se găsesc nicăieri. Domnul îi asculta şi tăcea, numai căpitanul Marcu întârzia cu venirea. Şi toţi boierii şi căpitanii care veniseră mai repede erau nerăbdători ca domnul Mihai să aleagă locul potrivit pentru zidit și îl îndemnau să nu mai aștepte pe căpitanul Marcu și să meargă la locurile lor. Însă domnul tăcea şi îl tot aştepta...
Şi după câtva timp a sosit şi căpitanul, aducând vestea că a găsit locuri bune de ascuns, de arat şi de vânat, cu izvoare limpezi, aşa cum îşi dorea domnul Mihai. Şi irunci Mihai domnul a adunat un nou sfat şi cu toţi boierii şi căpitanii au purces pe rând si fiecare loc. Şi domnul sta câtva timp, vedea şi se gândea, apoi spunea că nu-i plac astfel de locuri alese. Şi boierii tare se frământau şi se plângea şi căutau să-l înduplece să-şi aleagă loc bun de zidit şi construit. Şi era cât colea să renunţe a mai căuta un loc bun de zidit ca să mute Bucureştii, când s-a gândit că încă nu-l vizitase pe căpitanul Marcu. Şi aşa împreună cu boierii şi căpitanii, domnul a venit la locurile găsite de acesta. Trei zile a stat şi s-a desfătat şi tare mult i-a plăcut, fiindcă găsise loc mai la deal, la adăpost, bun de arat şi de vânat şi cu izvoare cristaline, loc aşezat pe şapte dealuri şi şapte văi. Şi văzând că sunt locuri bune, domnul l-a făcut pe căpitanul Marcu mare armaş şi i-a dat poruncă domnească să înceapă de îndată lucrările pentru noua zidire măreaţă. Atunci boier Marcu armaş a adunat oameni din toate părţile şi au început să înalţe ziduri, însă armaşului Marcu i se părea că acestea nu cresc repede. Iute la domn alerga şi-i povestea că lucrarea încet mergea fiindcă mâini de lucru îndeajuns nu avea.
Iar domnul cu grijă îl asculta şi apoi poruncea aşa: acela dintre lucrători care pe timpul lucrului va vedea o vietate zburând sau alergând, să mai lucreze o zi de fiecare la noua zidire. Şi oamenii se jeluiau şi plângeau şi munceau şi suspinau.
Iar Domnul Dumnezeu auzea şi vedea şi suspina şi tăcea. Iar zidurile creşteau şi când a fost să pună ferestre, Marcu armaş la domn iar se grăbea şi-i cerea altă poruncă să dea, că lucrul încet mergea. Şi iar domnul îl asculta şi poruncea: acela care va trece pe acolo pe jos o zi de clacă să facă din zori şi până la scăpătat. Iar Domnul Dumnezeu vedea şi ofta şi ferestre se puneau, dar lui Marcu nu-i plăcea, că lucrul încet mergea şi la domnul lor iar pleca şi-l sfătuia altă poruncă să dea şi domnul aşa glăsuia: de va trece un om călare, două zile de muncă să facă, iar de va vedea iapa cu mânz în pântec, trei zile de muncă să facă, iar de va fi însoţit acel om şi de un câine, patru zile de muncă să facă, şi Domnul Dumnezeu tăcea şi suspina...
Şi s-au apropiat cu lucrarea de acoperiş şi lui Marcu armaş tot nu-i plăcea cum se lucra şi la domnul altă poruncă cerea. Iar domnul Mihai îl asculta şi altă poruncă da: orice femeie cii prunc în pântec care va trece pe acolo, două zile de muncă să facă. Şi Domnul Dumnezeu vedea şi auzea şi nu mai răbda şi un vânt mare stârnea şi zidurile toate le prăvălea şi cărămizile pulbere le făcea şi astfel vechea cetate de scaun rămânea...
