Despre domnitorul Mircea Ciobanul s-a scris mult, pro sau contra, aşa cum au crezut istoricii.
Era fiul lui Radu cel Mare şi purta numele de botez Dumitru, nume cunoscut dintr-un act dat de fiul său Petru cel Tânăr, mănăstirii Sinai unde cerea să fie înscris în pomelnic şi părintele domniei mele Io Mircea Voievod, dar după sfântul, I. Dimitrie Voievod, şi maica de inimă a domniei mele, marea doamnă cnejnă, iar după sfântul botez, doamna Ana (DRH, B, V, p. 333-334). A fost primul domn din Ţara Românească numit direct de Poartă, graţie mituirii înalţilor funcţionari turci. Probabil, el este cel care a introdus ruşfetul (=mita) în relaţiile dintre domnitorii români şi turci.
El şi-a ales numele domnesc Mircea înaintea alegerii (numirii) de către sultan, fiind prima excepţie de la regula luării numelui domnesc abia odată cu ridicarea în scaun.
Tot el este şi singurul domnitor căruia i s-a dat porecla controversată „Ciobanul”, în secolul al XVIII-lea.
A urât ca nici un alt domnitor pe boierii ţării, instaurând o aşa zisă „tiranie”. Mulţi, foarte mulţi boieri au fost supăraţi şi amărâţi din diverse pricini. A început la 31 martie 1535, cu omorârea fraţilor Coadă vornicul şi Radu comisul şi a altor 48 de boieri. Unele cronici menţionează uciderea a 200 de boieri. La 9 ianuarie 1552, Castalda (sau Castaldo, general imperial habsburgic – notă V.S.) raportează regelui Ferdinand I de Habsburg că Domnitorul ar fi ucis peste 1600 de boieri. Nu ţinea cont că erau boieri sau preoţi, călăul îşi facea meseria. Din această cauză, boierii s-au răsculat şi au căutat în permanenţă să-l alunge de la domnie. N-au reuşit, iar represiunea a fost cumplită.
Un fapt deosebit de interesant este reprezentat de bătălia de la Milostea din Vâlcea noastră. Aici, oastea domnitorului a fost ajutată de ţăranii din aşezările vâlcene la nimicirea oastei de boieri venită din Transilvania. În rândurile lor se aflau ca mercenari şi peste 1000 de secui. Boierii sperau să fie ajutaţi de ţăranii Vâlcii, dar pentru ei surpriza a fost uriaşă, întrucât oamenii l-au ajutat pe domnitorul lor, Mircea. Urmările mâniei lui Mircea au fost pe măsura „hicleniei” boierilor. Cei scăpaţi din luptă au fost urmăriţi şi omprâţi, la fel şi rudele lor. Nu a scăpat nimeni. Toţi prizonierii au avut de suferit, inclusiv românii, saşii şi secuii din Transilvania. Alianţa neobişnuită dintre localnicii vâlceni şi domnitor se explică prin faptul că boierimea Ţării Româneşti, în mare parte, era fidelă ungurilor, în ciuda binecunoscutei ei nestatornicii. Instabilitatea ţării era suportată de către ţărani, care nu mai puteau îndura atâtea răutăţi din partea tuturor. Ei preferau un singur „tâlhar” celor câteva mii de hoţi de ţară care alergau după domnie sau după putere asupra celorlalţi.
Regimul politic al lui Mircea Ciobanul este o noutate a timpului: s-a sprijinit pe ţărani, nimicind boierimea ţării. Din acest motiv a reuşit „să provoace cea mai violentă, mai îndelungată şi mai unanimă răscoală în pribegie a boierilor din istoria munteană” şi totodată domnia lui să fie considerată drept „cea mai sângeroasă domnie din istoria Ţării Româneşti, cu grave consecinţe pentru clasele şi categoriile sociale”.
Urmărind firul istoriei, vedem că boierimea tradiţională se va stinge, în locul ei luând naştere încet, o nouă boierime, de ţară, ridicată din rândul ţăranilor liberi, care va uimi lumea de atunci în timpul lui Mihai Viteazul.
Domnul Ţării Româneşti nu a uitat ajutorul primit de la locuitorii Vâlcii în cele mai dramatice momente din viaţa sa. Ca semn de recunoştinţă, el a zidit (unele surse spun că a reconstruit un lăcaș de cult de pe vremea lui Mircea cel Bătrân – notă V.S.) o frumoasă biserică în oraşul de reşedinţă a judeţului, având hramul simbolic „Bunavestire”.
Bibliografie: Constantin Rezachevici, Cronologia domniilor din Ţara Românească şi Moldova voi. I, p. 224-230.
Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/ «O alianţă neobişnuită/ -Un domn salvat de ţăranii Vâlcii -/ Înainte de 26 august 1548», în «Priorități istorice vâlcene/ 610»/ Complexul de Spiritualitate Creștin-Ortodoxă „Sf. Nicolae” Câmpu Mare, 2002, p. 105-106.
