Rostul acestei întâlniri era de a lua în discuţie diferitele probleme cu privire la folclorul oltenesc şi mai ales cu privire la culegerea, rânduirea şi tipărirea lui. În urma discuţiilor se va semna de către cei prezenţi un Legământ:
Noi, cei mai jos iscăliţi, adunaţi in casa bătrânului ctitor al folclorului oltenesc, părintele Teodor Bălăşel din Ştefăneştii Vâlcii (...) am hotărât cele ce urmează: Pentru adunarea, rânduirea şi darea la iveală a folclorului oltenesc şi pentru cercetarea si punerea lui în legătură cu tot ce cunoaşte ştiinţa folcloristică, punem temelie unei tovărăşii folcloristice.
Statornicim cârmuitor al tovărăşiei noastre pe Teodor Bălăşel.
Ca organ al tovărăşiei noastre va fi o revistă lunară numită Suflet oltenesc (Culegeri şi cercetări folcloristice).
Pentru a putea duce la îndeplinirea acestui plan, am hotărât ca redacţia si biblioteca să fie la Craiova, iar administraţia la Plenita.
Ne legătuim cu toţii a sprijini această tovărăşie fiecare după puterile noastre, pentru care şi iscălim. Făcută astăzi, 4 ghenar, 1927 (urmează semnăturile folcloriştilor).
Folcloriştii olteni s-au pus pe treabă. S-au cules mii şi mii de piese folclorice, multe s-au publicat, însă multe altele zac în manuscrise, în aşteptarea tiparului. S-au adunat diverse manuscrise, cărţi rare, ziare, obiecte de artă, fotografii, scrisori etc...
„Tovărăşia” a fost în epoca aceea o acţiune unică prin munca pe care au depus-o membrii ei, nu numai pentru culegerea şi rânduirea (clasificarea) folclorului oltenesc, dar si pentru valorificarea lui, încurajarea tinerelor talente. Pentru aceasta s-au editat reviste ca “Izvoraşul”, “Şezătoarea”, “Albina”, “Tovărăşia”, “Cuvântul adevărului” etc...
Fără nici o îndoială, sufletul “Tovărăşiei” a fost preotul si cercetătorul Teodor Bălăşel.
El s-a născut la 7 noiembrie 1869, în satul Bogdăneşti (comuna Bujoreni, judeţul Vâlcea). A urmat şcoala primară în satu-i natal. După absolvire, a devenit “băiat de prăvălie” la Râmnicu-Vâlcea. S-a înscris la Seminarul Teologic din acest oraş, absolvind cursurile la 1 august 1889. La 15 noiembrie 1889 este numit învăţător suplinitor în comuna Ştefăneşti. În 1891 se căsătoreşte şi cu anii devine tată a patru copii. La 1octombrie 1892 este hirotonit diacon, iar la 9 februarie 1894 este ridicat la treapta preoţiei, fiind numit paroh în comuna Ştefaneşti, unde va desfăşura până la moarte o prodigioasă activitate (a încetat din viaţă la 30 ianuarie 1941). Moartea l-a surprins cu condeiul în mână, transcriind vechi şi îngălbenite hrisoave.
La Ştefaneşti, preotul Teodor Bălăşel a pus bazele unor instituţii importante pentru timpul acela: Banca Populara “Dobruşa”, o şcoală de agricultură, Societatea Culturală, o şcoala rurală cu două posturi, un cerc cultural, o bibliotecă şi o “Academie de folclor”.
În 1907 este alături de ţăranii răsculaţi, ceea ce i-a atras eticheta de “agitator” si “instigator”(ziarul “Conservatorul” din 29 martie 1907, în articolul ”Cine sunt agitatorii?”). El se declara mândru pentru astfel de aprecieri şi spunea că avea o mare satisfacţie fiindcă era pus alături de „D-l Iorga cu care sunt bun prieten şi alăturea de care am avut cinstea să fiu acuzat de mişei că sunt autorul moral al răscoalei din 1907”.
În scurt timp, activitatea lui în cadrul “Tovărăşiei” se concretizează in revista “Izvoraşul” (nr. 10/1930): Numai colecţia de versuri populare scrisă pe curat pe aproape 3000 de file cuprinde 84 colinde, 93 descântece, 228 ghicitori, 110 jocuri de copii, 79 satire, 80 cântece de leagăn, de nuntă şi de moarte, 81 cântece de dor, 307 de dragoste, 159 doine haiduceşti, ostăşeşti si istorice, 21 cântece bahice, 107 cântece despre plante şi animale, 81 balade, etc.. In total 1600 bucăţi.
Teodor Bălăşel a cules mii de documente şi a contribuit la redactarea istoricului Episcopiei Râmnicului. A reuşit să publice volumul “Versuri populare române” (Editura Ramuri), precum şi “Băuturile spirtoase, foloasele şi pagubele ce aduc ele omului”(1901), “Casele şi curţile ţărăneşti” (1909), ”Polemici si cronici” (1912), “În chestiunea monahismului” (1913), “În munţi si mânăstiri”(1914), “Scrisori de la Spiru C. Haret”(1914), “Sfânta Duminică, Ostrovul din Călimăneşti” (1931), “Cămătarul fix” (1935) şi “Împăratul şi ciobanul”. A luat parte la numeroasele manifestări culturale organizate în satele dimprejurul Ştefaneştilor, îndemnându-i pe preoţi şi învăţători - pentru care era un model viu de urmat - să desfaşoare acţiuni de “luminarea poporului”. A încurajat activitatea folcloristică a lui Gh Fira, I.N. Popescu şi mai ales a nemuritorului Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa. A purtat o interesantă corespondenţă cu mari personalităţi ale ştiinţei, culturii si politicii din România acelor vremi, de pildă: Gh. Adamescu, I. Bianu, N.Cartojan, Gh.Dumitrescu-Bistriţa, G. Galaction, A. Gorovei, S. Haret, N. Iorga, S. Fl. Marian, S. Mehedinţi, C. S. Nicolaescu-Plopşor, T. Pamfilie, Al. Philippide, C. Rădulescu-Codin, I. Simionescu, Al. Tzigara-Samurcaş, V. A. Ureche ş.a...
Iată crezul său, aşa cum l-a prezentat omului politic şi de cultură Ioan G. Duca: „Excelenței sale Domnului Ioan G. Duca, Ministrul Cultelor si Instrucţiunii Publice se închină această cărticică:
Excelenţă,
Noi toţi cei câţi supt conducerea şi îndemnul marelui Haret şi al propriului nostru suflet, ne-am pus în serviciul unei mari si sfinte cauze: ridicarea economică şi culturală a satelor noastre, avem credinţa neclintită că veti fi nu numai continuatorul, ci şi desăvârşitorul acestei mari opere sociale începute cu atâta dragoste şi căldură de ilustrul nostru predecesor, ca să binemeritaţi astfel de la Patria noastră iubită şi de la întregul nostru Neam românesc.
Această credinţă ne este întemeiată nu pe presupuneri, ci pe înseşi faptele reale ale Excelenţei voastre din trecut cari, credem absolut cu nestrămutare, că nu se vor desminti nici în viitor.
Drept aceea, subsemnatul, care am fost un modest luptător sub cutele steagului desfăşurat de marele patriot şi iubitor neîntrecut al trecutului nostru. Spiru C. Haret, cu cel mai profund respect îndrăznesc a vă închina această cărticică ca pe un omagiu şi sfânt prinos adus celui în care ne punem speranţele viitorului. Cărticica aceasta nu cuprinde în filele sale opera mea. Ea cuprinde ceva mai mult decât atâta, cuprinde o părticică din însăşi armele şi mijloacele de luptă ce cu atâta abilitate ştia să mânuiască acel pe care îl plânge întreaga ţărănime a acestui pământ, cuprinde scrisorile de îndemn şi bărbătare in luptă, ce mi-a trimis in diferite împrejurări acela ce-şi închinase toata dragostea, energia şi munca vieţii sale. Cauzei poporului de jos.”
Emoţionantă expresie a spiritului acelor oameni care au făcut România Mare, nu numai în hotarele istorice şi naturale, ci şi din punct de vedere cultural, al unităţii de neam şi de limbă, de gândire si simţire românească.
Teodor Bălăşel este portretul tipic al intelectualului român devotat neamului său, care şi-a închinat întreaga activitate propăşirii acestuia: în cazul său, cuvintele nu pot reda pe deplin nici eforturile pe care le-a depus o viaţa întreagă pentru împlinirea crezului arătat mai sus şi nici datoria de onoare de a recunoaşte şi a elogia munca lui, datorie care ne revine noua, celor care ne bucurăm de roadele muncii sale.
Bibliografie
1. C. Marinoiu, “Drumuri pe Olt”, 983, p. 82-87; acelaşi, în “Jurnal de Vâlcea”, nr. 103, p. 5.
2. Petre Petria - Teodor Bălăşel, Bibliografie selectiva 1992, 22. p.
ANEXA
Nefăcând rabat de la exigenţele impuse studiului ştiinţific şi ale deontologiei profesionale, Teodor Bălăşel nu şi-a permis să publice oriunde şi oricum: „De aceea am hotărât ca munca mea să stea în cartoane la Ştefăneşti cu riscul chiar să fie roasă de dinţii şoarecilor şi ai moliilor, dacă românii noştri preferă să tipărească pornografii decât lucrări serioase şi folositoare” – vorbe de o atât de mare actualitate, încât nici nu îţi vine să crezi că ele au fost scrise cu peste cincizeci de ani în urmă... Prezentăm în continuare câteva „bijuterii” culese de Teodor Bălăşel şi apărute în “Jurnalul de Vâlcea”, sub îngrijirea d-lui Ilie Bădiţescu.
Legenda rachiului: “Odată s-a îmbolnăvit D-zeu şi nu îndurase multă vreme. Într-o zi, chemă pe dracu şi-i zisă: măi nefratemeu, ştii tu vreo doctorie să-mi facă foame? Dracu zise: ştiu. Şi s-apucă drăcea de fabrică - cât te-oi şterge la ochi - un cazan cu toate ale lui, culese prune si le fiarsă în cazan şi facu rachiu şi-i dădu lui D-zeu. Cum lui D-zeu îi plăcu şi zise: blagoslovit rachiu. Cu vorbele şi cu glumele se adună toamna prunele (fila 205).
Viţa (de vie). Crăci de viţă sunt bune de dor de inimă. Rachiul de drojdie e bun să stropeşti cu el pe la uleie (stupi) primăvara. Vin fiert cu ardei e bun de tusă. Rachiu de drojdie dumicat (cu) mămăligă fierbinte în el, e bun de oftică, când e la început. Când pui viţă pe foc se păzeşte ca mustul care sfârâie în capul ei când arde, ca să nu cază în vreo oală, căci dobândeşte oftică. Cu rachiu de drojdie stropeşti în ziua de mucenici pe la uleie. De ce îmbată vinul? Iată: când lucra Noe la Corabie venea dracu şi întreba pe femeia lui unde e Noe; dar ea nu spunea. Atunci dracii au făcut sfat cum s-o înşele să spue. Tartorul a zis să sufle un drac în vasul cu vin ca să îmbete femeia când o bea şi aşa să-i spue. Aşa a făcut: femeia s-a îmbătat si de atunci vinul îmbată” (fila 208).
Ploaea. Când es râmele plouă. Când bate vântul şi fulgeră de la Cornul Caprei, n-apuci să mulgi vaca şi ploaia e gata.
Paparudele: jucate se fac din ţigănci, anume 2-3 fete de 10-12 ani se încing peste pielea goală cu un şirag de boj şi pun alte şireaguri (pe) cap, cu ele merg şi alte ţigănci prin sat din casă în casă, până a nu intra în curte strigă pe drum: „Să nu trecem casele, că ne trece ploile. Hai bavia hai!“ Paparudelele venind în curte încep să joace, jucând una după alta în horă şi bătând palmele cu oarecare tact: ”Jucaţi paparude/ Să pornească ploile/ Să umple pătulele/ Să toarne cu ciurele/ Să umple hambarele/ Şi să toarne şi cu sita/ Să umple [...] (nedescifrat, n.n.) / Jucaţi cu picioarele/ Şi bateţi cu palmele/ Să se verse ploile/ Să umple găulele/ Ca să crească florile/ Paparudele/ Jucaţi paparudele/ Să slobozească ploile/ Să meargă pâraiele/ Să crească bucatele.../(fila 223).
D-ale poporului: Să-ţi dea D-zeu o avere mare/ Cât duce puricele în spinare/ Şi-o herghelie de cai/ O turma de porci/ O pădure de corni/ Porcii să-ţi fie de unsori/ Pe la încheutori/ Cornii să-ţi fie de cârjă/ Caii de alergături/ Pe la vrăjitori. Să-ţi mai dea D-zeu o putere mare/ Să te sui în vârful Troscatului/ Să treci prin urechile acului cu barda la brâu şi cu mâinile în şolduri şi să zici că eşti mare viteaz. Să-ţi mai dea D-zeu matca Oltului pe vatra focului, unde coci mălaiu să crească susaiu şi unde coci turta să crească cucuta si să-ţi saie ochii să rămâie scofârliile să împunge ciocârliile. Mă suii într-un cireş. Mă prinse al cu dudu. Zice că ce caut in vişin să-i mănânc prunele; luă o cărămidă şi mă lovi cu un pietroi drept în călcâi după ureche...(filele 296-299).
