- Care a fost prima publicaţie Ia care aţi lucrat?
- Revista Bibliotecilor care, este adevărat, se numea Călăuza Bibliotecarilor, la vremea respectivă. Şi am făcut ucenicie în ale scrisului, care a contat enorm de mult pentru pregătirea mea spirituală şi, beneficiind de colegi de redacţie buni, mult mai în vârstă şi cu foarte mare experienţă, mi-am modelat scrisul. M-au învăţat ce înseamnă să fii concis, să mergi la obiect şi în ziar să faci mai puţină literatură, când e vorba să dai o ştire seacă, la obiect.
- În ce oraş şi cam în ce an se petreceau toate acestea?
- Toate în Bucureşti, toată viaţa eu mi-am petrecut-o pe malurile Dâmboviţei...
- Nu chiar toată...
- Nu chiar toată, e adevărat, după aceea m-am mutat pe malul Topologului, dar pe malurile Dâmboviţei am avut norocul sau m-a ferit Dumnezeu de un anumit balcanism. Intrasem într-un triunghi care nu era un triunghi masonic, pentru că era şi o femeie în acest triunghi, un triunghi care poate că a prevestit cumva evoluţia masonică semisecretă, discretă, pentru că ne întâlneam aproape săptămânal, până noaptea târziu...
- Cine erau celelalte elemente ale triunghiului?
- Celelalte două elemente sunt două nume de mare prestigiu ale ştiinţei româneşti de astăzi. Amândoi sunt academicieni, doamna Cornelia Bodea şi Paul Cemovodeanu, cărora treptat, treptat, li s-au alăturat şi alţii, printre care cel mai aparte dintre ei era George Florescu - G.D. Florescu, descendent ilustru al boierilor Floreşti şi, într-un fel sau altul, strănepot al fiului lui Nicolae Bălcescu. S-a legat o relaţie extraordinară, pentru că el era un eminent genealogist, de altfel ca şi Paul Cemovodeanu, apoi au mai apărut şi alţii, şi alţii şi undeva, prin participarea mea la acest cerc, acest triunghi, acest cenaclu istoric, am părăsit cu uşurinţă veleităţile de a ajunge magistrat sau avocat şi m-am reîntors la ceea ce consider eu că este lucrul cel mai valoros, la istorie, adică la cunoaşterea trecutului ţării, poporului tău. E o hrană spirituală care îţi dă de altfel perspectiva viitorului.
- Când v-aţi întâlnit prima dată cu Bălcescu?
- Prima dată cu Bălcescu mam întâlnit când eram la şcoală, dar şi mai târziu, când am început să scriu, inclusiv în Revista Bibliotecilor, despre opera lui Bălcescu, mai puţin despre viaţa lui. Personajul m-a fascinat, eram şi foarte, foarte tânăr, poate că ar trebui să le explicăm tinerilor de astăzi nu în contrast cu viaţa lor de cafenea, de bar, de discotecă, că nu vor ajunge prea departe dacă nu vor avea etaloane din istoria naţională, etaloane care să fie mai aproape de sufletul românesc decât nu ştiu ce rocker sau artist străin, chiar dacă ei vor ajunge mai repede decât mine într-o globalizare europeană sau mondială. Cred ei, cum cred şi unii politicieni, că istoria naţională, cultura şi civilizaţia unui popor vor deveni doar aşa, nişte repere istorice şi că nu vor mai fi o prezenţă cotidiană în viaţa lor. Deci, deznaţionalizarea va fi, probabil, cel mai grav lucru, care se va produce în acest proces de europenizare şi de globalizare mondială...
- Am două lucruri pe care aş vrea, în această parte a interviului, să Ie mai lămurim. Aveţi în familie rădăcini masonice? Unu, şi, doi, când aţi devenit Horia Nestorescu-Bălceşti?
- Rădăcini masonice în familie nu am avut sau nu le-am descoperit până acum. Horia Nestorescu-Bălceşti? În momentul în care eram numit sau am ajuns, într-un fel sau altul, la Muzeul Bălceşti, de pe Valea Topologului, semnam deja Horia Nestorescu-Bălceşti, chiar şi în Revista Bibliotecilor. Era cu vreun an înainte de a ajunge director la Bălceşti.
- Cum ați ajuns director, că e firesc să vă întrebăm, cum ați ajuns acolo? Care a fost povestea plecării de pe malurile Dâmboviței, unde ați scăpat de balcanism, şi ajungerii pe malurile Topologului?
- Există două asemenea istorii. Prima e reală, a doua e fabricată. O să începem cu cea reală, fără îndoială, deşi mă obligaţi la o anumită confesiune care ar putea fi interpretată de unii detractori cu totul şi cu totul denaturat. Prin anii 1966-1967, Comitetul de Cultură şi Artă, cum se numea pe atunci Ministerul Culturii, a convocat în biroul vicepreşedintelui mai mulţi istorici, probabil şi oameni de cultură, care se ocupaseră de Bălcescu, spre a pune în aplicare un proiect ieşit dintr-o indicaţie superioară de partid când, vizitându-se Casa Scriitorilor de la Bălceşti, s-a dat indicaţia ca în acel loc să se constituie, să se inaugureze un muzeu memorial. Întâmplarea a făcut. Nu ştiu cine a rostit şi numele meu, cert este că alături de profesori universitari, de cercetători ştiinţifici precum Vasile Maciu, care era decanul Facultăţii de Istorie din vremea aceea, unul dintre cei mai reputaţi sau, cum spuneau studenţii, cel mai exigent, o sperietoare (încerc să explic şi de ce am folosit acest cuvânt), apoi Dan Berindei, Cornelia Bodea, şi alţii, şi alţii. În focul discuţiilor, profesorul Maciu explicând marea personalitate a lui Bălcescu şi venind în întâmpinarea cerinţei ca să se facă un asemenea edificiu pentru eternizarea memoriei sale, ocoleşte cumva componenţa masonică din biografia lui Bălcescu. Cum eram un tânăr mai fără prejudecăţi sau fară să cunosc prea bine parametrii politici ai subiectului şi, nefiindu-i student profesorului Maciu, am avut obrăznicia sau entuziasmul acesta juvenil nu numai să-l contrazic într-un seminar sau într-o discuţie particulară, dar şi într-un asemenea context, spunându-i: dar, domnule profesor, nu obişnuiam să vorbesc cu „tovarășe”, nici când i-am dat o dedicaţie lui Nicolae Ceauşescu, în 1970, nu i-am scris „tovarăşe preşedinte” sau „tovarăşe prim-secretar” sau cum se numea Ia vremea aceea, ci i-am spus „domnule Ceauşescu”, deşi eram într-un moment de ascensiune şi a comunismului şi a lui Ceauşescu, ajuns aproape de paroxism. Ei bine, contrazicându-l pe profesorul Maciu, spunând că la baza acţiunilor lui Nicolae Bălcescu a stat francmasoneria, cu eleganţa de rigoare, profesorul a zis că acesta este un subiect despre care o să discutăm mai târziu. Totul s-a terminat, ne-am luat la revedere de la vicepreşedintele Ioan Moraru şi, cum eram cel mai tânăr, sigur că ieşeam ultimul pe uşă. Înainte de a ajunge la uşă, am auzit: „dumneata, mai rămâi!” - pe un ton foarte dur, sigur că nici nu-mi imaginam că ar fi putut să existe ...nu ce va urma, ci eventual să ies pe altă uşă, cumva în altă parte, că s-au mai întâmplat asemenea cazuri. Ei bine, spre norocul meu, spiritul lui Bălcescu m-a protejat şi, invitându-mă să iau loc pe fotoliu, în faţa masivului său birou, (profesorul Maciu) m-a întrebat direct, fără nici un fel de ocoliş: vrei să fii directorul Muzeului Bălcescu, de mâine? Era o întrebare fără drept de apel şi am răspuns aproape instantaneu: „da”. Aşa am ajuns directorul Muzeului Bălcescu... »
(fragment; va urma)
La convorbirea cu istoricul Horia Nestorescu-Bălcești, purtată al început de aprilie 2005, au participat: Valeria Tănase, Silviu Popescu, Valentin Smedescu.
