Încă din negurile îndepărtate ale istoriei, au existat aici căi de acces (drumuri și poteci) care au jucat un rol important în zbuciumata istorie a acestor locuri, care se împletește cu istoria întregului popor. Cel mai important dintre ele este drumul cel vechi - „Drumul bătrânesc” sau „Calea cea mare a Loviștei” - despre care trebuie să facem precizarea că este mai vechi decât „Drumul Oltului”. Pe acest drum s-a menținut, secole de-a rândul, legătura provinciilor românești de la sud de Carpați cu Ardealul.
În Loviște, păstoritul a fost și a rămas ocupația de bază a locuitorilor satelor; a fost o îndeletnicire care s-a practicat din necesități vitale și s-a perpetuat cu pasiune.
Zona fiind vecină cu Țara Oltului, Mărginimea Sibiului, Argeșul și Vâlcea, de-a lungul evoluției sale social-istorice a cunoscut și multiple influențe, drept pentru care putem afirma că este o „zonă de interferență”, din toate punctele de vedere. Așa se explică existența unor practici populare asemănătoare cu cele practicate în multe alte zone ale țării.
Vom prezenta, din multitudinea de datini și obiceiuri loviștene, pe cele legate de „Sărbătoarea Dragobetelui”.
Sărbătoarea „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, din data de 24 februarie (făurar) al fiecărui an, se mai numește și Dragobete. Sărbatoarea se ține și în Oltenia, îndeosebi în județele Gorj și Olt, unde se mai numește și „Cap de primăvară”.
Înainte vreme, fetele erau cele care făceau cadou băieților mărțișoare. Confecționarea mărțișoarelor începea din ziua de Dragobete și trebuia să se încheie până la 1 Martie. Mărțișorul era confecționat din mătase de diferite culori, predominând nuanțe de roșu, albastru, alb și galben. Era frumos împodobit cu fluturași, clopoței și tăblițe, care se legau de un șnur. Mărțișorul simboliza frumusețe, hărnicie, dragoste de viață și, mai ales, iubire, tinerețe - deci primăvară. Flăcăii îl purtau prins în căciulă până când înflorea mărăcinele. Atunci, era aruncat pe mărăcine, ca țepii acestuia să îndepărteze lucrurile necurate, bolile, pagubele etc. Căciula, în această zonă muntoasă, se purta până târziu.
Și în Loviște, de Dragobete, atât băieții, cât și fetele se prind în frății de cruce. Frăția de cruce a băieților se numește „fârtăție” (de la „fârtați”), iar fetele se numeau „surate”. Prinderea se făcea pe pâine și pe sare, rostindu-se acest legământ:
„Eu ți-oi fi fârtate (surată)
Până la moarte.
M-oi lăsa de pâine
Și de sare mai bine,
Decât să mă las de tine.”
Cei ce se iubesc, vorbesc de dragoste, jurându-și iubire eternă. Dacă în această zi o fată nu se întâlnește cu un băiat, se consideră că tot anul nu va fi iubită de nici un flăcău, și invers.
Constatăm, cu tristețe, că Dragobetele este din ce în ce mai uitat. Se copiază o tradiție de import, așa cum este «Ziua Îndrăgostiților», adică a «Sfântului Valentin», ceea ce este în detrimentul frumoaselor noastre tradiții.
Nicol VLĂDESCU
