Media zgomotoasă și agresivă ne torturează nemilos cu cele mai „senzaționale” știri „naționale”: cum se droghează și cu cine se mai colează / de-colează fotbalistul A­dri­an Mutu; când se duce/ revine din Dubai Pepe cu Oana Zăvoranu; cu cine se... Irinel Co­lum­beanu, Dan Chișu, Ana Lesko și alte „mari” vedete, „stâlpi” ai neamului... românesc, târât într-o halucinantă ticăloșire. Lor le alătură „presa liberă” interminabile pagini cu poze despre persoane „angelice”, precum S.O. Vântu și alți „oameni de afaceri controversați”: Tender, Iancu, Patriciu, Iacubov, Hayssam etc. etc. Paroxism insuportabil în „Dulcea Românie”!

Dacă în momentul când bătea la ușa (deschisă!) a sufletului acestei „țărișoare”... ROOOmânia!, viitorul ei „cârmaci” cu mâna puternic fixată pe timonă, habar n-avea care este imnul țării (de „răsunetul” lui de la „patusopt” încoace!) și făcea această afirmație cu nonșalanță hâhâită la Realitatea Tv (100% adevăr!), în fața „boborului”, despre nefericitul român (căruia nu i-a fost rușine că e român și nici „n-a trăit bine în România!”) cine să-și amintească? Poporul? Nu! El a fost redus la o singură filosofie – slo­gan electoral, prezidențial: „Să trăiți bine!”. Și rrromânii se încăpățânează și fac... in­vers.

Eminescu?! Debutul său?! Ce e aia? Cum? Ce? Cine? Ce ne pasă?! Avem alte probleme (în vederea intrării în UE!): coaliția, anticipatele, dosariada, Steaua, Golden Blitz-ul, Elena...din Troia, hî, hî, hî!

Lui Eminescu, adolescentul, debutantul, înstrăinatul (în țara lui dar fără... țară. Desțărat sub aspect geografic și istoric!), tânărul de doar 16 ani, îi păsa! De limbă, de ȚAR~, de viitorul ei. Îi păsa, pârjolit sufletește, nu de țara „geografică”, ci de aceea măsurată cu măsura cea dreaptă a sufletului și rostirii românești – „De la Nistru pân' la Tisa”.

De ce insist asupra debutului? Dintr-un motiv esențial, ființal pentru Poet, pentru de­venirea și viziunea lui inegalabile („nepereche”). Eminescu se afla într-o țară care i se refuza să fie (istoric și geografic!) și a lui. Dar ea, țara, exista dureros, chinuitor în inima Poetului. Era locuit de ea!

Pământul de sub tălpile lui era subjugat / înstrăinat de un mileniu și dacă la debutul său Imperiul Habsburgic, în care trăia Eminescu, devenise prin „dualitate”, Imperiul Austro-Ungar, sufletul poetului nu avea granițe. Fie că se afla la Cernăuți, fie că se afla la Blaj, Sibiu, Arad, resimțea acut înstrăinarea, dar nu și dezrădăcinarea. Îi păsa! Lupta! Arma lui era una singură - scrisul! Scopul, cel din testamentul Văcărescului: „Creșterea limbii românești / și-a patriei cinstire”. Era convins că o țară se întinde până acolo unde i se vorbește limba sa. Mai târziu, când geniul Poetului însuflețea întreaga românime, când pe hartă apăruse și numele ei de drept – România, Eminescu a făcut această afirmație asupra căreia se cuvine să medităm și noi, astăzi, arătând că ne pasă: „Limba noastră e singura în Europa care se vorbește în același chip în toate părțile locuite de români” („Timpul”, 6.V. 1880). De ce noi pocim, barbarizăm, divizăm, pentru că „Gramatici certans!?”.

Am mai scris despre un „fotoliard”, dinainte și de după '89, care „decreta” cu o degajare suspectă precum că, în următorii 30 – 40 de ani, limba română va dispărea prin efectul intrării în UE, mondializare și alți factori „absorbanți” Acest (ne)român să nu fi băgat „sama”, chiar, acest „mare”/ „mediocru” / „mic” savant că sunt multe țări care au atins acele cifre „apocaliptice” în ueizare / mondializare și nici gând să-și lepede vorbirea care le definește. Nocivitatea „gândirii” acestui domn „fotoliu-decizional” este ... „a­via­r­ă­”­!

Dar de la maliții, imposibil de reprimat, să revenim la tema debutului trecut sub o tăcere bine „instrumentată”. De cine? Evident, de noi că doar nu mai suntem sub ocupația turcească, germană, sovietică, iar arabii și chinezii sunt „investitori strategici”, nu au treabă cu aniversările noastre. Iară noi, noi epigonii, se știe: „nu ne vindem țara!”. O dăm degeaba, numai să avem cui.

Eminescu a expediat din Cernăuți, oraș aflat la început de an, 1866, sub Imperiul Austro-Ungar, prima sa poezie destinată publicării: „De-aș avea”..., revistei „Familia”, al cărei redactor-șef, administrator și proprietar era un mare român, Iosif Vulcan. Istoricii literari au analizat evenimentul și însemnătatea lui, insistând, mai ales, asupra „botezului” poetului debutant. S-a consemnat, de asemenea dar fără o minimă explicație (necesară!) că revista apărea la... Pesta și atât. Ca și când „toată lumea” lua act, de acea realitate, ca de o banalitate. Unii istorici literari nici nu amintesc acest...amănunt. Pesta (Budapesta) era atunci a doua capitală a „imperiului dual”. Eminescu trăia în acel „imperiu” și a scris și publicat timp de patru ani (1866 – 1869 numai în revista din Pesta și nu la vreo altă revistă / publicație de la Iași ori București. „Ucenicia” lui literară s-a consumat în „stră­i­nătate” și acest „amănunt” nu poate fi ignorat, decât falsificând imboldul romantic peren în creația de început a Poetului, dar și prozatorului. În aceeași perioadă, a scris și romanul „Geniu pustiu”.

Insist asupra reconsiderării activității literare, de început, a viitorului Poet Național (cum l-a definit G. Călinescu!) și a precizărilor lămuritoare în legătură cu orașul Pesta. Dacă, în zilele noastre, doamna ministru „al mediului” nu cunoaște „mediul” și vorbește „pe sticlă” cu o morgă savantă de județul...Oradea (?!), nefiindu-i cunoscut istoricul nume Bihor, avem motive să ne îndoim de rezonanța în memoria prea multora, de o sută de ani încoace, a toponimului Pesta.

Eminescu a debutat în Ungaria, la Budapesta, și tot acolo a făcut și primii lui pași în creație. Deranjază pe cineva acest adevăr? Pe cine și din ce motive?

Cele douăsprezece poezii publicate în „Familia”sunt următoarele:

1.   De-aș avea... în „Familia”, nr. 6, 25 februarie / 9 martie 1866;

2.   O călărire în zori, în „Familia”, nr. 14, 15/ 27 iunie 1866;

3.   Din străinătate, în „Familia”, nr. 21, 17 /29 iulie 1866;

4.   La Bucovina, în „Familia”, nr. 25, 14 / 26 august 1866;

5.   Speranța, în „Familia”, nr. 29, 11 / 23 septembrie 1866;

6.   Misterele nopții, în Familia, nr. 34, 16 / 28 octombrie 1866;

7.   Ce-și doresc eu ție, dulce Românie, în „Familia”, nr. 14, 2 / 14 aprilie 1867;

8.   La Heliade, în „Familia”, nr. 25, 18 / 30 iunie 1867;

9.   La o artistă, în„Familia”, nr. 29, 18 / 30 august 1868;

10.   Amorul unei marmure, în„Familia”, nr. 33, 19 septembrie / 1 octombrie 1868;

11.   Junii corupți, în„Familia”, nr. 4, 31 ianuarie / 11 februarie 1869;

12.   Amicului F.I., în„Familia”, nr. 13, 30martie / 11 aprilie 1869.

Tot acelei perioade îi aparțin o traducere (nuvela „Lanțul de aur” a scriitorului suedez Onkel Adam, 1866 și articolul „Repertoriul nostru teatral”, 1870„), lucrări care arată preocupări de tot interesul ale adolescentului în febrila sa devenire.

Diversitatea ”tematică„ în lirică arată că tânărului debutant înstrăinat îi pasă, obsedant, de aspecte importante, chiar grave, cu privire la apartenența sa la un popor fără... țară. Oda ”La Bucovina” exprimă fondul romantic al adolescentului de 16 ani despre ceva care îi aparține – Bucovina mea! Provincia răpită de chiar imperiul în care trăia și... scria! Publica! Nestingherit! Reamintim că „La Bucovina” a fost interzisă în regimul comunist, neapărând în nici o ediție. De ce? Întrebare retorică atunci și... acum!

Paralelism romantic! Aflat în refugiu la București, un alt poet „fără țară”, Hristo Botev, „poetul național” al Bulgariei, înălța, din România, ode romantice țării sale (care se afla sub ocupația Imperiului Otoman) și pentru a cărei eliberare, în 1877 – 1878, a curs și ceva sânge românesc. La rândul său, Eminescu (căruia, precum am mai arătat, N. Manolescu îi uzurpă meritatul rang de Poet Național!). Publică în revista „Familia”, în chiar capitala țării sub al cărei regim de ocupație se aflau Transilvania și Bucovina, incendiara odă - „Ce-și doresc eu ție dulce Românie / Țara mea de glorii, țara mea de dor?... ” Avea doar 17 ani și îi păsa. Putem considera că libertatea de exprimare era un fapt real? Tot atunci și tot acolo, a scris și tulburătorul poem Horia. Dar acesta a apărut postum!

– Stimați demagogi și „negaționiști” / contestatari, recitiți azi ceea ce Eminescu publica la 1867, la Pesta, în Ungaria, și meditați cu bun-simț românesc, nu în stilul politicianist, păgubos, asupra acelor texte juvenile. E o lecție tămăduitoare, perenă, pentru a putea striga, în „sfintele vânturi”, pentru a avea dreptul să strigi, ca Eminescu, fără sfială, că ai o țară de glorii! Că îți pasă ca ea să fie așa!

Istoricii literari au consemnat adevărul că Eminescu, până la 1870, a fost profund influențat de romanticii pașoptiști. Da! Și ce e rău în această continuitate, în această „ucenicie” profitabilă în mod superior? Nu a fost benefică pentru România?

Pentru reașezarea lucrurilor pe făgașul lor firesc, trebuie reconsiderate debutul lui Eminescu și creația sa dintre 1866 – 1869 în datele istorice reale, hotărâtoare pentru devenirea sa: Blaj (Aron Pumnul), Cernăuți (Aron Pumnul), din nou Blaj (Roma mică) fără Aron Pumnul, Sibiu, Arad, Oradea, Oravița, Giurgiu, București și, constant, Budapesta, unde își publica poemele. De asemenea, faptul că Eminescu, în momentul apogeului său nimbat de geniu, își va tipări în „Familia” (1883), repatriată din 27 aprilie 1880 la Oradea Mare (dar tot în „imperiu”!) șapte poezii, marcând revenirea sa la „obârșii” (literare, evident!) și, în premieră, aprilie 1883, la Viena (unde studiase!), capitala Imperiului Austro-Ungar, capodopera sa absolută – Luceafărul – nu a fost doar un gest de complezență sau o întâmplare. Lăsăm, în această privință, ultimul cuvânt analiștilor/ „dilemiștilor”, care nu analizează nimic, ci doar „se pronunță” fără chemare.

Ignorarea acestui eveniment / moment epocal, debutul Poetului Național, apariția acestui astru strălucitor în afirmarea modernă a spiritualității românești și clasicizarea ei, transformă pe oricare scribiaș într-un detestabil și abject Iuda valah. Oprobirul neamului nostru îl va pecetlui în vecii-vecilor!

Reamintesc o altă „omisiune” a ingratitudinii dâmbovițene. În 1989, la un secol de la trecerea Poetului în eternitate, „patrihoții” nu au scris un cuvânt, dar au strigat, ridicând mâinile spre cer, că „trăim în epoca lui Pericle” (Congresul al XIV-lea al PCR!). Și aceasta, tocmai de către o reputată exegetă a lui Eminescu, recompesată după „rivuluție” cu rangul de vicepreședinte al Academiei bârlădeniste.

Sub egida emisiunii radiofonice „Odă limbii române”, cu sprijinul omului de cultură, Valeriu Râpeanu, având concursul multor poeți de seamă, am publicat volumul Eminescu. În durata eternă (Editura Eminescu), o sută de poeme dedicate Poetului. S-a putut! Nu a fost, vai!, un gest de „rezistență prin cultură”. Nu! Nu ne-a împiedicat nimeni. Doar o „exigentă” redactoră, poetă și 'mneaei (după rivuluție senator liberal!) a intervenit în „selecția” autorilor (nu a poemelor!), precum și în Studiul introductiv în care eu îmi justificam modestul gest.

Eminescu. În durata eternă. Nu în „epoca lui Pericle” lângă care, cu palmele incendiate de aplauze, se aflau destui „rezistenți prin cultură”, astăzi, bine ancorați, în fotolii decizionale și latifundii lăbărțate imoral, într-o țară înțepenită într-o mizerie cronicizată.

A bon entedeur, salut!

Mai, 2006

prof. dr. George Mirea