Istorie Locala

            Documentele de arhivă aduc în faţa cercetătorului mărturii incontestabile despre prefectul Gheorghe Sabin, în direcţia amplificării vieţii economice şi culturale a judeţului Vâlcea.

            Dările de seamă prezentate anual, în faţa Consiliului Judeţean Vâlcea, sunt relevante în acest sens.

            Sesiunea ordinară, din 15 octombrie 1906, a Consiliului Judeţean, are cea mai mare importanţă, afirma prefectul Gheorghe Sabin:

„În acest an ţara serbează cu un deosebit entuziasm 40 de ani de glorioasă Domnie a înţeleptului nostru Suveran… printr-o expoziţie măreaţă ce apoteozează acest fapt nemaipomenit în istoria naţională decât în epoca lui Ştefan cel Mare. În acest an un vânt de redeşteptare a simţului naţional a suflat asupra tuturor românilor din ţările subjugate şi mii de Transilvăneni, Bucovineni, Basarabeni, Macedoneni, Bănăţeni, cu tot ce au avut mai mândru, mai înălţător la ei, cu muzici, cânturi şi poesii populare, au alergat la sânul patriei mume pentru a-i admira progresele săvârşite în cei 40 ani cât înţeleptul nostru Rege a condus destinele ei”[4].

De asemenea, prefectul aduce în atenţia consilierilor ce trebuie făcut pentru eroii vâlceni din războiul anilor 1877-1878. „În fine era o datorie sfântă pentru noi toţi,   de a ne gândi la fiii judeţului nostru, care şi-au sacrificat viaţa pe câmpurile bulgare, pentru a ne câştiga independenţa. Pentru atingerea acestui scop, am pus la contribuţie fiecare comună, de la 50, până la 200 lei, formând un fond de 8.100 lei, la care veţi binevoi a adăuga şi dumneavoastră o sumă oarecare şi prin serbările ce vom da în iarna anului curent, să putem realiza atât cât ne trebuie pentru înălţarea unui monument în oraşul de reşedinţă a judeţului, pentru comemorarea vitejilor vâlceni, care la Smârdan şi în jurul Vidinului au înălţat şi preamărit gloria străbună”[5].

În anul 1912, referitor la acest monument, prefectul concluziona: „iar eu umil povestitor al celor văzute, nu voi avea odihnă, fie aici, fie dincolo de această lume, până nu voi vedea întruchipat monumentul ce doresc a ridica în amintirea vâlcenilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru Patrie şi Tron”[6].

Inaugurarea Monumentului Independenţei din Râmnicu Vâlcea s-a împlinit la 17 mai 1915, în prezenţa fostului prefect Gheorghe Sabin[7], fapt consemnat şi de „anunţul-program” publicat şi difuzat în oraş, de Prefectura Judeţului Vâlcea[8].

Pentru o mai bună administrare, judeţul Vâlcea trece, în anul 1906, de la 163 la 86 comune[9].

Din raportul prezentat Consiliului Judeţean, aflăm cum era organizat învăţământul urban şi rural. În anul şcolar 1905-1906, funcţionau în judeţul Vâlcea şapte şcoli urbane, adică trei în Râmnicu Vâlcea, două în Drăgăşani şi două în Ocnele Mari. Aici, îşi desfăşurau activitatea 22 cadre didactice, cu titlu definitiv: 7 institutori şi 15 institutoare. Din cei 2.246 copii de şcoală, erau înscrişi numai 1.440, din lipsă de institutori şi de clase încăpătoare.[10]

Şcolile primare rurale din judeţ, în număr de 141, dispuneau numai de 178 învăţători. Din 28.289 copii de vârstă şcolară, erau înscrişi 17.871, rămânând în afara procesului instructiv-educativ peste 10.000 copii, consecinţă a lipsei de şcoli, de localuri spaţioase şi de învăţători[11].

Un rol important, pe lângă instrucţia şcolară, îl aveau activităţile practice. „Grădinile şcolare în număr de 128, cu o suprafaţă de 300 hectare, au fost întreţinute în starea cea mai perfectă de fiecare învăţător, ajutându-se de braţele a peste 5.200 elevi. Pretutindeni s-au cultivat zarzavaturi, legume, plante textile, cereale de tot soiul şi de diferite varietăţi… În pepinierele de altoit se ţin cursuri practice cu elevi, ca la şcoalele din: Bărbăteşti, Horezu, Măldăreşti, Nisipi, Păuşeşti-Otăsău, Genuneni, Romani şi Creţeni”[12].

Lucrul manual, o activitate obligatorie în şcoli, s-a practicat la 124 şcoli, de peste 4.500 elevi, care au realizat diverse obiecte: „de traforaj, de cartonaj, împletituri de pai (pălării) şi nuiele (coşuleţe, cufere), frânghii de cânepă, mături de sorg şi mesteacăn, perii de păr, ghiozdane, rame pentru fotografii, stupi sistematici, mii de cusături naţionale, care de care mai frumoase.

Stupăritul şi creşterea gândacilor de mătase erau ocupaţiile predilecte ale majorităţii învăţământului rural”[13].

Dascălii vâlceni au făcut din „teatrul sătesc de adulţi, un mijloc de căpetenie” pentru educarea populaţiei de la sate şi moralizarea ei. Elemen-tele acestor teatre au fost recrutate, fie dintre elevii şcolilor, fie dintre absolvenţi, fie chiar dintre adulţi.

Prefectul Gheorghe Sabin preciza: „Bazat că măreţul sentiment naţional nu e nicidecum dezvoltat, ba în multe împrejurări, nici chiar în stare de adormire, am căutat, ca atât cântecele cât şi piesele teatrale să fie din acelea care nu numai să trezească acest sentiment patriotic ci chiar să-l fanatizeze”[14].

La iniţiativa prefectului au fost înfiinţate şi cercuri religioase, cum ar fi cele de la şcolile din Zătreni, Ioneşti, Băbeni, Govora şi Robeşti.

În Horezu s-a organizat teatrul din reprezentanţii Cercului Cultural „Horezu”, unde actorii, membri ai corpului didactic, împreună cu alţii „au prins mare dragoste de a munci în această direcţie sănătoasă”[15].

În anul şcolar 1905-1906 s-au ţinut în faţa sătenilor 358 „conferinţe populare”, cu ocazia şedinţelor deschise ale cercurilor culturale, iar cursurile de adulţi au funcţionat pe lângă 71 şcoli rurale cu 12.952 auditori în 932 şedinţe. Prin osârdia învăţătorilor s-au organizat şezători la 21 de şcoli, de două ori pe săptămână, cu o populaţie cuprinsă între 40-100 auditori. În fiecare şcoală funcţiona o bibliotecă populară[16].

Prefectul judeţului, Gheorghe Sabin, nu a uitat nici „şcolile speci-ale”. A sprijinit financiar Şcoala de Cântăreţi de pe lângă Sfânta Episcopie, frecventată de 53 elevi.

Pentru îndrumarea fiilor de săteni spre meşteşuguri, atât de necesare populaţiei rurale, s-au înfiinţat în judeţul Vâlcea trei şcoli de meserii şi una profesională.

Şcolile de meserii din Târgul Horezu, din Găneşti-Zătreni şi Şcoala Profesională din Drăgăşani au fost înfiinţate şi întreţinute de Societatea Culturală din Râmnicu Vâlcea, al cărei preşedinte era prefectul Gheorghe Sabin, şi subvenţionate de judeţ[17].

Prefectul Gheorghe Sabin constata cu bucurie existenţa unei mari emulaţii printre locuitorii diferitelor comune pentru zidirea de noi biserici în locul celor vechi, ruinate.

„Cu înfiinţări de coruri bisericeşti, cu clădiri de localuri de biserici frumoase, spaţioase şi impunătoare, vom ajunge să facem populaţia rurală să vie duminicile şi sărbătorile în mai mare număr la serviciul divin. În total, au funcţionat în cursul anului 364 biserici, din care 128 parohiale şi restul filiale; s-au pus bazele la şase biserici noi”[18].

În situaţia judeţului Vâlcea pe anul 1910-1911, apar date noi cu privire la întinderea şi împărţirea administrativă a judeţului, faţă de cele menţionate în anul 1906.

Astfel, judeţul Vâlcea avea o întindere de 4.239 km.p. şi o populaţie de 219.722 locuitori, din care 18.100 în cele trei comune urbane: Râmnic, Drăgăşani şi Ocnele Mari şi 201.622 în cele 110 comune rurale.

Până în aprilie 1911, judeţul cuprindea 12 plăşi, iar apoi s-au redus la opt: Plasa Cozia cu 12 comune rurale şi două urbane, avea reşedinţa la Râmnic; Plasa Govora cu 12 comune rurale şi reşedinţa în comuna Băile Govora; Plasa Horezu cu 12 comune rurale şi reşedinţa în comuna Horezu; Plasa Olteţul cu 16 comune rurale şi reşedinţa în comuna Sineşti; Plasa Bălceşti cu 15 comune rurale şi reşedinţa în comuna Bălceşti; Plasa Cerna cu 16 comune rurale şi reşedinţa în comuna Lădeşti; Plasa Oltul cu 15 comune rurale şi reşedinţa în comuna Ioneşti; Plasa Drăgăşani cu 15 comune rurale şi una urbană, cu reşedinţa în Drăgăşani[19].

Instrucţia publică ocupă un loc important în acest document. După recensământul general al anului 1910-1911, în comunele rurale din judeţul Vâlcea existau 41.150 copii, cu vârsta de şcoală, din care 20.945 rămâneau în afara procesului instructiv-educativ, fiind lipsă de învăţători şi localuri de şcoală. Nici cele 172 localuri nu corespundeau trebuinţelor şcolare. Din cei 247 învăţători, numai 159 erau titulari, iar restul de 88 suplinitori. Activitatea extraşcolară a învăţătorilor de la sate se concretiza prin conferinţe în cadrul celor 32 cercuri culturale, cursuri la şcolile de adulţi ce cuprindeau 1.358 persoane, cursuri complementare la 218 persoane, cultura albinelor, creşterea gândacilor de mătase, diverse atribuţii în cadrul celor 88 bănci populare, 18 cooperative şi cinci obşti săteşti[20], pentru a îmbunătăţi starea materială a ţăranului. Acelaşi recensământ consemna existența a 1.652 copii în oraşele judeţului, dintre care 1.356 erau înscrişi iar 1.245 au urmat cursurile şcolare[21].

Şcolile profesionale au fost frecventate, în anul şcolar 1910-1911, de 225 elevi, după cum urmează: 56 în Şcoala de Meserii Horezu, 80 în Şcoala de Meserii Drăgăşani, 20 în Şcoala de Meserii Zătreni, 28 în Şcoala Profesională Mihăeşti, 29 în Şcoala Profesională de la Drăgăşani şi 12 în Şcoala de Grădinărit din Rm. Vâlcea. Localurile acestor şcoli, în afară de cel din Drăgăşani, „donat de Laura Simulescu şi cel din Zătreni, construit de Maria Potamian, sunt cu totul improprii şi insuficiente. Ar trebui ca Ministerul de Instrucţie să construiască localuri noi şi încăpătoare pentru Şcolile de meserii din Horez şi Drăgăşani”.

Prefectul Gheorghe Sabin, aşa cum reiese din document, intenţiona să aducă Şcoala de Meserii din Mihăeşti, la Râmnicu Vâlcea.

În faţa consilierilor judeţeni relata: „Cunoaşteţi că răposatul căpitan N. Pleşoianu fiu al Vâlcii, a testat averea sa compusă din 92719 lei, plus dobânda până astăzi, şi o pereche de case în Bucureşti, judeţului nostru, pentru a construi un spital, fie o şcoală de meserii, care să poarte numele său şi în care să se aşeze bustul său. M-am gândit că din moment ce serviciul sanitar este trecut la Stat, căruia judeţul îi plăteşte împreună cu comunele urbane peste una sută mii lei, ar fi mai folositor să clădim din acest fond o şcoală de meserii în Râmnic, în condiţiile cerute de testator … Ca să putem atinge acest scop, veţi binevoi a emite un vot, prin care să mă însărcinaţi a vinde prin licitaţie publică imobilul din Bucureşti”[22].

În anul 1911 judeţul Vâlcea avea 129 biserici parohiale, din care 7 urbane, 122 rurale şi 148 biserici filiale[23].

Situaţia judeţului Vâlcea, prezentată de prefectul Gheorghe Sabin în sesiunea ordinară a Consiliului Judeţean din luna octombrie 1912, aduce alte informaţii referitoare la subiectele enunţate: „Anul acesta al prefecturii mele a fost, domnilor consilieri, un an rodnic în muncă. Am lucrat mult şi cu folos în toate direcţiile, aşa că pot avea mândria că am contribuit şi eu cu ceva la îmbunătăţirile şi lucrurile ce vor fi de mare folos judeţului nostru pentru viitor”[24].

Prefectul, în acest document, face o frumoasă prezentare a judeţului Vâlcea. „Judeţul nostru are o formă lunguiaţă şi se întinde de la nord la sud, cu partea de sus muntoasă şi acoperită de păduri, partea de mijloc deluroasă şi partea de jos cu văi frumoase şi mănoase. Spre răsărit apa Oltului ca limită naturală desparte judeţul nostru de judeţele Argeş şi Olt; spre apus curge apa Olteţului şi prin mijloc apa Cerna. O culme de deal care pleacă din munţi între comunele Vaideeni şi Racoviţa şi merge în jos până în judeţul Romanaţi unde Olteţul se varsă în Olt, desparte judeţul nostru în două părţi de la nord la sud. Toate văile şi apele ce curg prin ele care iau naştere spre răsărit de această culme se dirijează şi se varsă în apa Oltului, iar cele ce răsar spre apus de această culme se duc spre valea Olteţului”.

Judeţul Vâlcea, cu o suprafaţă de 4.239 km.p. şi o populaţie de 224.421 locuitori, din care 205.282 în comunele rurale şi 19.139 în cele trei comune urbane Râmnic, Drăgăşani şi Ocnele-Mari, avea următoarea structură administrativă: Plasa Cozia cu 12 comune rurale şi 2 urbane, reşedinţa la Râmnic; Plasa Govora cu 12 comune rurale, reşedinţa în comuna Băile Govora; Plasa Horezu cu 12 comune rurale, reşedinţa în comuna Horezu; Plasa Olteţul cu 16 comune rurale, reşedinţa în comuna Sineşti; Plasa Bălceşti cu 15 comune rurale, reşedinţa în comuna Bălceşti; Plasa Cerna cu 14 comune rurale, reşedinţa în comuna Lădeşti; Plasa Oltul cu 11 comune rurale, reşedinţa în comuna Ioneşti; Plasa Drăgăşani cu 13 comune rurale şi una urbană, reşedinţa în Drăgăşani[25].

Prefectul judeţului acorda o atenţie deosebită mediului rural. Referindu-se la starea financiară a comunelor atenţiona: „Astăzi putem compara comunele rurale ca un serviciu credincios care munceşte cu râvnă la toţi stăpânii pe care-i schimbă şi la urmă se găseşte tot despuiat şi sărac”[26].

Pe lângă agricultură şi pomicultură, populaţia rurală se mai ocupă şi cu mica industrie casnică, afirma, în faţa consilierilor, prefectul Gheorghe Sabin: „Frumoasele şi variatele cusături de altă dată au început să dispară şi din ce în ce mai mult a început să apară la ţară pânza de bumbac şi costumele de stambă, ca unele ce se procură mai uşor, dar şi durează mai puţin. Cu toate acestea cusăturile româneşti trebuie încurajate. Ar trebui să se înfiinţeze, în fiecare judeţ, concursuri cu premii pentru ţărancele care vor prezenta cele mai frumoase şi variate cusături.”

Câteva exemple sunt edificatoare. Astfel, ”învăţătorul comunei Bătăşani a pus Banca Populară, de sub preşedenţia sa, la contribuţie şi a înfiinţat o şcoală de menaj, ţesătorie sistematică şi cusături româneşti condusă de fiica d-sale normalistă şi de o maestră ţesătoare.

În comuna Sineşti a funcţionat anul acesta o altă şcoală de ţesătorie cu opt eleve. La această şcoală, condusă de o maestră specială, care a ieşit din Şcoala de la Iaşi, se efectuează în războaie sistematice tot felul de ţesături, unele de o frumuseţe rară din mătase şi borangic”.

Prefectul a încurajat şi întreţinut şi o mică fabrică de frângherie, deschisă de un ţăran din comuna Sineşti, care a învăţat acest meşteşug în Şcoala de Meserii de la Horezu şi „neavând mijloace, i-am venit în ajutor cu 50 lei lunar”.

Ca industrii mai sunt în judeţul Vâlcea, „pe lângă vechile pive de apă şi morile pe apele curgătoare, o sumă de mori şi gatere de tăiat lemne mişcate prin motoare cu benzină, ţiţei şi gaz sărac”. Acest fel de industrie – accentua Gheorghe Sabin – a prins grozav”, fiindcă e după gustul ţăranului nostru, să fie simplă în mecanism şi să muncească mereu, iar el să stea să se uite la ea fără a se osteni cu ceva”. La Zătreni, fabrica de teracotă, înfiinţată de o societate pe acţiuni, fiind departe de calea ferată, trimitea şi valorifica cu dificultate produsele la Craiova[27].

Raportul prefectului din octombrie 1912 prezintă şi structura industriei mari, existentă în judeţ. „Fabrica de cherestea din Brezoi prelucra anual sute de mii de metri cubi de lemnărie de brad. Ferăstraiele d-lui Alimănişteanu de la Gura Lotrului, comuna Călineşti, taie, în special, lemne de foc, scoase de prin munţi. Un joagăr de tăiat lemne de brad mai este şi în Drăgăşani, proprietatea d-lui Maxim”.

În Râmnicu Vâlcea, sunt cunoscute, ca industrii însemnate, tăbăcăriile, două mori de făină bună, o fabrică mişcată de apă pentru bătut arama, din care se fac cazane şi vase, şi mai multe fabrici mici (pescărie, pălărierie, frângherie, chimicării etc.).

Documentul menţionează o nouă exploatare la Brezoi, „care va produce o mare revoluţie în ţara noastră. Este vorba de exploatarea unor filoane de aur pe Valea Lotrului. Dacă rezultatele acestei industrii vor fi satisfăcătoare, munţii noştri dau o nouă sursă de bogăţie, pe lângă aceea a lemnelor. Proprietarul acestei mine de aur este d-nul Ştefan Gaiac, de la Societatea Oltul, din Brezoi”[28].

Un capitol important al raportului se referă la Serviciul Sanitar şi activitatea personalului din acest domeniu. Serviciul Sanitar al Judeţului Vâlcea era condus de medicul primar dr. C. Constantinescu, nouă medici de circumscripţie, un medic la urbea Drăgăşani şi altul la urbea Ocnele Mari.

De asemenea, funcţionează 24 agenţi sanitari, la 110 comune rurale, doi la urbele Drăgăşani şi Ocnele Mari, patru subchirurgi intendenţi la spitalele Drăgăşani, Bălceşti, Sineşti şi Lădeşti, opt moaşe de circumscripţii rurale şi două la Drăgăşani şi Ocnele Mari.

Medicul primar al judeţului a inspectat comunele de 210 ori, a dat peste 1.000 consultaţii gratuite. „În unire cu medicii de circumscripţii rurale şi urbane a combătut epidemii în 112 comune, a inspectat regulat şi ori de câte ori a fost nevoie diferitele stabilimente industriale”.

O activitate laborioasă a fost realizată şi de medicii circumscripţiilor rurale şi urbane, din Spitalul Central de reşedinţă Râmnicu Vâlcea, spitalele din Horezu, Sineşti, Bălceşti, Lădeşti şi Drăgăşani[29].

În acest document, prefectul Gheorghe Sabin arată că, deşi instrucţia publică este în atenţia guvernării, aceasta nu se ridică la înălţimea cerută de un stat civilizat.

Dacă instrucţia primară urbană este ceva mai bună, instrucţia primară la ţară lasă de dorit. „Închipuiţi-vă, se adresa prefectul Gheorghe Sabin consilierilor, că din aproape 30.000 populaţie şcolară, cât a fost anul trecut, mai bine de jumătate a fost înscrisă la şcoală, iar numărul celor absolvenţi, băieţi şi fete este de 1.388, aproape nimic … În dorinţa de a veni în sprijinul învăţământului rural am luat măsuri a se prevedea în fiecare buget sume mai mult sau mai puţin însemnate … pentru aducerea în bună stare de funcţionare a fiecărei şcoli”[30].

Învăţământul urban, în anul şcolar1911/1912, funcţiona cu şapte şcoli: patru de băieţi (două în Rm. Vâlcea, una în Drăgăşani şi una în Ocnele Mari) şi trei de fete (una în Rm. Vâlcea, una în Drăgăşani şi una în Ocnele Mari), având: 11 institutori şi 14 institutoare. Populaţia şcolară în oraşe era de 1.090 băieţi şi 908 fete, din care au urmat şcoala în mod regulat 663 băieţi şi 464 fete. Existau şase localuri de şcoală proprii, iar unul închiriat, din acestea numai cinci îndeplinind condiţiile cerute de lege.

După recensământul general al anului 1911-1912, populaţia şcolară rurală era formată din 16.419 băieţi şi 13.473 fete. Din cei înscrişi, respectiv 12.353 băieți şi 6.418 fete, au absolvit 1.179 băieţi şi 209 fete. În mediul rural existau 170 localuri de şcoală (156 proprii şi 14 închiriate), 85 în stare bună, 47 în stare mediocră şi 38 în stare rea. Activitatea instructiv-educativă în şcolile rurale era asigurată de 203 învăţători şi 35 învăţătoare.

Corpul didactic avea şi o bogată activitate extraşcolară. În oraşe această activitate consta în serbări şcolare, teatru şi conferinţe. La sate învăţătorii se exprimau eficient la cursurile de adulţi (197 ţinute), în cadrul celor 30 biblioteci şcolare, în corurile bisericeşti existente la 27 şcoli şi la cercurile culturale în număr de 26 (cu şedinţe lunare în fiecare comună din cerc).

Lucrul manual practicat în 105 şcoli se concretiza în „împletituri de paie, răchită şi papură, împletituri de sticlă şi faceri de perii”. În mediul rural existau 86 bănci populare cu un capital de 5.560.782 lei, 16 obşti, 22 cooperative şi şapte case de economii şcolare cu un capital de 5.506 lei.

Apicultura se practica în 23 şcoli şi sericicultura era în floare la 24 şcoli. Elevii acumulau cunoştinţe practice în cele 60 grădini şcolare şi 13 terenuri de experienţă[31].

Raportul prefectului Gheorghe Sabin prezintă pe lângă învăţământul urban şi rural şi pe cel profesional. Prima este amintită Şcoala Profesională de Fete Drăgăşani, care funcţionează în localul Şcolii Primare Urbane, construit din „Fondul Laura Simulescu”. Şcolile de meserii Horezu şi Drăgăşani erau finanţate de stat şi de judeţ cu o sumă anuală de 6.975 lei. Asociaţiunea Comunelor Rurale întreţinea cu fonduri băneşti, din bugetul propriu, şcolile de meserii elementare Zătreni şi Mihăeşti, şcoala din comuna Sineşti (unde fiicele de ţărani învăţau ţesătoria sistematică şi gustul cusăturilor româneşti), şcoala din comuna Bătăşani, înfiinţată prin ajutorul Băncii Populare (având ca obiect de activitate ţesătoria sistematică, cusăturile româneşti şi menajul) şi şcoala de Grădinărit „Aranghel”. Din averea donată de căpitanul Nicolae Pleşoianu, evaluată la suma de 128 mii lei, au început lucrările la Şcoala de Arte şi Meserii din Râmnicu Vâlcea, care va fi terminată în anul următor şi înzestrată cu cele necesare[32].

Cele trei documente prezentate mai sus au şi alte capitole, distincte, cum ar fi: starea financiară a judeţului Vâlcea şi în special a comunelor rurale, starea materială a locuitorilor, agricultura şi comerţul, activităţile Serviciilor Judeţene Tehnic, Veterinar, Poştal, Telegrafic şi Telefonic, Arestul Preventiv, Imprimeria judeţului, situaţia oraşelor, Palatului de Justiţie şi Judecătoriilor de Ocoale etc.

Prezentul studiu aduce în atenţia cercetătorilor informaţii noi, care privesc reuşitele demersurilor întreprinse de prefectul Gheorghe Sabin, în opera de afirmare, pe plan naţional, a judeţului Vâlcea.