99

July 3, 2024

Râmnicu Vâlcea – protecţia naturii

Printre primele rezervaţii naturale create în judeţul Vâlcea, s-a numărat şi cea de pe Valea Stăncioiului, afluent al Oltului. De atunci, aceasta a rămas singura arie protejată, inclusă acum pe teritoriul municipiului Râmnicu-Vâlcea. Este cunoscută sub numele de Şiroirile şi piramidele de pământ din Valea Stăncioiului (Goranu).  Face parte din categoria rezervaţiilor geomorfologice şi se întinde pe o suprafaţă de 12 ha, la  altitudinea de 240 – 290 m. S-a înfiinţat prin Decizia 205/1966 a Sfatului Popular al fostei Regiuni Argeş, pe baza Deciziei 659/1966 a Comitetul Executiv al Sfatului Raional Râmnicu-Vâlcea, fiind ulterior confirmată prin Decizia 348/1983 a Consiliului Judeţean Vâlcea.

Read More…

Râmnicu Vâlcea – fauna

Impactul antropic tot mai puternic de-a lungul timpului, a limitat existenţa animalelor din grupul mamiferelor, în special carnivorele mari. Arareori se mai poate afla vreun urs sau vreun lup  prin teritoriile împădurite ale municipiului. În schimb, au răspândire mistreţii (Sus scrofa), căprioarele (Capreolus capreolus), iepurii (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), dihorul (Mustella putorius), nevăstuica (Mustella mustella), şoarecii de pădure (Apodemus silvaticus), cârtiţa (Talpa europaea), etc. Vidra (Mustella lutreola) este atrasă de bogăţia peştelui din lacurile de acumulare. Alte animale (şoareci, şobolani, dihori etc.), aflate în apropierea locuinţelor oamenilor, produc uneori neplăceri. 

Read More…

Râmnicu Vâlcea – vegetaţia

În jurul municipiului Râmnicu-Vâlcea, se întâlnesc următoarele formaţiuni de vegetaţie: păduri, pajişti şi fâneţe naturale, la care se adaugă terenurile cultivate cu pomi fructiferi. Altitudinal, pădurile fac parte din zona nemorală şi etajul gorunului (300-700 m). Ele sunt dispuse mai ales pe dealurile din jur şi sunt formate predominant din gorun (Quercus petraea), carpen (Carpinus betulus), frasin (Fraxinus excelsior), jugastru (acer campestre), tei (Tilia cordata, T. plathyphylos), formând aşa numitele şleauri de deal. La nivel arbustiv, întâlnim cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), păducel (Crataegus monogina, C. pentagina), măceşul (Rosa canina), rugul (Rubus caesius) etc.

Read More…

Râmnicu Vâlcea – solurile

În porţiunea dealurilor înalte, solurile predominante sunt solurile brune de pădure (cambisoluri), care au caracter eubazic şi uşor acid după gradul de podzolire. În cadrul acestora, se diferenţiază solurile de pădure slab podzolite, formate în condiţii de temperaturi medii anuale de 6-10 oC şi precipitaţii medii de 618-800 mm. Au textură uniformă pe întregul profil; de aceea, rezistenţa la eroziune este considerabilă. Pe alocuri, aceste soluri conţin cantitaţi însemnate de humus (mull), în special în partea superioară a orizontului A (5-8%). Pe dealurile înalte, întâlnim spodosoluri cu textură grosieră pe întregul profil şi conţinut ridicat de schelet şi rezistenţă scăzută la eroziune. Terasele şi sectoarele mai joase adăpostesc argiluvisoluri cu un conţinut redus de humus.

Read More…

Râmnicu Vâlcea – clima

Pe ansamblu, climatul acestei zone este rezultatul interacţiunilor dintre factorii genetici-radiativi şi dinamici – pe de o parte, şi factorii fizico-geografici şi antropici, pe de altǎ parte. Climatul este determinat şi de poziţia oraşului, favorizată de adăpostul orografic al Carpaţilor Meridionali şi efectul de fõhn dinspre Munţii Căpăţânii şi Făgăraş. La acestea, se adaugă şi influenţa culoarului Oltului, care, uneori, reprezintă o discontinuitate climatică între est şi vest. Fenomenele specifice iernii sunt moderate, ceea ce justifică expresia de „climat de adăpost”,  atribuită teritoriului oraşului Râmnicu-Vâlcea. În strânsă dependenţǎ de valorile coeficientului de transparenţǎ a atmosferei, radiaţia totalǎ directǎ poate atinge valori maxime de peste 1,4 cal/cm2/minut – vara, şi de 1,1 cal/cm2/minut, iarna.

Read More…

Râmnicu Vâlcea – reţeaua hidrografică

Principalul curs de apă care drenează regiunea, este râul Olt care străbate municipiul de la nord la sud. Caracteristicile sale fluviale au fost însă puternic modificate prin construirea în acest sector a două hidrocentrale ale căror lacuri de acumulare reprezintă întinse suprafeţe acvatice. Aceste lacuri au adus nu numai modificări ale peisajului natural, ci şi importante schimbări ale parametrilor fizico-climatici şi ecologici ai apelor.

Un al doilea curs de apă îl reprezintă râul Olăneşti, care îşi adună apele de sub versanţii sudici ai Munţilor Căpăţânii. Bazinul său hidrografic este relativ întins, ceea ce face ca debitul să înregistreze valori mari in perioada viiturilor de primăvară. În dreptul satului Vlădeşti, pe cursul râului a fost construită o microhidrocentrală, iar albia în aval a fost regularizată. Râul Olăneşti primeşte, pe stânga, mai mulţi afluenţi de mică importanţă, dar cu putere mare de eroziune în timpul ploilor torenţiale. Pe partea dreaptă, la intrarea în municipiu, se găsesc câţiva afluenţi mici: Valea lui Ilie Căldăraru, Valea Poenari, Valea Adâncă şi Valea Inăteşti, care drenează versanţii nordici ai culmii Dl. Castanului – Licura – Petrişor. Pe partea stângă, îşi aduc apele în Râul Olăneşti, Valea Aranghel, Valea Priba şi alte mici văi torenţiale, situate la sud-vest de Dl. Capela.                

În amonte de Râmnicu-Vâlcea, pe partea dreaptă, Oltul primeşte, în lacul de acumulare din nord, Pârâul Bujoreanca, pe care se află hotarul comunei Bujoreni; pârâul îşi adună apele de sub Vf. Trundin (625 m) (Valea cu apă) şi Vf. Iuga (574 m). Urmează, în aval, Pârâul Cetăţuia, cu două izvoare, care se dispune la sud de vârful ascuţit al Cetăţuii (316 m). Culmea Păturoaia – Capela este drenată de cîteva văi torenţiale care se numesc, de la nord spre sud: Valea Teilor, Valea Silvei, Valea Mandei, Valea Episcopiei. Ele au săpat jgheaburi adânci în trupul dealului, dar, prin împădurire, efectele erozionale au fost diminuate.

Un alt afluent de dreapta al Oltului, este pârâul Sărata, care drenează depresiunea Ocnele Mari, apoi pătrunde în partea sud-vestică a municipiului Râmnicu-Vâlcea, şerpuind printre construcţii şi terenuri de cultură până la Olt. Aceasta primeşte pe stânga afluentul Gorunelul, aflat pe teritoriul Municipiului. Pe partea stângă, Oltul primeşte ca afluenţi, în acest sector, ape de mai mică importanţă, precum Valea Rea, ce se varsă în Olt. la Malul Alb. Are un bazin întins, cu izvoarele sub Piscul Neamţului şi Dl. Săliştea, iar în sectorul inferior drenează platoul Dl. Cetăţii. Urmează pârâul Dumitrana, ce străbate satul Lespezi, apoi  pârâul Stăncioiu – cu cel mai larg bazin din zonă, ale cărui izvoare se întind spre Dl. Cornetului şi Dl. Săliştii, ca şi sub satul Feţeni. În cursul său, s-au format în timp, prin eroziune, frumoase formaţiuni, cunoscute sub numele de „Şiroirile şi piramidele de pământ”, declarate rezervaţie naturală în 1956.

Cel mai important pârâu, afluent al Oltului, tot pe stânga, este, însǎ, Pârâul Sâmnicel, care mărgineşte parţial municipiul la est, separându-l de comuna Goleşti. Are debitul mai mare decât cele douǎ descrise anterior şi transportǎ mari cantitǎţi de aluviuni. Lunca  sa  este mai largǎ şi malurile –  acoperite pe alocuri de pǎduri de sǎlcii şi arini. Acest pârâu se varsǎ în Olt (de fapt, în lacul de la Goranu, în dreptul  satului Racoviţa).

În afarǎ de cursurile de apǎ menţionate, se mai întâlnesc numeroase pâraie cu caracter mai mult sau mai puţin permanent, care însǎ devin foarte active în timpul ploilor torenţiale, erodând terenul şi transportând importante cantitǎţi de material aluvionar. Se pot aminti, pentru acest sector, de la vest spre est, Pârâul Hoţului, Valea Hogii, Puioasa, pârâul Grajdului etc. Pe cursul unora dintre acestea, au fost efectuate lucrǎri de reţinere a aluviunilor, sub forma unor baraje de patrǎ sau beton, în scopul prevenirii colmatǎrii lacurilor de acumulare.

În sectorul sudic al oraşului, un afluent important al Oltului, pe dreapta, este Pârâul Sărat sau Sărata, care, după ce drenează depresiunea Ocnele Mari şi se încarcă uneori cu destulă sare, intră pe teritoriul Municipiului Râmnicu-Vâlcea, unde primeşte pe stânga Valea Gorunenii, care şi-a săpat cursul în depozitele albe de tuf dacitic; apoi, şerpuieşte printre culturi agricole şi instalaţii industriale, până la unirea sa cu Oltul.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012 (pag. 19-20). 

Coordonator: Ion SOARE; Autori Pr. C-tin CÂRSTEA, N. DANEŞ, Paul DINU, Gh. DUMITRAŞCU, D. DUMITRESCU, Florin EPURE, Emilian FRÂNCU, Ioan St. LAZĂR, Sorin OANE, Marian PĂTRAŞCU, Petre PETRIA, Gh. PLOAIE, Silviu PURECE, Ion SOARE. Colaboratori: Gh. DEACONU, Eduard DULĂCIOIU, Titi Mihai GHERGHINA, Ion MĂLDĂRESCU, Vasile ROMAN, Laurenţiu STILEA.

. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

Read More…

Râmnicu Vâlcea – caracterizarea geologică

Teritoriul municipiului Râmnicu-Vâlcea se dispune în avantfosa Carpaţilor Meridionali (sectorul Dâmboviţa – Otăsău) a Depresiunii Getice şi cuprinde sedimente paleogene şi predominant neogene. Fiind încadrat de Subcarpaţii Vâlcii, el se află într-o arie de înălţare puternică a sedimentarului postorogen, fiind determinată de înălţarea blocului cristalin din nord şi de relativa afundare de la Băbeni (Mihaela Dinu,   1999, 34).

Constituţia litologică include aproape toată succesiunea şi varietatea depozitelor sedimentare din Depresiunea Getică: conglomerate, gresii, marne, nisipuri, pietrişuri etc. Sedimentele aparţin, în cea mai mare parte, erei neozoice; mai exact, perioadei neogene. Astfel, burdigalianul apare la nord de Bujoreni, în dealul Poiana Limpede, şi constă din conglomerate poligenice, uneori slab cimentate de matrice argiloasă, nisipoasă, ce cuprinde elemente din cele mai variate formaţiuni (şisturi cristaline, calcare organogene, pietrişuri şi nisipuri) ce includ dese intercalaţii de marne cenuşii.

Badenianul este reprezentat de conglomerate cu intercalaţii nisipoase, gresii, marne, pietrişuri, tufuri. Se regăseşte în axul anticlinalului Feţeni-Schitul Matei, la est de Olt, în Dl. Crucea Mierlei. Depozitele tortoniene sunt, de asemenea, bine reprezentate, fiind constituite din patru orizonturi. Orizontul Tufului cu globigerine, reprezentat de tufuri albe, grosiere, compacte, cu intercalaţii de marne cenuşii, verzui, se întâlneşte predominant la baza dealurilor Licura şi Petrişor. De asemenea, apar pe flancurile anticlinalelor cu depozite badeniene marcate de prezenţa tufurilor şi, în vest, a sării. Semnificativ este depozitul de tufuri detritice albe, sensibile la eroziune, care au format Dealul Cetăţii şi care se termină la Olt, prin Malul Alb. Orizontul şisturilor cu radiolari, aparţinând de asemenea tortonianului, este in general dispus deasupra orizontului tufului cu globigerine, fiind reprezentat de şisturi argiloase negricioase, disodiliforme, ce conţin o bogata faună de radiolari. În sfârşit, apare sporadic şi orizontul marnelor cu Spirialis, mai ales la vest de Valea Oltului. Pe alocuri, formează abrupturi chiar în suprafeţele împădurite (Crucea Mierlei,  Dealul Iuga, Dl. Părăşeşti-Cuca, Dl. Bisericii etc.).

Sarmaţianul se dezvoltă peste marnele cu Spirialis sau în discordanţă, peste orizontul şisturilor cu radiolari. Depozitele seriei inferioare cuprind marne nisipoase cu resturi de plante şi rare nivele de tufuri. Peste aceste marne se dispune o alternanţă de nisipuri grosiere, conglomerate slab cimentate şi marne nisipoase. În Dealul Capela, se dezvoltă un banc de tuf intercalat în pietrişuri şi conglomerate ce conţin resturi de Mactra fabreanna. Depozitele terasei vechi a Oltului cuprind acumulări aluvionare de vârstă pleistocenă, cu nisipuri grosiere, pietrişuri şi bolovănişuri rulate, nisipuri grosiere şi fine, luturi etc. Ele se regăsesc şi pe culoarele văilor, ca şi în glacisurile de la baza versanţilor.

În ceea ce priveşte tectonica zonei, se pot menţiona falia Stăncioiului, pe care a evoluat valea respectivă, falia Cetăţuia, falia Hogii şi falia Râureni (Dinu, 1999, 47). Structurile cutate sunt reprezentate de anticlinalul Feţeni-Schitul Matei la est, dar şi la vest de Olt, şi de sinclinalul Râmnicu-Vâlcea care începe de la Aranghel şi se întinde peste Valea Episcopiei, continuînd la est de Olt, pe Valea Stăncioiului, spre Săliştea.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012 (pag. 18-19). 

Coordonator: Ion SOARE; Autori Pr. C-tin CÂRSTEA, N. DANEŞ, Paul DINU, Gh. DUMITRAŞCU, D. DUMITRESCU, Florin EPURE, Emilian FRÂNCU, Ioan St. LAZĂR, Sorin OANE, Marian PĂTRAŞCU, Petre PETRIA, Gh. PLOAIE, Silviu PURECE, Ion SOARE. Colaboratori: Gh. DEACONU, Eduard DULĂCIOIU, Titi Mihai GHERGHINA, Ion MĂLDĂRESCU, Vasile ROMAN, Laurenţiu STILEA.

. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

Read More…

Râmnicu Vâlcea – caracterizarea geomorfologică

Formele de relief predominante din jurul oraşului, sunt dealurile subcarpatice despărţite de Valea Oltului. Dealurile reprezintă prelungirile sudice ale Munţilor Căpăţânii în sectorul din dreapta Oltului, respectiv ale Munţilor Coziei – în sectorul din stânga. Ele fac parte din subunitatea distinct cunoscută sub numele de Subcarpaţii Vâlcii, din cadrul Subcarpaţilor Getici (Mihaela Dinu, 1999, 14). Aceste forme de relief au fost studiate de la începutul sec. 20 de către L. Mrazec (1900, Emm. de Martonne (1907), Gh. Munteanu-Murgoci (1907), iar ulterior, de L. Badea (1963, 1967, 1981) şi Mihaela Dinu (1988, 1997, 1999). Contribuţii de seamă la fundamentarea structurii reliefului, au adus şi geologi ca: I. Popescu-Voiteşti (1908), V. Dragoş (1953, 1955), Gr. Popescu (1954) şi alţii.

Read More…

Râmnicu Vâlcea – aşezarea geografică, delimitarea teritoriului şi vecinii

Oraşul Râmnicu-Vâlcea, cu o vechime despre care se poate presupune a fi bimilenară, a apărut şi s-a dezvoltat pe malul drept al Oltului (Alutus), la confluenţa acestuia cu Râul Olăneşti. Din aceleaşi vremuri vor fi datând şi toponimele Troian (Traian), Buridava, Alutus etc.

Din punct de vedere geografic, oraşul Râmnicu-Vâlcea este astăzi aşezat în regiunea dealurilor subcarpatice pe ambele maluri ale Oltului la confluenţa acestuia cu pârâul Olăneşti, acolo unde se intersectează paralela de 437’ latitudine nordică, cu meridianul de 2419’ longitudine estică. Altitudinea la nivelul întâlnirii Râului Olăneşti cu Oltul, este de 232 m, dar altitudinea medie a municipiului este de 240-280 m, acesta fiind înconjurat de dealuri cu înălţimi de 400-600 m.

Treptat, oraşul s-a extins pe direcţiile nord şi sud, astfel că astăzi ocupă o suprafaţă construită de 8866 ha şi include cartierele: Aranghel, Buda, Cetăţuia, CPL, Dealul Malului, Feţeni, Goranu, Inăteşti, Lespezi, Libertăţii, Morilor, Nord, Ostroveni, Petrişor, Poenari, Săliştea, Sticlăria, Traian, Zăvoi. La acestea se adaugă cartierele şi satele din sud: Căzăneşti, Valea Răii, Râureni, Stolniceni, Colonia Nuci şi Platforma chimică. Deşi situat la cca 20 km de la ieşirea Oltului din defileu, oraşul este protejat în nord de înălţimile munţilor Coziei (1668 m) şi de cele ale munţilor Căpăţânei, cu vârfurile Narăţu (1509 m) , Gera (1916 m), Preota (1954 m) ş.a. 

 

 

a) Delimitarea teritoriului

Limita nordică a municipiului se situează, la nord, pe linia ce uneşte Vf. Trundin, Valea Bujoreanca, lacul UHE Râmnicu-Vâlcea, Valea Rea, Vf. Livezii. Spre vest, limita se situează pe aliniamentul Vf. Trundin, vest de Vf. Iuga, Dl. Colacu, Culmea Aranghel, Valea Buda, Dl. Castanul, oraşul Ocnele Mari (Gura Suhaşului), Culmea Trăistarilor,  Dl. Teiului şi Pădurea Bârsescu. La est, limita o constitue Valea Sâmnicel până la cota 312 m, apoi Pădurea Gorănoaia şi dealul ce coboară în DN 7, la limita dintre Goranu şi Racoviţa (Budeşti). În continuare, limita se menţine pe cursul Râului Olt, respectiv lacurile de acumulare ale UHE Râureni şi UHE Govora. Spre sud, limita se situează pe şoseaua ce leagă intersecţia DN 67 cu Dc 128 de la Buleta, Dc 128 Buleta – Stupărei, apoi pe la sud de decantorul Combinatului chimic Oltchim.        

Ca altitudine, oraşul Râmnicu-Vâlcea se află la 240-280 m (235m la nivelul podului Vinerii Mari), dar teritoriul municipiului este înconjurat de înălţimi mai mari cum sunt: Vf. Trundin (625m), Dealul Iuga (574 m), Vf. Licura (462 m), Dl. Săliştii (618 m), Vf. Novac (570 m), Crucea Mierlei (495 m) ş.a. Altitudinea cea mai mică se regăseşte în lunca Oltului, în aval de Combinatul Chimic. 

 

b) Vecinii

Municipiul Râmnicu-Vâlcea se învecinează la nord cu comunele Bujoreni şi Dăeşti, între ele aflându-se apele Lacului de acumulare Râmnicu-Vâlcea, la est cu satele comunei Goleşti Văratica, Blidari) precum şi cu satele Comunei Budeşti (Racoviţa, Barza, Bârseşti, Ruda, Bercioiu). Între acestea şi municipiu se află apele lacurilor de acumulare Râureni şi Govora. La sud, se învecinează cu satele Stupărei şi Buleta aparţinând comunei Mihăeşti), iar la vest – cu oraşul Ocnele Mari, pe culmea dealurilor Teiului şi Coasta Lacului. Tot pe latura vestică, se întinde comuna Vlădeşti. 

 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012 (pag. 17). 

 

Coordonator: Ion SOARE; Autori Pr. C-tin CÂRSTEA, N. DANEŞ, Paul DINU, Gh. DUMITRAŞCU, D. DUMITRESCU, Florin EPURE, Emilian FRÂNCU, Ioan St. LAZĂR, Sorin OANE, Marian PĂTRAŞCU, Petre PETRIA, Gh. PLOAIE, Silviu PURECE, Ion SOARE. Colaboratori: Gh. DEACONU, Eduard DULĂCIOIU, Titi Mihai GHERGHINA, Ion MĂLDĂRESCU, Vasile ROMAN, Laurenţiu STILEA.

 

. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

 

Read More…

Transporturile în Drăgăşani

 

Transporturi. După răscumpărarea căii ferate construite şi concesionate până în anul 1880 către societăţi străine, statul român a trecut la continuarea construcţiei de drum de fier cu mijloace proprii. Între acestea se numără şi tronsonul Piatra Olt- Drăgăşani-Râmnicu Vâlcea.

Lucrările încep imediat după 1880, măsurătorile figurând în bugetul de cheltuieli al urbei Drăgăşani. Un proces verbal din 22 ianuarie 1890, încheiat între conducerea căilor ferate şi Primăria Drăgăşani consemnează exproprierile de terenuri destinate traseului căii ferate de la posesorii lor şi indemnizaţia cuvenită fiecăruia.

Pe teritoriul Drăgăşanilor, calea ferată are o lungime de 5.193, 80 m.

Linia ferata Piatra Olt-Drăgăşani a fost dată în folosinţă provizorie la 1/13 decembrie 1866, urmând ca de la 1 martie 1887 să fie suspendată circulaţia pentru „a termina instalarea podurilor în mod definitiv”. Inaugurarea a avut loc la 13 decembrie 1886, iar porţiunea Drăgăşani-Râmnicu Vâlcea, la 20 iunie 1887.

Gara Drăgăşani a fost ridicată în anul 1894. De atunci a suferit mai multe modifcări, ultima, din 1968 fiind mai de amploare, redându-i-se o faţadă modernă.

 

 

Sursa: Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Vâlcea, vol. I – Oraşele, Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 119.

Read More…