117

July 3, 2024

Moartea «tătucului» Stalin/ Copilăria în vremea comunistă în Copăceni/ Vâlcea

Pe numele său Iosif Vissarionovici Djugaşvili, Stalin s-a născut în 1879 în oraşul Gori din R.S.S. Gruzină. Numele de familie a fost înlocuit cu cel de Stalin, care provine din rusescul „Stali" – oţel, probabil considerându-se tare ca oţelul, fiind cunoscut în lume cu numele Iosif Vissarionovici Stalin.

Din 1922, de când predecesorul său Lenin s-a îmbolnăvit, murind în 1924, tovarăşii de luptă l-au ales pe Stalin secretar general al CC al PCUS, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, în 1953, timp de 31 de ani. În toată această perioadă a mai ocupat şi alte funcţii importante de stat în ţara sa.

Read More…

Pădurea Agestului/ Universul unei copilării, de col. ing. Gheorghe Constantinescu

 

 

De câte ori mă întorceam în locurile copilăriei mele, îmi lipeam palmele de praful uliței şi simțeam cum prin degete urca seva neamurilor. Puterea acelora ce m-au iubit şi nu mai erau mi se urca prin palme până la inimă, până la suflet, până la minte. Îmi cuprindeam chipul în palmele pline de praf şi simțeam cum rădăcini neştiute creşteau în prelungirea tălpilor şi mă pătrundeau. Auzeam cu sufletul un singur cuvânt venit de dincolo de lumea ştiută, venit din iubirea părinţilor şi a bunicilor, un singur cuvânt… POȚI''. Zâmbeam printre lacrimi şi știam că stejarul din pădurea copilăriei mele nu avea rădăcini mai puternice decât ale mele, că vâltoarea întregii lumi nu mă putea smulge, că… POT!

 

Autorul

Read More…

Vulturii nu prind muşte

Viaţa  este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STR~DUIN|A pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul – fiind dependent de natură – se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile să impresioneze atât fiinţa umană, cât şi Creatorul ei. De aici se naşte şi tendinţa recunoaşterii meritelor prin slăvire şi creşterea dorinţei de a tânji după asemenea rezultate.

Read More…

"Povestea copilariei mele", de col. ing. Gheorghe Constantinescu

Pe 19 iulie 2015  dl colonel inginer Gheorghe CONSTANTINESCU (originar din Cernişoara-Vâlcea – n.n.) a mai lansat o carte "Povestea copilariei mele". Este o incursiune sensibila atat in biografia anilor de demult, cat si in radiografia duhovniceasca a comunitatii de sat in vremea postbelica. Precum dânsul declara: "Toate amintirile dintr-o copilarie minunata sunt cuprinse aici, in aceasta carte pe care va invit sa o cititi, fiind sigur ca, in ea fiecare dintre dumneavoastra veti regasi macar cateva secvente din propria copilarie".

(din cuvantul parohului Ion Armasi – preot la Parohia Ioan Evanghelistul din Bucureşti, unde col. ing. Gheorghe Constantinescu activează ca epitrop; video cu prezentarea volumului – în josul prezentei pagini).

 

Read More…

Ahile si triburile elene

Ahile şi triburile elene

        Moto: ,,Cele mai mari duşmănii sunt între rudele apropiate”

                       (Tacit, Istorii, IV, 70)

Niciun popor nu e pur, ci e un amestec de naţii, de rase, de orgolii şi de lupte continue; de frământări de gânduri, porniri; de instincte primare şi poftă de mărire şi slavă, care, asemeni unui şuvoi năvalnic, de munte, adună-n undele-i repezi toate cele enumerate mai sus, uniformizându-se, cel mai adesea, şi curgând, apoi, în aceeaşi matcă etnografică, ce dă specificul naţional.

            Despre noi, despre strămoşii noştri traco-geto-daci, cu influenţe, evident, pelasge, însuşi marele istoric grec Cassius Dio spunea că eram dezbinaţi încă de acum 2000 de ani; că eram învrăjbiţi, chit că eram ,,cei mai numeroşi (tracii) după indieni”, iar dintre toţi aceştia, ,,dacii erau cei mai vitejişi cei mai drepţi” (Herodot, Istorii).

Şi câtă dreptate aveau! Lucrul acesta îl vom vedea şi pe parcursul lucrării de faţă, al cărei scop principal este, însă, acela de a încerca să demonstrăm că ,,triburile elene” (întemeietoare ale Eladei antice) proveneau din traco-iranienii ce ocupau nu doar interiorul arcului carpatic, ci întreaga regiune situate între Carpaţi-Nistru (chiar până la Bug) – Dunăre (atât la N. cât şi la S. de aceasta) – Marea Neagră (Schytia Minor, până dincolo de Varna de azi), încât nu întâmplător locuitorii ţărmurilor vestice ale Pontului Euxin ar putea fi numiţi, pe drept cuvânt, ,,eolieni”, şivom vedea de ce.

Dar, pentru a demonstra că cele patru ,,triburi elene” (descendente din legendarul rege Hellen: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii) au fost cele care au înfrânt supremaţia pelasgă a Greciei maritime şi continentale şi au stat la baza formării poporului elen şi a limbii elene (dar şi a limbilor romanice – mai precis, dialectelor limbii române)  va trebui să apelăm din plin la strălucitul geograf al sec. I d. Hr., de origine macedoneană, şi anume la Strabon, deoarece ne aduce preţioase informaţii cu privire la strămoşii nostri.

Pentru că avem în vedere nu doar ,,triburile elene”, ci şi puternica personalitate a lui Ahile, eroul ,,Iliadei” lui Homer, găsesc de cuviinţă să încep cu prezentarea acestuia, după care (sau în paralel) vom vorbi şi despre familia sa, respectiv despre fiul (Neoptolemos) şi nepotul său (Pyrrbus), întrucât toţi trei au luptat în războiul troian, acoperindu-se de glorie.

Până, însă, a trece la prezentarea lui Ahile, cred că n-ar fi lipsit de interes să reproducem un fragment din ,,Istoria Religiilor” a diac. prof. univ. dr. Emilian Vasilescu,prin care ni se sugerează că ,,dacii” ar putea fi urmaşii unuia din cele patru mari triburi iraniene (sacii), despre care Vasile Pârvan, în ,,Getica”, ne spune că au plecat spre Europa cam pe la începutul mileniului al II-lea, î. Hr.:

 

Read More…

Viața cotidiană a copiilor în satele cernișorene la sfârşitul sec. XIX începutul sec. XX

Viața cotidiană a copiilor în satele cernișorene la sfârşitul sec. XIX începutul sec. XXÎn viaţa comunităţilor săteşti cernișorene, copiii participau la toate activităţile gospodăreşti, şi la toate evenimentele comunităţii.  Exista foarte puţin timp de joacă tot parcursul unei zile fiind programat în funcţie de şcoală, lucrările agricole care erau în curs, sau de îngrijirea zilnică a animalelor sau a grădinii.
Viaţa de familie cernișoreană era organizată după principiul gospodăriei închise, familia trăia din bunurile pe care le producea, foarte puţine lucruri puteau fi cumpărate.
Îmbrăcămintea copiilor consta din haine de pânză, opincuţe în picioare, mai târziu cizme de cauciuc. În loc de ghiozdan se foloseau traiste ţesute în casă, în care copilul avea manualele: 1-2 caiete, 1 penar din lemn care se încheia printr-un liniar. Penarul conţinea un creion şi un toc cu peniţă pentru scrisul cu cerneală. De multe ori tocul se făcea din tuleu de porumb, o bucată de tulpină dinspre vârf în care se înfigea peniţa cumpărată.
În familie copiii erau obişnuiţi să participe la muncile din gospodărie. Copii mici 7-9 ani mergeau cu gâştele la păscut pe marginea șoselei sau pe câmp. Se jucau aici făcând pălăriuțe din rogoz sau biciuri împletite din 3-4 fire din cânepă.
Copiii mai mari scoteau caii şi vacile la păscut, participau la prăşitul porumbului, adunatul şi întorsul fânului. Tot ei îngrijeau straturile de legume le revenea plivitul buruienilor şi udatul grădinii. Primăvara copii făceau ţevile la sucală pentru războiul de ţesut. Ţevile erau făcute din lemn de soc, gol în mijloc. Pe ele se adunau aţele pentru războiul de ţesut.
Toamna copii mici erau puşi să bată varza cu picioarele în butoi. Se învârteau în butoi până când din varza tăiată mărunt ieşea spumă.
Tot toamna participau la culesul viilor. În gospodărie fiecare copil avea un animal al lui de care avea grijă. Pentru cei mici mamele făceau jucării din cârpe sau pănuşi. Vara copiii mergeau la scaldă, băieţii mergeau în pădure după ouă de corb, gaiţă sau coţofană. Copiii mai mari, toamna îşi făceau jucării din bostani pe care îi scobeau de miez le făceau gură, nas şi ochi iar seara puneau în interior o lumânare.

Read More…

Proba

wefwervwr

wlkcnwlkcnwlk

lwcnwklvcnwe

Read More…

Râmnicu Vâlcea – Oamenii, strada…

O încercare, oricît de sumară, asupra oamenilor Rîmnicului de odinioară e greu de întreprins. S-a observat că oamenii se schimbă mult mai repede decît oraşele. Pe vremuri, sintagma "omul de pe stradă" nu se folosea. Şi totuşi, strada constituia liantul care-i lega pe oameni, îi apropia, le oferea pretextul însuşi al existenţei lor cuminţi, nealterate de con­vulsii. "Ieşim puţin pe stradă?" însemna nu o invitaţie la plimbare, ci exprimarea necesităţii de a vedea oraşul, de a-l simţi aproape, ca pe o amantă. O zi în care împrejurările îi împiedicau pe oameni să "iasă" era o zi stupidă, anodină.

Atracţia centrului, în Rîmnic, era cu mult mai mare odinioară decît astăzi. Lipsiţi de aparatele de radio şi televiziune (în deceniul IV nu existau în Rîmnic mai mult de 400-500 de receptoare radio), oamenii se informau ieşind în centru. Pe locul de pe Bulevard unde se află florăria "Codlea" un panou înalt îi arătau pe Ingrid Bergman şi Leslie Howard într-o îmbrăţişare emoţionantă, în filmul "Intermezzo". Afişele de cinema, în vremea aceea, erau executate de profesionişti în arta de a specula carenţa de cultură a spectatorilor. Dimensiunile afişelor erau imense, încît picioarele şi şoldurile graţioase ale Gretei Grabo se puteau vedea fără efort de pe trotuarul celălalt, unde se afla grădina de vară a restaurantului.

Read More…

Vâlcea – Misterul Cetățuii

Foto: vedere veche cu Cetatuia

"Misterul" Cetăţuii a preocupat de totdeauna pe locuitorii Rîmnicului, ca şi pe istorici, care au scris o întreaga literatură pe această temă. Pe vremuri, bisericuţa ieşea din zona urbanistică, fiind mai degrabă socotită "afară din oraş'. Acum e înglobată în perimetrul construit al urbei şi a devenit familiară, pierzînd în schimb o parte din aura ce o învăluia în timpurile de odinioară. Întotdeauna, însă, ea a constituit un punct de atracţie atît pentru localnici cît şi pentru străini, din pricina poziţiei din care domină împrejurimile, dar şi a straniei legende ce o înconjură. Situată într-un loc de unde putea constitui un fort de apărare a oraşului, ea se dezvăluie privirilor uimite sau indiferente, întîmpinînd pe călător din depărtare, fie că vine de la miazănoapte, dinspre Călimăneşti, fie că se apropie de Rîmnic pe şoseaua nouă a Piteştilor, ce trece Oltul la hidrocentrală.

Read More…