Istorie Locala

Miercuri, 03 Octombrie 2012 08:28

Judeţul Vâlcea în perioada 1920 - 1940

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Pag.

ARGUMENT ……………………………………………………………………………………….2

Capitolul I. Cadrul natural şi istoric ………………………………………………………………4

1. Cadrul geografic al judeţului Vâlcea ……………………………………………………………...4

2. Scurt istoric al judeţului Vâlcea (1388-1918) ……………………………………………………9

Capitolul II. Judeţul Vâlcea în perioada 1920-1940 …………………………………………….19

1. Populaţia şi organizarea administrativă …………………………………………………………19

2. Mediul de locuire rural şi urban ………………………………………………………………...22

3. Ocupaţii. Condiţii de munca. Venituri şi cheltuieli ……………………………………………..38

4. Edilitare: drumuri şi poduri, transporturi, alimentarea cu apă şi salubrizarea oraşului,

sănătatea şi igiena populaţiei ………………………………………………………………………83

5. Familia. Alimentaţia. Moda ……………………………………………………………………..95

6. Şcoala şi Biserica ………………………………………………………………………………106

7. Timpul liber ……………………………………………………………………………………111

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………..124

Capitolul III. Metodica. Integrarea cunoştinţelor de istorie a judeţului Vâlcea

în Curriculum-ul Naţional …………………………………………………...………………...126

1. Conceptul de curriculum naţional ……………………………………………………………...126

2. Folosirea materialului informaţional-documentar din lucrarea de grad I

în procesul de învăţământ. ………………………………………………………………………...127

2.1. Conţinutul programei de Istorie a României pentru clasa a VIII-a ………………………127

2.2. Consideraţii generale privind folosirea cunoştinţelor de istorie locală …………………..128

2.3. Abordarea obiectivelor pedagogice în predarea-învăţarea istoriei locale ………………..129

2.4. Metode şi mijloace de învăţământ utilizate în predarea-învăţarea istoriei locale ………...132

2.5. Evaluarea cunoştinţelor dobândite prin activitatea de predare-învăţare a istoriei locale ...149

3. Valorificarea materialului informaţional-documentar de istorie locală

în activitatea cercului de istorie ………………………………………………………………….158

4. Proiect didactic………………………………………………………………………………….161

ANEXE …………………………………………………………………………………………...167

Anexa 1. Amenajările Societăţii Carpatina de pe Valea Lotrului în 1932 ………………………167

Anexa 2. Clădirile, maşinile şi utilajele Fabricii Oprea Simian şi fiii în 1939 …………………..168

Anexa 3. Programul zilei de 10 mai 1925 ………………………………………………………..169

Anexa 4. Imagini din judeţul Vâlcea în perioada interbelică…………………………………… 170

VOCABULAR…………………..………………………………………………………………. 182

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………...184

 

ARGUMENT

 

Viaţa cotidiană constituie partea cea mai complexă a existenţei umane. Cercetarea acesteia poate oferi o imagine mai exactă asupra societăţii în ansamblul său, asupra nivelului de cultură şi civilizaţie. Viaţa cotidiană a judeţului Vâlcea în perioada 1920 – 1940 nu a făcut până în prezent obiectul unei lucrări complete în istoriografia românească. Lucrarea de faţă urmăreşte reconstituirea modului de viaţă a vâlcenilor de la oraşe şi de la sate, din principalele categoriile sociale, în contextul istoric interbelic.

 

În încercarea de abordare cât mai completă a subiectului a trebuit să cercetez diverse documente, dar am întâmpinat o reală dificultate în privinţa documentării, materialul de studiat fiind extrem de dispersat şi în consecinţă, greu de parcurs. În elaborarea lucrării am folosit surse de arhivă din fondurile existente la Arhivele Statului din Râmnicu - Vâlcea. Am studiat următoarele fonduri referitoare la judeţul Vâlcea: Prefectura Judeţului Vâlcea, Primăria oraşului Râmnicu- Vâlcea, Primăria oraşului Drăgăşani, Primăria Băile Govora, Primăria Băile Olăneşti, Banca Râmnicului, Camera agricolă a judeţul Vâlcea, Societatea Carpatina-Brezoi, Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, Oprea Simian şi fii, Angelo de Simon şi fondurile personale Romică Simian şi Filip Lahovary.

Pe baza documentării de arhivă pot fi reconstituie numeroase aspecte din viaţa vâlcenilor privind: ocupaţiile, condiţiile de muncă, veniturile diverselor categorii sociale, modul de petrecere a timpului liber. Documentele arhivistice furnizează şi informaţii despre Fabrica de tăbăcărie şi Societatea Carpatina din Brezoi, precum numărul de muncitori, condiţiile de muncă şi de viaţă ale acestora, dezvoltarea şi activitatea acestor întreprinderi industriale în diferite perioade. Actele emise de prefectura judeţului, primăriile oraşelor şi Darea de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ(1933-1937), întocmită de prefectul judeţului din acea perioadă, Eugen Băcescu pun în evidenţă şi activitatea edilitară a unor prefecţi şi primari din acea perioadă în legătură cu grija acestora pentru drumuri, poduri şi trotuare, alimentarea cu apă, igiena şi sănătatea publică, parcurile şi alte edifici publice.

Am studiat şi un mare număr de publicaţii periodice: Gazeta Vâlcei, Îndrumarea Vâlcei, Învăţătorul, Muncitorul, Curierul Muncii, Naţionalul Vâlcii, Secera, Viitorul Vâlcei, Glasul Adevărului, Monitorul oficial, Monitorul judeţului Vâlcea, Buletinul Camerei de comerţ şi industrie Vâlcea, Buletinul statistic al României. Publicaţiile din epoca interbelică surprind aspecte din munca şi viaţa vâlcenilor, proiectele edilitare ale primarilor oraşului Râmnicu - Vâlcea şi modul în care acestea au fost realizate în practică. Prin reclamele pe care magazinele, restaurantele, atelierele, librăriile şi tipografiile le făceau în paginile ziarelor aflăm de unde cumpărau locuitorii urbei vâlcene diverse produse, care au fost magazinele, negustorii şi comercianţii de vază din oraş. Tot presa ne dezvăluie modul în care vâlcenii îşi petreceau timpul liber, organizând baluri sau vizionând diferite spectacole de teatru şi film.

Pentru a avea o imagine cât mai amplă şi mai cuprinzătoare asupra societăţii şi a vieţii locuitorilor din diferitele regiuni ale judeţului am apelat la monografiile unor localităţi cum ar fi: Drăgăşani, Băile Olăneşti, Brezoi, Câineni, Horezu, Ocnele Mari, Buneşti, Bărbăteşti etc. Monografiile prezintă aspecte legate de viaţa economică, socială, politică şi culturală a localităţilor respective de-a lungul timpului şi aspecte privind tradiţiile, obiceiurile şi portul localnicilor.

Lucrările scriitorilor Constantin Mateescu (Cartea Râmnicului, Râmnicul de odinioară, Cuibul de barză) şi Titi Mihail Gherghina (Imagini citadine din Râmnicul de altădată şi Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată) oferă informaţii preţioase despre mediul de locuire al râmnicenilor din acea perioadă. Titi Mihail Gherghina prezintă în lucrările sale cele mai importante edificii publice, străzi şi case particulare din Râmnicul perioadei interbelice. Autorul prezintă construcţiile din punct de vedere arhitectural şi istoric, amintind şi pe proprietarii acestora de-a lungul timpului. Constantin Mateescu ne oferă o imagine romanţată de spre Râmnicul de altădată cu nostalgia celui care a trăit pe aceste meleaguri în acele timpuri. În lucrările sale este descris centrul oraşului Râmnicu - Vâlcea, cu piaţa, străzile, magazinele, restaurantele, şi cofetăriile lui, Zăvoiul şi Capela, viaţa mondenă a oraşului.

În valoroasa carte memorialistică Memoriile unui om obscur, Nicolae Angelescu prezintă modul de viaţă al intelectualilor vâlceni, profesori şi avocaţi, dar şi pe cel al negustorilor şi elevilor, inserând pe alocuri numeroase comentarii şi reflecţii personale referitoare la viaţa politică, economică şi socială din vremea sa.

Informaţiile complete despre şcoli, biserici şi sistemul sanitar vâlcean ne oferă lucrarea autorului Petre Petria, Vâlcea în timp şi spaţiu - fapte şi date, din care am extras, spre exemplificare, starea şi evoluţia acestor instituţii publice din judeţul Vâlcea.

Lucrarea profesorului universitar Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică oferă o imagine completă asupra vieţii românilor din acea perioadă, la nivel naţional, furnizând informaţii exacte şi valoroase despre ocupaţii, condiţii de muncă, veniturile şi cheltuielile diverselor categorii sociale, legislaţia în domeniul social, petrecerea timpului liber etc.

Am recurs şi la date statistice, în primul rând la cele furnizate de recensământul general al populaţiei din 1930, pentru a ilustra numărul şi diversitatea populaţiei vâlcene şi evoluţia acesteia, dar şi pentru a putea face comparaţii demografice cu alte judeţe din Oltenia.

Lucrarea de faţă se doreşte a fi o contribuţie la cunoaşterea istoriei judeţului Vâlcea în perioada interbelică, încercând să surprindă viaţa cotidiană a vâlcenilor în trăsăturile ei esenţiale, caracteristice, în ciuda diversităţii acesteia. Ea constituie un punct de plecare pentru cercetări ulterioare care vor putea dezvolta, nuanţa sau amenda informaţiile adunate aici.

 

Capitolul I

Cadrul natural şi istoric

1. Cadrul geografic al judeţului Vâlcea (1920 -1940)

 

Având ca axă Valea Oltului, judeţul Vâlcea este aşezat în partea central – sudică a României, întinzându-se de la culmile înalte ale Munţilor Lotrului în nord până la culmile Podişului Getic, în sud. În perioada interbelică, judeţul se învecina, în nord, cu judeţul Sibiu, la vest cu judeţele Gorj şi Dolj, la sud cu judeţul Romanaţi, iar la est cu Argeş şi Olt. Nu cuprindea teritorii situate la est de râul Olt. În limitele actuale teritoriul judeţului Vâlcea are o suprafaţă de 5765 km 2, reprezentând 2,4% din suprafaţa totală a ţării, pe care trăieşte o populaţie de 413.570 locuitori.1

Teritoriul judeţului este străbătut de paralela 45° latitudine nordica în partea centrală, paralelă ce trecea prin localităţile Groşi, Frânceşti, Bercioiu. Meridianul de 24° longitudine estică trece pe la vest de localităţile Mălaia, Tomşani, Cernişoara, Lăpuşata, Măciuca şi Valea Mare. Desfăşurat în trepte, pe direcţia nord-sud, de la altitudini ce depăşesc 2200 m (Vârful Ştefleşti 2242 m) până la 150 m în apropiere de Drăgăşani, relieful judeţului Vâlcea este prin excelenţă muntos şi deluros. Cea mai mare parte din teritoriu, aproximativ 2/3 este cuprinsă între altitudinea de 400-800 m şi alcătuieşte treapta podişului piemontan şi treapta dealurilor subcarpatice. Aproximativ o treime din suprafaţa judeţului este formată din treapta munţilor scunzi şi mijlocii, cu altitudini cuprinse între 800-1800 m şi a munţilor înalţi care ating înălţimi de peste 2000 m. În cadrul treptelor de relief amintite se găsesc văi şi depresiuni care ocupă a treia parte din suprafaţa totală a judeţului.

Dispunerea reliefului în trepte, orientarea culmilor montane şi subcarpatice în general pe direcţia est-vest şi a colinelor piemontane pe direcţia nord-sud, aspectul văilor şi depresiunilor, prezenţa luncilor de-a lungul principalelor ape curgătoare, particularităţile geomorfologice ale tuturor formelor de relief indică o pronunţată diversitate a reliefului judeţului Vâlcea. Varietatea formelor de relief este rezultatul existenţei unor sectoare ale marilor unităţi de relief: Carpaţii Meridionali, Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic cu o complexă alcătuire geologică – roci de la cele mai vechi, cristaline, până la cele mai tinere, pliocene şi cuaternare – cu o complicată şi îndelungată evoluţie impusă de agenţii modelatori ai scoarţei terestre.

Treapta munţilor ocupă treimea nordică din teritoriul judeţului, aproximativ la nord de aliniamentul localităţilor Vaideeni, Romanii de Sus, Bistriţa, Pietreni, Bărbăteşti, Cheia, Gurguiata, Comanca, Căciulata. Ea cuprindea în perioada interbelică culmile munţilor Căpăţânii şi Lotrului, precum şi depresiunea intermontană Ţara Loviştei. Munţii Lotrului, situaţi la nord de valea râului Lotru, sunt alcătuiţi din şisturi cristaline aparţinând cristalinului pânzei getice (cristalinul Lotrului) care dau monotonie reliefului. Culmea principală, cunoscută şi sub numele de culmea Ştefleştilor, cu spinarea larg ondulată, aparţinând probabil suprafeţei de eroziune Râu Şes, la 1700-1800 m, este dominată de vârful Ştefleştilor 2242m, Piatra Albă 2197 m, Sterpul 2144m, Clăbucet 2056 m, Balu 2030 m, Robu 1900 m2. În văile râurilor Lotru şi Latoriţa se desfăşoară culmea Latoriţei cu vârfurile Bora 2055 m şi Puru 2048 m.

Munţii Căpăţânii, cu o culme montană prelungă (circa 50 km) şi orientată est-vest, domină spre sud depresiunile şi dealurile subcarpatice, iar spre nord văile râurilor Latoriţa şi parţial a Lotrului, până la vărsarea acestuia în Olt. Din culmea principală pornesc ramificaţii care sunt mai scurte şi mai povârnite spre nord, mai lungi şi mai domoale spre sud. Au o structură petrografică complexă şi astfel pot fi divizaţi în mai multe sectoare distincte. La vest de văile Horezu (pe versantul sudic) Călpănoasa (pe versantul nordic) şi curmătura dintre obârşiile acestora, se întinde sectorul apusean în care predomină cristalinul autohton peste care se suprapune cristalinul pânzei getice. La est de văile Horezu şi Căpâlnoasa se desfăşoară un sector mijlociu şi altul răsăritean în care predomină rocile pânzei getice şi calcare jurasice, ce au o largă dezvoltare în culmea Buila-Vânturariţa (circa 14 km) ce se impune prin pitorescul său dat mai ales de aspectul ruiniform (turnuri, clăi, strungi, ace) şi de zvelteţea înălţimilor ce amintesc de Piatra Craiului. Culmile munţilor Căpăţânii, în general rotunjite sunt dominate de vârfuri cu înălţimi mijlocii care depăşesc rar 2000 m. Cele mai proeminente înălţimi se găsesc pe vârful lui Stan 1491 m, Năruţu 1590 m, Văleanu 1840 m, Gera 1855 m, Cocora 1895 m, Zmeurătu 1938m, Govorii 1597 m, Preota 1970 m, Balota 2095 m, Ursu 2124 m.3

La est de Olt, Munţii Cozia apar ca un masiv proeminent şi abrupt (deşi altitudinea maximă este de numai 1654 m, în Vârful Cozia), dominând prin supleţea sa, spre nord, depresiunea intramontană Ţara Loviştei, iar spre sud depresiunea subcarpatică Jiblea.

Teritoriul actual al judeţului Vâlcea cuprinde şi partea vestică a munţilor Făgăraş. Aceştia sunt reprezentaţi de un sector care se desfăşoară la nord de depresiunea Loviştei, începând din vestul vârfului Scara şi până la Olt. Altitudinea ridicată a culmilor, peste 2000 m (Vârful Scara 2285 m, Vârful Ciortea 2426 m, Vârful Budişteanu 2365 m, Vârful Suru 2282 m), relieful glaciar (circuri, praguri, văi glaciare), larga extindere a păşunilor, imprimă munţilor o înfăţişare alpină, mult mai evidentă în estul sectorului vâlcean al munţilor Făgăraş.4

Depresiunea Loviştei (Brezoi-Titeşti) este situată pe Olt, în sectorul dintre defileul de la Turnu Roşu – Câineni şi cel dintre confluenţa Lotrului cu Oltul – Căciulata. Are forma unui bazin alungit în direcţia est-vest, dominat la sud de culmile Năruţu şi Cozia, iar la nord de culmea Suru-Chica Fedeleşului şi de Coasta Câinenilor. Această depresiune tectonică are un relief cu coline domoale pe care se întind pajişti, fâneţe şi livezi de pomi fructiferi.

Treapta dealurilor si depresiunilor subcarpatice ce se desfăşoară pe direcţia est-vest, intre văile Topologului şi Tărâiei, iar limita sudică cu aproximaţie vine pe aliniamentul Târgul Gânguleşti-Berbeşti, Copăceni, Cernişoara, Băbeni. Altă treaptă ar fi de pe teritoriul Vâlcii: între Horezu, Bodeşti, Pietrari, Smeurăt, Păuşeşti Măglaş, Băile Olăneşti. Alta treaptă ar fi cea dintre Măgura-Slătioarei, dealul Tomşanilor, dealul Costeştilor, dealul Purcăreţu, la nord de Râmnicu - Vâlcea, etc. Vin dealurile care se pierd în lunca Oltului, care se întind până la hotarul de sud al judeţului, zona Bălceştilor.

Având în vedere diversitatea formelor de relief din judeţul Vâlcea şi solurile prezintă o varietate foarte largă. În zona montană cu înălţimi de până la 1800-1900 m se găsesc soluri podzolice, humicoferiiluviale şi soluri brune de pajişti alpine. La altitudini mai joase, până la 1000 m se găsesc soluri brune acide şi soluri brune podzolice , unde sunt şi pădurile de conifere. În defileul Oltului sunt soluri brune montane, iar în zona Ţării Loviştei se întâlnesc soluri brune-gălbui, tipice de pădure. În treptele de podiş de exemplu între Olt şi Olteţ se găsesc soluri brune eubazice şi mezobazice.

Diversitatea şi structura rocilor care alcătuiesc relieful judeţului Vâlcea au generat o varietate de zăcăminte minerale cum sunt: mica albă (Voineasa), sarea (Ocnele Mari), petrolul (Băbeni, Stoileşti, Guşoieni), gazele naturale (Tetoiu), cărbuni (Cuceşti, Alunu, calcarul (Arnota), argilele, nisipurile, apele minerale (Căciulata, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, Ocnele Mari), şi altele.

Întrucât pe teritoriul judeţului Vâlcea se găsesc variate forme de relief care prin particularităţile lor orografice influenţează desfăşurarea regimului termic, eolian şi pe cel al precipitaţiilor atmosferice, clima, deşi temperat continentală are anumite nuanţe ce se suprapun treptelor de relief. Se pot întâlni nuanţe de climat montan-deluros şi de adăpost (exemplu depresiunea Loviştei, pe valea Oltului).

În munţi, la înălţimi de peste 2000 m, temperatura medie anuală este de 0° C şi chiar -2° (vârful Suru), vânturile sunt puternice şi domină dinspre nord-est iar precipitaţiile depăşesc frecvent 1200 mm anual. În munţii cu altitudini mijlocii şi mici temperatura medie anuală variază între 2-6° C, precipitaţiile sunt cuprinse între 800-1200 mm anual iar vânturile, datorită particularităţilor orografice, sunt dirijate în lungul văilor (Olt, Lotru). Pe versanţii munţilor Lotru apar brizele de munte.5

În ţinutul dealurilor subcarpatice temperatura medie anuală are valori cuprinse între 4-8° C iar precipitaţiile în jur de 600-800 mm anual. Pe dealurile de podiş temperatura medie anuală este de 8-10°C iar valoarea precipitaţiilor scade la 400-600 mm anual iar vânturile au frecvenţă mai mare în general cu direcţia N-S, dar se resimt şi cele din direcţiile vest şi est, specifice Câmpiei Române.6

În depresiunea Loviştei şi pe valea Oltului clima este ceva mai blândă decât a teritoriului ce le înconjoară, situaţie determinată de particularităţile reliefului care imprimă anumite caracteristici regimului termic. Pe dealurile de podiş şi subcarpatice temperatura medie anuală are valori mai coborâte , 7-8° C , în depresiunea Loviştei media anuală a temperaturilor este cuprinsă între 6-8° C, valori destul de ridicate pentru o depresiune intramontană.7 În valea Oltului cantitatea de precipitaţii scade de la nord la sud (Călimăneşti – 775 mm anual, Râmnicu - Vâlcea – 707 mm/an, Drăgăşani 578 mm/an). Climatul blând, de adăpost, favorizează practicarea agriculturii şi în special cultivarea pomilor fructiferi.

Întreaga reţea de apă curgătoare de pe teritoriul judeţului Vâlcea aparţine bazinului hidrografic al râului Olt. Acest râu străbate relieful în trepte al judeţului începând de la localitatea Râul – Vadului (comuna Câineni) şi până la Tighina (comuna Voiceşti), pe o distanţă de aproximativ 130 km., având o pantă medie de 1,5 m/km. În funcţie de caracteristicile fizico-geografice ale zonelor traversate de Olt se individualizează două sectoare ale bazinului hidrografic.

Sectorul Râul Vadului – Călimăneşti corespunde reliefului montan. Formele de relief, natura rocilor şi climatul montan imprimă cursurilor de apă anumite caracteristici: văi strâmte încorsetate în roca dură, versanţi abrupţi, pante mai abrupte care duc la o curgere mai rapidă a apelor, alimentarea pluvio-nivală în general bogată, evaporaţie şi infiltraţii în general reduse. În acest sector Oltul primeşte pe dreapta apele pâraielor Uria, Robeşti, Sărăcineşti şi ale râului Lotru, iar pe stânga Valea Satului, Boia, Titeşti şi Băiaşul. Dintre aceştia cel mai important este Lotrul care izvorăşte din Munţii Parâng şi adună apele de pe versanţii nordici ai munţilor Căpăţânii şi de pe cei sudici ai munţilor Lotrului. Are o lungime de aproximativ 80 km şi suprafaţa bazinului hidrografic în jur de 1000 kmp. Principalii afluenţi ai Lotrului sunt Voineşiţa, Latoriţa, Păscoaia şi Vasilatul.

Sectorul Călimăneşti – Drăgăşani corespunde treptei de relief deluros (treapta dealurilor subcarpatice şi dealurilor de podiş piemontan). Privite în ansamblu, reţeaua de ape curgătoare este mai dezvoltată în partea dreaptă. Afluenţii de pe partea dreaptă, în cea mai mare parte îşi au originea în Munţii Căpăţânii, excepţie făcând afluenţii de la sud de râul Luncavăţ care izvorăsc din dealurile de podiş. Cei mai importanţi afluenţi, dinspre amonte spre aval sunt: Muereasca, Olăneşti cu afluentul său Cheia, Bistriţa cu afluentul Otăsău, Govora, Luncavăţul, Pesceana, Mamu, Beica şi Olteţul. Pe stânga Oltul primeşte afluenţii Coisca, Sâmnicul şi Topologul. Astăzi râurile din sectorul montan au un important potenţial hidroenergetic, valorificat pe râurile Lotru şi Olt prin construirea unor lacuri artificiale a căror apă pune în mişcare turbinele hidrocentralelor. Hidrocentralele de pe Olt, de la nord la sud sunt: Câineni, Cornet, Golotreni, Turnu, Călimăneşti, Dăeşti, Râmnicu - Vâlcea, Râureni, Govora, Băbeni, Ioneşti, Zăvideni, Drăgăşani. Pe Lotru funcţionează astăzi Hidrocentralele Ciunget, Mălaia şi Brădişor.

Dintre lacurile aflate pe teritoriul judeţului predomină lacurile de provenienţă glaciară aflate în bazinul Latoriţei: Muntinelul Mic, Iezerul Latoriţei, Singuraticul şi Cioara precum şi cele din munţii de la Obârşia Lotrului. Lacurile sărate sunt cele de la Ocniţa şi Ocnele Mari.

În subcarpaţi se găsesc izvoare minerale. Izvoare minerale sulfuroase se întâlnesc la Căciulata – Călimăneşti, Olăneşti, Govora, Muereasca, Dobriceni, şi Buneşti. Izvoare oligominerale se află la Râmnicu-Vâlcea şi Mateeşti. Izvoare clorurate întâlnim la Ocnele Mari, Ocniţa, Oteşani, Pietrarii de Sus, iar izvoare iodurate la Goruneşti. Izvoarele minerale au un pronunţat rol curativ şi au contribuit la renumele staţiunilor de pe valea Oltului.

În funcţie de relief şi climă, vegetaţia caracteristică teritoriului vâlcean este repartizată după zonarea acestora. În regiunile montane, pe cele mai înalte culmi predomină flora alpină şi subalpină. Dintre speciile care cresc aici se întâlnesc: salcia pitică, violeta, bujorul de munte şi floarea de colţ - ultimele declarate monumente ale naturii. Zona forestieră este specifică regiunilor deluroase, acoperind circa 45% din suprafaţa judeţului (4,2% din suprafaţa ţării). Pădurile de molid cresc în etajul subalpin, pe lângă arbuşti ca: măceşul, afinul ş.a. Pădurile de foioase acoperă zona montană şi o parte a dealurilor subcarpatice şi piemontane. Dintre speciile de arbori care compun etajul foioaselor predomină fagul, mesteacănul, carpenul, alunul şi paltinul de munte. La altitudinile din zona colinară şi de câmpie cuprinse între 300-700 m, predomină stejarul pedunculat, ulmul şi carpenul.

Teritoriul judeţului Vâlcea dispune de o faună bogată şi variată, etajată in funcţie de relief şi condiţiile climatice. În zona alpină se întâlnesc păsări şi animale rare: vulturul pleşuv brun, cinteza alpină, capra neagră, alături de vipera comună şi şopârla de munte. Fondul cinegetic este bogat reprezentat de specii cum ar fi: cerbul, râsul, căprioara, jderul, ursul, pisica sălbatică, mistreţul, ierunca, cocoşul de munte şi multe altele. Fauna piscicola este reprezentata de scobar, păstrăv, lostriţă, boiştean, mreană etc.

În ansamblul ei natura judeţului Vâlcea reprezintă prin aşezare şi varietatea elementelor componente un loc de o deosebită valoare naturală, ştiinţifică şi practică dar şi o atracţie turistică deosebită.

Oraşul Râmnicu-Vâlcea, municipiu reşedinţă de judeţ, este încorsetat de dealuri şi munţi. Doar spre sud-est are o deschidere mai largă spre lunca Oltului. Din punct de vedere geografic oraşul se află la latitudinea nordică de 45 grade şi 8 minute şi la 24 grade şi 22 minute longitudine estică, fiind străjuit la nord de dealul Cetăţuia.8 La nord înspre Călimăneşti se află munţii Cozia şi Parângul, la Vest dealul Capela, la est dealurile Gorănoaiei şi dealul Feţeni cu toată culmea, dând mâna cu dealul Negru spre sud-vest. Suprafaţa municipiului este de 6221 hectare care împreună cu aşezarea Goranu se ridică la 8866 ha.9

La confluenţa Oltului cu râul Olăneşti, într-un cadru natural armonios, au existat condiţii geografice deosebit de favorabile, care prin intervenţia şi activitatea colectivităţilor umane, au făcut posibilă apariţia şi apoi ascensiunea continuă a oraşului Râmnicu-Vâlcea şi a localităţilor din jur în decursul epocilor istorice.

 

2. Scurt istoric al judeţului Vâlcea (1388-1918)

 

Ţinuturile vâlcene au fost dintotdeauna şi în permanenţă părtaşe directe la întreaga istorie a patriei, constituind de-a lungul vremii un centru de gravitaţie pentru un întins teritoriu românesc. Toate etapele de dezvoltare ale societăţii omeneşti, toate momentele din istoria milenară a poporului român sunt atestate şi pe aceste meleaguri.

Primul document în care apare menţionat Râmnicul la 20 mai 1388, a fost emis de cancelaria lui Mircea cel Bătrân. În el domnitorul întăreşte mânăstirii Cozia ,,o moară pe care a dăruit-o Dan Voievod”, deci o danie anterioară acestui act, făcută de către fratele său. Documentul continuă cu o altă donaţie ,,şi via de acolo” (Râmnic), din partea lui jupan Budu, după voia domniei sale Radu voievod (1377-1383), dovedind că localitatea este anterioară domniei lui Mircea.

Oraşul Râmnicu - Vâlcea s-a format în realitate, ca multe altele, în secolul al XIII-lea, înainte de închegarea statului feudal Ţara Românească ca urmare a unui proces intern de dezvoltare a societăţii româneşti, având ca bază creşterea producţiei şi a schimbului pe piaţa locală, aşezarea trecând prin faza de târg permanentizat şi oraş. Ca să ajungă oraş, ,,Râmnicul trebuie să fi avut un trecut mai mult decât secular”, afirmă Aurelian Sacerdoţenu.10 Însuşi Mircea cel Bătrân menţionează într-un act emis din această localitate la 4 septembrie 1389 că ,, această scrisoare a fost dată în oraşul domniei sale numit Râmnic”11 Astfel că Râmnicul apare ca al treilea oraş menţionat în ordine cronologică după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş.

Etimologia cuvântului Râmnic, după unii istorici, semnifică cuvântul peşte. Aproape de confluenţa cu Oltul, râul Râmnic (Râbnic)- Olăneştiul de azi, avea mai multe braţe, insule şi terenuri inundabile, propice pescuitului. Ulterior numele oraşului Râmnic este însoţit de un determinativ – Vâlcea. Cuvântul acesta apare încă de la 8 ianuarie 1392, când mânăstirea Cozia capătă de la domn albinăritul din judeţul Vâlcea, pe care călugării trebuiau să şi-l adune singuri. Mai târziu mânăstirea capătă şi găletăritul din judeţul Vâlcea, iar la 1494 mânăstirea Bistriţa primeşte căşăritul din judeţul Vâlcea. Este vorba deci, despre prima menţiune documentară despre judeţul Vâlcea, cel mai vechi, a cărui denumire sa păstrat până azi. Numele Vâlcea este tot aşa de vechi ca şi Râmnicul, de al cărui nume nu era încă legat.12 Nu se poate preciza când Vâlcea a devenit determinativ pentru Râmnic. Probabil că acest fapt a avut loc la începutul sec. XVI, când începe să se dezvolte Râmnicul Sărat, de care a trebuit să se deosebească. În ceea ce priveşte etimologia cuvântului Vâlcea, părerile sunt: unii au presupus la origine antroponimicul Vâlcu, în slavă lup, al cărui genitiv ar fi Vâlcea. N. Iorga s-a gândit la un moment dat la posibilitatea asocierii Vâlcea – Fărcaş, antroponime care au acelaşi sens. A. Sacerdoţeanu înclină spre entropicul Vâlcea, diminutivul ,,din vale”, socotind posibil ca una din numeroasele văi să fi stat la baza unei străvechi formaţiuni politice. În sec. XIV găsim amintite documentar o serie de localităţi din judeţul Vâlcea, unele dintre ele fiind dăruite ctitoriilor voievodale: Călimăneşti, Jiblea, Bogdăneşti, Călineşti, Orleşti, Inăteşti, Troian. În sec. XV sunt menţionate încă 30 de localităţi, iar în sec. VI aproximativ 120, ceea ce demonstrează continua dezvoltare socio-economică a acestor meleaguri.13

Râmnicul a fost oraş domnesc, subordonat din punct de vedere economic, social şi politic autorităţii centrale. În această situaţie domnul făcea danii din ocina domnească, acorda imunităţi mânăstirilor şi boierilor şi confirma tranzacţiile dintre orăşeni. Oraşul nu era în stăpânirea unui feudal, ci a avut un statut aparte, de proprietate a domnitorului, fiind administrat de un sfat orăşenesc cu judeţ şi pârgari, aleşi dintre personalităţile locale cele mai reprezentative.

Judeţul împreună cu cei 12 pârgari aveau dreptul de judecată asupra locuitorilor din lăuntrul oraşului. Aceşti aleşi aveau multiple atribuţii administrative, economice şi juridice. Ei răspundeau în faţa domnitorului şi a trimişilor săi motiv pentru care erau consideraţi alături de pârcălabi dregători domneşti. Principala sarcină a pârcălabilor era încasarea vămi, prin impunerea de taxe pentru cei care valorificau produse agroalimentare în târg.

Primul reprezentant al urbei vâlcene menţionat documentar şi cunoscut până în prezent este ,,jupan Ştefin judeţ” care a avut o îndelungată activitate politică şi comercială.14 De la el avem şi primul sigiliu al Râmnicului, una dintre cele mai vechi matrice sigilare din Ţara Românească, aplicat pe o scrisoare adresată pe la 1506 magistratului oraşului Braşov. Sigiliul, în diametru de 3,5 cm are legenda cu referire la judeţul oraşului Râmnic, iar în interior prezintă un scut.15

Râmnicul nu ajuns niciodată la autonomie completă rămânând subordonat sub raport juridic şi parţial sub raport economic puterii centrale, pe al cărui teritoriu se afla. Urbea vâlceană a beneficiat de dreptul de autoadministrare prin sfatul ales de orăşeni, de dreptul de a hotărî asupra unor străini în hotarul oraşului, asupra calităţii de oameni liberi acordată tuturor orăşenilor, indiferent de stratificarea bazată pe avere in interiorul comunităţii.

Fiind aşezat pe drumul Oltului, oraşul a avut o viaţă economică activă. Principala ocupaţie a râmnicenilor a constituit-o agricultura, fiecare orăşean având o moşie mai apropiată sau mai depărtată de vatra oraşului, pe care se produceau cele necesare traiului. În zona de deal din jurul Vâlcii se cultiva în primul rând grâu şi orz. Alte ocupaţii ale vâlcenilor erau viticultura, albinăritul, meşteşugurile (prelucrarea metalelor şi a pieilor, exploatarea sării), morăritul şi comerţul, în special cu oraşele Braşov şi Sibiu.

Dominaţia otomană din a doua jumătate a sec. XVI şi monopolul turcesc asupra comerţului au avut grele urmări în ceea ce priveşte dezvoltarea pieţei interne, a oraşelor, producţiei meşteşugăreşti şi a negustorimii locale.

Marea majoritate a populaţiei stabile a oraşului era alcătuită din români, din puţinii meşteşugari saşi, maghiari, armeni, greci şi turci (mai ales din sec. XVI). Ca oraş de reşedinţă, Râmnicul a avut o curte voievodală. Prezenţa zidurilor înconjurătoare ale parcului din centrul urbei invită la sugestii, deşi aşa cum se prezintă ele nu pot fi mai vechi de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Curtea s-a aflat în amintitul perimetru având în vedere existenţa bisericii domneşti Cuvioasa Paraschiva, a bisericii Buna Vestire ca şi a pieţei situate pe locul actualei terase din zona centrală a oraşului.

Alegerea Râmnicului ca sediu al curţii şi cancelariei domneşti s-a datorat atât viabilităţii economice a oraşului cât şi a legăturii lui directe cu capitalele Ţării Româneşti: Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti. Domnitorii au făcut din Râmnic reşedinţă domnească de refugiu. După Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel, Râmnicul este în ordinea cronologică a mărturiilor istorice cel de-al treilea târg vizitat de domni.

Prin Râmnicu - Vâlcea au trecut voievozii Radu cel Frumos(1451), Vlad Călugărul(1487), iar mai apoi Neagoe Basarab.

Radu cel Mare a întemeiat la 1504 la Râmnicu - Vâlcea cea de-a doua Episcopie a Tării Româneşti, care o înlocuia pe cea veche a Severinului. Episcopia a fost pentru cultura româneasca un factor de progres şi continuitate contribuind la îmbogăţirea vieţii spirituale a românilor şi la răspândirea ştiinţei de carte. Radu de la Afumaţi (1522-1529) voievod viteaz a luptat pentru independenţa Ţării Româneşti. După înfrângerea Ungariei in 1526 la Mohacs, domnitorul a urmărit să se alieze cu Transilvania în vederea sprijinirii lumii creştine împotriva Imperiului Otoman. Radu îi înfrânge pe turci la Grumazi şi înlătură pericolul transformării ţării in paşalâc. Atitudinea antiotomana a domnitorului a determinat o parte a boierimii să pună la cale un complot pentru a-l înlătura din scaun. Istoricii preocupaţi de sfârşitul domnitorului (2 ianuarie 1529) consideră că acesta ar fi fost ucis la bisericuţa Cetăţuia din Râmnicu - Vâlcea. Cercetări noi pe plan local, contestă această ipoteză susţinând că biserica Cuvioasa Paraschiva ar fi fost lăcaşul în care voievodul şi-a aflat sfârşitul.16

Mircea Ciobanul (1545-1552) este socotit ctitorul bisericilor Buna Vestire şi Sfântul Nicolae, construcţii ridicate în Râmnic din marea sa avere.17 Un voievod ataşat de Râmnic a fost şi Pătraşcu cel Bun (1554-1557), care a rezidit din temelii biserica Cuvioasa Paraschiva care este cea mai veche construcţie din oraş ce mai dăinuie şi în prezent.18

În vremea lui Mihai Viteazul, simbolul năzuinţelor seculare de unitate naţională a românilor, prin defileul Oltului au trecut oştenii olteni de sub comanda fraţilor Buzeşti care au făcut joncţiunea cu oştile conduse de voievod, la 26 octombrie 1599, cu două zile înainte de bătălia de la Şelimbăr, ce avea să deschidă porţile Transilvaniei. La 1 noiembrie 1599 domnitorul a intrat triumfal în Alba Iulia, iar în mai 1600 a trecut munţii pentru a deveni ,,domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei. Mihai Viteazul a înfăptuit cele două mari idealuri ale poporului român: independenţa şi unitatea politică a tuturor teritoriilor româneşti.

După 20 octombrie 1600 Mihai şi-a aşezat tabăra la Ruda – reşedinţa lui Teodosie Rudeanu - unde a încercat o ultimă rezistenţă. La 25 noiembrie Mihai a trecut Oltul la Râmnic, unde şi-a convocat pentru ultima dată colaboratorii, hotărând ca boierii rămaşi în ţară să accepte domnia lui Simion Movilă, în aşteptarea rezultatelor tratativelor cu imperialii. Mihai Viteazu a fost asasinat pe Câmpia Turzii la 9 august 1601 din ordinul generalului Ghe. Basta.

Matei Basarab (1632-1654) a fost un important ctitor de ţară, cultură şi învăţământ. El a adus la mânăstirea Govora o tipografie de la Kiev unde au fost tipărite o serie de cărţi. Cea mai importantă lucrare realizată aici a fost Pravila de la Govora, cea dintâi carte de legi tipărită în limba română.19 Matei Basarab a ctitorit în judeţul Vâlcea mânăstirea Arnota.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a îndrăgit şi el plaiurile vâlcene. El este ctitorul complexului arhitectural de la Hurezi, monument unic al artei medievale româneşti. Aducerea eruditului cărturar Antim Ivireanul ca Episcop al Râmnicului a făcut ca oraşul să devină un centru cultural dintre cele mai puternice. Antim a creat la Râmnic o adevărată şcoală de tipografi. Cărţile tipărite se remarcă prin calitatea tipografică, ilustraţia deosebită şi aspectul grafic interesant. Cartea vâlceană a fost mesagerul idealurilor poporului român, reuşind ca prin intermediul faptelor şi mărturiilor documentare să aducă noi argumente cu privire la continuitatea poporului nostru şi la susţinerea idealurilor de unificare naţională a tuturor românilor.

Din anul 1718 Vâlcea a intrat alături de judeţele Olteniei în hotarele Imperiului habsburgic. Din considerente militare şi economice administraţia austriacă a acordat o atenţie deosebită reţelei de căi de comunicaţii, pentru a înlesni circulaţia oamenilor şi mărfurilor în provincie. Prin pacea de la Belgrad din septembrie 1739 Oltenia a fost restituită Ţării Româneşti.20

În 1821 locuitorii Ţării Româneşti, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu s-au ridicat la luptă pentru libertate şi dreptate socială, pentru afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român. Tudor Vladimirescu a avut multiple legături cu lumea vâlceană, în anul 1818 îndeplinind funcţia de vătaf de plai la Câineni.

Marşul spre Bucureşti al oastei revoluţionare, o adevărată ,,adunare a norodului” condusă de Vladimirescu a străbătut şi sudul judeţului. În noaptea de 2 martie 1821 la Beneşti, a avut loc un important eveniment în conacul boierilor craioveşti Grigore şi Iordache Otetelişanu. În timp ce se aflau în conacul lor aceştia au fost atacaţi de zavergii lui Prodan. Aici se afla şi nepotul boierilor, Petrache Poenaru, fost elev la liceul Sfântul Sava din Bucureşti, care încerca să determine populaţia să se înroleze în oastea revoluţionară. Boierii au reuşit să trimită cu un poştalion un sol care l-a anunţat pe Tudor să vină în ajutor. Acesta a ajuns la timp şi i-a strivit pe asediatori. Cei doi boieri i-au făcut cunoştinţă lui Tudor cu nepotul lor, Petrache Poenaru, recomandându-l ca pe un tânăr de toată isprava. În scurt timp acesta a devenit omul cel mai de încredere al cancelariei lui Tudor.21

Tudor a părăsit Beneştiul în ziua de 3 martie, a străbătut multe sate şi a ajuns la Drăgăşani, unde l-a întâlnit pe Iancu Jianu. De aici, armata revoluţionară s-a îndreptat spre Slatina şi mai departe spre Bucureşti. Prin sfârşitul tragic al lui Tudor mişcarea revoluţionară avea să fie curând înfrântă. Un număr de 450 de panduri au pornit spre Râmnicu - Vâlcea ca să-l aştepte aici pe conducătorul despre care aflaseră că se îndreaptă spre Olt. Eroismul oştenilor olteni s-a remarcat şi în lupta de la Zăvideni, unde un mic detaşament de panduri a reuşit să ţină piept pentru un timp armatelor otomane, fapt ce se înscrie între actele de vitejie ale neamului. Grecii au fost înfrânţi la Drăgăşani de trupele otomane, iar soarta Eteriei a fost pecetluită.

Ideile revoluţionare de la 1848 s-au răspândit şi printre locuitorii judeţului Vâlcea. După manifestarea organizată cu prilejul sfinţirii steagurilor revoluţionare din 20 iunie 1848, la care a participat aproape întreaga populaţie a oraşului Râmnicu - Vâlcea, un nou eveniment de seamă şi anume depunerea jurământului pe constituţie a arătat ataşamentul cetăţenilor oraşului faţă de revoluţie.

La 29 iulie 1848, într-o zi de joi, pe o câmpie înconjurată de arbori ce este la marginea oraşului, pe locul unde mai târziu s-a amenajat parcul Zăvoi, s-au adunat ,,toţi cetăţenii din Râmnicu - Vâlcea”. La ceremonie au participat autorităţile locale revoluţionare, în frunte cu administratorul oraşului Gh. Geamoglu. Garda Naţională, ca simbol al libertăţilor cucerite a fost prezentă la această demonstraţie în frunte cu comandantul ei Grigore Davidescu ce avea funcţia de căpitan. Cetăţenii oraşului care făceau parte din gardă au venit la manifestaţie cu cele 5 steaguri tricolore de curând sfinţite, pe care era scrisă deviza ,,Dreptate - Frăţie”. La tribună s-au citit cele 21 de puncte ale constituţiei. Dumitru Zăgănescu, comisarul extraordinar pentru propagandă a ţinut un însufleţitor discurs de peste o oră în care a arătat ,,cele mai vii expresii asupra drepturilor naţionale. Mii de aclamaţii s-au auzit la sfârşitul cuvântării. Mulţimea striga într-un glas ,,să trăiască constituţia şi guvernul provizoriu!” Întreaga adunare a depus jurământul de credinţă pentru Constituţie.22

Garda naţională a însoţit uralele mulţimii cu focuri de arme detunătoare. ,,Într-acest pompos al constituţiei, aflându-se şi dumnealui Anton Pann…au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”.23 Cercetări mai vechi şi mai noi acreditează ideea că imnul cântat în 1848 nu era altul decât ,,Deşteaptă-te române” cu versurile preafrumoase ale lui Andrei Mureşanu.

Pentru stabilizarea ordinei revoluţionare în Oltenia a fost trimis generalul Gh. Magheru. El dispunea de o adevărată armată ale cărei efective se ridicau la aproximativ 30.000 de oameni. Deşi slab înarmată, tabăra de la Râureni a fost un instrument de apărare a cuceririlor revoluţionare care entuziasma pe toţi patrioţii. Evenimentele de la 13 septembrie 1848 îl găseau pe Magheru la Râmnic. Două săptămâni mai târziu, generalul Magheru ,, luminat asupra politicii de azi a celor două puteri”, asupra jocului politic extern cu grave consecinţe asupra ţării, a dizolvat tabăra de la Râureni.24

În deceniul care a urmat revoluţiei de la 1848 oraşul Râmnicu - Vâlcea a cunoscut un ritm mai accelerat de dezvoltare. Lipsa unor statistici referitoare la această perioadă nu ne dă posibilitatea să apreciem exact nivelul său economic. Populaţia oraşului şi-a manifestat mulţumirea odată cu numirea ca domn a lui Barbu Ştirbei în 1849. Cu ocazia vizitei domnitorului în Râmnic la 7-8 august 1850 s-au luat măsuri deosebite privind poavazarea localităţii şi participarea orăşenilor la primirea distinsului oaspete. Cu prilejul acestei vizite s-a împărţit de către magistrat suma de 500 de galbeni persoanelor nevoiaşe şi văduvelor din oraş, bani daţi de către domnitor. Parcul Zăvoi a luat naştere în anul 1851 datorită contribuţiei domnitorului Barbu Ştirbei. După ce parcul public a fost organizat edilii oraşului au închis locul cu gard, fiind preocupaţi şi de principalele artere de circulaţie din oraş. În această perioadă în oraş s-au organizat spitale de campanie ale armatelor străine de ocupaţie, pentru tratarea militarii bolnavi sau răniţi, împrejurare în care a crescut şi numărul medicilor care funcţionau în oraş.

Anul 1859 care a adus poporului român realizarea unirii celor două principate surori Moldova şi Ţara Românească marchează o etapă importantă pe drumul cristalizării statului român modern. Populaţia Râmnicului, dominată de un puternic simţământ patriotic a participat la toate acţiunile din etapa de pregătire a marelui act naţional de la 24 ianuarie 1859. Locuitorii oraşului au avut dreptul să aleagă pentru Adunarea ad-hoc din 1857 un singur deputat. Din partea orăşenilor, a fost ales pitarul Nicolae Iancu Iancovescu, iar din partea clăcaşilor a fost ales Stamate Budurescu25 Victoria unionistă în adunările ad – hoc a fost definitivă. Conferinţa de la Paris deschisă la 22 mai 1858 a acceptat cererile unanime ale moldo-valahilor şi pentru alegerea domnilor s-a prevăzut a fi luate măsuri în vederea desemnării deputaţilor unei Adunări elective. Râmnicenii l-au ales ca deputat în Adunarea electivă a Ţării Româneşti pe Barbu Ştirbei, fostul domnitor. În unanimitatea votului delegaţilor Adunării pentru alegerea lui Al.I. Cuza ca domn al Ţării Româneşti se integrau şi adeziunile deputaţilor vâlceni. Vestea alegerii la 24 ianuarie a aceluiaşi domn pentru cele două principate a fost primită de vâlceni cu multă bucurie. Mulţimea a ieşit pe străzi cu torţe aprinse în mâini şi s-a prins să joace hora unirii. Vizitele făcute de Cuza în 1859 şi 1862 în judeţul Vâlcea au dovedit ataşamentul populaţiei pentru domnitorul unirii. Administraţia judeţului a fost înştiinţată despre vizită încă de la 6 iunie 1859.26 Domnitorul Al. I. Cuza pornea la 21 iunie de la Curtea de Argeş spre Râmnicu - Vâlcea. Ziarul Anunţătorul Român consemna în legătură cu prezenţa sa în oraşul de pe Olt: ,,duminică Măria Sa a plecat la Râmnicu - Vâlcea unde a sosit la 6 ore după amiază. Aici, ca şi în celelalte oraşe, locuitorii au salutat cu cel mai mare entuziasm venirea printre dânşii a domnitorului. Buchete de flori, aclamaţii entuziaste, iluminaţie generală seara, au fost manifestările adevăratei bucurii a oraşului Râmnicu - Vâlcea.”27 Autorităţile oraşului în frunte cu I. Oromolu, preşedintele consiliului municipal, şi Ghiţă Golescu, administratorul judeţului, însoţiţi de întreaga suflare a oraşului l-au întâmpinat pe domnitor la intrarea în oraş, la podul peste Olt ce duce spre comuna Goranu. Drumul până în centru a fost parcurs în uralele mulţimii, în cântecele lăutarilor şi în dangătele clopotelor.28 Cuza a vizitat stabilimentele publice, spitalul şi şcoala iar râmnicenii i-au făcut domnitorului o primire deosebit de caldă.

Proclamarea independenţei de stat în 1877 constituie un eveniment esenţial pe drumul făuririi şi consolidării României moderne, devenind pentru poporul român o condiţie esenţială a dezvoltării economice şi politice. Vestea proclamării independenţei, primită la 9 mai prin telegrama Consiliului de miniştri a entuziasmat zecile de mii de locuitori din cuprinsul judeţului, determinând adeziunea naţională a locuitorilor din Râmnicu - Vâlcea.

Mobilizarea armatei s-a făcut prin decretul din 6 aprilie 1877. Cea mai mare parte a localnicilor au fost mobilizaţi în Regimentul 2 Dorobanţi şi 2 Călăraşi. Regimentul 2 Dorobanţi cu garnizoană pe timp de pace în Râmnicu - Vâlcea avea două batalioane, unul aici şi unul în Târgu Jiu, fiind comandat de colonelul Alexandru Papadopol. Această unitate a făcut parte din Divizia de rezervă care la începutul ostilităţilor a avut misiunea de apărare a liniei Dunării, faţă de pericolul ce-l prezenta cetatea Vidinului. În baza ordinelor primite regimentul era dislocat la Ghivici şi apoi la Turnu Măgurele. Ostaşii vâlceni au fost mobilizaţi în unităţi care au luptat la Griviţa şi Smârdan, iar în eroicele bătălii purtate mulţi dintre ei şi-au dat sacrificiul suprem, iar alţii au fost grav răniţi. Populaţia oraşului a sprijinit moral şi material armata română prin rechiziţii şi transporturi, subscripţii pentru cumpărarea de arme, donaţii în bani sau diferite ofrande. Prefectura judeţului Vâlcea a convocat la data de 10 septembrie 1877 o adunare cetăţenească pentru constituirea unui comitet central care să coordoneze acţiunea de strângere de fonduri necesare cumpărării a 2000 de puşti. Pentru cumpărarea puştilor de tip ,,Peabody” Primăria oraşului a donat din capitalul său suma de 10.000 de lei29 În oraş s-au organizat spitale militare pentru bolnavii şi răniţii armatei române, în care se acorda asistenţă medicală şi prizonierilor turci. Un însemnat sprijin a fost acordat acestora de Comitetul de Cruce Roşie şi de Comitetul de dame. Locuitorii Vâlcii au contribuit la efortul de război al întregii populaţii din România donând vite, alimente, îmbrăcăminte, medicamente şi importante sume de bani.

Întreaga populaţie a oraşului a participat la serbările organizate cu ocazia căderii puternicelor cetăţi turceşti de la Rahova şi Plevna. Vestea că eroul de la Plevna, generalul Mihail Cerchez, soseşte la Râmnic cu escadronul 5 din Regimentul 2 Călăraşi i-a determinat pe locuitorii urbei să facă eroilor o primire triumfală. Ostaşii biruitori se întorceau acasă fiind întâmpinaţi la bariera oraşului de către personalităţile locale, în sunetul muzicii şi al clopotelor. În amintirea glorioaselor fapte de arme dovedite de ostaşii vâlceni pe câmpurile de luptă din Bulgaria la iniţiativa Dr. Gh. Sabin, participant la război, s-a ridicat prin subscripţie publică statuia Independenţei, operă a sculptorului Ion Iordănescu.

Mişcările ţărăneşti din lumea satelor vâlcene au devenit tot mai numeroase începând cu secolul al XVIII – lea, situaţie atestată în documentele vremii. Valul nemulţumirilor a crescut în a doua jumătate a secolului XIX şi în primele secole ale secolului XX. În 1871 ţăranii hurezeni refuzau să mai muncească pe moşia statului, iar cei din Mădulari au alungat în 1875 pe subprefect şi au destituit primarul comunei. Mişcările ţărăneşti au culminat cu marea răscoală din 1907. În Vâlcea prima scânteie a răscoalei s-a aprins în noaptea de 13-14 martie în comuna Laloşu. Intensitatea răscoalei a crescut din părţile muntoase spre şes. În localităţi precum Mădulari, Horezu, Bălceşti, Goruneşti, Diculeşti, Prejoiu, Grădiştea, Zătreni, Mihăeşti, Slăviteşti răsculaţii au alungat autorităţile şi au ars condicile cu învoieli. În alte localităţi precum Laloşu, Bălceşti, Berbeşti, Creţeni, Stroieşti, Urşi, Drăgoieşti ţăranii au incendiat conacele şi au avut loc ciocniri sângeroase cu armate represivă. Bilanţul răscoalei vâlcene a fost mai puţin tragic decât în alte judeţe: 7 decese la care se adaugă încă 7 morţi din partea argeşeană a actualului judeţ şi un număr de 20 de răniţi.30

Războiul pentru întregirea neamului românesc (1914-1918) a reprezentat unul din nenumăratele momente din istoria zbuciumată, dar eroică în care poporul român s-a ridicat cu hotărâre la luptă pentru a-şi apăra dreptul la existenţă şi unitate naţională. Conform planurilor marelui Stat major din primăvara anului 1915 în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş a început concentrarea pe ambele părţi ale Oltului şi a pasului Turnu Roşu, a Grupului Olt-Lotru care avea în componenţa sa Brigada 3 Infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii dislocate pe văile Argeşului, Topologului şi Lotrului. 31 România a intrat în război pe baza tratatului politic şi a convenţiei militare semnate cu Antanta la 4/17 august 1916. În noaptea de 14/15 august Grupul Olt a trecut crestele Făgăraşului eliberând în ziua de 15 august comuna Porceşti. Victoria aceasta a fost urmată de o îndârjită rezistenţă a trupelor austro-ungare care nu au permis ca armata română să poată exploata şi dezvolta succesul iniţial, chiar dacă ea îşi realizase în mare obiectivele trasate, ajungând la 18 august la porţile Sibiului. Deşi ostaşii români au luptat eroic, datorită concentrării masive de trupe austro-ungare la nord de Carpaţi, ofensiva română a fost oprită la 6 septembrie 1916. Superioritatea zdrobitoare numerică şi tehnică a inamicului au determinat Corpul I de Armată Română comandat de generalul Praporgescu să se retragă în urma bătăliei de la Sibiu şi să încerce o rezistenţă eroică în defileul Oltului şi în munţii ce-l mărginesc. În încercarea de a ocupa gura defileului şi în special a podului peste Olt de la Câineni, trupele alpine inamice s-au infiltrat peste munţi. În aceste împrejurări, până la sosirea trupelor române de la Sibiu s-a hotărât apărarea acestor puncte strategice cu ajutorul unor ţărani voluntari de la Câineni. Dând dovadă de vitejie şi dragoste pentru locurile natale, cei 13 ţărani ,,destul de vârstnici şi inimoşi”32 au rezistat eroic la 26 septembrie timp de aproape 5 ore presiunii germane până la sosirea trupelor regulate române.

Retragerea armatei române s-a executat începând din seara zilei de 21 octombrie după ce s-a aruncat în aer podul de fier de la Câineni şi au fost distruse anumite porţiuni din şosea. Armata germană condusă de generalul Krafft era superioară în oameni şi artilerie faţă de armata română aflată în defensivă. Aceasta a făcut posibilă reluarea ofensivei germano-austro-ungare, efortul trupelor concentrându-se în stânga Oltului. Luptele în acest sector au fost cumplite. Atacul a debutat la 24 octombrie prin ocuparea de către germani a posturilor înaintate de pe înălţimile Călugărul şi Cărbunarul. Pentru principala poziţie românească din zona ,,Mormântul Omului de Piatră” - Zănoaga s-au dat, în perioada 24-27 octombrie, numeroase lupte respinse cu pierderi grele de către Regimentele 44 Argeş, 2 Vâlcea şi 1 Grăniceri care o apărau. Contraatacul Regimentului 2 Vâlcea din 28 octombrie a fost respins de inamici, ceea ce a impus evacuarea bazinului Grebleşti-Titeşti, care era ocupat de armatele duşmane, linia frontului fiind mutată mai la sud. Lupte grele s-au dat şi între 6-8 noiembrie când germanii atacă poziţia principală română de la Sibiu-Perişani. La 25 noiembrie 1916 Râmnicu - Vâlcea a fost ocupată de trupele germane, care a doua zi au trecut Topologul. Deşi înfrânt în lupta inegală cu un inamic superior, Grupul Român de Armată de pe Olt a înscris prin rezistenţa sa o mărturie grăitoare a eroismului şi dragostei de ţară a soldatului român. Devotamentului celor de pe câmpurile de luptă, populaţia civilă a Vâlcii i-a răspuns prin fapte de o adâncă semnificaţie patriotică, în opera de susţinere a frontului prin rechiziţii, transporturi, donaţii de bani, alimente şi materiale.

Ocuparea vremelnică a oraşului Râmnicu - Vâlcea şi instaurarea de către trupele centrale a unui regim despotic prin rechiziţionarea şi confiscarea bunurilor aparţinând populaţiei, prin exploatarea nemiloasă a ţăranilor şi muncitorilor, jefuirea bogăţiilor naturale, distrugerea instalaţiilor industriale şi secătuirea rezervelor de materii prime au dat o grea lovitură economiei. Purtându-se în mod barbar, ocupanţii băteau locuitorii, îi schingiuiau sau îi băteau fără milă. Ca urmare, 27 de persoane din judeţ şi-au pierdut viaţa, printre ei numărându-se femei şi copii. Jaful, teroarea, aroganţa şi samavolniciile de tot felul au stârnit ura şi revolta locuitorilor care nu se împăca cu prezenţa ocupaţiei germane. Marea majoritate a locuitorilor a opus rezistenţă la rechiziţii, ascunzând produsele şi animalele, iar în multe cazuri s-au opus făţiş la predarea lor. De asemenea ei au sabotat sub diverse forme activităţile la care au fost siliţi să participe în cadrul muncilor obligatorii şi au distrus porţiuni din liniile telefonice şi căile ferate din judeţ.

Lupta pentru unitate şi independenţă naţională a constituit coordonata permanentă şi fundamentală a istoriei poporului român, astfel că la 27 martie/2 aprilie 1918 apare firească unirea românilor din Basarabia cu fraţii din Regatul României. Într-o telegramă adresată primului ministru, locuitorii oraşului Râmnicu - Vâlcea exprimau la 19 aprilie 1918 bucuria în legătură cu acest act măreţ din istoria patriei noastre. Adunarea de la Alba-iulia din 1 decembrie 1918 a proclamat unirea Transilvaniei cu ţara urmând exemplul anterior al fraţilor din Basarabia; la 28 noiembrie 1918 Congresul de la Cernăuţi hotăra unirea necondiţionată a Bucovinei cu regatul României. Apropierea judeţului Vâlcea de Transilvania a făcut ca vestea realizării marelui act de la Alba Iulia să ajungă aici foarte repede. Astfel revista ,,Zori noi”ce apărea la Râmnicu - Vâlcea avea în primul său număr un articol elogios dedicat Unirii în care sublinia ,, la Alba Iulia s-a proclamat cea din urmă unire care întregeşte pe deplin neamul românesc şi statorniceşte dreptul şi fireştile lui hotare”.33 La 6 decembrie 1918 la Râmnicu - Vâlcea s-au organizat ample manifestări la care a participat întreaga suflare a oraşului pentru a sărbători unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România. În adunarea din 20 februarie 1919 membrii Comitetului săsesc din Vâlcea şi-au exprimat adeziunea saşilor din Vâlcea la actul unirii. La 19 aprilie 1919 în Râmnic au avut loc manifestări grandioase prilejuite de bucuria marii uniri. La Episcopie, pe străzi, la statuia Independenţei au avut loc vii demonstraţii ale localnicilor pentru a-şi declara satisfacţia în legătură cu făurirea României Mari.

Încheind procesul de făurire al statului naţional unitar român, actul de la 1 decembrie 1918 a deschis totodată o nouă etapă de dezvoltare a ţării şi a creat un cadru general propice consolidării României moderne.

 

2 Petre Petria, Vâlcea în timp şi spaţiu. Fapte şi date, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Conphys, 2008, p. 23.

3 Gh. Cîrstea, Dorel Constantinescu, Vâlcea-monografie, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1980, p. 16.

4 Ibidem.

5 Vasile I. Berbece, Costea Marinoiu, Vâlcea – ghid turistic al judeţului, Bucureşti, Ed. Sport-turism, 1976, p. 11.

6 Gh. Cîrstea. op. cit., p. 21.

7 Ibidem, p. 21.

8 Petre Petria, op. cit., p.23.

9 Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994, p. 14.

10 Ibidem., p. 35.

11 Ibidem.

12 Gheorghe Cârstea, Dorel Constantinescu, op. cit., p. 48.

13 Ibidem, p. 46.

14 Corneliu Tamaş, op. cit., p. 42.

15 Ibidem.

16 Ibidem, p. 61.

17 Ibidem, p. 62.

18 Ibidem.

19 Petre Petria, op. cit., p.122.

20 Gheorghe Cârstea, Dorel Constantinescu, op. cit., p. 50.

21 Petre Petria, op. cit., p. 117.

22 Apud, Corneliu, Tamaş, op. cit., p. 128.

23 Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea. Studii şi documente, Bălceşti pe Topolog 1978, p. IX.

24 Gheorghe Cârstea, Dorel Constantinescu, op. cit., p. 55.

25 Corneliu, Tamaş, op. cit., p. 140.

26 D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar nr. 8/1859, f. 26-27.

27 Corneliu Tamaş, op. cit., p. 141.

28 Ibidem.

29 Ibidem, p. 150.

30 Ibidem, p. 165.

31 Ibidem , p. 168.

32 C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, 1922, p. 256.

33 Corneliu Tamaş, op. cit., p. 176.

 

Capitolul II

 

Judeţul Vâlcea în perioada 1920-1940

 

1. Populaţia şi organizarea administrativă

 

 

 

În baza art. 380 din Legea pentru unificarea administrativă promulgată prin Decretul regal nr. 1972/14 iunie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 128/14 iunie 1925, cu modificările care i s-au adus prin Decretul regal nr. 3832/21 dec. 1925 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 283/22 dec. 1925, teritoriul României a fost împărţit în 71 de judeţe, cuprinzând 498 de plăşi şi 8.879 de comune. Dintre acestea, 71 erau comune urbane reşedinţe de judeţ (în care 17 municipii), 94 comune urbane nereşedinţe, 10 comune suburbane şi 8.704 comune rurale.

 

Judeţul Vâlcea, cu reşedinţa în comuna urbană Râmnicu-Vâlcea, era alcătuit din 9 plăşi, 3 comune urbane şi 128 de comune rurale.1 Prin Legea pentru Organizarea Administraţiunii Locale promulgată prin Decret Regal nr. 2712/29 iulie 1929 şi publicată în „Monitorul Oficial” nr. 170, partea I din 3 august 1929, modificată conform Ordinului Ministrului de Interne nr. 5715/1930, Judeţul Vâlcea căpăta o nouă configuraţie. Astfel, judeţul Vâlcea era compus din 5 plăşi (Plasa Cerna, Plasa Cozia, Plasa Drăgăşani, Plasa Horezu, Plasa Zătreni); 5 comune urbane-oraşe (Râmnicu-Vâlcea, Băile Govora, Călimăneşti, Drăgăşani, Ocnele Mari), comuna suburbană Căzăneşti, la oraşul Ocnele Mari, 18 comune rurale de centru („marea comună rurală”), 145 de comune rurale mici, formate din 301 sate. Prin noua împărţire administrativă, au apărut pe harta judeţului două oraşe noi (Băile Govora şi Călimăneşti), iar comuna Goranu (alcătuită din satele Feţeni-Săliştea şi Sticlăria), care aparţinea judeţului Argeş a fost alipită la oraşul Râmnicu-Vâlcea, din judeţul Vâlcea.2 În perioada interbelică, judeţul Vâlcea se învecina la nord cu judeţul Sibiu, la est cu judeţele Argeş şi Olt, la sud cu judeţele Dolj şi Romanaţi, iar la vest cu judeţul Gorj.

 

Conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, populaţia judeţului era de 246.713 locuitori, dintre care români 240.282, reprezentând 97,4 %, unguri 480, reprezentând 0,2%, germani 595, reprezentând 0,2%, ruşi 106 (sub 0,1%), ruteni şi ucraineni 23, sârbi, croaţi, sloveni 146, bulgari 67, cehi şi slovaci 68, polonezi 54, evrei 358 (0,2%), greci 28, albanezi 36, armeni 18, turci 23, ţigani 3997, reprezentând 1,6%, alte neamuri 379, nedeclaraţi 26.3. Din punct de vedere confesional, a fost înregistrată următoarea alcătuire: 99,0% ortodocşi, 0,4% romano-catolici, 0,2% mozaici etc. În anul 1930, populaţia urbană a judeţului era de 33.659 de locuitori, dintre care 31.909 români (94,8% ), unguri 229(0,7%), germani 342(1,0%), ruşi 59(0,2%), ruteni şi ucraineni 6, sârbi, croaţi şi sloveni 81(o,2%), bulgari 53(o,2%), cehi şi slovaci 36(o,1%), polonezi 8, evrei 258(o,8%), greci 24, albanezi 29, armeni 15, turci 12, ţigani 428(1,3%), alte neamuri 146(0,4%), nedeclaraţi 24. Sub aspect confesional, orăşenimea era alcătuită din: 96,4% ortodocşi, 1,4% romano-catolici, 0,8% mozaici, 0,7% lutherani, 0,3% greco-catolici ş.a. Populaţia oraşului Râmnicu-Vâlcea era de 15.648, dintre care: 14.639 români, 166 unguri, 276 germani, 40 ruşi, 6 ruteni şi ucraineni, 34 sârbi, croaţi şi sloveni, 32 bulgari, 22 cehi şi slovaci, 7 polonezi, 184 evrei, 14 greci, 22 albanezi, 8 armeni, 2 turci, 81 ţigani, 91 alte neamuri, 24 nedeclaraţi. În mediul rural, trăiau 213.054 de locuitori, dintre care: 208.373 români (97,8%), 251 unguri (0,1), 253 germani (0,1), 47 ruşi, 17 ruteni, 65 sârbi, 14 bulgari, 32 cehi, 46 polonezi, 127 evrei, 4 greci, 7 albanezi, 3 armeni, 11 turci, 3569 ţigani, alte neamuri: 233, nedeclaraţi 2.4 Dacă se compară numărul locuitorilor din judeţului Vâlcea cu numărul locuitorilor din judeţele învecinate cu el în acea perioadă, se poate observa că judeţul nostru avea un număr mai mic de locuitori faţă de judeţele Dolj (cu 485.149 de locuitori)5 Romanaţi (271.096 de locuitori)6 şi Argeş (257.378),7 dar un număr mai mare de locuitori faţă de judeţele Gorj (206.339)8 şi Olt (183.595)9. Putem spune că, din punctul de vedere al numărului de locuitori, judeţul Vâlcea a fost un judeţ de mărime medie, în acea perioadă în Oltenia. În judeţul Vâlcea, numărul populaţiei orăşeneşti era mai mare decât în judeţele Argeş, (26.341), Romanaţi (29.308), Gorj (13.030), Olt (11.243) şi mai mică decât în judeţul Dolj (91.788). Numărul relativ mare al orăşenilor vâlceni demonstrează faptul că, economia oraşelor vâlcene a cunoscut o dezvoltare importantă în această perioadă, ceea ce a dus la creşterea numărului locuitori de aici. În judeţul Vâlcea, minorităţile naţionale reprezentau un mic procent din totalul populaţiei, comparativ cu procentul pe care îl reprezentau acestea în cadrul populaţiei din judeţele vestice ale ţării.

 

Oraşului Râmnicu-Vâlcea îi aparţineau următoarele sate (cătune): Bogdăneşti, Bujoreni, Feţeni, Goranu, Gura-Văii, Lespezile, Lunca, Malu-Vârtop, Olteni, Sălişte, Sticlăria, Ostroveni, Aranghelu- Buda, Inăteşti, Dealu-Malului, Priba, Troian, Cetăţuia; în oraşul Băile Govora erau incluse şi satele Curături, Gătejeşti şi Prăjila; de staţiunea Călimăneşti ţineau şi satele Căciulata, Seaca şi Ţigănia; oraşului Drăgăşani îi aparţineau satele: Bârsanu, Capu-Dealului, Curăreşti, Gărdeşti, Momoteşti şi Podu-Pescenei, iar Ocnele Mari avea în componenţă satele: Ocna Mare, Buda, Copăcel, Coşota, Făcăi, Gura Suhaşului, Lunca, Ocniţa, Râureni, Slătioarele, Stolniceni, Valea Răii. Căzăneştiul era comună suburbană a Râmnicu-Vâlcii, includea satele Bârseşti şi Buleta, dar era socotită mediu rural. 10  

 

 

 

Populaţia judeţului pe oraşe şi plăşi, după sex, era repartizată astfel:

 

Denumire oraş

Plasa

Total locuitori

Bărbaţi

Femei

1. Râmnicul-Vâlcea

Cozia

15.648

7.899

7.749

2. Băile Govora

Horezu

910

443

467

3. Călimăneşti

Cozia

2876

1398

1478

4. Drăgăşani

Drăgăşani

7002

3437

3565

5. Ocnele-Mari

Cozia

7223

3565

3658

Total urban

 

33.659

16.742

16.917

Total rural

 

213.054

100.119

112.935

Total judeţ

 

246.713

116.861

129.852

 

Evoluţia demografică în judeţul Vâlcea,  conform cifrelor publicate în Buletinul Demografic al României în perioada 1931-1936, era următoarea:

 

Anul

Cifra probabilă a populatiei judeţului la 1 iulie fiecare an

Cifre absolute

Proporţii la 1.000 locuitori

Născuţi vii

Morţi

Excedent natural

Născuţi vii

Morţi

Excedent natural

1930- 1935

-

9.508

5.177

4.331

36,9

20,1

16,8

1931

248.607

9.267

5.283

3.984

37,5

21,3

16,0

1932

252.806

10.163

5.107

5.056

40,2

20,2

20,0

1933

257.454

9.232

4.689

4.543

35,9

18,2

17,7

1934

260.326

9.278

5.429

3.849

35,4

20,7

14,7

1935

265.725

9.602

5.379

4.223

36,1

0,2

15,9

1936

270.452

8.984

5.374

3.610

34,0

0,6

13,4

 

 

 

La data de 1 iulie 1937, cifra probabilă a populaţiei judeţului Vâlcea era de  273.842 de locuitori. Faţă de populaţia numărată la  recensământul din 1930, şi anume, 246.713, cifra aflată la 1 iulie 1937  reprezintă un spor natural de 27.129 de locuitori în timp de şase ani şi jumătate, ceea ce reprezintă o creştere de 11,0 %.

 

Prin Decizia nr. 126/1931 a Prefecturii Judeţului Vâlcea, în baza legii administraţiei locale, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr.2536/1931, comunele de centru, satele şi unităţile administrative care au funcţionat pe baza legii pentru organizarea administraţiei locale din 1929 se regrupau pentru a forma noi comune rurale. Judeţul Vâlcea cuprindea: 5 plăşi, 5 comune urbane şi 120 de comune rurale. La 15 august 1931, pe baza unei noi reglementări administrative, comunele de centru, satele şi unităţile administrative care funcţionau în baza legii promulgate în ianuarie 1931 se regrupau pentru a forma comune. Această reglementare desfiinţa comunele rurale de centru, revenindu-se la situaţia de dinainte.

 

Legea administrativă din anul 1938 prevedea ca administraţia locală să se exercite prin următoarele circumscripţii teritoriale: comuna, plasa, judeţul şi ţinutul. Judeţul Vâlcea era cuprins în Ţinutul Olt, cu reşedinţa la Craiova. Decretul-lege pentru desfiinţarea Rezidenţelor Regale şi reorganizarea prefecturilor de judeţ din 22 septembrie 1940 prevedea ca ţinuturile create prin legea administrativă din 14 august 1938 să fie desfiinţate, iar teritoriile judeţelor să se regrupeze, ţinându-se seama de interesele generale şi locale.

 

 

 

1 Nicolae Daneş, Elena Daneş, Populaţia şi aşezările urbane din judeţul Vâlcea, în Studii Vâlcene, nr. III (X), Râmnicu-Vâlcea, Ed. Fântâna lui Manole, 2006, p. 94.

 

2 Ibidem.

 

3 Recensământul general al populaţiei României, din 29 decembrie 1930, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1938,vol. II, p.426.

 

4 Ibidem, p. 426.

 

5 Ibidem, p. 166.

 

6 Ibidem, p. 376.

 

7 Ibidem, p. 16.

 

8 Ibidem, p. 202.

 

9 Ibidem, p. 322.

 

10 Nicoale Daneş, Elena Daneş, art. cit., p. 94- 95.

 

2. Mediul de locuire rural şi urban

 

 

 

Conform recensământului din anul 1930, majoritatea populaţiei judeţului trăia în comune rurale, 213.054 de locuitori dintr-un total de 246.713 locuitori, câţi a avut judeţul în acea perioadă.

 

Satul oferea un mediu specific de locuire. Judeţul Vâlcea avea sate atât în zona de munte, unde casele erau din lemn, cât şi la deal şi câmpie, unde principalul material de construcţie era pământul (pentru cărămidă sau chirpici). Principalele clădiri ale satului erau primăria, şcoala, biserica, uneori căminul cultural şi dispensarul. În perioada interbelică, în judeţul Vâlcea s-au construit localuri publice în toate comunele rurale. În anii 1933-1937 s-au construit 17 localuri noi de primării (Tetoiu, Popeşti, Malaia, Dobriceni, Frânceşti-Mănăstireni, Olăneşti-sat, Voineasa, Milostea, Grădiştea etc.), s-au reparat 40 de localuri de primării şi s-a achiziţionat mobilier pentru acestea. Edificiile publice s-au construit de obicei în centrul localităţii. Satele nu aveau un plan de sistematizare, astfel că sătenii îşi construiau locuinţele pe terenurile lor, fără a avea nevoie de vreo autorizaţie din partea primăriei. Străzile sau uliţele erau înguste şi neîngrijite. Strada principală nu era pietruită.

 

Satul vâlcean şi-a păstrat caracterul patriarhal, roadele civilizaţiei moderne fiind prea puţin resimţite de comunităţile rurale. La sat nu exista iluminat public, iar serviciile de salubritate lipseau cu desăvârşire. Odată cu lăsatul serii, peste satul românesc se întindea întunericul, iar activitatea înceta până la ivirea zorilor. Ici-colo se mai putea zări câte o luminiţă în geam, de la o lampă cu gaz. Femeile torceau sau împleteau până spre miezul nopţii. Pe la orele 3-4 dimineaţa, iarăşi apăreau unele lumini în gospodăriile unde bărbatul se pregătea să meargă la târg pentru a vinde diverse produse agricole sau la pădure ca să aducă lemne.1Locuinţa, spaţiul privat al unei persoane sau al unei familii, constituie un element esenţial al vieţii cotidiene. La sate, locuinţele erau diversificate, alături de conacul boieresc, sau casa încăpătoare a preotului, aflându-se case improvizate sau chiar bordeie. Locuinţa adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când, în aceeaşi casă, locuiau bunicii, părinţii şi copiii.

 

În perioada interbelică, în satul vâlcean existau case vechi construite la mijlocul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, dar şi case noi, construite după primul război mondial. În zona de nord a judeţului, în Ţara Loviştei, casele vechi de la sfârşitul secolului al XIX-lea aveau temelia şi pivniţa construite din piatră cu mortar de var, pereţii din bârne de brad şi erau acoperite cu şindrilă. Aveau două-trei camere, pardosite cu scânduri de brad, tindă, foişor pe două părţi, tavan din stucătoare, cercuit şi tencuit. Casele aveau ,,camera a bună” sau ,,hodaia” şi camera de locuit, despărţite de o altă încăpere ,,tinda”, utilizată ca bucătărie în perioada friguroasă a anului.

 

După 1918, tipologia caselor s-a îmbogăţit, pe lângă casele din lemn apărând şi casele din cărămidă, cu două niveluri, acoperite cu ţiglă, diferite structural de cele construite până atunci. Casele de zid au în partea de jos bucătăria şi pivniţa, iar la etaj nelipsita tindă din care se intră în cel puţin două camere.2 Brâul de zid al foişorului (la Câineni ,,hora”) avea stâlpi de cărămidă, arcade şi bolţi frumos ornamentate. Vechea bucătărie de vară (,,cunia”, ,,băraca” ) a fost înlocuită de o construcţie din cărămidă ca şi casa, dar cu pereţi mai subţiri, uneori lipită de aceasta. Şi grajdurile au început să fie construite din zid, însă mai mult din piatră decât din cărămidă. În podul casei se ţineau porumbul, nucile, poamele şi fructele (mere, pere etc.). Tot aici se puneau la fum slănina, carnea şi cârnaţii de porc înainte de Crăciun. Unele curţi erau pavate cu pietre de râu. Porţile caselor erau din lemn sau de tablă. Gospodăriile erau despărţite între ele prin garduri de ulucă sau ziduri de piatră, mai rar din cărămidă (în special curţile). Pereţii camerelor erau împodobiţi cu scoarţe, macaturi şi tablouri cusute de mână. Mobila era făcută din lemn masiv, de meşterii locali. Nelipsită din locuinţe era masa rotundă şi joasă, cu trei, eventual patru picioare, şi scăunelele din lemn cu patru picioruşe joase, pe care gospodarii stăteau la masă. Acest tip de masă se găsea în toate casele satului vâlcean.

 

Tot în zona de munte, la Costeşti, în satul Bistriţa şi, izolat, în celelalte sate ale comunei, învăţătorii şi preoţii, dar şi unii săteni cu o situaţie materială înfloritoare şi-au construit case spaţioase din zid, situate în centrul satului. O astfel de locuinţă este casa parohială ridicată în 1927, lângă noua biserică, de către preotul Ioan Angelescu. În 1930 Ioachim Popescu va construi chiar în faţa primăriei o casă monumentală cu etaj. Între anii 1930-1935 se va construi casa preotului Ioan Angelescu, a căpitanului Gheorghe Sacerdoţeanu, a învăţătorilor Constantin Iliescu şi N. Diaconescu, precum şi casa lui Papil Monea. Toate aceste case înfrumuseţează şi astăzi centrul comunei. Tot în perioada interbelică, în satul Ferigele s-a construit casa Enescu, în satul Costeşti casele Alexandru Pretorian, Ioachim Popescu şi Grigore Bitocescu, iar în satul Pietreni, casa Păun Armăşescu (astăzi casa Cosma). Balconul caracteristic tuturor acestor construcţii va deveni ulterior o componentă obişnuită şi specifică a locuinţelor din Costeşti. Din balconul frontal, centrat pe axul clădirii, se pătrunde într-un spaţios antreu ce comunică lateral cu camerele de dormit şi, în spate, cu o sală din care se accede în bucătărie, cămară şi curtea casei. Acest tip de locuinţă familială se va păstra până în anii 1980-1990. După 1930, satul Bistriţa a căpătat un aspect de staţiune montană de o parte şi de alta a drumului spre mănăstirea Bistriţa, aici fiind construite arătoase imobile cu etaj. Familia Glăvan şi-a construit o casă de o remarcabilă valoare arhitectonică, cu verande laterale spaţioase mărginite cu stâlpi pe care reazemă câte o boltă semicirculară.3

 

Pentru satele din sudul judeţului, caracteristic era tipul de case aşezate de-a lungul şoselei. Construcţiile din perioada interbelică din satul Zătreni erau case cu prispă sau case cu prispă şi geamlâc, formate din două sau trei camere, dintre care una era vatra cu horn sau ogeac. Acoperişul era în patru ape, acoperit în mare parte cu şindrilă, aranjată solzeşte, iar mai târziu, ţiglă sau tablă. Lângă casă sau mai departe, se găseau acareturile. Pentru păstrarea porumbului se foloseau pătulele cu ţarc din nuiele, iar mai târziu ţarcul era din stacheţi de lemnn. De asemenea, în curte mai era şi oborul de vite cu coşerea, unde pe timp nefavorabil se ţineau vitele; în răscrucile uliţelor se aflau fântâni cu cumpăna sau cu roata pentru apa.

 

Încăperea de locuit şi camera curată erau aranjate în stil ţărănesc, patul cu tăblii acoperit cu pătura sau cerga din lână, iar la capătul patului se găseau căpătâiele cu alesături, ţesute pe război şi umplute cu paie sau, în cel mai bun caz, cu foi de porumb uscate. În camera curată sau odaia bună, pe perete atârna scoarţa cu motive rombice, având interiorul chenarului culoarea grena, roşu sau galben. Patul era şi el făcut din tăblii, iar peste salteaua ce era umplută cu paie, se punea velinţa. În partea opusă patului se ţinea lada de zestre în care se ţineau lucrurile mai mărunte şi zilnice, fote, marame, cămăşi, iar deasupra lăzii se ţineau velniţele, scoarţele, păturile şi alte lucruri mai mari. Pe pereţi atârnau ştergarele distribuite în forma literei V cu capetele în jos. Atât în camerele de locuit, cât şi în odaia bună, se putea observa bogăţia motivelor populare şi cromatica vie a culorilor.

 

La Brezoi, Societatea „Carpatina” a construit pentru muncitorii care lucrau în fabrică sau la pădure case şi barăci la parchetele în exploatare sau pe traseul de transport al buştenilor. În afara celor 25-30 de case şi barăci din Brezoi, la pădure, mai existau încă 129 de construcţii pentru locuit.4 Toate văile unde existau lucrări forestiere erau împânzite de baracamente bine întreţinute. Într-un inventar al societăţii din 1932 se consemnează că la pădure exista un număr impresionant de case şi barăci, după cum urmează: Valea Câinenilor cu 18, valea Călineştilor cu 18, Vasilatu cu 10, Păscoaia cu 11, Priboioasa cu 18, valea Lotrului cu 7, Vidra cu 2, Puru cu 10 şi o moară, Bora cu 6, Obârşia Lotrului cu 2, Voineşiţa cu 15, Latoriţa cu 15 construcţii şi 15 stâne în munţii ce se exploatau. Clădirile care au existat în anul 1932 pe Valea Lotrului sunt prezentate în anexa nr. 1.

 

Locuinţele pentru cei 1500-2000 de lucrători erau amplasate de obicei în apropierea locului de muncă, pentru o mai uşoară organizare a traiului. Colonia Barăci era amplasată pe locul numit Gura Vacii, lângă fabrică, unde astăzi există un frumos cartier al oraşului. Colonia era formată din patru şiruri de clădiri, dispuse în terase a câte trei – patru pe un rând, iar alăturat mai erau două blocuri cu etaj, tot din lemn, cu circa 12 apartamente fiecare. Acestea erau destinate ca spaţiu de locuit pentru lucrătorii cu familii. Tencuite în interior, fiecare apartament avea câte două camere cu acces dintr-un coridor comun. Fiecare familie avea anexe gospodăreşti tip, ordonate între şirul de barăci, folosite la depozitarea lemnelor de foc şi la adăpostirea animalelor mici. Nu se plăteau curentul electric, apa potabilă şi nici lemnele de foc. Totul era gratuit. Reparaţiile şi curăţenia din colonie erau făcute de echipe speciale ale societăţii. Din punct de vedere administrativ, colonia era supravegheată de un ,,primar” care raporta zilnic orice eveniment, precum şi ce trebuia făcut pentru buna convieţuire.

 

Meseriaşii aveau locuinţe separate la ,,Etaje”, unde blocurile erau din lemn, tencuite interior şi exterior, cu un confort mai sporit; aceste locuinţe mai sunt parţial locuite şi astăzi. Amplasate de o parte şi de alta a şoselei, lângă fabrică, refăcute după incendiul din 1923 de către saşii din Cisnădie, aceste clădiri erau fala Brezoiului. Pe atunci erau bine gospodărite, reparate anual şi cu flori la fiecare fereastră. În cele şapte construcţii erau asigurate locuinţe pentru cel puţin 100 de familii. Câteva barăci numai cu parter au mai existat în zona ,,Bocşelor”, în spatele terenului de fotbal, iar alta lângă Balta Plutelor, la Ulm, numită „a italienilor”; acestea au fost demolate mai târziu.

 

Conducerea Societăţii „Carpatina” locuia în ,,Castelul” propriu-zis, iar funcţionarii superiori aveau locuinţele atât în ,,Castelul mare”, spitalul de astăzi, cât şi la ,,Etaje”. Personalul administrativ şi îngrijitorii stăteau în patru construcţii ,,Sub rude”, lângă popotă, una dintre clădiri fiind locuită şi în prezent.5

 

Oraşul a constituit mediul cel mai propice pentru dezvoltarea unei vieţi civilizate, moderne. Viaţa cotidiană a oraşelor vâlcene era organizată şi dirijată de primărie, în organigrama căreia se aflau mai multe oficii (servicii): Oficiul sanitar, Oficiul jurist-consult, Oficiul ingineresc, Oficiul de accize, Perceptoratul orăşenesc, Oficiul Stării Civile, Contabilitatea orăşenească, Serviciul tehnic, Serviciul edil orăşenesc, Serviciul curăţeniei străzilor, Grădinăria oraşului, Şendria orfanală orăşenească, Judecătoria comunală, Arhiva oraşului, Muzica orăşenească, Uzina de apă, Uzina electrică, Uzina de canalizare, Uzina de gaz, Registratura, Expediţie şi Registrul de înaintare. Fiecare serviciu acoperea un sector important al vieţii cotidiene, iar prin uzinele de apă, canalizare, electrică, gaz, administrate de Primărie, se asigurau elementele indispensabile unei civilizaţii moderne.6

 

Clădirile reprezentative ale oraşelor vâlcene din perioada interbelică (Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Băile Govora, Călimăneşti, Ocnele Mari) erau: primăria, liceul, gara, poşta, tribunalul, cinematografele, teatrul, librăria, monumentele istorice (biserici, turnuri, ziduri de cetăţi), etc. Oraşul Râmnicu-Vâlcea avea mai multe bănci: Banca Vâlcii, Banca Râmnicului, Banca de Scont etc. Existau edificii publice, clădiri, pentru gospodării colective (cazărmi, internate, mănăstiri etc.), dar cele mai multe construcţii aparţineau gospodăriilor individuale (familiale).

 

Confortul vieţii urbane era conferit de existenţa reţelei de apă curentă, asfaltarea străzilor, iluminatul public, serviciile de salubritate şi transport în comun. După anul 1918, în judeţul Vâlcea se constată o modernizare a şoselelor, reflectată şi în extinderea serviciilor publice. În oraşele vâlcene reţeaua de apă a crescut, reţeaua de canalizare s-a extins. La periferia oraşelor, canalizarea era deficitară şi 90% dintre locuinţele acestei zone aveau latrine care se curăţau prin vidanjare sau erau gropi, care se mutau după câţiva ani dintr-un loc în altul. Pavarea străzilor a cunoscut o extindere. Străzile din centru erau pavate cu bolovani de râu, la începutul perioadei interbelice, iar spre sfârşitul perioadei, cu piatră de granit. În zonele periferice străzile erau desfundate, existau gropi, băltoace şi mlaştini. Aici trotuare nu erau. Iluminatul se realiza cu gaz aerian, iar la sfârşitul perioadei se folosea mai ales iluminatul electric. Zonele periferice nu au beneficiat de iluminatul public.

 

Din clădirile care au adăpostit instituţii publice în oraşul Râmnicu-Vâlcea prezentăm în continuare câteva mai reprezentative.

 

Palatul de Justiţie s-a construit între 1898-1900 pe strada Traian. Construcţia are o faţadă monumentală, cu scări largi. Plafonul se sprijină pe patru coloane cu capiteluri în stil corintic, având ca model templul antic. În faţă, pe acoperiş, se găsea statuia dreptăţii şi justiţiei, Themis, având mâna dreaptă întinsă şi ţinând o balanţă, ochii acoperiţi cu o eşarfă, iar în mâna stângă ţine o sabie cu vârful în jos. Lucrările de construcţie au durat până la 5 martie 1900. La 1 septembrie 1900, ora 10.00, a avut loc festivitatea de inaugurare a Palatului de justiţie în faţa oficialităţilor locale.

 

Palatul Administrativ Financiar s-a construit între 1906-1907, pe locul fostei case a doamnei Stăncuţa Meculescu; era o construcţie mare, cu şapte camere.

 

Poşta Veche construită în perioada 1907-1909, pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, după proiecul arhitectului C.Roschovschy, este o construcţie reprezentativă pentru stilul românesc cu elemente de decoraţie oltenească.

 

Vechiul local al Prefecturii a fost construit pe strada General Praporgescu în 1912, iar acum adăposteşte Primăria municipiului.

 

Casele Lahovary din parcul oraşului, Mircea cel Bătrân, sunt printre cele mai mari şi mai reprezentative construcţii ale arhitecturii vechi vâlcene. În perioada interbelică, în această construcţie a funcţionat Primăria oraşului. Ridicată de slugerul Constantin Socoteanu, clădirea a fost dată ca zestre Bicăi, fiica slugerului în 1816, la căsătoria acesteia cu Iancu Lahovary, devenind de atunci proprietatea familiei Lahovary. În 1909, Irina Sterian, urmaşa familiei, adresează o cerere primarului oraşului din care spicuim: ,,Aflu că comuna Râmnicu are lipsă de un local al primăriei, ofer casele mele foste Lahovary, lăsate mie prin moştenire testamentară, case cu locul, grădina şi curtea lor”. Oferta o face comunei, cerând ca preţ ,,una sută mii lei”, deşi valoarea caselor se ridica la suma de 178.423 de lei, după cum o stabilise arhitectul primăriei la 11 septembrie 1909.7

 

Clădirea Halei se găseşte în piaţa centrală a oraşului. Lucrările de construcţie au început la 28 mai 1902 şi s-au finalizat la 17 iulie 1904, iar recepţia s-a făcut la 1 mai 1905. Întreaga construcţie a fost executată sub conducerea inginerului C. Arghirescu, iar costul lucrării s-a ridicat la 104.428,19 lei.

 

Gara oraşului – clădirea aflată în proprietatea CFR – a fost construită în 1887, cu prilejul dării în exploatare a tronsonului de cale ferată Drăgăşani – Râmnicu-Vâlcea (52,8 km), la 20 iunie, acelaşi an. Tronsonul Râmnicu-Vâlcea - Jiblea (16,2 km) a fost dat în exploatare la 4 noiembrie 1898, iar tronsonul Jiblea – Râul Vadului de 47 kilometri, la 1 august 1901. Clădirea Gării are etaj, dar o arhitectură nesemnificativă, fiind construită după tiparul gărilor de acum un secol. Avea un ceas care nu a mers aproape niciodată şi două felinare decorative care au luminat pe vremuri, la ora când trecea acceleratul. Gara i-a atras atenţia lui N. Iorga, la începutul secolului al XX-lea, care o vedea cum era, ,,modestă” şi populată cu câteva cucoane ,,în toalete moderne”.8 În perioada interbelică, în gară, la ora de sosire a acceleratului, se puteau vedea aceiaşi oameni, de obicei în vârstă, care se întâlneau ca să discute despre legea pensiilor sau despre aventurile amoroase ale principelui Nicolae.

 

Clădirea Procuraturii a fost construită în 1912, iar prin anii 1950 avea să devină muzeul oraşului.

 

Liceul de fete înfiinţat în 1920 extrabugetar, grad II cu 211 eleve, în cinci clase, a funcţionat în localul liceului de băieţi; în 1925 a fost trecut în bugetul statului şi s-a mutat în local propriu.9

 

Construcţia Liceului „Alexandru Lahovary” a început în 1909, pe strada Dorobanţi şi General Praporgescu. Clădirea impunătoare a fost realizată după planurile arhitectului Nicolae Ghica – Budeşti. Când s-a dat în folosinţă în anul 1911, şcoala avea 155 de elevi. În 1913 a fost aprobată înfiinţarea cursului superior cu o secţie reală şi una pedagogică. Construcţia se continuă în anul 1921, iar în 1937 liceul a fost extins cu un nou corp de clădire, constituind în total 1867 mp, parter şi etaj într-un spaţiu de 6.421 mp, cât e întreaga curte.10 Construcţia începută atunci se va termina în 1941, având sală de festivităţi, club sportiv, sală de educaţie fizică (cu două vestiare şi cameră de baie) şi cancelarie.

 

Spitalul Judeţean ,,I. Gh. Duca” (Spitalul vechi), de pe strada General Magheru a fost construit între 1890-1895 cu sprijinul doctorilor I. Suciu şi Gh. Sabin, ajutaţi şi de dr. Langier, inspector sanitar la Craiova. Secţia Boli infecţioase a fost construită în 1905. În faţa intrării principale a spitalului se află bustul dr. Suciu, lucrare turnată în bronz de V. Răşcanu în 1904.

 

Casa Armatei a fost construită în 1935, pe strada Alexandru Lahovary, în stil neoromânesc, cu parter şi etaj, fiind destinată militarilor pentru desfăşurarea activităţilor culturale, educative şi recreative .

 

Banca Râmnicului a fost înălţată între anii 1926-1927, în stil neoromânesc. Construcţia cu parter şi etaj avea faţada principală spre bulevard. La parterul clădirii au funcţionat de-a lungul timpului mai multe magazine.

 

Teatrul şi Cinematograful „Adreani” se afla pe bulevardul Tudor Vladimirescu, pe locul unde a funcţionat până recent cinematograful „Modern” şi unde se construieşte în prezent Teatrul „Anton Pann”. Clădirea Teatrului „Adreani” a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în anii 1893-1894. În interior, sala de spectacole avea o capacitate de 272 de locuri, la etaj erau 20 de loji, iar la parter funcţionau 16 benoare pe cele două laturi ale sălii. Benoarele şi lojile erau despărţite de lambriuri din lemn, foarte bine fasonat şi prelucrat, vopsit în culori plăcute privirii. Balcoanele şi lojile erau flancate de câte o ghirlandă de flori plăcut mirositoare.11

 

Sala de teatru avea o acustică foarte bună, comparabilă cu a altor săli din lume. Proprietarii teatrului, Elvira şi Eugen Adreani, de origine italiană, au fost interesaţi de crearea unor condiţii optime pentru actori, amenajând cabine de machiaj şi magazii pentru recuzită. Cortina cu falduri era uşor de manevrat, iar ecranul pentru proiecţia filmelor era suficient de mare. Sala era prevăzută cu lojă pentru sufleuri şi cu alte încăperi destinate bunei desfăşurări a spectacolelor.

 

Când a fost dată în folosinţă, sala teatrului s-a numit ,,Sala Sidoly” şi a găzduit până în anul 1916 activităţi cultural distractive, fiind o gazdă primitoare pentru spectacolele de teatru sosite în Râmnic de pe întreg teritoriul românesc. În timpul primului război mondial, sala teatrului a fost devastată de trupele germane de ocupaţie, dar a fost renovată de familia Adreani după război. Teatrul „Adreani” a reprezentat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, un renumit centru de cultură, asigurând condiţii moderne pentru acea epocă atât publicului râmnicean, cât şi trupelor de actori care s-au perindat pe aceste meleaguri.

 

În Râmnicu-Vâlcea existau şi câteva hoteluri amplasate în centrul tradiţional al urbei: „Bulevard”, „Regina Maria”, „Splendid”, pe strada Traian, „Bristol”, pe Mihai Bravu şi „Central”, pe Terasă. Cel mai reprezentativ a fost Hotelul „Splendid”, care era vecin cu elegantul restaurant-grădină „Elysee”. Clădirea alcătuită din parter şi etaj a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea şi renovată la începutul secolului al XX-lea în stil neoclasic. Pe înălţimea etajului se înscriau două balcoane. Cel de pe faţada de vest avea balustrade din zidărie, iar cel de pe colţ avea o balustradă din fier forjat în stilul Art Nouveau. Poziţia sa centrală, în apropierea tribunalului, făcea să-i crească importanţa.12

 

Văzute din stradă, hotelurile arătau ca nişte case obişnuite, cu decoraţii florale la cornişe şi balcoane lungi, înguste, din fier forjat. Din holul clădirii se răsucea o scară în spirală spre etaj. Impresia era de casă bătrânească abandonată, lipsită de utilitate, deoarece prea puţină lume îi trecea pragul. Hotelul avea un coridor îngust, jilav şi camere înalte cu ferestre dând spre stradă, de unde se putea vedea Capela, Administraţia Financiară şi Tribunalul. Camerele erau modest mobilate – un pat, un scaun şi un lavoar de tablă cu un lighean şi o căniţă de apă smălţuită, iar deasupra lavoarului, o oglindă îngălbenită. Hotelul Splendid avea fete, deşi în acest oraş provincial lipsit de evenimente picante şi rocamboleşti, o casă de toleranţă însemna aproape un scandal. Clienţii fetelor erau elevii din clasele superioare ale liceului, seminarişti, studenţi întârziaţi sau terişti învoiţi de la cazarmă.13

 

În oraşe construcţiile erau mult mai diversificate, comparativ cu cele din mediul rural. Aşezările urbane vâlcene aveau trei zone funcţionale: zona centrală, zona industrială şi zona satelor (cătunelor) ce aparţineau de oraşe. În zona centrală a oraşelor vâlcene existau case înghesuite, înalte şi bine construite. Zona industrială avea fabrici şi antrepozite, case ale muncitorilor, dar şi unele vile ale personalului tehnic superior. Din zona industrială a oraşului Râmnicu-Vâlcea făceau parte străzile Căpitan Nicolae Simionescu (fostă Abatorului) şi Apostol Dumitrescu, unde existau, pe lângă case particulare, şi fabrici de tăbăcărie şi abatorul oraşului. În zonele periferice (cătune) existau case joase cu grădini şi curţi şi teren arabil care aparţinea atât particularilor, cât şi primăriei.

 

Locuinţa constituia cadrul cel mai semnificativ în care se desfăşura viaţa privată, uneori şi publică a tuturor categoriilor de cetăţeni. Locuinţele aveau anumite caracteristici, în funcţie de starea materială şi de nivelul intelectual al proprietarului. Marea burghezie, care, potrivit Enciclopediei României, era alcătuită din: resturile boierimii şi ale latifundiarilor, din statul major al partidelor politice, industriaşi, negustori, ofiţeri superiori, conducători în administraţia de stat, liberi profesionişti cu mare reputaţie (avocaţi, medici, arhitecţi, conducători economici), avea locuinţa în centrul oraşului. Aceasta beneficia de toate elementele confortului urban, era amenajată şi decorată în interior, sub influenţa curentelor europene, supunându-se fluctuaţiilor modei. Acest tip de locuinţă se regăsea în mai micile sau mai marile clădiri aflate pe străzile din centrul urbei sau în imediata vecinătate a acestuia. Cele mai multe case din oraşele vâlcene au fost construite înainte de primul război mondial. Erau construcţii mari din cărămidă, cu unul sau două etaje, care aveau camere înalte, cu mobilier de bună calitate, realizat în atelierele occidentale, dar şi în cele locale. Covoarele erau de provenienţă străină, de la cele orientale până la cele franceze, italiene şi germane. La ferestre existau perdele şi draperii grele din catifea verde, maro sau vişiniu, aduse şi ele din ţări europene sau asiatice. Plafonul camerelor era realizat din lemn sculptat sau acoperit de picturi. Acest interior crea o atmosferă încărcată şi întunecată. Noile case (vile) construite în perioada interbelică aveau camere mai puţin înalte şi erau mai luminoase; s-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost eliminate piesele greoaie de mobilier, culoarea tapetului a fost rozul sau albastrul deschis, pentru a mări senzaţia de lumină.14

 

Locuinţele din centrul Râmnicului beneficiau de canalizare, alimentare cu apă, iluminat electric, încălzire cu sobe, unele aveau radio, telefon şi alte comodităţi ale vieţii moderne. În celelalte oraşe vâlcene, locuinţele centrale nu beneficiau toate de aceste facilităţi. În Drăgăşani, canalizarea era deficitară. Industriaşii, marii negustori, proprietarii de ateliere mari şi alţi oameni bogaţi aveau case cu mai multe încăperi, aproximativ 10-12 camere. Dacă imobilul avea etaj, camerele de sus se foloseau ca locuinţă, iar cele de la parter ca prăvălii sau depozite de mărfuri. La casele fără etaj, camerele de locuit se aflau alături de încăperile pentru prăvălie.

 

Casele marii burghezii puteau avea la parter un apartament de recepţie, alcătuit dintr-un hol mare în jurul căruia se aflau: salonul cu sera-grădina de iarnă, biroul cu biblioteca, un salonaş, sala de mese cu oficiu, un dormitor mare cu baia alăturată. Scara principală urca la etaj unde se găsea un apartament, având aceeaşi grupare de încăperi în jurul holului, cu excepţia salonului mare. Scara de serviciu avea legătură cu subsolul care cuprindea bucătăria, pivniţele şi magazia de combustibil. La înălţimea terasei era amenajată o sufragerie şi un fumoar. Intrarea secundară a casei ducea spre curtea interioară, unde se aflau camerele personalului de serviciu. Alături de salonul mare, biblioteca era mândria proprietarului; cărţile erau legate în piele, aşezate cu multă grijă după dimensiuni şi conţinut.

 

Burghezia mijlocie, formată din ofiţeri inferiori, funcţionari superiori din instituţiile de stat, funcţionari din întreprinderile particulare, liberi profesionişti de rând, membrii corpului profesoral şi ai corpului medical, comercianţi cu bună stare şi meşteşugari de frunte, avea case tot pe străzi centrale din oraşe. Unele locuinţe ale acestor categorii sociale aveau canalizare, baie, apă curentă, curent electric şi telefon. Cel mai adesea, aceste locuinţe erau destul de încărcate, imitând pe cele ale aristocraţiei. Erau nelipsite: ceasul de perete (pendula), oglinda, lampa de masă, aplicele, lustra de metal nichelat sau din alamă bătută, cu sticlă mată, cu un singur abajur, perdele cu plasă rară şi franjuri în partea de jos, vazele Galle şi Daum, obiectele de argint cizelat. Camera centrală era destinată în principal servirii mesei de prânz, având un rol important în reunirea familiei. În dormitor se afla mobilier din lemn masiv; patul avea tăblii în faţă şi în spate, bogat ornamentate. Dulapul era cu două sau trei uşi, iar pe una din ele se afla o oglindă.

 

Cele mai reprezentative case din Râmnicu-Vâlcea din perioada interbelică se găseau în centru, pe străzile: Traian, Mihai Bravu, General Praporgescu, Tudor Vladimirescu, Radu de la Afumaţi, Carol I, Colonel Apostol Dumitrescu, Călăraşi.

 

1 Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. Rao, 2001, p.19.

 

2 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Fortuna, 2008, p. 184.

 

3 Dumitru Bondoc, Costeşti - Vâlcea – 45 secole de istorie, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Offsetcolor, 2002 p. 95.

 

4 Gh. N. Efrim, Brezoi - file de istorie, Sibiu, 2008, p. 65.

 

5 Ibidem.

 

6 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Ed. Paideia, 1999, p. 54.

 

7 Titi Mihail Gherghina, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p. 17.

 

8 Apud, Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Râmnicu - Vâlcea, Editura Almarom, 1993, p. 202.

 

9 Constantin Grigore, Râmnicul-Vâlcii, Monografie. Ghid, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Primăriei oraşului Râmnicul-Vâlcii, 1944, p. 39.

 

10 Ibidem.

 

11 Titi Mihail Gherghina, Imagini citadine din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Editura Almarom, 2007, pag. 194.

 

12 Idem, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p.24.

 

13 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 332.

 

14 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 69.

2. Mediul de locuire rural şi urban

 

Conform recensământului din anul 1930, majoritatea populaţiei judeţului trăia în comune rurale, 213.054 de locuitori dintr-un total de 246.713 locuitori, câţi a avut judeţul în acea perioadă.

Satul oferea un mediu specific de locuire. Judeţul Vâlcea avea sate atât în zona de munte, unde casele erau din lemn, cât şi la deal şi câmpie, unde principalul material de construcţie era pământul (pentru cărămidă sau chirpici). Principalele clădiri ale satului erau primăria, şcoala, biserica, uneori căminul cultural şi dispensarul. În perioada interbelică, în judeţul Vâlcea s-au construit localuri publice în toate comunele rurale. În anii 1933-1937 s-au construit 17 localuri noi de primării (Tetoiu, Popeşti, Malaia, Dobriceni, Frânceşti-Mănăstireni, Olăneşti-sat, Voineasa, Milostea, Grădiştea etc.), s-au reparat 40 de localuri de primării şi s-a achiziţionat mobilier pentru acestea. Edificiile publice s-au construit de obicei în centrul localităţii. Satele nu aveau un plan de sistematizare, astfel că sătenii îşi construiau locuinţele pe terenurile lor, fără a avea nevoie de vreo autorizaţie din partea primăriei. Străzile sau uliţele erau înguste şi neîngrijite. Strada principală nu era pietruită.

Satul vâlcean şi-a păstrat caracterul patriarhal, roadele civilizaţiei moderne fiind prea puţin resimţite de comunităţile rurale. La sat nu exista iluminat public, iar serviciile de salubritate lipseau cu desăvârşire. Odată cu lăsatul serii, peste satul românesc se întindea întunericul, iar activitatea înceta până la ivirea zorilor. Ici-colo se mai putea zări câte o luminiţă în geam, de la o lampă cu gaz. Femeile torceau sau împleteau până spre miezul nopţii. Pe la orele 3-4 dimineaţa, iarăşi apăreau unele lumini în gospodăriile unde bărbatul se pregătea să meargă la târg pentru a vinde diverse produse agricole sau la pădure ca să aducă lemne.1Locuinţa, spaţiul privat al unei persoane sau al unei familii, constituie un element esenţial al vieţii cotidiene. La sate, locuinţele erau diversificate, alături de conacul boieresc, sau casa încăpătoare a preotului, aflându-se case improvizate sau chiar bordeie. Locuinţa adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când, în aceeaşi casă, locuiau bunicii, părinţii şi copiii.

În perioada interbelică, în satul vâlcean existau case vechi construite la mijlocul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, dar şi case noi, construite după primul război mondial. În zona de nord a judeţului, în Ţara Loviştei, casele vechi de la sfârşitul secolului al XIX-lea aveau temelia şi pivniţa construite din piatră cu mortar de var, pereţii din bârne de brad şi erau acoperite cu şindrilă. Aveau două-trei camere, pardosite cu scânduri de brad, tindă, foişor pe două părţi, tavan din stucătoare, cercuit şi tencuit. Casele aveau ,,camera a bună” sau ,,hodaia” şi camera de locuit, despărţite de o altă încăpere ,,tinda”, utilizată ca bucătărie în perioada friguroasă a anului.

După 1918, tipologia caselor s-a îmbogăţit, pe lângă casele din lemn apărând şi casele din cărămidă, cu două niveluri, acoperite cu ţiglă, diferite structural de cele construite până atunci. Casele de zid au în partea de jos bucătăria şi pivniţa, iar la etaj nelipsita tindă din care se intră în cel puţin două camere.2 Brâul de zid al foişorului (la Câineni ,,hora”) avea stâlpi de cărămidă, arcade şi bolţi frumos ornamentate. Vechea bucătărie de vară (,,cunia”, ,,băraca” ) a fost înlocuită de o construcţie din cărămidă ca şi casa, dar cu pereţi mai subţiri, uneori lipită de aceasta. Şi grajdurile au început să fie construite din zid, însă mai mult din piatră decât din cărămidă. În podul casei se ţineau porumbul, nucile, poamele şi fructele (mere, pere etc.). Tot aici se puneau la fum slănina, carnea şi cârnaţii de porc înainte de Crăciun. Unele curţi erau pavate cu pietre de râu. Porţile caselor erau din lemn sau de tablă. Gospodăriile erau despărţite între ele prin garduri de ulucă sau ziduri de piatră, mai rar din cărămidă (în special curţile). Pereţii camerelor erau împodobiţi cu scoarţe, macaturi şi tablouri cusute de mână. Mobila era făcută din lemn masiv, de meşterii locali. Nelipsită din locuinţe era masa rotundă şi joasă, cu trei, eventual patru picioare, şi scăunelele din lemn cu patru picioruşe joase, pe care gospodarii stăteau la masă. Acest tip de masă se găsea în toate casele satului vâlcean.

Tot în zona de munte, la Costeşti, în satul Bistriţa şi, izolat, în celelalte sate ale comunei, învăţătorii şi preoţii, dar şi unii săteni cu o situaţie materială înfloritoare şi-au construit case spaţioase din zid, situate în centrul satului. O astfel de locuinţă este casa parohială ridicată în 1927, lângă noua biserică, de către preotul Ioan Angelescu. În 1930 Ioachim Popescu va construi chiar în faţa primăriei o casă monumentală cu etaj. Între anii 1930-1935 se va construi casa preotului Ioan Angelescu, a căpitanului Gheorghe Sacerdoţeanu, a învăţătorilor Constantin Iliescu şi N. Diaconescu, precum şi casa lui Papil Monea. Toate aceste case înfrumuseţează şi astăzi centrul comunei. Tot în perioada interbelică, în satul Ferigele s-a construit casa Enescu, în satul Costeşti casele Alexandru Pretorian, Ioachim Popescu şi Grigore Bitocescu, iar în satul Pietreni, casa Păun Armăşescu (astăzi casa Cosma). Balconul caracteristic tuturor acestor construcţii va deveni ulterior o componentă obişnuită şi specifică a locuinţelor din Costeşti. Din balconul frontal, centrat pe axul clădirii, se pătrunde într-un spaţios antreu ce comunică lateral cu camerele de dormit şi, în spate, cu o sală din care se accede în bucătărie, cămară şi curtea casei. Acest tip de locuinţă familială se va păstra până în anii 1980-1990. După 1930, satul Bistriţa a căpătat un aspect de staţiune montană de o parte şi de alta a drumului spre mănăstirea Bistriţa, aici fiind construite arătoase imobile cu etaj. Familia Glăvan şi-a construit o casă de o remarcabilă valoare arhitectonică, cu verande laterale spaţioase mărginite cu stâlpi pe care reazemă câte o boltă semicirculară.3

Pentru satele din sudul judeţului, caracteristic era tipul de case aşezate de-a lungul şoselei. Construcţiile din perioada interbelică din satul Zătreni erau case cu prispă sau case cu prispă şi geamlâc, formate din două sau trei camere, dintre care una era vatra cu horn sau ogeac. Acoperişul era în patru ape, acoperit în mare parte cu şindrilă, aranjată solzeşte, iar mai târziu, ţiglă sau tablă. Lângă casă sau mai departe, se găseau acareturile. Pentru păstrarea porumbului se foloseau pătulele cu ţarc din nuiele, iar mai târziu ţarcul era din stacheţi de lemnn. De asemenea, în curte mai era şi oborul de vite cu coşerea, unde pe timp nefavorabil se ţineau vitele; în răscrucile uliţelor se aflau fântâni cu cumpăna sau cu roata pentru apa.

Încăperea de locuit şi camera curată erau aranjate în stil ţărănesc, patul cu tăblii acoperit cu pătura sau cerga din lână, iar la capătul patului se găseau căpătâiele cu alesături, ţesute pe război şi umplute cu paie sau, în cel mai bun caz, cu foi de porumb uscate. În camera curată sau odaia bună, pe perete atârna scoarţa cu motive rombice, având interiorul chenarului culoarea grena, roşu sau galben. Patul era şi el făcut din tăblii, iar peste salteaua ce era umplută cu paie, se punea velinţa. În partea opusă patului se ţinea lada de zestre în care se ţineau lucrurile mai mărunte şi zilnice, fote, marame, cămăşi, iar deasupra lăzii se ţineau velniţele, scoarţele, păturile şi alte lucruri mai mari. Pe pereţi atârnau ştergarele distribuite în forma literei V cu capetele în jos. Atât în camerele de locuit, cât şi în odaia bună, se putea observa bogăţia motivelor populare şi cromatica vie a culorilor.

La Brezoi, Societatea „Carpatina” a construit pentru muncitorii care lucrau în fabrică sau la pădure case şi barăci la parchetele în exploatare sau pe traseul de transport al buştenilor. În afara celor 25-30 de case şi barăci din Brezoi, la pădure, mai existau încă 129 de construcţii pentru locuit.4 Toate văile unde existau lucrări forestiere erau împânzite de baracamente bine întreţinute. Într-un inventar al societăţii din 1932 se consemnează că la pădure exista un număr impresionant de case şi barăci, după cum urmează: Valea Câinenilor cu 18, valea Călineştilor cu 18, Vasilatu cu 10, Păscoaia cu 11, Priboioasa cu 18, valea Lotrului cu 7, Vidra cu 2, Puru cu 10 şi o moară, Bora cu 6, Obârşia Lotrului cu 2, Voineşiţa cu 15, Latoriţa cu 15 construcţii şi 15 stâne în munţii ce se exploatau. Clădirile care au existat în anul 1932 pe Valea Lotrului sunt prezentate în anexa nr. 1.

Locuinţele pentru cei 1500-2000 de lucrători erau amplasate de obicei în apropierea locului de muncă, pentru o mai uşoară organizare a traiului. Colonia Barăci era amplasată pe locul numit Gura Vacii, lângă fabrică, unde astăzi există un frumos cartier al oraşului. Colonia era formată din patru şiruri de clădiri, dispuse în terase a câte trei – patru pe un rând, iar alăturat mai erau două blocuri cu etaj, tot din lemn, cu circa 12 apartamente fiecare. Acestea erau destinate ca spaţiu de locuit pentru lucrătorii cu familii. Tencuite în interior, fiecare apartament avea câte două camere cu acces dintr-un coridor comun. Fiecare familie avea anexe gospodăreşti tip, ordonate între şirul de barăci, folosite la depozitarea lemnelor de foc şi la adăpostirea animalelor mici. Nu se plăteau curentul electric, apa potabilă şi nici lemnele de foc. Totul era gratuit. Reparaţiile şi curăţenia din colonie erau făcute de echipe speciale ale societăţii. Din punct de vedere administrativ, colonia era supravegheată de un ,,primar” care raporta zilnic orice eveniment, precum şi ce trebuia făcut pentru buna convieţuire.

Meseriaşii aveau locuinţe separate la ,,Etaje”, unde blocurile erau din lemn, tencuite interior şi exterior, cu un confort mai sporit; aceste locuinţe mai sunt parţial locuite şi astăzi. Amplasate de o parte şi de alta a şoselei, lângă fabrică, refăcute după incendiul din 1923 de către saşii din Cisnădie, aceste clădiri erau fala Brezoiului. Pe atunci erau bine gospodărite, reparate anual şi cu flori la fiecare fereastră. În cele şapte construcţii erau asigurate locuinţe pentru cel puţin 100 de familii. Câteva barăci numai cu parter au mai existat în zona ,,Bocşelor”, în spatele terenului de fotbal, iar alta lângă Balta Plutelor, la Ulm, numită „a italienilor”; acestea au fost demolate mai târziu.

Conducerea Societăţii „Carpatina” locuia în ,,Castelul” propriu-zis, iar funcţionarii superiori aveau locuinţele atât în ,,Castelul mare”, spitalul de astăzi, cât şi la ,,Etaje”. Personalul administrativ şi îngrijitorii stăteau în patru construcţii ,,Sub rude”, lângă popotă, una dintre clădiri fiind locuită şi în prezent.5

Oraşul a constituit mediul cel mai propice pentru dezvoltarea unei vieţi civilizate, moderne. Viaţa cotidiană a oraşelor vâlcene era organizată şi dirijată de primărie, în organigrama căreia se aflau mai multe oficii (servicii): Oficiul sanitar, Oficiul jurist-consult, Oficiul ingineresc, Oficiul de accize, Perceptoratul orăşenesc, Oficiul Stării Civile, Contabilitatea orăşenească, Serviciul tehnic, Serviciul edil orăşenesc, Serviciul curăţeniei străzilor, Grădinăria oraşului, Şendria orfanală orăşenească, Judecătoria comunală, Arhiva oraşului, Muzica orăşenească, Uzina de apă, Uzina electrică, Uzina de canalizare, Uzina de gaz, Registratura, Expediţie şi Registrul de înaintare. Fiecare serviciu acoperea un sector important al vieţii cotidiene, iar prin uzinele de apă, canalizare, electrică, gaz, administrate de Primărie, se asigurau elementele indispensabile unei civilizaţii moderne.6

Clădirile reprezentative ale oraşelor vâlcene din perioada interbelică (Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Băile Govora, Călimăneşti, Ocnele Mari) erau: primăria, liceul, gara, poşta, tribunalul, cinematografele, teatrul, librăria, monumentele istorice (biserici, turnuri, ziduri de cetăţi), etc. Oraşul Râmnicu-Vâlcea avea mai multe bănci: Banca Vâlcii, Banca Râmnicului, Banca de Scont etc. Existau edificii publice, clădiri, pentru gospodării colective (cazărmi, internate, mănăstiri etc.), dar cele mai multe construcţii aparţineau gospodăriilor individuale (familiale).

Confortul vieţii urbane era conferit de existenţa reţelei de apă curentă, asfaltarea străzilor, iluminatul public, serviciile de salubritate şi transport în comun. După anul 1918, în judeţul Vâlcea se constată o modernizare a şoselelor, reflectată şi în extinderea serviciilor publice. În oraşele vâlcene reţeaua de apă a crescut, reţeaua de canalizare s-a extins. La periferia oraşelor, canalizarea era deficitară şi 90% dintre locuinţele acestei zone aveau latrine care se curăţau prin vidanjare sau erau gropi, care se mutau după câţiva ani dintr-un loc în altul. Pavarea străzilor a cunoscut o extindere. Străzile din centru erau pavate cu bolovani de râu, la începutul perioadei interbelice, iar spre sfârşitul perioadei, cu piatră de granit. În zonele periferice străzile erau desfundate, existau gropi, băltoace şi mlaştini. Aici trotuare nu erau. Iluminatul se realiza cu gaz aerian, iar la sfârşitul perioadei se folosea mai ales iluminatul electric. Zonele periferice nu au beneficiat de iluminatul public.

Din clădirile care au adăpostit instituţii publice în oraşul Râmnicu-Vâlcea prezentăm în continuare câteva mai reprezentative.

Palatul de Justiţie s-a construit între 1898-1900 pe strada Traian. Construcţia are o faţadă monumentală, cu scări largi. Plafonul se sprijină pe patru coloane cu capiteluri în stil corintic, având ca model templul antic. În faţă, pe acoperiş, se găsea statuia dreptăţii şi justiţiei, Themis, având mâna dreaptă întinsă şi ţinând o balanţă, ochii acoperiţi cu o eşarfă, iar în mâna stângă ţine o sabie cu vârful în jos. Lucrările de construcţie au durat până la 5 martie 1900. La 1 septembrie 1900, ora 10.00, a avut loc festivitatea de inaugurare a Palatului de justiţie în faţa oficialităţilor locale.

Palatul Administrativ Financiar s-a construit între 1906-1907, pe locul fostei case a doamnei Stăncuţa Meculescu; era o construcţie mare, cu şapte camere.

Poşta Veche construită în perioada 1907-1909, pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, după proiecul arhitectului C.Roschovschy, este o construcţie reprezentativă pentru stilul românesc cu elemente de decoraţie oltenească.

Vechiul local al Prefecturii a fost construit pe strada General Praporgescu în 1912, iar acum adăposteşte Primăria municipiului.

Casele Lahovary din parcul oraşului, Mircea cel Bătrân, sunt printre cele mai mari şi mai reprezentative construcţii ale arhitecturii vechi vâlcene. În perioada interbelică, în această construcţie a funcţionat Primăria oraşului. Ridicată de slugerul Constantin Socoteanu, clădirea a fost dată ca zestre Bicăi, fiica slugerului în 1816, la căsătoria acesteia cu Iancu Lahovary, devenind de atunci proprietatea familiei Lahovary. În 1909, Irina Sterian, urmaşa familiei, adresează o cerere primarului oraşului din care spicuim: ,,Aflu că comuna Râmnicu are lipsă de un local al primăriei, ofer casele mele foste Lahovary, lăsate mie prin moştenire testamentară, case cu locul, grădina şi curtea lor”. Oferta o face comunei, cerând ca preţ ,,una sută mii lei”, deşi valoarea caselor se ridica la suma de 178.423 de lei, după cum o stabilise arhitectul primăriei la 11 septembrie 1909.7

Clădirea Halei se găseşte în piaţa centrală a oraşului. Lucrările de construcţie au început la 28 mai 1902 şi s-au finalizat la 17 iulie 1904, iar recepţia s-a făcut la 1 mai 1905. Întreaga construcţie a fost executată sub conducerea inginerului C. Arghirescu, iar costul lucrării s-a ridicat la 104.428,19 lei.

Gara oraşului – clădirea aflată în proprietatea CFR – a fost construită în 1887, cu prilejul dării în exploatare a tronsonului de cale ferată Drăgăşani – Râmnicu-Vâlcea (52,8 km), la 20 iunie, acelaşi an. Tronsonul Râmnicu-Vâlcea - Jiblea (16,2 km) a fost dat în exploatare la 4 noiembrie 1898, iar tronsonul Jiblea – Râul Vadului de 47 kilometri, la 1 august 1901. Clădirea Gării are etaj, dar o arhitectură nesemnificativă, fiind construită după tiparul gărilor de acum un secol. Avea un ceas care nu a mers aproape niciodată şi două felinare decorative care au luminat pe vremuri, la ora când trecea acceleratul. Gara i-a atras atenţia lui N. Iorga, la începutul secolului al XX-lea, care o vedea cum era, ,,modestă” şi populată cu câteva cucoane ,,în toalete moderne”.8 În perioada interbelică, în gară, la ora de sosire a acceleratului, se puteau vedea aceiaşi oameni, de obicei în vârstă, care se întâlneau ca să discute despre legea pensiilor sau despre aventurile amoroase ale principelui Nicolae.

Clădirea Procuraturii a fost construită în 1912, iar prin anii 1950 avea să devină muzeul oraşului.

Liceul de fete înfiinţat în 1920 extrabugetar, grad II cu 211 eleve, în cinci clase, a funcţionat în localul liceului de băieţi; în 1925 a fost trecut în bugetul statului şi s-a mutat în local propriu.9

Construcţia Liceului „Alexandru Lahovary” a început în 1909, pe strada Dorobanţi şi General Praporgescu. Clădirea impunătoare a fost realizată după planurile arhitectului Nicolae Ghica – Budeşti. Când s-a dat în folosinţă în anul 1911, şcoala avea 155 de elevi. În 1913 a fost aprobată înfiinţarea cursului superior cu o secţie reală şi una pedagogică. Construcţia se continuă în anul 1921, iar în 1937 liceul a fost extins cu un nou corp de clădire, constituind în total 1867 mp, parter şi etaj într-un spaţiu de 6.421 mp, cât e întreaga curte.10 Construcţia începută atunci se va termina în 1941, având sală de festivităţi, club sportiv, sală de educaţie fizică (cu două vestiare şi cameră de baie) şi cancelarie.

Spitalul Judeţean ,,I. Gh. Duca” (Spitalul vechi), de pe strada General Magheru a fost construit între 1890-1895 cu sprijinul doctorilor I. Suciu şi Gh. Sabin, ajutaţi şi de dr. Langier, inspector sanitar la Craiova. Secţia Boli infecţioase a fost construită în 1905. În faţa intrării principale a spitalului se află bustul dr. Suciu, lucrare turnată în bronz de V. Răşcanu în 1904.

Casa Armatei a fost construită în 1935, pe strada Alexandru Lahovary, în stil neoromânesc, cu parter şi etaj, fiind destinată militarilor pentru desfăşurarea activităţilor culturale, educative şi recreative .

Banca Râmnicului a fost înălţată între anii 1926-1927, în stil neoromânesc. Construcţia cu parter şi etaj avea faţada principală spre bulevard. La parterul clădirii au funcţionat de-a lungul timpului mai multe magazine.

Teatrul şi Cinematograful „Adreani” se afla pe bulevardul Tudor Vladimirescu, pe locul unde a funcţionat până recent cinematograful „Modern” şi unde se construieşte în prezent Teatrul „Anton Pann”. Clădirea Teatrului „Adreani” a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în anii 1893-1894. În interior, sala de spectacole avea o capacitate de 272 de locuri, la etaj erau 20 de loji, iar la parter funcţionau 16 benoare pe cele două laturi ale sălii. Benoarele şi lojile erau despărţite de lambriuri din lemn, foarte bine fasonat şi prelucrat, vopsit în culori plăcute privirii. Balcoanele şi lojile erau flancate de câte o ghirlandă de flori plăcut mirositoare.11

Sala de teatru avea o acustică foarte bună, comparabilă cu a altor săli din lume. Proprietarii teatrului, Elvira şi Eugen Adreani, de origine italiană, au fost interesaţi de crearea unor condiţii optime pentru actori, amenajând cabine de machiaj şi magazii pentru recuzită. Cortina cu falduri era uşor de manevrat, iar ecranul pentru proiecţia filmelor era suficient de mare. Sala era prevăzută cu lojă pentru sufleuri şi cu alte încăperi destinate bunei desfăşurări a spectacolelor.

Când a fost dată în folosinţă, sala teatrului s-a numit ,,Sala Sidoly” şi a găzduit până în anul 1916 activităţi cultural distractive, fiind o gazdă primitoare pentru spectacolele de teatru sosite în Râmnic de pe întreg teritoriul românesc. În timpul primului război mondial, sala teatrului a fost devastată de trupele germane de ocupaţie, dar a fost renovată de familia Adreani după război. Teatrul „Adreani” a reprezentat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, un renumit centru de cultură, asigurând condiţii moderne pentru acea epocă atât publicului râmnicean, cât şi trupelor de actori care s-au perindat pe aceste meleaguri.

În Râmnicu-Vâlcea existau şi câteva hoteluri amplasate în centrul tradiţional al urbei: „Bulevard”, „Regina Maria”, „Splendid”, pe strada Traian, „Bristol”, pe Mihai Bravu şi „Central”, pe Terasă. Cel mai reprezentativ a fost Hotelul „Splendid”, care era vecin cu elegantul restaurant-grădină „Elysee”. Clădirea alcătuită din parter şi etaj a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea şi renovată la începutul secolului al XX-lea în stil neoclasic. Pe înălţimea etajului se înscriau două balcoane. Cel de pe faţada de vest avea balustrade din zidărie, iar cel de pe colţ avea o balustradă din fier forjat în stilul Art Nouveau. Poziţia sa centrală, în apropierea tribunalului, făcea să-i crească importanţa.12

Văzute din stradă, hotelurile arătau ca nişte case obişnuite, cu decoraţii florale la cornişe şi balcoane lungi, înguste, din fier forjat. Din holul clădirii se răsucea o scară în spirală spre etaj. Impresia era de casă bătrânească abandonată, lipsită de utilitate, deoarece prea puţină lume îi trecea pragul. Hotelul avea un coridor îngust, jilav şi camere înalte cu ferestre dând spre stradă, de unde se putea vedea Capela, Administraţia Financiară şi Tribunalul. Camerele erau modest mobilate – un pat, un scaun şi un lavoar de tablă cu un lighean şi o căniţă de apă smălţuită, iar deasupra lavoarului, o oglindă îngălbenită. Hotelul Splendid avea fete, deşi în acest oraş provincial lipsit de evenimente picante şi rocamboleşti, o casă de toleranţă însemna aproape un scandal. Clienţii fetelor erau elevii din clasele superioare ale liceului, seminarişti, studenţi întârziaţi sau terişti învoiţi de la cazarmă.13

În oraşe construcţiile erau mult mai diversificate, comparativ cu cele din mediul rural. Aşezările urbane vâlcene aveau trei zone funcţionale: zona centrală, zona industrială şi zona satelor (cătunelor) ce aparţineau de oraşe. În zona centrală a oraşelor vâlcene existau case înghesuite, înalte şi bine construite. Zona industrială avea fabrici şi antrepozite, case ale muncitorilor, dar şi unele vile ale personalului tehnic superior. Din zona industrială a oraşului Râmnicu-Vâlcea făceau parte străzile Căpitan Nicolae Simionescu (fostă Abatorului) şi Apostol Dumitrescu, unde existau, pe lângă case particulare, şi fabrici de tăbăcărie şi abatorul oraşului. În zonele periferice (cătune) existau case joase cu grădini şi curţi şi teren arabil care aparţinea atât particularilor, cât şi primăriei.

Locuinţa constituia cadrul cel mai semnificativ în care se desfăşura viaţa privată, uneori şi publică a tuturor categoriilor de cetăţeni. Locuinţele aveau anumite caracteristici, în funcţie de starea materială şi de nivelul intelectual al proprietarului. Marea burghezie, care, potrivit Enciclopediei României, era alcătuită din: resturile boierimii şi ale latifundiarilor, din statul major al partidelor politice, industriaşi, negustori, ofiţeri superiori, conducători în administraţia de stat, liberi profesionişti cu mare reputaţie (avocaţi, medici, arhitecţi, conducători economici), avea locuinţa în centrul oraşului. Aceasta beneficia de toate elementele confortului urban, era amenajată şi decorată în interior, sub influenţa curentelor europene, supunându-se fluctuaţiilor modei. Acest tip de locuinţă se regăsea în mai micile sau mai marile clădiri aflate pe străzile din centrul urbei sau în imediata vecinătate a acestuia. Cele mai multe case din oraşele vâlcene au fost construite înainte de primul război mondial. Erau construcţii mari din cărămidă, cu unul sau două etaje, care aveau camere înalte, cu mobilier de bună calitate, realizat în atelierele occidentale, dar şi în cele locale. Covoarele erau de provenienţă străină, de la cele orientale până la cele franceze, italiene şi germane. La ferestre existau perdele şi draperii grele din catifea verde, maro sau vişiniu, aduse şi ele din ţări europene sau asiatice. Plafonul camerelor era realizat din lemn sculptat sau acoperit de picturi. Acest interior crea o atmosferă încărcată şi întunecată. Noile case (vile) construite în perioada interbelică aveau camere mai puţin înalte şi erau mai luminoase; s-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost eliminate piesele greoaie de mobilier, culoarea tapetului a fost rozul sau albastrul deschis, pentru a mări senzaţia de lumină.14

Locuinţele din centrul Râmnicului beneficiau de canalizare, alimentare cu apă, iluminat electric, încălzire cu sobe, unele aveau radio, telefon şi alte comodităţi ale vieţii moderne. În celelalte oraşe vâlcene, locuinţele centrale nu beneficiau toate de aceste facilităţi. În Drăgăşani, canalizarea era deficitară. Industriaşii, marii negustori, proprietarii de ateliere mari şi alţi oameni bogaţi aveau case cu mai multe încăperi, aproximativ 10-12 camere. Dacă imobilul avea etaj, camerele de sus se foloseau ca locuinţă, iar cele de la parter ca prăvălii sau depozite de mărfuri. La casele fără etaj, camerele de locuit se aflau alături de încăperile pentru prăvălie.

Casele marii burghezii puteau avea la parter un apartament de recepţie, alcătuit dintr-un hol mare în jurul căruia se aflau: salonul cu sera-grădina de iarnă, biroul cu biblioteca, un salonaş, sala de mese cu oficiu, un dormitor mare cu baia alăturată. Scara principală urca la etaj unde se găsea un apartament, având aceeaşi grupare de încăperi în jurul holului, cu excepţia salonului mare. Scara de serviciu avea legătură cu subsolul care cuprindea bucătăria, pivniţele şi magazia de combustibil. La înălţimea terasei era amenajată o sufragerie şi un fumoar. Intrarea secundară a casei ducea spre curtea interioară, unde se aflau camerele personalului de serviciu. Alături de salonul mare, biblioteca era mândria proprietarului; cărţile erau legate în piele, aşezate cu multă grijă după dimensiuni şi conţinut.

Burghezia mijlocie, formată din ofiţeri inferiori, funcţionari superiori din instituţiile de stat, funcţionari din întreprinderile particulare, liberi profesionişti de rând, membrii corpului profesoral şi ai corpului medical, comercianţi cu bună stare şi meşteşugari de frunte, avea case tot pe străzi centrale din oraşe. Unele locuinţe ale acestor categorii sociale aveau canalizare, baie, apă curentă, curent electric şi telefon. Cel mai adesea, aceste locuinţe erau destul de încărcate, imitând pe cele ale aristocraţiei. Erau nelipsite: ceasul de perete (pendula), oglinda, lampa de masă, aplicele, lustra de metal nichelat sau din alamă bătută, cu sticlă mată, cu un singur abajur, perdele cu plasă rară şi franjuri în partea de jos, vazele Galle şi Daum, obiectele de argint cizelat. Camera centrală era destinată în principal servirii mesei de prânz, având un rol important în reunirea familiei. În dormitor se afla mobilier din lemn masiv; patul avea tăblii în faţă şi în spate, bogat ornamentate. Dulapul era cu două sau trei uşi, iar pe una din ele se afla o oglindă.

Cele mai reprezentative case din Râmnicu-Vâlcea din perioada interbelică se găseau în centru, pe străzile: Traian, Mihai Bravu, General Praporgescu, Tudor Vladimirescu, Radu de la Afumaţi, Carol I, Colonel Apostol Dumitrescu, Călăraşi.

1 Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. Rao, 2001, p.19.

2 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Fortuna, 2008, p. 184.

3 Dumitru Bondoc, Costeşti - Vâlcea – 45 secole de istorie, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Offsetcolor, 2002 p. 95.

4 Gh. N. Efrim, Brezoi - file de istorie, Sibiu, 2008, p. 65.

5 Ibidem.

6 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Ed. Paideia, 1999, p. 54.

7 Titi Mihail Gherghina, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p. 17.

8 Apud, Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Râmnicu - Vâlcea, Editura Almarom, 1993, p. 202.

9 Constantin Grigore, Râmnicul-Vâlcii, Monografie. Ghid, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Primăriei oraşului Râmnicul-Vâlcii, 1944, p. 39.

10 Ibidem.

11 Titi Mihail Gherghina, Imagini citadine din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Editura Almarom, 2007, pag. 194.

12 Idem, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p.24.

13 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 332.

14 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 69.

 

Dacă imaginea oraşului care a fost cândva este mai greu de reconstituit în ansamblu şi în detaliu, cele câteva construcţii rămase, planurile şi chiar fotografiile permit crearea unei perspective relative asupra oraşului. Curentele stilistice care s-au manifestat în Râmnic după 1900 s-au evidenţiat exclusiv în faţade. Astfel, elementele de factură neoclasică, mai rar neogotică şi foarte des neobarocă s-au succedat şi chiar s-au amestecat în ornamentarea caselor.

Multe clădiri aveau intrarea principală decorată cu coloane, pilaştri, marchize, frontoane, iar ferestrele aveau stucaturi bogate. Faţada laterală dinspre stradă avea adesea, în centru, un cartuş ornamental care cuprindea iniţialele proprietarului casei sau anul ridicării acesteia. Au existat şi clădiri cu un exces de decoraţii de inspiraţie barocă. Coloane şi pilaştri pe treptele intrării, frize de baluştri, lanterne, ghirlande de stuc sub cornişe sau deasupra ferestrelor, cartuşe decorative îmbogăţeau până la saturaţie repertoriul ornamental.1

Strada Traian, care în multe locuri se suprapune cu ,,Drumul Roman” (105-106 d. Hr.) ce făcea parte din vestita şosea romană, consemnată şi în ,,Tabula Peutingeriană” (260-271 d. Hr.), pe la 1857 se numea Drumul Troianului, pentru ca din anul 1895 să se numească Strada Traian. Pe această stradă, la intersecţia cu strada Tabaci, pe partea dreaptă, se găsea casa Vasile Buta, o construcţie mare, cu parter şi etaj, în formă de „L”, la care latura mică forma faţada de la stradă. Faţa era dominată de cinci ferestre, construite în arc trilobat, ancadramentul lor fiind flancat de stâlpi adastaţi şi terminaţi cu capiteluri. La parter, la stradă funcţiona un magazin de coloniale şi un restaurant. La etajul clădirii, care a fost transformat în hotel se găseau şase camere. Pe partea stângă a străzii, în vecinătatea casei Buta, se găsea un grup de şase clădiri, cu parter şi etaj, începând de la intersecţia cu strada I.C. Brătianu: casa V. Bloţ, casa M. Inătescu, casa T. Curcă, casa N. Almăşeanu, casa T. Morărescu. Iar după acestea urma Iazul Morilor.

Tot pe partea stângă, la intersecţia cu strada Ştirbei Vodă se găsea casa Iosif Paslawschy Bejan, dispusă pe două străzi. Construită între 1900-1901, în stil neoromânesc, clădirea avea formă de „U”, cu o latură mare spre curtea interioară. Era o construcţie mare cu parter şi etaj, acestea fiind despărţite de un brâu decorativ cu motive florale destul de lat. Faţada de la strada Traian avea la etaj nouă ferestre dintre care patru comunicau cu două balcoane cu parapete florale sprijinite pe console. Frumuseţea acestei faţade era dată de cele două bovindouri poligonale, primul care depăşea acoperişul clădirii cu aproximativ doi metri şi pe sub care se intra în farmacie, iar cel de-al doilea care avea trei faţete poligonale. Pe fiecare faţetă se găsea câte o fereastră deasupra cărora se afla un coronament floral.2

Casa I. Paslawschy Bejan putea fi considerată un muzeu în miniatură, conţinând o sumedenie de lucruri de artă. Proprietarul casei I.P. Bejan a fost un mare admirator al picturilor lui Klimt şi al artei lui Mucha. În sufragerie, deasupra sofalei, atârna o imensă pânză, foarte frumoasă de Mucha. Cutii, bibelouri, vaze pentru flori, boite a-musique, tabachere, statuete erau aşezate în colţuri pe rafturi, pe pian, fără să alcătuiască acel tradiţional ,, bric-a- brac”, formând, la prima vedere, un ansamblu organic. Toate obiectele de artă au fost alese cu grijă şi pricepere de I. Bejan (un om cu mult bun gust) din Franţa şi Italia, unde mergea an de an. Sufrageria familiei Bejan avea tavan de sticlă groasă, dincolo de care se vedea cerul ca un vitraliu, iar mobilele grele şi scaunele boiereşti încărcau încăperea. Bufetul sufrageriei era cât ,,un vagon”. Salonul casei era o încăpere ticsită cu obiecte de artă, cutii cu scrisori şi ustensile de cusut şi croşetat, iar pe etajere se găseau cărţi: Anatole France, Raine Maria Rilke, Daudet, Pirandello etc., toate comandate prin Librăria Petrescu. Pe o măsuţă lângă sofa era o colecţie de ziare şi reviste, mai cu seamă franţuzeşti, sosite prin abonament de la Paris. Camera de dormit, plină de picturi şi mobile din belle-epoque, era atât de mare, încât, fără exagerare, puteai s-o înconjuri mergând pe bicicletă.3 Alături de odaia de dormit erau două camere mai mici, adică de mărime normală, care erau camerele copiilor. Toaleta era din faianţă şi ceramică albastră. Ultima cameră era la capătul coridorului şi a servit ca birou pentru avocatura lui Dinu Simian, ginerele farmacistului Paslawschy. În timpul campaniilor politice se instalase acolo în mod temporar biroul electoral, care, din când în când, scotea un număr de gazetă. În turnul din pod al casei se găsea un depozit de vechituri: mobile, cărţi, colecţii de reviste, rame, tablouri, costume de bal mascat. În partea opusă a clădirii era un coridor lung spre bucătărie. Alături de bucătărie era camera de baie cu o cadă imensă şi camerele servitoarelor. Partea de jos a casei (parterul) era ocupată cu prăvălii. La colţ era farmacia ,,La Coroana Regală”, a cărei uşă de intrare cu geam de cristal, avea pe prag o placă de marmură. În stânga uşii farmaciei era atelierul unui instalator, care mai târziu se specializase în repararea de biciclete, iar la dreapta era sticlăria lui Cuşu. Pe locul acestei case se găseşte astăzi restaurantul „Union”.

În continuare, pe aceeaşi parte a străzii se găsea un grup de patru case, cu parter şi etaj, la parterul cărora funcţionau magazine şi mici ateliere. Peste drum de farmacia Bejan, la intersecţia cu strada G-ral Praporgescu, se găsea casa Constantin Oromolu. Alte construcţii importante ale epocii de pe strada Traian au fost: casa căpitan Berbescu, casa comerciantului Ştefan Georgescu ridicată la 1907 de către arhitectul A. Copetti, casele N. Simian construite în stil baroc de către arhitectul Busuioc în 1912, casa Toma Niculescu ridicată în 1914 de arhitectul A. Copetti, casa Ştefan Iordănescu, vila avocatului Nicolae Hanciu, casa juristului Grigore Procopiu, casa pitarului Dincă Slăvitescu, casa Ghe. Olănescu, casa Tătărescu-Şcoala de Muzică - proprietar Eugenia Măciuceanu si casa Preda Antonescu.

Strada Mihai Bravu este consemnată sub acest nume în 1876, pentru ca din 1879 să o regăsim sub numele de Pătraşcu Vodă. Din 1895, o parte din stradă capătă numele Lipscani şi restul Mihai Bravu, iar din 1896 rămâne la numele actual. Aceasta a fost cea mai animată stradă comercială a oraşului din toate timpurile, adevărată coloană vertebrală a urbei, inima comerţului de toate felurile. Această stradă atrăgea zilnic ca un magnet mii de cumpărători, care o străbăteau pe toată lungimea şi lăţimea ei, din magazin în magazin. Această înşiruire de clădiri pitoreşti, cu magazine şi ateliere la parter şi cu locuinţe la etaj, pregăteau încă de pe Terasă apariţia nucleului comercial al oraşului.. Pe această stradă, cele mai vestite clădiri au fost: casa Paul Grumberg, casa Alexandru Boicescu, construită în 1814 şi renovată complet în 1911 şi transformată în hotel Bristol, casa Anastase Trandafireanu şi casa proprietarului Theodor Popescu.

Strada General Praporgescu s-a numit Mircea Vodă în 1876, Brâncoveanu Vodă în 1879, Dorobanţi între 1899-1920, iar în urma deciziei primăriei din 1920, strada a dobândit numele actual. Strada cu specificul său arhitectural completa aspectul citadin, cu monumente de arhitectură care se mai păstrează încă în amintirea râmnicenilor. Pe partea stângă a tronsonului dintre strada Traian şi Terasă a existat casa N. G. Angelescu, ridicată în 1905, care era o construcţie modernă cu parter şi etaj. Faţada clădirii era realizată în stil baroc, iar la parter existau magazine. Intrarea principală avea deasupra un medalion cu iniţialele proprietarului, încadrat pe laterale cu cifrele care compun anul construcţiei. Balconul era susţinut de două console cu frunze acant, în timp ce parapetul balconului era format din motive elegante. Cele şapte ferestre de la etaj erau încadrate cu decoraţii ancadramente, iar frontoanele erau întrerupte de medalioane blazonale. Acoperişul era de tip mansardă cu schimbare în pantă, având două lucarne circulare îmbrăcate în tablă. Cornişa clădirii, ieşită puţin în afară, era susţinută în console. Acoperişul era marcat, la partea superioară, cu o arcadă care întrerupea linia orizontală a cornişei. Deasupra acestei arcade se găseau doi îngeri bucălaţi, goi, care ţineau o urnă cu picior.4 Pe strada General Praporgescu au existat şi alte clădiri pitoreşti, precum casa Alexandru Boicescu şi casa Elisabeta Soloveanu, construcţie cu un singur nivel şi dispusă pe două străzi, având ca ultim proprietar în 1922 pe C. Ceauşu.

În actuala zonă numită Terasă a existat Piaţa Lahovary, înfiinţată în anul 1869 de fraţii Lahovary, şi care pe parcursul vremii a mai purtat denumirea şi de Piaţa Dorobanţilor. Aici au existat câteva construcţii deosebite, printre care s-a remarcat casa parohială a bisericii catolice Sfântul Anton de Padova - Bărăţia, construită între 1795-1800, cunoscută şi sub numele de casa Bărăţiei. Tot pe Terasă se afla şi casa lui N. Temelie şi Casa Armatei construită în stil neoromânesc, inaugurată în 1935. O construcţie deosebită din această zonă a fost casa Dinu Simian construită în 1903, în stil neoclasic de factură franceză. Pereţii erau fragmentaţi de rosturi adânci în tencuială, imitând stucatura de piatră a palatelor franceze. Tot de influenţă franceză era şi acoperişul în stil mansardă, având lucarne cu balustrade. Centrul acoperişului este dominat de un dom realizat din zidărie acoperită cu tablă solz. Toată decoraţia construcţiei era greoaie şi încărcată, raportată la o clădire atât de mică. Faţada era marcată la parter de două vitrine mari, despărţite de cele patru ferestre de la etaj de patru socluri dreptunghiulare, având mijlocul marcat de ghirlande florale. Cornişa este marcată de un fronton semicircular, flancat de doi pilaştri cu elemente compozite ce leagă etajul de parter. Sub arcadă se remarcă blazonul încadrat cu elemente florale.5

Bulevardul Tudor Vladimirescu era, în secolul al XVIII-lea, un drum de ţară, după o hartă austriacă din 1790-1791, apoi ,,Drumul Râmnicu-Vâlcea - malul Oltului - Goranu” pe la 1873, ,,Bulevardul Râmnicului” la 1876 şi ,, Bulevardul Tudor Vladimirescu” din 1879. Cele mai cunoscute construcţii de pe această stradă au fost casa farmacistului Eustaţiu Cristescu, casa avocatului Bunescu, casele doctorilor Creţu şi Sabin, casele judecătorului Stănescu, casa Oromolu (prefect al oraşului), casa doctor Zanea, casa Masinca Emanoilescu ( N. Lupaş), casa avocat N. Balotescu, construită de arhitectul Grigore Cerchez în 1923. Această ultimă casă a fost construită în stil neoromânesc şi îmbină elemente ale arhitecturii culte româneşti din secolele XVII-XVIII cu elemente ale arhitecturii populare din zona Olteniei. În faţă, deasupra intrării în pivniţă, se găseşte un spaţiu semi-îndepărtat sub formă de terasă care iese din dreptunghiul planului. Foişorul rezultă din extinderea prispei arhaice cu un acoperiş propriu în trei ape şi se înalţă pe intrarea în pivniţă. Pe bulevardul T. Vladimirescu se găsea şi vila Tetoianu, tot în stil neoromânesc, cu ornamentaţie exterioară bogată, lucrată în piatră, cu cerdac şi coloane în stil brâncovenesc, cu intrare magistrală, cu trei camere, dependinţe, intrare şi prin spate, la parter; la etaj se putea urca prin interior (fiind scară din beton interioară), dar şi prin faţă. Cele două case, Balotescu şi Tetoianu se găsesc şi astăzi în peisajul urbanistic al oraşului.

Strada Radu de la Afumaţi, după catagrafia oraşului de la 1876 se numea strada Brutarilor, iar din 1879 poartă numele actual. Pe aceste locuri s-au aflat casele Alexandrinei Demeter, Titi Herescu şi avocat Andrei Livezeanu, în prezent demolate.

Pe strada Colonel Apostol Dumitrescu s-au aflat câteva dintre marile clădiri ale oraşului: casele lui Victor Petrescu, Ionică Niculescu, Tică Ştefănescu (primar al oraşului), doctor Deşliu, Ilie Niculescu, Nicu Boranciu, Constantin Ionescu (zis Precupeţu); din anul 1905 în această casă a funcţionat Banca Vâlcea. Pe strada Carol I, casele cele mai importante au fost: casa Simian, azi Muzeul de Artă şi cele ale avocaţilor: Vasile Tretinescu (azi sediul sanepidului), Bădulescu şi Paul Angelescu. O construcţie deosebită este casa Simian (astăzi Muzeul de Artă), construită în 1940 de arhitecţii Gheorghe Simotta şi Nicolae Lupu. Casa a fost proprietatea lui Nicolae (zis Nae) şi a Ecaterina Simian. Spaţiul eclectic, dar armonios, al părţii ,,istorice” a clădirii reuneşte elemente stilistice multiple: romanice, gotice, renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existenţa grădinii interioare, terasată cu portic şi acoperiş din olane. Casa avocatului Paul Angelescu a fost construită în perioada 1925-1927, în stilul casei vâlcene, cu blazon.

Clădirea unde a funcţionat până de curând poliţia rutieră, a aparţinut, în perioada interbelică, lui Alecu M. Alexiu.

În Cartierul ofiţerilor din Râmnic, casele erau adevărate vile, în stil românesc, cu cerdac şi etaj. Majoritatea caselor amintite au fost demolate în anii comunismului, pe locul lor fiind ridicate blocuri de locuinţe.

La Drăgăşani, în perioada interbelică s-au ridicat case cu elemente arhitectonice aparţinând stilului neoromânesc (casa lui D. Neciu) şi stilului modern (casa lui M. Amzulescu) etc.6

Preţurile caselor din Râmnic erau şi ele în funcţie de mărimea, dotările şi poziţia casei. Astfel, o casă mare cu 3 camere, bucătărie, cămară, pivniţă, instalaţie, baie, apă şi electricitate, singur în curte, construcţie 1927 se vindea la un preţ de 500.000 de lei. Un imobil compus din 2 camere, un antreu, curte mare şi două faţade de pe strada caporal V. Georgescu se vindea cu 300.000 de lei.7

Locuinţele micilor proprietari agricoli, ale micilor comercianţi, meseriaşilor şi muncitorilor din zonele periferice(cătune) ale oraşului Râmnicu-Vâlcea: Cetăţuia, Ostroveni, Arhanghelu-Buda, Inăteşti, Troian etc. erau case cu parter, având două-trei camere, bucătărie, holuri şi diverse dependinţe. Erau construite din materiale ieftine (chirpici, paiantă), nu dispuneau de iluminat electric, de apă curentă sau de canalizare. Mobila era simplă, fără valori estetice, pat de lemn sau de metal, masa de bucătărie, scaunele, dulapul din lemn de brad. Aceste locuinţe dispuse la periferia oraşului contrastau puternic cu cele dispuse în zona centrală. În aceste locuinţe insalubre, locatarii dormeau câte 8-10 persoane în aceeaşi cameră sau chiar în acelaşi pat. Igiena personală era aproape inexistentă, fapt pentru care bolile molipsitoare făceau adesea numeroase victime, mai ales din rândul copiilor.8 Pe străzile desfundate ale acestor zone se puteau vedea copii dezbrăcaţi care se jucau în praf, ici, colo câte o prăvălie sau o cârciumă cu firma confecţionată din tablă.

În cătunul Ţigănia, din zona de nord a oraşului existau case cât un degetar, vopsite roz şi verde, înşirate la marginea oraşului, pe şoseaua paralelă cu Oltul, ce ducea la Călimăneşti. Ţigănia avea şcoală, cârciumi, băcănii şi câteva clădiri mai răsărite. În curtea cârciumilor se juca popice. Sălaşul Ţigăniei a luat fiinţă probabil odată cu desfiinţarea robilor mănăstireşti sau poate să fi existat mai dinainte, locuitorii ei lucrând ca robi pe vastele domenii ale Episcopiei. În Ţigănie locuia o lume a veacului al XIX-lea, a balcanismului întârziat, o lume veselă şi fericită în mizeria ei. Rar se auzea de bătăi cu cuţite în acest cartier, cu legi şi judecători proprii.9

Creşterea populaţiei şi nivelul scăzut al veniturilor majorităţii acesteia au determinat mărirea numărului de locuinţe închiriate. Valorile pe care le atingeau aceste chirii se ridicau la sume mari, care cu greu puteau fi plătite de populaţia săracă. În anul 1928, valoarea chiriei, pe lună, pe o cameră mobilată, era de 1750 de lei, iar pe o cameră nemobilată 1100 de lei; pe un apartament nemobilat cu două camere, chiria era de 25.000 de lei anual şi pe un apartament nemobilat cu trei camere, de 45.000 de lei anual (în chiria apartamentelor intrau şi dependinţele: bucătăria, magazia etc.)10 Statul a promovat o politică de protejare a chiriaşilor, astfel că s-a adoptat practica prelungirii contractelor de închiriere, cu anumite sporuri determinate de inflaţie. Au existat mai multe legi privind stimularea construirii de locuinţe ieftine având până la cinci camere şi 250 mp sau locuinţe populare cu trei camere de locuit, bucătărie, sufragerie, baie, pivniţă, pod, şopron pentru combustibil, cu o suprafaţă de 150 mp. Cei care se angajau să-şi construiască asemenea locuinţe erau scutiţi de impozit timp de 10 ani, beneficiind de reducere de taxe pentru transportul materialelor, primeau facilităţi la cumpărarea de terenuri. Casa construcţiilor de locuinţe acorda împrumuturi pe 20-30 de ani, cu o dobândă de 1-2% pe an. Conform legii, oraşul avea un plan de sistematizare.11 Profitând de legile care stimulau construirea de locuinţe, tot mai mulţi vâlceni şi-au construit case după anul 1922. Cei care şi-au construit locuinţe au fost cei care câştigau destul de bine: avocaţi, industriaşi, comercianţi, funcţionari, meseriaşi. În anul 1923, avocatul Balotescu şi-a construit o casă pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, la valoarea de 150.000 de lei,12 dar se construiau şi case mai ieftine, la 40.000 de lei13. Casele care s-au construit după 1922 aveau mai multe camere, fundaţia şi soclul din beton cu ciment, restul zidăriei era din cărămidă masivă, aveau strat izolator contra igrasiei, acoperişul învelit în ţiglă, internită sau tablă; latrina era din beton de ciment care era în afară de corpul clădirii, bine tencuită în interior, fără fund absorbant şi cu capac de fontă la gura de golire.14

După anul 1925, pretutindeni în Râmnic se puteau vedea tăbliţele antreprenorilor care marcau şantierele în lucru. Pe şoseaua Aranghel se putea citi ,,construirea Şcoalei normale de băieţi, antrepriza C.A. Capetti”. Pe Bulevardul Matei Basarab construia domnul director al Şcolii Normale, cu aceeaşi antrepriză, după cum menţiona ziarul Secera din 25 ianuarie 1925.15 Autorităţile erau bucuroase că se construia mult în oraş, deoarece Râmnicul ,,este un oraş climateric,” şi deci mult vizitat.

În centrul oraşului Râmnicu-Vâlcea, pe lângă un număr important de case, se mai găseau diverse magazine, librării, ateliere, restaurante, hoteluri, cafenele, băcănii, cofetării etc. Cea mai animată stradă din punct de vedere comercial a fost Mihai Bravu, fostă Lipscani. Nucleul comercial al oraşului era Terasa şi Piaţa. Dimineaţa, strada Traian şi piaţa forfoteau de lume, în fuga după treburi şi cumpărături. Pe la prânz, hanurile şi cârciumile erau deja pline de lumea care îşi terminase treburile prin oraş. În perioada interbelică, Terasa a înflorit şi a cunoscut anii ei de glorie. Întreaga viaţă a oraşului se concentra în acest spaţiu care avea aspectul unei pieţe largi, bine pavate cu bucăţi pătrate de pavele şi protejate, în partea dinspre Strada G-ral Praporgescu, de un brâu falnic de castani. Pe Terasă se aduna protipendada urbei, se discuta politică şi se puneau la cale afaceri importante. Magazinele atrăgeau prin vitrinele şi firmele lor luminoase: ,,Marele Magazin General Fraţii Arsenie”, ,,De Toate”, ,,La cismuliţa de aur”, ,,La Cerbul” erau doar câteva dintre spaţiile comerciale care îi invitau pe trecători să intre şi să cumpere produsele lor. Oraşul avea parcuri şi grădini publice atât pentru plimbare, cât şi pentru distracţii. La Râmnicu-Vâlcea existau două parcuri, Zăvoiul şi parcul comunal, iar la Drăgăşani, în anul 1933 a luat fiinţă grădina publică din oraş. Spre deosebire de lumea satului, unde existenţa umană curgea lin, fără zgomot şi agitaţie, în oraş viaţa era trepidantă, spiritul oriental continuând să se facă simţit în oraşele vâlcene şi în perioada interbelică.

Ilustrative pentru felul cum arăta Râmnicu-Vâlcea în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt impresiile unor personalităţi ale culturii române scrise, lăsate în operele lor despre acest oraş. Astfel, cunoscutul istoric, savantul Nicolae Iorga, în lucrarea ,,Drumuri şi oraşe din România”, apărută în anul 1904, scrie cu încântare despre acest burg curat şi liniştit pe care l-a descoperit în călătoriile sale: ,,O gară modestă, în care se plimbă doamne în toalete moderne. E Râmnicul. Când ai intrat în el plin de parfum şi de praf, rămâi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într-un juvaier de orăşel, într-una din cele mai curate aşezări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit, pe care vântul nu ridică nimic. Poate a plouat? Nu, e stropit – înţelegeţi bine; stropit. Şi aflu că aici la Râmnicu Vâlcii se stropeşte tot şi totdeauna. O, minuni ale apei şi ale Noului Severin. Şi nu sunt maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrăţesc între ele, frumoase case gospodăreşti foarte bine îngrijite. Autorităţile au clădiri de gust, pe care nu le îngăduie să le murdărească, necum să se dărâme, ca în atâtea locuri. Arborii cresc din belşug aici, ca şi în luncă; drepţi, mândri, dând impresia de viaţă sănătoasă, liberă. Orăşenimea e alcătuită din boieraşi săraci, cu case frumoase, dar fără mijloace sufleteşti şi materiale, din meşteri şi negustori – unii din Ardealul vecin”.16

Alexandru Vlahuţă remarcă în „România pitorească”: ,,Oraşul se urcă pe un tăpşan tărăgănat pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre copaci, case vechi tupilate sub acoperişuri mari, înnegrite de ploi, par adâncite în amintirea bunurilor vremi de demult. În fund, dealul capela, îngrădeşte vederea spre munţi, în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo spre miazăzi se întinde Zăvoiul, grădina publică a oraşului. Cum ieşi din Râmnic spre şoseaua ce suie spre Râul Vadului, vezi la stânga Cetăţuia, un schituleţ înfipt în vârful unui deal ţuguiat, loc de strajă şi de apărare în zilele de viforoase năvăliri.”17

Profesorul universitar I. Simionescu, în 1935, a descris astfel oraşul: ,,Râmnicul era pe la 1930-1935 poate cel mai curat şi mai civilizat oraş din întreaga Oltenie. Simplu, frumos, sobru, după adevărata tradiţie românească, având străzi de o desăvârşită curăţenie, străjuite în majoritate de copaci stufoşi, case arătoase construite din cărămidă trainică, majoritatea având în faţă grădiniţe bine îngrijite, pline de trandafiri. Nu există mahalale murdare, cartiere dărăpănate, nimic din ce n-ar fi putut suporta ochiul, totul îngrijit în cea mai mare stăruinţă românească.”18

Cella Delavrancea, în lucrarea ,,Mozaic în timp-impresii, călătorii, amintiri şi portrete” din 1938, îşi amintea despre Râmnic: ,,Cum ai trecut podul de fier – remarcabilă lucrare inginerească - eşti în oraş, adică nu dai de mahala. Pitorescul acestei aşezări provinciale nu este caracterizat prin şandramale murdare şi uliţe strâmte, ci printr-o cochetă alcătuire urbană. Periferic sau central casele sunt bine clădite, potrivite din proporţii cu pomi şi trandafiri şi grădini. Înainte de a sosi la centru te izbeşte un zid gros, cu contraforturi de cetate, închizând un promontoriu aşezat orgolios în centrul oraşului. Este cea mai veche casă şi cea mai mare din oraş.”19

Mihai Tican Rumano în cartea „Hoinărind prin ţară”, a descris Râmnicul astfel: ,,dealurile de o parte şi de alta ca şi casele aşezate în valea îngustă îmi dădeau impresia unui oraş italian de la poalele Alpilor. Înţelesei mai bine ca oricând de ce de Râmnicu Vâlcii se leagă nume ilustre din istoria noastră politică, religie şi cultură.”20

 

1 Titi Mihail Gherghina, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p. 20.

2 Ibidem, p. 22.

3 Ştefan Baciu, Mira, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998, p. 19.

4 Titi Mihail Gherghina, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p. 27.

5 Ibidem, p. 30.

6 Emil Istocescu,Teodor Barbu, Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, Ed. Ex. Ponto, 2004, p.309.

7 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 15, din mai 1928, p. 3.

8 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 70.

9 Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1993, p. 210.

10 ,,Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Râmnicu –Vâlcea”, anul III, martie-aprilie 1929, nr. 3-4, p. 34.

11 Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 71.

12 D.J.V.A.N., fond Primăria oraşului Râmnicu - Vâlcea, dosar nr. 19/1923, f. 79.

13 Ibidem, f. 149.

14 Ibidem, f. 40.

15 ,,Secera”, nr. 1 din 25 ian. 1925, p 4.

16 Apud , Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994, p.155.

17 Ibidem, p.155-156.

18 Titi Mihail Gherghina, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p.10 .

19 Cella Delavrancea, Mozaic în timp – impresii, călătorii, amintiri şi portrete, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, p. 58.

20 Titi Mihail Gherghina, Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1998, p.10.

 

3. Ocupaţii. Condiţii de munca. Venituri şi cheltuieli

 

Paleta ocupaţiilor în perioada interbelică era relativ largă. După profesiuni, populaţia judeţului Vâlcea era structurată astfel: ţărănime, mari proprietari de pământuri, burghezie industrială, bancară şi comercială, muncitorime salariată, funcţionari, intelectuali şi alte categorii. Din totalul populaţiei ocupate, doar 6.907 locuitori lucrau în întreprinderi industriale, comerciale şi de credit, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a sectorului industrial. Totuşi, comparativ cu perioada antebelică, numărul lucrătorilor industriali a crescut, dar se remarcă acum numărul foarte mic al celor care lucrau în ,,servicii”, domeniu foarte important pentru aprecierea gradului de funcţionalitate şi civilizaţie al unui judeţ. În structura populaţiei, ţărănimea se detaşa puternic prin numărul ei covârşitor. Datele statistice arată că cea mai mare parte a populaţiei active se afla la sate, unde peste 86,4% din locuitori se ocupa cu agricultura, Vâlcea având o structură predominant agrară. În nordul judeţului, în zona montană, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor, iar în sudul judeţului, în zona de deal şi câmpie, cultivarea plantelor. Societatea rurală era încă una tradiţională, iar diviziunea muncii se afla abia la începuturi. La sate exista un număr foarte mic de locuitori care practicau şi alte activităţi în afară de munca pământului. De obicei, sătenii care aveau mori sau mici ateliere se ocupau şi cu muncile agricole. În comuna Brezoi, o parte a localnicilor munceau în industria forestieră, la Societatea „Carpatina”.

La oraş gama ocupaţiilor era foarte largă. Cei mai mulţi orăşeni erau angajaţi în industrie, în comerţ, în credit, în învăţământ şi sistemul sanitar. Puţini orăşeni se ocupau cu agricultura, având loturi de pământ situate la marginea urbei. La Râmnicu-Vâlcea, cei mai mulţi bărbaţi lucrau ca muncitori în fabrică, la depoul C.F.R. sau în tipografii. Majoritatea burgheziei şi cei mai mulţi intelectuali şi funcţionari trăiau la oraş.

Situaţia ţărănimii a fost decisiv influenţată de reforma agrară înfăptuită în anul 1921. Reforma a determinat o masivă redistribuire a terenului arabil. În judeţul Vâlcea repartiţia terenurilor destinate agriculturii se prezenta astfel: din totalul de 408.000 ha, cât reprezenta suprafaţa judeţului, mai mult de jumătate - 201.623 ha aparţineau agriculturii, fiind repartizate după cum urmează:

 

Suprafaţa Arabil Vii Fâneţe Păşuni Livezi

totală în ha.

201.423 101.141 8.149 28.579 51.542 12.012

 

La aceasta se adaugă şi 45.904 ha suprafaţă împădurită, al cărei volum lemnos era de 15.267.376 de metri cubi, după datele din anul 1923.1 Situaţia, în esenţă, rămâne aceeaşi în întreaga perioadă interbelică, schimbările producându-se mai ales în modul de repartizare a proprietăţii agrare, iar de aici - în structura socială a populaţiei şi mai puţin în ceea ce priveşte partea economică.

Prin aplicarea legislaţiei agrare, suprafaţa expropriată din cadrul judeţului Vâlcea, în perioada ianuarie 1919 - 31 august 1937, a fost de 28.019 ha, din care 1.5500 ha o reprezenta pământul cultivabil, 5.107 ha – izlazurile, 2.565 ha – pădurile, 897 ha – teren neproductiv şi 3.847 ha – terenuri diverse.2 Mai mult de jumătate din suprafaţa expropriată s-a făcut din moşiile statului şi instituţiilor (18.567 ha), din care: 12.044 ha terenuri cultivabile, 2.565 ha păduri şi restul izlazuri.

Din moşiile particulare, a fost expropriată suprafaţa de 9.402 ha, din care 8.253 ha teren arabil şi 1.149 ha izlaz, neînregistrându-se exproprieri de păduri pe seama acestor categorii de moşii. Din totalul de 105 comune, existente în judeţul Vâlcea în perioada aplicării reformei agrare, împroprietărirea cu pământ cultivabil s-a aplicat la 70 de comune. În satele şi comunele din regiunile de munte nu s-au făcut împroprietăriri, locuitorii din aceste zone fiind consideraţi moşneni.3 Date fiind condiţiile geografice ale zonei, nu au fost satisfăcute integral cererile de pământ ale ţărănimii. Suprafaţa repartizată în cadrul judeţului a fost de 16.500 ha, de care au beneficiat un număr de 5.111 săteni. Din nr. de 15.687 de săteni propuşi pentru împroprietărire, au rămas neîmproprietăriţi, din lipsă de pământ, 10.578 de săteni, iar 349 au fost înzestraţi cu pământ prin colonizare în Dobrogea.

Din raportul prefectului judeţului Vâlcea, prezentat în anul 1937 în faţa administratorilor de plăşi, rezultă că 65,5% dintre locuitori aveau o suprafaţă de teren cuprinsă între 1-5 ha, 25% – între 5-50 ha, iar 4,5% aveau suprafeţe mai mari de 50 ha.4 Din această situaţie, rezultă că cea mai mare parte dintre ţărani dispuneau de pământ puţin sau foarte puţin. Potrivit datelor din epocă, se constată creşterea burgheziei săteşti, care în 1937 reprezenta 25% din numărul total al ţăranilor vâlceni. Situaţia aceasta deriva din particularităţile zonei şi era specifică tuturor judeţelor montane şi submontane înzestrate cu păşuni şi fâneţe, pomi fructiferi şi viţă de vie, mai puţin însă cu suprafeţe pe care se cultivau cereale.

Agricultura, mai ales în privinţa gospodăriilor ţărăneşti cu până la 5 ha şi - în parte - în cazul celor cu 5-10 ha, nu se bucura de o înzestrare corespunzătoare cu unelte şi maşini. Faptul că şi ţărănimea din judeţul Vâlcea avea de suferit multe privaţiuni, o dovedeşte şi structura proprietăţii agrare de după înfăptuirea reformei, deşi, în noile împrejurări, repartizarea proprietăţii agrare era mult mai favorabilă ţăranilor, comparativ cu situaţia anterioară. Sporul natural al populaţiei judeţului, mai ales în mediul rural, a dus la micşorarea treptată a suprafeţei ce revenea pe persoană şi familie şi la divizarea lotului în parcele mici, prin lăsarea unei părţi de pământ ca moştenire.

Cu toate limitele ei, reforma agrară din România, considerată ca fiind una dintre cele mai radicale din Europa după primul război mondial, a avut şi în judeţul nostru, ca şi în întreaga ţară, o serie de urmări şi aspecte pozitive. Între altele, în Vâlcea, reforma a condus la dezvoltarea mai intensă a relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la înlăturarea definitivă a formelor de exploatare precapitaliste, care se mai menţineau în unele locuri, a redus proprietatea moşierească (chiar dacă nu a lichidat-o), a mărit suprafeţele cultivate, a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a ţăranilor, reducând numărul celor fără de pământ, a sporit numericeşte burghezia sătească şi ponderea acesteia în viaţa social-economică a judeţului.

Zona muntoasă a judeţului Vâlcea era locuită de obşti de moşneni. Obştile au avut mari întinderi de pământ pe care moşnenii le-au stăpânit în devălmăşie. În zona de munte, la Brezoi, Malaia,Voineasa, Câineni, dar şi la Boişoara, Titeşti, Perişani ( ultimele trei, comune ce au aparţinut în perioada interbelică judeţului Argeş, iar astăzi judeţului Vâlcea), la Călimăneşti, la Vaideeni, zona Costeşti – Horezu, oieritul (păstoritul staţionar şi transhumant) a fost şi este şi astăzi principala ocupaţie a locuitorilor din zonă. Practicată din vechime această ocupaţie a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe întinse cu păşuni naturale, dar şi de stabilirea pe aceste meleaguri a unor populaţii cu vechi tradiţii în oierit, din Ardeal, originară în special din zona Sibiului şi denumită generic de localnici ,,ungureni”. Aproape fiecare familie avea în proprietate de la câteva zeci la câteva sute de oi care îi asigura un trai îndestulător. Cea mai răspândită rasă de oi crescută de ciobanii vâlceni era ţurcana neagră, mieii negri fiind sacrificaţi de cruzi pentru ,,hârşie” care se vindea cu preţuri bune pentru căciuli. După cel de-al doilea război mondial, preţul pieilor a scăzut şi s-a împuţinat şi numărul crescătorilor de oi.

Primăvara, la sfârşitul lunii mai, oile urcau la munte. Se făceau ciopoare de mânzări, mioare şi miei şi se duceau la munte unde le venea rândul. Păşunatul în munţii obştilor se făcea prin rotaţie, pentru fiecare categorie de oi care se ducea în muntele respectiv după cum se pomenise din bătrâni, fiind o repartiţie bine gândită. Mieii îşi aveau păşunatul lor rezervat pe păşunile din vârf cu iarbă crudă pe tot timpul verii. Înainte ca oile să urce la munte se desfăşura tunsoarea şi îmbăierea oilor, prin trecerea lor printr-un bazin cu soluţie insecticidă. Alegerea unei anumite turme cu baci şi ciobani tocmiţi din vreme se făcea de obicei ţinând cont de gradul de rudenie a proprietarilor de oi, de locul unde se aşeza stâna, de zona repartizată pentru păşunat şi, nu în ultimul rând, de preferinţa pentru o anumită echipă baci-cioban, de nivelul de dotare al acestei echipe (câini, măgari, ustensile pentru obţinerea brânzei de burduf). Produsele de la stână se cântăreau cu ocaua, o oaie producând 2-2,5 oca de brânză pe vară. Proprietarul de oi era obligat ca pe parcursul unei veri să ducă la munte câte o oca de mălai şi o jumătate de oca de sare pentru fiecare oaie mulgătoare. Din aceste cantităţi se repartiza şi ciobanilor de la mioare şi celor de la miei câte 7 oca mălai pe săptămână pentru fiecare ins plus legume din stână: o oca de brânză, o oca de urdă pentru fiecare căciulă plus un burduf de jintiţă pentru toţi ciobanii de la un ciopor şi sarea necesară pentru mioare şi miei – câte o oca la suta de capete pe săptămână.

Oile coborau de la munte în jurul lui 1 septembrie, când se cântăreau şi produsele oilor: brânza, urda şi untul. Din cantităţile aflate se scădea 10% băcie, iar restul se arunca pe oile mulgătoare şi se împărţea curţilor după numărul oilor mulse. Când se cântărea brânza, se şi ,,ţâncuia”, adică se înfigea în capătul burdufului un ţâncuş de lemn ascuţit pe care se însemna greutatea burdufului. Între cele două războaie, răbojul era un caiet cu file groase în care un ştiutor de carte din cei de la stână nota ce-i indica baciul. Bacii profesau meseria cât trăiau, iar băcia se învăţa empiric, din tată-n fiu. În Grebleşti (Câineni) unul dintre cei mai vestiţi baci a fost Dumitru Costea, care în fiecare an dădea cea mai mare cantitate de brânză pe cap de oaie, produsul fiind şi de cea mai bună calitate.

După împărţirea brânzei, se făcea răvăşitul oilor, adică alesul lor pe curţi. Răvăşitul se făcea în munte, la stână. După răvăşit se însumau oile, adică se repartizau pentru simbrie pe ciobanii care erau clasificaţi în ciobani mari, ciobani băieţandri, strungari. Se atribuia fiecărui cioban un umăr de oi care varia, după numărul oilor din ciopor şi după vrednicie, între 100-250 de oi pe vară. Apoi se făceau bileţele pe care se treceau curţile ce erau repartizate unui cioban, până la completarea numărului de oi. După răvăşit, în prima duminică, ciobanii cu stăpânii oilor sărbătoreau răvăşitul printr-o petrecere pastorală, unde se tăia mioara cea mai grasă şi se petrecea până noaptea târziu cu voie bună şi cântece. Era sărbătoarea oilor. După ce coborau de la munte, oile păşunau pe livezile de pe care s-a strâns fânul, mai întâi în căpiţe apoi în clăi mari, protejate de ţarcuri. Turma mare - cioporul de oi - se împărţea în turme mai mici care erau formate din oile unui număr mai mic de proprietari şi care continuau să pască livezile până să dea zăpada, stâna stabilindu-se pe o livadă mai mare al cărui proprietar avea interesul să fie ,,târlită”, adică îngrăşată pentru ca în anul următor să crească mai multă iarbă şi să se obţină mai mult fân. Oile continuau să fie mulse şi în această perioada şi, în funcţie de numărul de oi ,,plecătoare” pe care le avea fiecare proprietar, acesta primea o cantitate de caş dulce. La venirea iernii fiecare proprietar îşi lua în primire oile. Şi astăzi se păstrează această tradiţie. Dacă proprietarul avea mai multe oi, până la 100, acestea rămâneau pe o livadă proprie, cu staul sau grajd, unde li se aducea oilor fânul necesar hranei. Cei care aveau un număr mic de oi, 20-30 de capete, le aduceau acasă, în grădina din spatele casei, unde iernau.

În paralel cu creşterea oilor, ţăranii de la munte se îndeletniceau şi cu creşterea vitelor şi a caprelor. Nu exista familie care să nu aibă cel puţin o vacă pentru lapte, vitele fiind crescute atât pentru nevoile gospodăriei, cât şi pentru valorificare. Rasa de vaci existentă în zonă a fost rasa românească autohtonă, ,,Vânăta de munte”. Această rasă nu era prea productivă în lapte, însă era rezistentă şi nepretenţioasă la hrană şi adăpost. Târlaşii creşteau până la 10-15 vite pe care iarna le ţineau la târlă, după oi, hrănindu-le cu ogrinjii rămaşi de la oi. Aceste vite erau mult căutate de negustori pentru carnea lor. În zona de munte se mai creşteau şi boi, tineretul pentru carne, iar boii mari pentru muncă, toate muncile agricole fiind făcute cu ajutorul animalelor.

Oierii nu puteau strânge fânul fără zilieri, care erau plătiţi atât în natură, cât şi cu bani. O zi de coasă era plătită cu o oca de brânză (1250 gr) sau de lână ori două oca de carne. Ziua de sapă, polog sau orice altă muncă era socotită la preţ de o jumătate de zi de coasă, indiferent că era prestată de bărbat sau de femeie. Plata pentru munca prestată se primea fie înainte, fie după prestarea muncii. În săptămâna brânzei (ultima săptămână din dulcele Crăciunului), cei care nu aveau oi luau brânza de la oieri, în contul coasei ce o prestau vara. La tunsul oilor luau lâna pe care o plăteau prin muncă, la sapă, la fân sau la alte munci. Valoarea lânii era socotită la fel cu a brânzei de burduf. Caşul era socotit la jumătatea valorii ocalei de brânză. Muncile agricole se plăteau şi în bani, ziua de coasă fiind plătită cu valoarea unui kilogram de brânză sau de lână, socotită la preţul pieţei. Aceste preţuri s-au păstrat din bătrâni, iar între cele două războaie mondiale preţul produselor animaliere a început să crească în detrimentul preţului muncii.

O altă ocupaţie a locuitorilor satelor a fost cultivarea plantelor. Plantele de cultură care au deţinut o pondere importantă în judeţ au fost porumbul şi grâul, mai ales în zona de deal şi câmpie, şi orzul, ovăzul şi secara, mai ales la munte. În judeţ se cultivau şi plante textile: inul şi cânepa. Dintre legumele cultivate amintim: varza, ceapa, tomatele, ardeii, cartoful etc.

O ramură tradiţională a agriculturii vâlcene care s-a practicat şi care se practică în special în sudul judeţului este viticultura. În anul 1929, în urma intrării în lichidare a Societăţii Comerciale de Vinuri Drăgăşani, ia fiinţă „Cooperativa Viticolă Drăgăşani”, formată iniţial din 143 de mici producători. Noua cooperativă viticolă avea ca obiective de bază vinificarea în comun a producţiei de struguri aparţinând membrilor săi, acordarea de avansuri, aprovizionarea cu materialele necesare culturii şi întreţinerii viilor etc.5 Se produceau diverse soiuri de vinuri precum grasă, rubin , tămâioasă.

Pomicultura se practica din vechime în tot judeţul. Soiurile de pomi cultivaţi au fost: prunul, mărul, părul, zarzărul, cireşul, vişinul, nucul, mai rar gutuiul. Bogăţia resurselor naturale existente pe teritoriul judeţului Vâlcea, au îngăduit locuitorilor de pe aceste meleaguri practicarea meşteşugurilor specifice ce derivă din exploatarea acestor resurse multe dintre aceste îndeletniciri putând fi întâlnite şi astăzi în diverse localităţi de pe cuprinsul judeţului. Se practicau meşteşuguri ca: olăritul, prelucrarea pieilor şi a lânii animalelor, torsul, ţesutul, croitoria, fierăria, morăritul etc. Ţăranii practicau aceste meserii după ce se întorceau de la muncile câmpului sau iarna, când se terminau lucrările agricole.

Olăritul, meşteşug de tradiţie milenară, a fost şi continuă să fie în anumite localităţi rurale din judeţul Vâlcea o activitate specializată, pe care doar anumiţi săteni o practicau, alături de ocupaţiile specifice zonei. Din vremuri îndepărtate olarii se recrutau dintre crescătorii de animale (bovine), agricultorii şi pomicultorii satului, aceştia învăţând să modeleze diverse categorii de vase, doar în răstimpul pe care-l aveau între practicarea ocupaţiilor specifice zonei. Din aceste considerente, olăritul a constituit în Vâlcea o activitate specializată, menită a completa venitul familiei din mediul rural.
Prelucrarea argilei, în partea de nord a judeţului, în depresiunea Horezu, a determinat apariţia centrelor de olari: Slătioara şi Olari-Horezu. Lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea sunt menţionate ca centre ceramice: Buda şi Vlădeşti, iar în partea sudică a judeţului sunt cunoscute centrele Zătreni, Lungesti şi Dăieşti.

În toate aceste localităţi s-au modelat vase cu un caracter utilitar, dar şi destinate satisfacerii nevoii de frumos a ţăranilor. Formele lucrate de meşterii vâlceni aparţin unor repertorii care amintesc prin profil, de ceramica arheologica a perioadei La Tene, precum şi de olăria antică romană (ceramica roşie nesmălţuită). Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate pe centre, si un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu exista o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, urcioare aduc în atenţie simboluri solare de străveche sorginte, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu şase sau opt colturi, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt cele geometrice, vegetale si zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative, meşterii olari din Horezu au realizat compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică, centrul Horezu este definit de tricromie: cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui. Spiţe de neam precum: Vicşoreanu, Iorga, Mischiu, Paloşi, Popa, Bascu au fost şi sunt nume de referinţă în zona.

În toată Loviştea, dar şi satele din restul judeţului, a predominat industria casnică. Aproape totul se făcea în gospodărie: îmbrăcăminte, încălţăminte, etc. Cânepa, inul, lâna, părul caprelor se prelucrau în gospodărie. Pieile de oaie, capră, miel se argăseau în casă în zer de lapte acru cu sare şi se prelucrau în sat. Cojocarii coseau căciuli, făceau pieptare, chimire, cojocele şi tot felul de haine de blană, cei mai vestiţi cojocari din Câineni fiind Achim Herţa, Constantin Nastase, Aurica Cazacu, şi N. Moţoc.6 Hainele şi rufăria se confecţionau în familie, femeile coseau de la Crăciun până la Paşti cămăşi pentru toţi ai casei.7 Bărbaţii coseau cioarecii, vestele şi laibărele făcute din pănură neagră, seină sau albă. Ţoalele, aşternutul, zăveada, părietarele, feţele de pernă, ştergarele, feţele de masă, scoarţele şi velinţele se confecţionau de asemenea în casă.

Pentru încălţat se foloseau, iarna şi pe timp umed, opincile făcute din pielea de porc sau de vită mare, iar vara şi pe timp uscat, se încălţau papuci făcuţi din pănură (feţele) cu talpă groasă cusută din vechituri de pănură în mai multe straturi. Pielea de porc sau de vită pentru opinci se argăsea în zeamă fiartă de coajă de arin negru sau de coji de nuci verzi, în care se ţineau mai multe zile la căldură. Căciulile se făceau din pielicele de miel. Se mai confecţionau şi căciuliţe din lână vopsite cu vopsele provenite din plante, care se purtau mai mult vara. Bărbaţii purtau opincile cu obiele din pănură, iar femeile le încălţau cu ciorapi lungi de lână, până peste genunchi sau ,,călţuni” de dimie.

Aproape toate gospodăriile aveau dichiseli de care aveau nevoie: război de ţesut cu toate ustensilele lui, spete de diferite mărimi, iţe pe categorii pentru ţesut lână, cânepă, in; suveici, suluri, vârtelniţe pentru depănat jirebiile, sucală de făcut ţevi, roată de depănat pe mosoare pentru urzit etc. Femeile mai în vârstă făceau toate lucrările la ţesut, având pe lângă ele pe femeile mai tinere şi mai ales pe fiicele pe care le învăţau meşteşugul. În afară de ţesăturile obişnuite pentru pânză sau ţoale, femeile mai pricepute ,,alegeau” flori pe pânză mai fină pentru iile femeieşti. Între cele două războaie, arta populară a cusutului s-a diversificat şi îmbunătăţit: se coseau cămăşi înflorate la mâneci şi mai ales la poale, femeile mai pricepute urzeau şi ţeseau borangicul, făcând din el ,,cârpoaie” – marame pentru mirese cu alesături neînchipuit de frumoase şi ,,cârpe” obişnuite pentru femeile măritate. Înainte nu se pomenea ca o femeie măritată să poarte cârpă neagră sau colorată cum poartă fetele; femeile măritate purtau cârpe albe, lungi de 3 metri cu care-şi înveleau capul şi le prindeau de păr cu ace. Tot în gospodărie se ţeseau şi se alegeau scoarţele, feţele de pernă, zăveada şi părietarele ce se dădeau obligatoriu de zestre fetelor ce se măritau. Toate acestea se făceau din lână vopsită în diverse culori, predominând roşul şi negrul.

Pentru prelucrarea laptelui, fiecare familie avea vasele trebuitoare: şiştar de lemn pentru muls vacile, găleată pentru muls oile, strecurătoare pentru lapte, făcută din fire de lână sau de cânepă, vase de pământ pentru prinsul laptelui, putinei de bătut laptele pentru a-i scoate untul, putinele pentru păstrarea laptelui acru sau a caşului, săculeţ pentru strecuratul şi închegatul caşului, căldare de aramă cositorită pentru fiertul zerului din care se făcea urda.

Pădurile existente pe suprafeţe întinse în munţii din Ţara Loviştei, Câineni şi Valea Lotrului au constituit, din cele mai vechi timpuri, o importantă sursă de venit pentru obştile de moşneni de aici. Lemnul era utilizat la construcţia caselor, grajdurilor, stânelor, gardurilor, podurilor şi pentru foc la gătit şi încălzitul locuinţelor. După 1918 obştile de moşneni obişnuiau să arendeze sau chiar să vândă suprafeţe mari de pădure societăţilor forestiere pentru a le exploata. În 1930, Societatea Forestieră „Carpatina” din Brezoi, cu acţionari majoritari străini, a încheiat un contract cu consiliul de administraţie al obştii de moşneni din Câineni prin care era cedată, contra cost, exploatarea pădurilor aflate în proprietatea obştii. Prin anii 1930, Societatea Forestieră Anonimă Bianchi – Bonamico- Verteş –Toflan exploata pădurile de pe muntele Călugăru, care aparţinea obştilor de moşneni Boişoara. Buştenii tăiaţi din pădure erau transportaţi prin plutărit pe Boia apoi pe Olt, neexistând actualul drum forestier. În perioada interbelică, societăţile care exploatau lemnul din pădure aveau obligaţia de a reîmpăduri terenurile defrişate, obligaţie de care s-au achitat în mod onorabil. Moşnenii din Brezoi beneficiau de multe avantaje în urma cedării pădurilor, spre exploatare, „Carpatinei”; în 1923 ei aveau curent electric gratuit în locuinţe, cu număr limitat de becuri, iluminat stradal şi dreptul de a prelucra gratuit în fabrică o anumită cantitate de buşteni. Deşeurile de lemn sub o anumită dimensiune se dădeau gratuit sau se deversau în Lotru, de unde puteau fi luate de toată lumea pentru foc.

Măcinatul cerealelor a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale locuitorilor de pe teritoriul judeţului. Datorită condiţiilor geografice favorabile, aici au funcţionat o mulţime de mori de apă. Conform informaţiilor furnizate de ultimul morar din perioada interbelică, Din Puică din Ciorobeşti, între cele două războaie mondiale, în satul Costeşti funcţionau următoarele mori: morile lui Vârtopeanu, Constantin Cosma zis Cârjeu şi Victor Schiteanu în satul Pietreni; morile lui Constantin Beleţescu, Simion Cohniceanu şi Dumitru Dumitrescu în satul Costeşti; morile lui Gheorghe Sacerdoţeanu şi Vartolomeu Măgureanu în satul Ferigile; morile lui Ion Mihăilescu şi Dumitru Ilea zis Buzduc în satul Bistriţa; morile lui Stoican Chirilă, Ioan Angelescu, Gh. Jidoveanu şi Vasile Niţulescu în satul Văratici. După cel de-al Doilea Război Mondial, morile au început să fie abandonate, fie din cauza interzicerii proprietăţilor particulare, fie din cauza impozitelor exagerate, fie din cauza concurenţei morilor mecanice şi electrice apărute în urma electrificării satelor din anii 1960-1965.

După Primul Război Mondial negoţul cu animale s-a intensificat. Au apărut negustori de vite care umblau prin sate şi cumpărau vite pentru a le revinde la târguri şi în oraşe. Produsele

1 ,,Breviarul statistic al României”, 1939, vol. II, p. 250.

2 ,,Buletinul statistic al României”, nr. 1 ianuarie - iunie 1923, p. 203.

3 D.J.V.A.N., fond Camera agricolă a judeţul Vâlcea, dosar nr. 10/1923, f. 11.

4 Ibidem, dosar nr. 16/1929, f. 38.

5 Emil Istocescu,Teodor Barbu, op. cit., p. 248.

6 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, op. cit., p. 167.

7 Ibidem, p. 72.

3. Ocupaţii. Condiţii de munca. Venituri şi cheltuieli

 

Paleta ocupaţiilor în perioada interbelică era relativ largă. După profesiuni, populaţia judeţului Vâlcea era structurată astfel: ţărănime, mari proprietari de pământuri, burghezie industrială, bancară şi comercială, muncitorime salariată, funcţionari, intelectuali şi alte categorii. Din totalul populaţiei ocupate, doar 6.907 locuitori lucrau în întreprinderi industriale, comerciale şi de credit, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a sectorului industrial. Totuşi, comparativ cu perioada antebelică, numărul lucrătorilor industriali a crescut, dar se remarcă acum numărul foarte mic al celor care lucrau în ,,servicii”, domeniu foarte important pentru aprecierea gradului de funcţionalitate şi civilizaţie al unui judeţ. În structura populaţiei, ţărănimea se detaşa puternic prin numărul ei covârşitor. Datele statistice arată că cea mai mare parte a populaţiei active se afla la sate, unde peste 86,4% din locuitori se ocupa cu agricultura, Vâlcea având o structură predominant agrară. În nordul judeţului, în zona montană, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor, iar în sudul judeţului, în zona de deal şi câmpie, cultivarea plantelor. Societatea rurală era încă una tradiţională, iar diviziunea muncii se afla abia la începuturi. La sate exista un număr foarte mic de locuitori care practicau şi alte activităţi în afară de munca pământului. De obicei, sătenii care aveau mori sau mici ateliere se ocupau şi cu muncile agricole. În comuna Brezoi, o parte a localnicilor munceau în industria forestieră, la Societatea „Carpatina”.

La oraş gama ocupaţiilor era foarte largă. Cei mai mulţi orăşeni erau angajaţi în industrie, în comerţ, în credit, în învăţământ şi sistemul sanitar. Puţini orăşeni se ocupau cu agricultura, având loturi de pământ situate la marginea urbei. La Râmnicu-Vâlcea, cei mai mulţi bărbaţi lucrau ca muncitori în fabrică, la depoul C.F.R. sau în tipografii. Majoritatea burgheziei şi cei mai mulţi intelectuali şi funcţionari trăiau la oraş.

Situaţia ţărănimii a fost decisiv influenţată de reforma agrară înfăptuită în anul 1921. Reforma a determinat o masivă redistribuire a terenului arabil. În judeţul Vâlcea repartiţia terenurilor destinate agriculturii se prezenta astfel: din totalul de 408.000 ha, cât reprezenta suprafaţa judeţului, mai mult de jumătate - 201.623 ha aparţineau agriculturii, fiind repartizate după cum urmează:

 

Suprafaţa Arabil Vii Fâneţe Păşuni Livezi

totală în ha.

201.423 101.141 8.149 28.579 51.542 12.012

 

La aceasta se adaugă şi 45.904 ha suprafaţă împădurită, al cărei volum lemnos era de 15.267.376 de metri cubi, după datele din anul 1923.1 Situaţia, în esenţă, rămâne aceeaşi în întreaga perioadă interbelică, schimbările producându-se mai ales în modul de repartizare a proprietăţii agrare, iar de aici - în structura socială a populaţiei şi mai puţin în ceea ce priveşte partea economică.

Prin aplicarea legislaţiei agrare, suprafaţa expropriată din cadrul judeţului Vâlcea, în perioada ianuarie 1919 - 31 august 1937, a fost de 28.019 ha, din care 1.5500 ha o reprezenta pământul cultivabil, 5.107 ha – izlazurile, 2.565 ha – pădurile, 897 ha – teren neproductiv şi 3.847 ha – terenuri diverse.2 Mai mult de jumătate din suprafaţa expropriată s-a făcut din moşiile statului şi instituţiilor (18.567 ha), din care: 12.044 ha terenuri cultivabile, 2.565 ha păduri şi restul izlazuri.

Din moşiile particulare, a fost expropriată suprafaţa de 9.402 ha, din care 8.253 ha teren arabil şi 1.149 ha izlaz, neînregistrându-se exproprieri de păduri pe seama acestor categorii de moşii. Din totalul de 105 comune, existente în judeţul Vâlcea în perioada aplicării reformei agrare, împroprietărirea cu pământ cultivabil s-a aplicat la 70 de comune. În satele şi comunele din regiunile de munte nu s-au făcut împroprietăriri, locuitorii din aceste zone fiind consideraţi moşneni.3 Date fiind condiţiile geografice ale zonei, nu au fost satisfăcute integral cererile de pământ ale ţărănimii. Suprafaţa repartizată în cadrul judeţului a fost de 16.500 ha, de care au beneficiat un număr de 5.111 săteni. Din nr. de 15.687 de săteni propuşi pentru împroprietărire, au rămas neîmproprietăriţi, din lipsă de pământ, 10.578 de săteni, iar 349 au fost înzestraţi cu pământ prin colonizare în Dobrogea.

Din raportul prefectului judeţului Vâlcea, prezentat în anul 1937 în faţa administratorilor de plăşi, rezultă că 65,5% dintre locuitori aveau o suprafaţă de teren cuprinsă între 1-5 ha, 25% – între 5-50 ha, iar 4,5% aveau suprafeţe mai mari de 50 ha.4 Din această situaţie, rezultă că cea mai mare parte dintre ţărani dispuneau de pământ puţin sau foarte puţin. Potrivit datelor din epocă, se constată creşterea burgheziei săteşti, care în 1937 reprezenta 25% din numărul total al ţăranilor vâlceni. Situaţia aceasta deriva din particularităţile zonei şi era specifică tuturor judeţelor montane şi submontane înzestrate cu păşuni şi fâneţe, pomi fructiferi şi viţă de vie, mai puţin însă cu suprafeţe pe care se cultivau cereale.

Agricultura, mai ales în privinţa gospodăriilor ţărăneşti cu până la 5 ha şi - în parte - în cazul celor cu 5-10 ha, nu se bucura de o înzestrare corespunzătoare cu unelte şi maşini. Faptul că şi ţărănimea din judeţul Vâlcea avea de suferit multe privaţiuni, o dovedeşte şi structura proprietăţii agrare de după înfăptuirea reformei, deşi, în noile împrejurări, repartizarea proprietăţii agrare era mult mai favorabilă ţăranilor, comparativ cu situaţia anterioară. Sporul natural al populaţiei judeţului, mai ales în mediul rural, a dus la micşorarea treptată a suprafeţei ce revenea pe persoană şi familie şi la divizarea lotului în parcele mici, prin lăsarea unei părţi de pământ ca moştenire.

Cu toate limitele ei, reforma agrară din România, considerată ca fiind una dintre cele mai radicale din Europa după primul război mondial, a avut şi în judeţul nostru, ca şi în întreaga ţară, o serie de urmări şi aspecte pozitive. Între altele, în Vâlcea, reforma a condus la dezvoltarea mai intensă a relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la înlăturarea definitivă a formelor de exploatare precapitaliste, care se mai menţineau în unele locuri, a redus proprietatea moşierească (chiar dacă nu a lichidat-o), a mărit suprafeţele cultivate, a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a ţăranilor, reducând numărul celor fără de pământ, a sporit numericeşte burghezia sătească şi ponderea acesteia în viaţa social-economică a judeţului.

Zona muntoasă a judeţului Vâlcea era locuită de obşti de moşneni. Obştile au avut mari întinderi de pământ pe care moşnenii le-au stăpânit în devălmăşie. În zona de munte, la Brezoi, Malaia,Voineasa, Câineni, dar şi la Boişoara, Titeşti, Perişani ( ultimele trei, comune ce au aparţinut în perioada interbelică judeţului Argeş, iar astăzi judeţului Vâlcea), la Călimăneşti, la Vaideeni, zona Costeşti – Horezu, oieritul (păstoritul staţionar şi transhumant) a fost şi este şi astăzi principala ocupaţie a locuitorilor din zonă. Practicată din vechime această ocupaţie a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe întinse cu păşuni naturale, dar şi de stabilirea pe aceste meleaguri a unor populaţii cu vechi tradiţii în oierit, din Ardeal, originară în special din zona Sibiului şi denumită generic de localnici ,,ungureni”. Aproape fiecare familie avea în proprietate de la câteva zeci la câteva sute de oi care îi asigura un trai îndestulător. Cea mai răspândită rasă de oi crescută de ciobanii vâlceni era ţurcana neagră, mieii negri fiind sacrificaţi de cruzi pentru ,,hârşie” care se vindea cu preţuri bune pentru căciuli. După cel de-al doilea război mondial, preţul pieilor a scăzut şi s-a împuţinat şi numărul crescătorilor de oi.

Primăvara, la sfârşitul lunii mai, oile urcau la munte. Se făceau ciopoare de mânzări, mioare şi miei şi se duceau la munte unde le venea rândul. Păşunatul în munţii obştilor se făcea prin rotaţie, pentru fiecare categorie de oi care se ducea în muntele respectiv după cum se pomenise din bătrâni, fiind o repartiţie bine gândită. Mieii îşi aveau păşunatul lor rezervat pe păşunile din vârf cu iarbă crudă pe tot timpul verii. Înainte ca oile să urce la munte se desfăşura tunsoarea şi îmbăierea oilor, prin trecerea lor printr-un bazin cu soluţie insecticidă. Alegerea unei anumite turme cu baci şi ciobani tocmiţi din vreme se făcea de obicei ţinând cont de gradul de rudenie a proprietarilor de oi, de locul unde se aşeza stâna, de zona repartizată pentru păşunat şi, nu în ultimul rând, de preferinţa pentru o anumită echipă baci-cioban, de nivelul de dotare al acestei echipe (câini, măgari, ustensile pentru obţinerea brânzei de burduf). Produsele de la stână se cântăreau cu ocaua, o oaie producând 2-2,5 oca de brânză pe vară. Proprietarul de oi era obligat ca pe parcursul unei veri să ducă la munte câte o oca de mălai şi o jumătate de oca de sare pentru fiecare oaie mulgătoare. Din aceste cantităţi se repartiza şi ciobanilor de la mioare şi celor de la miei câte 7 oca mălai pe săptămână pentru fiecare ins plus legume din stână: o oca de brânză, o oca de urdă pentru fiecare căciulă plus un burduf de jintiţă pentru toţi ciobanii de la un ciopor şi sarea necesară pentru mioare şi miei – câte o oca la suta de capete pe săptămână.

Oile coborau de la munte în jurul lui 1 septembrie, când se cântăreau şi produsele oilor: brânza, urda şi untul. Din cantităţile aflate se scădea 10% băcie, iar restul se arunca pe oile mulgătoare şi se împărţea curţilor după numărul oilor mulse. Când se cântărea brânza, se şi ,,ţâncuia”, adică se înfigea în capătul burdufului un ţâncuş de lemn ascuţit pe care se însemna greutatea burdufului. Între cele două războaie, răbojul era un caiet cu file groase în care un ştiutor de carte din cei de la stână nota ce-i indica baciul. Bacii profesau meseria cât trăiau, iar băcia se învăţa empiric, din tată-n fiu. În Grebleşti (Câineni) unul dintre cei mai vestiţi baci a fost Dumitru Costea, care în fiecare an dădea cea mai mare cantitate de brânză pe cap de oaie, produsul fiind şi de cea mai bună calitate.

După împărţirea brânzei, se făcea răvăşitul oilor, adică alesul lor pe curţi. Răvăşitul se făcea în munte, la stână. După răvăşit se însumau oile, adică se repartizau pentru simbrie pe ciobanii care erau clasificaţi în ciobani mari, ciobani băieţandri, strungari. Se atribuia fiecărui cioban un umăr de oi care varia, după numărul oilor din ciopor şi după vrednicie, între 100-250 de oi pe vară. Apoi se făceau bileţele pe care se treceau curţile ce erau repartizate unui cioban, până la completarea numărului de oi. După răvăşit, în prima duminică, ciobanii cu stăpânii oilor sărbătoreau răvăşitul printr-o petrecere pastorală, unde se tăia mioara cea mai grasă şi se petrecea până noaptea târziu cu voie bună şi cântece. Era sărbătoarea oilor. După ce coborau de la munte, oile păşunau pe livezile de pe care s-a strâns fânul, mai întâi în căpiţe apoi în clăi mari, protejate de ţarcuri. Turma mare - cioporul de oi - se împărţea în turme mai mici care erau formate din oile unui număr mai mic de proprietari şi care continuau să pască livezile până să dea zăpada, stâna stabilindu-se pe o livadă mai mare al cărui proprietar avea interesul să fie ,,târlită”, adică îngrăşată pentru ca în anul următor să crească mai multă iarbă şi să se obţină mai mult fân. Oile continuau să fie mulse şi în această perioada şi, în funcţie de numărul de oi ,,plecătoare” pe care le avea fiecare proprietar, acesta primea o cantitate de caş dulce. La venirea iernii fiecare proprietar îşi lua în primire oile. Şi astăzi se păstrează această tradiţie. Dacă proprietarul avea mai multe oi, până la 100, acestea rămâneau pe o livadă proprie, cu staul sau grajd, unde li se aducea oilor fânul necesar hranei. Cei care aveau un număr mic de oi, 20-30 de capete, le aduceau acasă, în grădina din spatele casei, unde iernau.

În paralel cu creşterea oilor, ţăranii de la munte se îndeletniceau şi cu creşterea vitelor şi a caprelor. Nu exista familie care să nu aibă cel puţin o vacă pentru lapte, vitele fiind crescute atât pentru nevoile gospodăriei, cât şi pentru valorificare. Rasa de vaci existentă în zonă a fost rasa românească autohtonă, ,,Vânăta de munte”. Această rasă nu era prea productivă în lapte, însă era rezistentă şi nepretenţioasă la hrană şi adăpost. Târlaşii creşteau până la 10-15 vite pe care iarna le ţineau la târlă, după oi, hrănindu-le cu ogrinjii rămaşi de la oi. Aceste vite erau mult căutate de negustori pentru carnea lor. În zona de munte se mai creşteau şi boi, tineretul pentru carne, iar boii mari pentru muncă, toate muncile agricole fiind făcute cu ajutorul animalelor.

Oierii nu puteau strânge fânul fără zilieri, care erau plătiţi atât în natură, cât şi cu bani. O zi de coasă era plătită cu o oca de brânză (1250 gr) sau de lână ori două oca de carne. Ziua de sapă, polog sau orice altă muncă era socotită la preţ de o jumătate de zi de coasă, indiferent că era prestată de bărbat sau de femeie. Plata pentru munca prestată se primea fie înainte, fie după prestarea muncii. În săptămâna brânzei (ultima săptămână din dulcele Crăciunului), cei care nu aveau oi luau brânza de la oieri, în contul coasei ce o prestau vara. La tunsul oilor luau lâna pe care o plăteau prin muncă, la sapă, la fân sau la alte munci. Valoarea lânii era socotită la fel cu a brânzei de burduf. Caşul era socotit la jumătatea valorii ocalei de brânză. Muncile agricole se plăteau şi în bani, ziua de coasă fiind plătită cu valoarea unui kilogram de brânză sau de lână, socotită la preţul pieţei. Aceste preţuri s-au păstrat din bătrâni, iar între cele două războaie mondiale preţul produselor animaliere a început să crească în detrimentul preţului muncii.

O altă ocupaţie a locuitorilor satelor a fost cultivarea plantelor. Plantele de cultură care au deţinut o pondere importantă în judeţ au fost porumbul şi grâul, mai ales în zona de deal şi câmpie, şi orzul, ovăzul şi secara, mai ales la munte. În judeţ se cultivau şi plante textile: inul şi cânepa. Dintre legumele cultivate amintim: varza, ceapa, tomatele, ardeii, cartoful etc.

O ramură tradiţională a agriculturii vâlcene care s-a practicat şi care se practică în special în sudul judeţului este viticultura. În anul 1929, în urma intrării în lichidare a Societăţii Comerciale de Vinuri Drăgăşani, ia fiinţă „Cooperativa Viticolă Drăgăşani”, formată iniţial din 143 de mici producători. Noua cooperativă viticolă avea ca obiective de bază vinificarea în comun a producţiei de struguri aparţinând membrilor săi, acordarea de avansuri, aprovizionarea cu materialele necesare culturii şi întreţinerii viilor etc.5 Se produceau diverse soiuri de vinuri precum grasă, rubin , tămâioasă.

Pomicultura se practica din vechime în tot judeţul. Soiurile de pomi cultivaţi au fost: prunul, mărul, părul, zarzărul, cireşul, vişinul, nucul, mai rar gutuiul. Bogăţia resurselor naturale existente pe teritoriul judeţului Vâlcea, au îngăduit locuitorilor de pe aceste meleaguri practicarea meşteşugurilor specifice ce derivă din exploatarea acestor resurse multe dintre aceste îndeletniciri putând fi întâlnite şi astăzi în diverse localităţi de pe cuprinsul judeţului. Se practicau meşteşuguri ca: olăritul, prelucrarea pieilor şi a lânii animalelor, torsul, ţesutul, croitoria, fierăria, morăritul etc. Ţăranii practicau aceste meserii după ce se întorceau de la muncile câmpului sau iarna, când se terminau lucrările agricole.

Olăritul, meşteşug de tradiţie milenară, a fost şi continuă să fie în anumite localităţi rurale din judeţul Vâlcea o activitate specializată, pe care doar anumiţi săteni o practicau, alături de ocupaţiile specifice zonei. Din vremuri îndepărtate olarii se recrutau dintre crescătorii de animale (bovine), agricultorii şi pomicultorii satului, aceştia învăţând să modeleze diverse categorii de vase, doar în răstimpul pe care-l aveau între practicarea ocupaţiilor specifice zonei. Din aceste considerente, olăritul a constituit în Vâlcea o activitate specializată, menită a completa venitul familiei din mediul rural.
Prelucrarea argilei, în partea de nord a judeţului, în depresiunea Horezu, a determinat apariţia centrelor de olari: Slătioara şi Olari-Horezu. Lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea sunt menţionate ca centre ceramice: Buda şi Vlădeşti, iar în partea sudică a judeţului sunt cunoscute centrele Zătreni, Lungesti şi Dăieşti.

În toate aceste localităţi s-au modelat vase cu un caracter utilitar, dar şi destinate satisfacerii nevoii de frumos a ţăranilor. Formele lucrate de meşterii vâlceni aparţin unor repertorii care amintesc prin profil, de ceramica arheologica a perioadei La Tene, precum şi de olăria antică romană (ceramica roşie nesmălţuită). Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate pe centre, si un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu exista o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, urcioare aduc în atenţie simboluri solare de străveche sorginte, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu şase sau opt colturi, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt cele geometrice, vegetale si zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative, meşterii olari din Horezu au realizat compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică, centrul Horezu este definit de tricromie: cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui. Spiţe de neam precum: Vicşoreanu, Iorga, Mischiu, Paloşi, Popa, Bascu au fost şi sunt nume de referinţă în zona.

În toată Loviştea, dar şi satele din restul judeţului, a predominat industria casnică. Aproape totul se făcea în gospodărie: îmbrăcăminte, încălţăminte, etc. Cânepa, inul, lâna, părul caprelor se prelucrau în gospodărie. Pieile de oaie, capră, miel se argăseau în casă în zer de lapte acru cu sare şi se prelucrau în sat. Cojocarii coseau căciuli, făceau pieptare, chimire, cojocele şi tot felul de haine de blană, cei mai vestiţi cojocari din Câineni fiind Achim Herţa, Constantin Nastase, Aurica Cazacu, şi N. Moţoc.6 Hainele şi rufăria se confecţionau în familie, femeile coseau de la Crăciun până la Paşti cămăşi pentru toţi ai casei.7 Bărbaţii coseau cioarecii, vestele şi laibărele făcute din pănură neagră, seină sau albă. Ţoalele, aşternutul, zăveada, părietarele, feţele de pernă, ştergarele, feţele de masă, scoarţele şi velinţele se confecţionau de asemenea în casă.

Pentru încălţat se foloseau, iarna şi pe timp umed, opincile făcute din pielea de porc sau de vită mare, iar vara şi pe timp uscat, se încălţau papuci făcuţi din pănură (feţele) cu talpă groasă cusută din vechituri de pănură în mai multe straturi. Pielea de porc sau de vită pentru opinci se argăsea în zeamă fiartă de coajă de arin negru sau de coji de nuci verzi, în care se ţineau mai multe zile la căldură. Căciulile se făceau din pielicele de miel. Se mai confecţionau şi căciuliţe din lână vopsite cu vopsele provenite din plante, care se purtau mai mult vara. Bărbaţii purtau opincile cu obiele din pănură, iar femeile le încălţau cu ciorapi lungi de lână, până peste genunchi sau ,,călţuni” de dimie.

Aproape toate gospodăriile aveau dichiseli de care aveau nevoie: război de ţesut cu toate ustensilele lui, spete de diferite mărimi, iţe pe categorii pentru ţesut lână, cânepă, in; suveici, suluri, vârtelniţe pentru depănat jirebiile, sucală de făcut ţevi, roată de depănat pe mosoare pentru urzit etc. Femeile mai în vârstă făceau toate lucrările la ţesut, având pe lângă ele pe femeile mai tinere şi mai ales pe fiicele pe care le învăţau meşteşugul. În afară de ţesăturile obişnuite pentru pânză sau ţoale, femeile mai pricepute ,,alegeau” flori pe pânză mai fină pentru iile femeieşti. Între cele două războaie, arta populară a cusutului s-a diversificat şi îmbunătăţit: se coseau cămăşi înflorate la mâneci şi mai ales la poale, femeile mai pricepute urzeau şi ţeseau borangicul, făcând din el ,,cârpoaie” – marame pentru mirese cu alesături neînchipuit de frumoase şi ,,cârpe” obişnuite pentru femeile măritate. Înainte nu se pomenea ca o femeie măritată să poarte cârpă neagră sau colorată cum poartă fetele; femeile măritate purtau cârpe albe, lungi de 3 metri cu care-şi înveleau capul şi le prindeau de păr cu ace. Tot în gospodărie se ţeseau şi se alegeau scoarţele, feţele de pernă, zăveada şi părietarele ce se dădeau obligatoriu de zestre fetelor ce se măritau. Toate acestea se făceau din lână vopsită în diverse culori, predominând roşul şi negrul.

Pentru prelucrarea laptelui, fiecare familie avea vasele trebuitoare: şiştar de lemn pentru muls vacile, găleată pentru muls oile, strecurătoare pentru lapte, făcută din fire de lână sau de cânepă, vase de pământ pentru prinsul laptelui, putinei de bătut laptele pentru a-i scoate untul, putinele pentru păstrarea laptelui acru sau a caşului, săculeţ pentru strecuratul şi închegatul caşului, căldare de aramă cositorită pentru fiertul zerului din care se făcea urda.

Pădurile existente pe suprafeţe întinse în munţii din Ţara Loviştei, Câineni şi Valea Lotrului au constituit, din cele mai vechi timpuri, o importantă sursă de venit pentru obştile de moşneni de aici. Lemnul era utilizat la construcţia caselor, grajdurilor, stânelor, gardurilor, podurilor şi pentru foc la gătit şi încălzitul locuinţelor. După 1918 obştile de moşneni obişnuiau să arendeze sau chiar să vândă suprafeţe mari de pădure societăţilor forestiere pentru a le exploata. În 1930, Societatea Forestieră „Carpatina” din Brezoi, cu acţionari majoritari străini, a încheiat un contract cu consiliul de administraţie al obştii de moşneni din Câineni prin care era cedată, contra cost, exploatarea pădurilor aflate în proprietatea obştii. Prin anii 1930, Societatea Forestieră Anonimă Bianchi – Bonamico- Verteş –Toflan exploata pădurile de pe muntele Călugăru, care aparţinea obştilor de moşneni Boişoara. Buştenii tăiaţi din pădure erau transportaţi prin plutărit pe Boia apoi pe Olt, neexistând actualul drum forestier. În perioada interbelică, societăţile care exploatau lemnul din pădure aveau obligaţia de a reîmpăduri terenurile defrişate, obligaţie de care s-au achitat în mod onorabil. Moşnenii din Brezoi beneficiau de multe avantaje în urma cedării pădurilor, spre exploatare, „Carpatinei”; în 1923 ei aveau curent electric gratuit în locuinţe, cu număr limitat de becuri, iluminat stradal şi dreptul de a prelucra gratuit în fabrică o anumită cantitate de buşteni. Deşeurile de lemn sub o anumită dimensiune se dădeau gratuit sau se deversau în Lotru, de unde puteau fi luate de toată lumea pentru foc.

Măcinatul cerealelor a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale locuitorilor de pe teritoriul judeţului. Datorită condiţiilor geografice favorabile, aici au funcţionat o mulţime de mori de apă. Conform informaţiilor furnizate de ultimul morar din perioada interbelică, Din Puică din Ciorobeşti, între cele două războaie mondiale, în satul Costeşti funcţionau următoarele mori: morile lui Vârtopeanu, Constantin Cosma zis Cârjeu şi Victor Schiteanu în satul Pietreni; morile lui Constantin Beleţescu, Simion Cohniceanu şi Dumitru Dumitrescu în satul Costeşti; morile lui Gheorghe Sacerdoţeanu şi Vartolomeu Măgureanu în satul Ferigile; morile lui Ion Mihăilescu şi Dumitru Ilea zis Buzduc în satul Bistriţa; morile lui Stoican Chirilă, Ioan Angelescu, Gh. Jidoveanu şi Vasile Niţulescu în satul Văratici. După cel de-al Doilea Război Mondial, morile au început să fie abandonate, fie din cauza interzicerii proprietăţilor particulare, fie din cauza impozitelor exagerate, fie din cauza concurenţei morilor mecanice şi electrice apărute în urma electrificării satelor din anii 1960-1965.

După Primul Război Mondial negoţul cu animale s-a intensificat. Au apărut negustori de vite care umblau prin sate şi cumpărau vite pentru a le revinde la târguri şi în oraşe. Produsele

1 ,,Breviarul statistic al României”, 1939, vol. II, p. 250.

2 ,,Buletinul statistic al României”, nr. 1 ianuarie - iunie 1923, p. 203.

3 D.J.V.A.N., fond Camera agricolă a judeţul Vâlcea, dosar nr. 10/1923, f. 11.

4 Ibidem, dosar nr. 16/1929, f. 38.

5 Emil Istocescu,Teodor Barbu, op. cit., p. 248.

6 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, op. cit., p. 167.

7 Ibidem, p. 72.

3. Ocupaţii. Condiţii de munca. Venituri şi cheltuieli

 

Paleta ocupaţiilor în perioada interbelică era relativ largă. După profesiuni, populaţia judeţului Vâlcea era structurată astfel: ţărănime, mari proprietari de pământuri, burghezie industrială, bancară şi comercială, muncitorime salariată, funcţionari, intelectuali şi alte categorii. Din totalul populaţiei ocupate, doar 6.907 locuitori lucrau în întreprinderi industriale, comerciale şi de credit, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a sectorului industrial. Totuşi, comparativ cu perioada antebelică, numărul lucrătorilor industriali a crescut, dar se remarcă acum numărul foarte mic al celor care lucrau în ,,servicii”, domeniu foarte important pentru aprecierea gradului de funcţionalitate şi civilizaţie al unui judeţ. În structura populaţiei, ţărănimea se detaşa puternic prin numărul ei covârşitor. Datele statistice arată că cea mai mare parte a populaţiei active se afla la sate, unde peste 86,4% din locuitori se ocupa cu agricultura, Vâlcea având o structură predominant agrară. În nordul judeţului, în zona montană, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor, iar în sudul judeţului, în zona de deal şi câmpie, cultivarea plantelor. Societatea rurală era încă una tradiţională, iar diviziunea muncii se afla abia la începuturi. La sate exista un număr foarte mic de locuitori care practicau şi alte activităţi în afară de munca pământului. De obicei, sătenii care aveau mori sau mici ateliere se ocupau şi cu muncile agricole. În comuna Brezoi, o parte a localnicilor munceau în industria forestieră, la Societatea „Carpatina”.

La oraş gama ocupaţiilor era foarte largă. Cei mai mulţi orăşeni erau angajaţi în industrie, în comerţ, în credit, în învăţământ şi sistemul sanitar. Puţini orăşeni se ocupau cu agricultura, având loturi de pământ situate la marginea urbei. La Râmnicu-Vâlcea, cei mai mulţi bărbaţi lucrau ca muncitori în fabrică, la depoul C.F.R. sau în tipografii. Majoritatea burgheziei şi cei mai mulţi intelectuali şi funcţionari trăiau la oraş.

Situaţia ţărănimii a fost decisiv influenţată de reforma agrară înfăptuită în anul 1921. Reforma a determinat o masivă redistribuire a terenului arabil. În judeţul Vâlcea repartiţia terenurilor destinate agriculturii se prezenta astfel: din totalul de 408.000 ha, cât reprezenta suprafaţa judeţului, mai mult de jumătate - 201.623 ha aparţineau agriculturii, fiind repartizate după cum urmează:

 

Suprafaţa Arabil Vii Fâneţe Păşuni Livezi

totală în ha.

201.423 101.141 8.149 28.579 51.542 12.012

 

La aceasta se adaugă şi 45.904 ha suprafaţă împădurită, al cărei volum lemnos era de 15.267.376 de metri cubi, după datele din anul 1923.1 Situaţia, în esenţă, rămâne aceeaşi în întreaga perioadă interbelică, schimbările producându-se mai ales în modul de repartizare a proprietăţii agrare, iar de aici - în structura socială a populaţiei şi mai puţin în ceea ce priveşte partea economică.

Prin aplicarea legislaţiei agrare, suprafaţa expropriată din cadrul judeţului Vâlcea, în perioada ianuarie 1919 - 31 august 1937, a fost de 28.019 ha, din care 1.5500 ha o reprezenta pământul cultivabil, 5.107 ha – izlazurile, 2.565 ha – pădurile, 897 ha – teren neproductiv şi 3.847 ha – terenuri diverse.2 Mai mult de jumătate din suprafaţa expropriată s-a făcut din moşiile statului şi instituţiilor (18.567 ha), din care: 12.044 ha terenuri cultivabile, 2.565 ha păduri şi restul izlazuri.

Din moşiile particulare, a fost expropriată suprafaţa de 9.402 ha, din care 8.253 ha teren arabil şi 1.149 ha izlaz, neînregistrându-se exproprieri de păduri pe seama acestor categorii de moşii. Din totalul de 105 comune, existente în judeţul Vâlcea în perioada aplicării reformei agrare, împroprietărirea cu pământ cultivabil s-a aplicat la 70 de comune. În satele şi comunele din regiunile de munte nu s-au făcut împroprietăriri, locuitorii din aceste zone fiind consideraţi moşneni.3 Date fiind condiţiile geografice ale zonei, nu au fost satisfăcute integral cererile de pământ ale ţărănimii. Suprafaţa repartizată în cadrul judeţului a fost de 16.500 ha, de care au beneficiat un număr de 5.111 săteni. Din nr. de 15.687 de săteni propuşi pentru împroprietărire, au rămas neîmproprietăriţi, din lipsă de pământ, 10.578 de săteni, iar 349 au fost înzestraţi cu pământ prin colonizare în Dobrogea.

Din raportul prefectului judeţului Vâlcea, prezentat în anul 1937 în faţa administratorilor de plăşi, rezultă că 65,5% dintre locuitori aveau o suprafaţă de teren cuprinsă între 1-5 ha, 25% – între 5-50 ha, iar 4,5% aveau suprafeţe mai mari de 50 ha.4 Din această situaţie, rezultă că cea mai mare parte dintre ţărani dispuneau de pământ puţin sau foarte puţin. Potrivit datelor din epocă, se constată creşterea burgheziei săteşti, care în 1937 reprezenta 25% din numărul total al ţăranilor vâlceni. Situaţia aceasta deriva din particularităţile zonei şi era specifică tuturor judeţelor montane şi submontane înzestrate cu păşuni şi fâneţe, pomi fructiferi şi viţă de vie, mai puţin însă cu suprafeţe pe care se cultivau cereale.

Agricultura, mai ales în privinţa gospodăriilor ţărăneşti cu până la 5 ha şi - în parte - în cazul celor cu 5-10 ha, nu se bucura de o înzestrare corespunzătoare cu unelte şi maşini. Faptul că şi ţărănimea din judeţul Vâlcea avea de suferit multe privaţiuni, o dovedeşte şi structura proprietăţii agrare de după înfăptuirea reformei, deşi, în noile împrejurări, repartizarea proprietăţii agrare era mult mai favorabilă ţăranilor, comparativ cu situaţia anterioară. Sporul natural al populaţiei judeţului, mai ales în mediul rural, a dus la micşorarea treptată a suprafeţei ce revenea pe persoană şi familie şi la divizarea lotului în parcele mici, prin lăsarea unei părţi de pământ ca moştenire.

Cu toate limitele ei, reforma agrară din România, considerată ca fiind una dintre cele mai radicale din Europa după primul război mondial, a avut şi în judeţul nostru, ca şi în întreaga ţară, o serie de urmări şi aspecte pozitive. Între altele, în Vâlcea, reforma a condus la dezvoltarea mai intensă a relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la înlăturarea definitivă a formelor de exploatare precapitaliste, care se mai menţineau în unele locuri, a redus proprietatea moşierească (chiar dacă nu a lichidat-o), a mărit suprafeţele cultivate, a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a ţăranilor, reducând numărul celor fără de pământ, a sporit numericeşte burghezia sătească şi ponderea acesteia în viaţa social-economică a judeţului.

Zona muntoasă a judeţului Vâlcea era locuită de obşti de moşneni. Obştile au avut mari întinderi de pământ pe care moşnenii le-au stăpânit în devălmăşie. În zona de munte, la Brezoi, Malaia,Voineasa, Câineni, dar şi la Boişoara, Titeşti, Perişani ( ultimele trei, comune ce au aparţinut în perioada interbelică judeţului Argeş, iar astăzi judeţului Vâlcea), la Călimăneşti, la Vaideeni, zona Costeşti – Horezu, oieritul (păstoritul staţionar şi transhumant) a fost şi este şi astăzi principala ocupaţie a locuitorilor din zonă. Practicată din vechime această ocupaţie a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe întinse cu păşuni naturale, dar şi de stabilirea pe aceste meleaguri a unor populaţii cu vechi tradiţii în oierit, din Ardeal, originară în special din zona Sibiului şi denumită generic de localnici ,,ungureni”. Aproape fiecare familie avea în proprietate de la câteva zeci la câteva sute de oi care îi asigura un trai îndestulător. Cea mai răspândită rasă de oi crescută de ciobanii vâlceni era ţurcana neagră, mieii negri fiind sacrificaţi de cruzi pentru ,,hârşie” care se vindea cu preţuri bune pentru căciuli. După cel de-al doilea război mondial, preţul pieilor a scăzut şi s-a împuţinat şi numărul crescătorilor de oi.

Primăvara, la sfârşitul lunii mai, oile urcau la munte. Se făceau ciopoare de mânzări, mioare şi miei şi se duceau la munte unde le venea rândul. Păşunatul în munţii obştilor se făcea prin rotaţie, pentru fiecare categorie de oi care se ducea în muntele respectiv după cum se pomenise din bătrâni, fiind o repartiţie bine gândită. Mieii îşi aveau păşunatul lor rezervat pe păşunile din vârf cu iarbă crudă pe tot timpul verii. Înainte ca oile să urce la munte se desfăşura tunsoarea şi îmbăierea oilor, prin trecerea lor printr-un bazin cu soluţie insecticidă. Alegerea unei anumite turme cu baci şi ciobani tocmiţi din vreme se făcea de obicei ţinând cont de gradul de rudenie a proprietarilor de oi, de locul unde se aşeza stâna, de zona repartizată pentru păşunat şi, nu în ultimul rând, de preferinţa pentru o anumită echipă baci-cioban, de nivelul de dotare al acestei echipe (câini, măgari, ustensile pentru obţinerea brânzei de burduf). Produsele de la stână se cântăreau cu ocaua, o oaie producând 2-2,5 oca de brânză pe vară. Proprietarul de oi era obligat ca pe parcursul unei veri să ducă la munte câte o oca de mălai şi o jumătate de oca de sare pentru fiecare oaie mulgătoare. Din aceste cantităţi se repartiza şi ciobanilor de la mioare şi celor de la miei câte 7 oca mălai pe săptămână pentru fiecare ins plus legume din stână: o oca de brânză, o oca de urdă pentru fiecare căciulă plus un burduf de jintiţă pentru toţi ciobanii de la un ciopor şi sarea necesară pentru mioare şi miei – câte o oca la suta de capete pe săptămână.

Oile coborau de la munte în jurul lui 1 septembrie, când se cântăreau şi produsele oilor: brânza, urda şi untul. Din cantităţile aflate se scădea 10% băcie, iar restul se arunca pe oile mulgătoare şi se împărţea curţilor după numărul oilor mulse. Când se cântărea brânza, se şi ,,ţâncuia”, adică se înfigea în capătul burdufului un ţâncuş de lemn ascuţit pe care se însemna greutatea burdufului. Între cele două războaie, răbojul era un caiet cu file groase în care un ştiutor de carte din cei de la stână nota ce-i indica baciul. Bacii profesau meseria cât trăiau, iar băcia se învăţa empiric, din tată-n fiu. În Grebleşti (Câineni) unul dintre cei mai vestiţi baci a fost Dumitru Costea, care în fiecare an dădea cea mai mare cantitate de brânză pe cap de oaie, produsul fiind şi de cea mai bună calitate.

După împărţirea brânzei, se făcea răvăşitul oilor, adică alesul lor pe curţi. Răvăşitul se făcea în munte, la stână. După răvăşit se însumau oile, adică se repartizau pentru simbrie pe ciobanii care erau clasificaţi în ciobani mari, ciobani băieţandri, strungari. Se atribuia fiecărui cioban un umăr de oi care varia, după numărul oilor din ciopor şi după vrednicie, între 100-250 de oi pe vară. Apoi se făceau bileţele pe care se treceau curţile ce erau repartizate unui cioban, până la completarea numărului de oi. După răvăşit, în prima duminică, ciobanii cu stăpânii oilor sărbătoreau răvăşitul printr-o petrecere pastorală, unde se tăia mioara cea mai grasă şi se petrecea până noaptea târziu cu voie bună şi cântece. Era sărbătoarea oilor. După ce coborau de la munte, oile păşunau pe livezile de pe care s-a strâns fânul, mai întâi în căpiţe apoi în clăi mari, protejate de ţarcuri. Turma mare - cioporul de oi - se împărţea în turme mai mici care erau formate din oile unui număr mai mic de proprietari şi care continuau să pască livezile până să dea zăpada, stâna stabilindu-se pe o livadă mai mare al cărui proprietar avea interesul să fie ,,târlită”, adică îngrăşată pentru ca în anul următor să crească mai multă iarbă şi să se obţină mai mult fân. Oile continuau să fie mulse şi în această perioada şi, în funcţie de numărul de oi ,,plecătoare” pe care le avea fiecare proprietar, acesta primea o cantitate de caş dulce. La venirea iernii fiecare proprietar îşi lua în primire oile. Şi astăzi se păstrează această tradiţie. Dacă proprietarul avea mai multe oi, până la 100, acestea rămâneau pe o livadă proprie, cu staul sau grajd, unde li se aducea oilor fânul necesar hranei. Cei care aveau un număr mic de oi, 20-30 de capete, le aduceau acasă, în grădina din spatele casei, unde iernau.

În paralel cu creşterea oilor, ţăranii de la munte se îndeletniceau şi cu creşterea vitelor şi a caprelor. Nu exista familie care să nu aibă cel puţin o vacă pentru lapte, vitele fiind crescute atât pentru nevoile gospodăriei, cât şi pentru valorificare. Rasa de vaci existentă în zonă a fost rasa românească autohtonă, ,,Vânăta de munte”. Această rasă nu era prea productivă în lapte, însă era rezistentă şi nepretenţioasă la hrană şi adăpost. Târlaşii creşteau până la 10-15 vite pe care iarna le ţineau la târlă, după oi, hrănindu-le cu ogrinjii rămaşi de la oi. Aceste vite erau mult căutate de negustori pentru carnea lor. În zona de munte se mai creşteau şi boi, tineretul pentru carne, iar boii mari pentru muncă, toate muncile agricole fiind făcute cu ajutorul animalelor.

Oierii nu puteau strânge fânul fără zilieri, care erau plătiţi atât în natură, cât şi cu bani. O zi de coasă era plătită cu o oca de brânză (1250 gr) sau de lână ori două oca de carne. Ziua de sapă, polog sau orice altă muncă era socotită la preţ de o jumătate de zi de coasă, indiferent că era prestată de bărbat sau de femeie. Plata pentru munca prestată se primea fie înainte, fie după prestarea muncii. În săptămâna brânzei (ultima săptămână din dulcele Crăciunului), cei care nu aveau oi luau brânza de la oieri, în contul coasei ce o prestau vara. La tunsul oilor luau lâna pe care o plăteau prin muncă, la sapă, la fân sau la alte munci. Valoarea lânii era socotită la fel cu a brânzei de burduf. Caşul era socotit la jumătatea valorii ocalei de brânză. Muncile agricole se plăteau şi în bani, ziua de coasă fiind plătită cu valoarea unui kilogram de brânză sau de lână, socotită la preţul pieţei. Aceste preţuri s-au păstrat din bătrâni, iar între cele două războaie mondiale preţul produselor animaliere a început să crească în detrimentul preţului muncii.

O altă ocupaţie a locuitorilor satelor a fost cultivarea plantelor. Plantele de cultură care au deţinut o pondere importantă în judeţ au fost porumbul şi grâul, mai ales în zona de deal şi câmpie, şi orzul, ovăzul şi secara, mai ales la munte. În judeţ se cultivau şi plante textile: inul şi cânepa. Dintre legumele cultivate amintim: varza, ceapa, tomatele, ardeii, cartoful etc.

O ramură tradiţională a agriculturii vâlcene care s-a practicat şi care se practică în special în sudul judeţului este viticultura. În anul 1929, în urma intrării în lichidare a Societăţii Comerciale de Vinuri Drăgăşani, ia fiinţă „Cooperativa Viticolă Drăgăşani”, formată iniţial din 143 de mici producători. Noua cooperativă viticolă avea ca obiective de bază vinificarea în comun a producţiei de struguri aparţinând membrilor săi, acordarea de avansuri, aprovizionarea cu materialele necesare culturii şi întreţinerii viilor etc.5 Se produceau diverse soiuri de vinuri precum grasă, rubin , tămâioasă.

Pomicultura se practica din vechime în tot judeţul. Soiurile de pomi cultivaţi au fost: prunul, mărul, părul, zarzărul, cireşul, vişinul, nucul, mai rar gutuiul. Bogăţia resurselor naturale existente pe teritoriul judeţului Vâlcea, au îngăduit locuitorilor de pe aceste meleaguri practicarea meşteşugurilor specifice ce derivă din exploatarea acestor resurse multe dintre aceste îndeletniciri putând fi întâlnite şi astăzi în diverse localităţi de pe cuprinsul judeţului. Se practicau meşteşuguri ca: olăritul, prelucrarea pieilor şi a lânii animalelor, torsul, ţesutul, croitoria, fierăria, morăritul etc. Ţăranii practicau aceste meserii după ce se întorceau de la muncile câmpului sau iarna, când se terminau lucrările agricole.

Olăritul, meşteşug de tradiţie milenară, a fost şi continuă să fie în anumite localităţi rurale din judeţul Vâlcea o activitate specializată, pe care doar anumiţi săteni o practicau, alături de ocupaţiile specifice zonei. Din vremuri îndepărtate olarii se recrutau dintre crescătorii de animale (bovine), agricultorii şi pomicultorii satului, aceştia învăţând să modeleze diverse categorii de vase, doar în răstimpul pe care-l aveau între practicarea ocupaţiilor specifice zonei. Din aceste considerente, olăritul a constituit în Vâlcea o activitate specializată, menită a completa venitul familiei din mediul rural.
Prelucrarea argilei, în partea de nord a judeţului, în depresiunea Horezu, a determinat apariţia centrelor de olari: Slătioara şi Olari-Horezu. Lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea sunt menţionate ca centre ceramice: Buda şi Vlădeşti, iar în partea sudică a judeţului sunt cunoscute centrele Zătreni, Lungesti şi Dăieşti.

În toate aceste localităţi s-au modelat vase cu un caracter utilitar, dar şi destinate satisfacerii nevoii de frumos a ţăranilor. Formele lucrate de meşterii vâlceni aparţin unor repertorii care amintesc prin profil, de ceramica arheologica a perioadei La Tene, precum şi de olăria antică romană (ceramica roşie nesmălţuită). Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate pe centre, si un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu exista o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, urcioare aduc în atenţie simboluri solare de străveche sorginte, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu şase sau opt colturi, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt cele geometrice, vegetale si zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative, meşterii olari din Horezu au realizat compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică, centrul Horezu este definit de tricromie: cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui. Spiţe de neam precum: Vicşoreanu, Iorga, Mischiu, Paloşi, Popa, Bascu au fost şi sunt nume de referinţă în zona.

În toată Loviştea, dar şi satele din restul judeţului, a predominat industria casnică. Aproape totul se făcea în gospodărie: îmbrăcăminte, încălţăminte, etc. Cânepa, inul, lâna, părul caprelor se prelucrau în gospodărie. Pieile de oaie, capră, miel se argăseau în casă în zer de lapte acru cu sare şi se prelucrau în sat. Cojocarii coseau căciuli, făceau pieptare, chimire, cojocele şi tot felul de haine de blană, cei mai vestiţi cojocari din Câineni fiind Achim Herţa, Constantin Nastase, Aurica Cazacu, şi N. Moţoc.6 Hainele şi rufăria se confecţionau în familie, femeile coseau de la Crăciun până la Paşti cămăşi pentru toţi ai casei.7 Bărbaţii coseau cioarecii, vestele şi laibărele făcute din pănură neagră, seină sau albă. Ţoalele, aşternutul, zăveada, părietarele, feţele de pernă, ştergarele, feţele de masă, scoarţele şi velinţele se confecţionau de asemenea în casă.

Pentru încălţat se foloseau, iarna şi pe timp umed, opincile făcute din pielea de porc sau de vită mare, iar vara şi pe timp uscat, se încălţau papuci făcuţi din pănură (feţele) cu talpă groasă cusută din vechituri de pănură în mai multe straturi. Pielea de porc sau de vită pentru opinci se argăsea în zeamă fiartă de coajă de arin negru sau de coji de nuci verzi, în care se ţineau mai multe zile la căldură. Căciulile se făceau din pielicele de miel. Se mai confecţionau şi căciuliţe din lână vopsite cu vopsele provenite din plante, care se purtau mai mult vara. Bărbaţii purtau opincile cu obiele din pănură, iar femeile le încălţau cu ciorapi lungi de lână, până peste genunchi sau ,,călţuni” de dimie.

Aproape toate gospodăriile aveau dichiseli de care aveau nevoie: război de ţesut cu toate ustensilele lui, spete de diferite mărimi, iţe pe categorii pentru ţesut lână, cânepă, in; suveici, suluri, vârtelniţe pentru depănat jirebiile, sucală de făcut ţevi, roată de depănat pe mosoare pentru urzit etc. Femeile mai în vârstă făceau toate lucrările la ţesut, având pe lângă ele pe femeile mai tinere şi mai ales pe fiicele pe care le învăţau meşteşugul. În afară de ţesăturile obişnuite pentru pânză sau ţoale, femeile mai pricepute ,,alegeau” flori pe pânză mai fină pentru iile femeieşti. Între cele două războaie, arta populară a cusutului s-a diversificat şi îmbunătăţit: se coseau cămăşi înflorate la mâneci şi mai ales la poale, femeile mai pricepute urzeau şi ţeseau borangicul, făcând din el ,,cârpoaie” – marame pentru mirese cu alesături neînchipuit de frumoase şi ,,cârpe” obişnuite pentru femeile măritate. Înainte nu se pomenea ca o femeie măritată să poarte cârpă neagră sau colorată cum poartă fetele; femeile măritate purtau cârpe albe, lungi de 3 metri cu care-şi înveleau capul şi le prindeau de păr cu ace. Tot în gospodărie se ţeseau şi se alegeau scoarţele, feţele de pernă, zăveada şi părietarele ce se dădeau obligatoriu de zestre fetelor ce se măritau. Toate acestea se făceau din lână vopsită în diverse culori, predominând roşul şi negrul.

Pentru prelucrarea laptelui, fiecare familie avea vasele trebuitoare: şiştar de lemn pentru muls vacile, găleată pentru muls oile, strecurătoare pentru lapte, făcută din fire de lână sau de cânepă, vase de pământ pentru prinsul laptelui, putinei de bătut laptele pentru a-i scoate untul, putinele pentru păstrarea laptelui acru sau a caşului, săculeţ pentru strecuratul şi închegatul caşului, căldare de aramă cositorită pentru fiertul zerului din care se făcea urda.

Pădurile existente pe suprafeţe întinse în munţii din Ţara Loviştei, Câineni şi Valea Lotrului au constituit, din cele mai vechi timpuri, o importantă sursă de venit pentru obştile de moşneni de aici. Lemnul era utilizat la construcţia caselor, grajdurilor, stânelor, gardurilor, podurilor şi pentru foc la gătit şi încălzitul locuinţelor. După 1918 obştile de moşneni obişnuiau să arendeze sau chiar să vândă suprafeţe mari de pădure societăţilor forestiere pentru a le exploata. În 1930, Societatea Forestieră „Carpatina” din Brezoi, cu acţionari majoritari străini, a încheiat un contract cu consiliul de administraţie al obştii de moşneni din Câineni prin care era cedată, contra cost, exploatarea pădurilor aflate în proprietatea obştii. Prin anii 1930, Societatea Forestieră Anonimă Bianchi – Bonamico- Verteş –Toflan exploata pădurile de pe muntele Călugăru, care aparţinea obştilor de moşneni Boişoara. Buştenii tăiaţi din pădure erau transportaţi prin plutărit pe Boia apoi pe Olt, neexistând actualul drum forestier. În perioada interbelică, societăţile care exploatau lemnul din pădure aveau obligaţia de a reîmpăduri terenurile defrişate, obligaţie de care s-au achitat în mod onorabil. Moşnenii din Brezoi beneficiau de multe avantaje în urma cedării pădurilor, spre exploatare, „Carpatinei”; în 1923 ei aveau curent electric gratuit în locuinţe, cu număr limitat de becuri, iluminat stradal şi dreptul de a prelucra gratuit în fabrică o anumită cantitate de buşteni. Deşeurile de lemn sub o anumită dimensiune se dădeau gratuit sau se deversau în Lotru, de unde puteau fi luate de toată lumea pentru foc.

Măcinatul cerealelor a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale locuitorilor de pe teritoriul judeţului. Datorită condiţiilor geografice favorabile, aici au funcţionat o mulţime de mori de apă. Conform informaţiilor furnizate de ultimul morar din perioada interbelică, Din Puică din Ciorobeşti, între cele două războaie mondiale, în satul Costeşti funcţionau următoarele mori: morile lui Vârtopeanu, Constantin Cosma zis Cârjeu şi Victor Schiteanu în satul Pietreni; morile lui Constantin Beleţescu, Simion Cohniceanu şi Dumitru Dumitrescu în satul Costeşti; morile lui Gheorghe Sacerdoţeanu şi Vartolomeu Măgureanu în satul Ferigile; morile lui Ion Mihăilescu şi Dumitru Ilea zis Buzduc în satul Bistriţa; morile lui Stoican Chirilă, Ioan Angelescu, Gh. Jidoveanu şi Vasile Niţulescu în satul Văratici. După cel de-al Doilea Război Mondial, morile au început să fie abandonate, fie din cauza interzicerii proprietăţilor particulare, fie din cauza impozitelor exagerate, fie din cauza concurenţei morilor mecanice şi electrice apărute în urma electrificării satelor din anii 1960-1965.

După Primul Război Mondial negoţul cu animale s-a intensificat. Au apărut negustori de vite care umblau prin sate şi cumpărau vite pentru a le revinde la târguri şi în oraşe. Produsele

1 ,,Breviarul statistic al României”, 1939, vol. II, p. 250.

2 ,,Buletinul statistic al României”, nr. 1 ianuarie - iunie 1923, p. 203.

3 D.J.V.A.N., fond Camera agricolă a judeţul Vâlcea, dosar nr. 10/1923, f. 11.

4 Ibidem, dosar nr. 16/1929, f. 38.

5 Emil Istocescu,Teodor Barbu, op. cit., p. 248.

6 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, op. cit., p. 167.

7 Ibidem, p. 72.

 

 

animaliere se vindeau pe bani şi în afara localităţilor. Primăvara, după tunsul oilor, veneau prin sate negustorii fabricilor de postav şi cumpărau lâna, din Ţara Loviştei plecând vagoane întregi de lână. Brânza se vindea direct la exploatările forestiere din zonă – Boia sau Topolog – şi nu mai era coborâtă în sat de la munte. Toamna la munte veneau negustorii de vite care strângeau ciopoare de oi şi cirezi de vite pentru pastramă şi carne; erau căutaţi în special batalii – berbecii întorşi sau castraţi. Vitele se mai vindeau şi la târgurile anuale din zonă: la Titeşti de sfântul Ilie, la târgul Râurenilor din Râmnicu-Vâlcea de sfânta Maria, la Curtea de Argeş, de Sfântul Dumitru, la Tălmaciu sau la Sibiu la târgurile săptămânale. Fiecare familie vindea toamna cel puţin o vită cornută sau două-trei perechi de oi pentru a-şi procura banii necesari în timpul iernii. Primăvara iarăşi veneau negustori şi cumpărau oi cu lapte şi miei, pe care vara le ,,lăptăreau”, iar toamna le băgau la pastramă sau le tăiau şi le valorificau pielea şi carnea.

 

Condiţiile de muncă ale ţăranilor erau grele, lucrările agricole solicitând oamenilor un mare efort fizic. Aceştia, obişnuiţi cu munca, nu-şi puneau problema de a se odihni atunci când activităţile agricole erau în toi. Exista un ciclu de producţie: semănat, prăşit, secerat,cosit, recoltat în lunile martie-noiembrie, după care veneau trei luni de hibernare. La aceste munci era antrenată întreaga familie, inclusiv copiii de şase-şapte ani. Potrivit tradiţiei, ţăranii se sculau ,,cu noaptea în cap” pentru a ajunge pe ogor atunci când se făcea ziuă. Ţăranii munceau până se însera. Ei nu aveau cunoştinţe ştiinţifice necesare pentru a practica o agricultură modernă, astfel că se ghidau după cele învăţate ,,din moşi strămoşi”, orientându-se după aştri şi după migraţia păsărilor. Ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra maşini şi utilaje agricole moderne. Fiindcă lucrau pământul cu mijloace primitive (plugul cu o brazdă de fier, grapă cu colţi din lemn, seceri, sape, coase), productivitatea muncii era extrem de scăzută. Ei nu foloseau îngrăşăminte chimice, iar vitele de tracţiune erau cu totul insuficiente. Ţăranii mai buni gospodari îşi îngrăşau pământul cu bălegarul scos din grajdul de vite.

 

Pentru a-şi lucra pământul, o bună parte a ţărănimii încheia ,,învoieli” cu cei ce aveau animale de tracţiune pentru arat, cărat recolta de pe câmp, căratul lemnelor pentru foc etc. Gospodarii satului sau „chiaburii”, cum li se mai spunea, aveau 10-50 ha teren arabil pe care îl munceau cu ţăranii din sat. Se folosea sistemul învoielilor verbale, o parte contractantă oferind pământul şi sămânţa, iar cealaltă braţele şi vitele de muncă; recolta se împărţea pe din două. Unii proprietari cu o situaţie materială bună şi-au cumpărat unelte şi chiar maşini agricole.

 

Regimul muncii în agricultură nu a fost reglementat până la adoptarea legii din 22 martie 1937.1 Aceasta prevedea încheierea unor contracte scrise cu prilejul învoielilor agricole; pe lângă fiecare Cameră Agricolă se constituia o comisie judeţeană de învoieli agricole, cu misiunea de a stabili, timp de trei ani, preţul minimal al muncii agricole, preţul maxim de arendă în bani, proporţia maximă de dijme pe care o putea lua proprietarul sau arendaşul, preţul minimal al muncilor cu ziua sau cu măsura. În privinţa duratei muncii, se utiliza formula: ,,orele de lucru obişnuite”.2 Această lege nu s-a aplicat în privinţa protecţiei sociale a lucrătorilor agricoli, deoarece comisiile s-au constituit greu şi nu au ajuns la rezultate definitive. Decretul-lege din 18 septembrie 1939, care mobiliza la lucru populaţia incorporabilă a satelor, a pus capăt oricărei tentative de protecţie a lucrătorilor agricoli. Astfel, acest domeniu în care a fost angrenată cea mai mare parte a populaţiei judeţului şi a ţării nu a fost reglementat, rămânând la nivelul înţelegerii între părţi. Ţăranii erau obligaţi să se învoiască la preţuri extrem de scăzute. Preţul muncilor la viile omului politic liberal Dinu Brătianu de la Drăgăşani ilustrează cât de puţin era plătită munca ţăranilor. În anul 1936, la viile Pencovici, Teiu, Măgura, Foişoru, pentru diverse munci în vie: prăşit, stropit, plantat vie, arat, săpat, un lucrător agricol era plătit cu 25 de lei pe zi.3. La cules, ţăranii erau plătiţi cu 20 de lei pe zi, iar la transportul strugurilor, între 30 şi 60 de lei pe zi.4. La fiecare vie de aici lucrau în jur de 40-50 de lucrători pe zi, în perioadele de munci agricole.

 

Majoritatea ţărănimii se afla într-o situaţie dificilă, ca urmare a faptului că, pe de o parte, nu avea suficient pământ pentru a-şi dezvolta gospodăria şi a duce un trai mai bun, iar pe de altă parte, oraşul – industria în primul rând – nu avea capacitatea de a absorbi forţa de muncă disponibilă de la sate. Din lipsă de bani, dar şi ca urmare a unei anumite inerţii, ţăranii nu s-au angrenat în alte activităţi aducătoare de venituri (ateliere, mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole etc.) decât în număr foarte mic. În anii crizei economice, ţărănimea a fost realmente sufocată de impozite şi taxe. Pentru a asigura colectarea acestora, guvernanţii au recurs la măsuri coercitive, de la interdicţia ca notarii să elibereze acte (de căsătorie, deces, de venituri) celor consideraţi rău platnici, până la scoaterea la mezat a lucrurilor din casă.

 

O altă problemă dificilă, cu impact major asupra situaţiei materiale a populaţiei rurale a fost problema răscumpărării pământului primit prin reforma agrară. O mare parte a ţărănimii, pentru a putea plăti ratele de răscumpărare, a trebuit să se împrumute la cămătari şi bănci. În timp, dobânzile ajunseseră mai mari decât suma împrumutată, iar debitorii deveniseră insolvabili. Situaţia s-a agravat în anii crizei economice, ca urmare a prăbuşirii preţurilor la cereale, iar ţăranii au ajuns la incapacitate de plată. Guvernele nu au putut rămâne pasive faţă de acest fenomen care afecta marea masă a populaţiei, astfel că în 1932 şi 1933 s-au adoptat trei legi de conversiune a datoriilor agricole, care în fapt au amânat plata datoriilor ţăranilor şi au împiedicat însuşirea pământului primit prin legile de împroprietărire de către creditori. Legea conversiunii din 7 aprilie 1934 a rezolvat această problemă, reducând datoriile cu 50%, cealaltă jumătate fiind eşalonată pe 17 ani, cu o dobândă de 3% pe an.5

 

După 1918 ţărănimea s-a confruntat cu marele decalaj dintre preţurile produselor agricole şi ale celor industriale. În 1939 un ţăran trebuia să vândă de 2,4 ori mai multe cereale decât în 1913 pentru a-şi cumpăra aceleaşi unelte (plug, sapă, coasă, grapă, secere, etc.). În aceste condiţii, modernizarea procesului de producţie agricolă, dar şi folosirea pe scară largă a produselor industriale de către ţărani, cu alte cuvinte, procesul de modernizare a vieţii cotidiene de la sate s-a desfăşurat extrem de lent.

 

O puternică frână în calea creşterii productivităţii muncii şi deci a sporirii veniturilor ţărănimii a constituit-o suprapopulaţia rurală, astfel că o parte a populaţiei rurale în timpul verii lucra ca sezonieră în alte judeţe. În judeţul Vâlcea, deşi existau mari exploatări agricole capabile să absoarbă o parte din disponibilul forţei de muncă, ţăranii preferau să lucreze în gospodăriile proprietarilor mijlocii din Sibiu, ce le asigurau un tratament mai bun, între care şi două mese calde pe zi.6 Femeile rămase acasă se ocupau de gospodărie, de creşterea copiilor şi de grădinărit. Venitul anual pe cap de locuitor la ţară era de aproximativ 8000 de lei, în timp ce la oraş acesta era aproape dublu, în funcţie de profesia fiecărui orăşean.

 

La ţară exista o ierarhie şi o planificare a veniturilor şi cheltuielilor. Din vânzarea vitelor mari se procurau materiale pentru casă şi reparaţii mai importante; din vânzarea vitelor mici şi a păsărilor se cumpăra încălţăminte, petrol, sare, zahăr; din vânzarea grânelor se procurau vite; din vânzarea cartofilor şi a zarzavaturilor se plăteau taxe şi impozite etc. Având bani puţini, ţăranii evitau să se deplaseze la oraş pentru a cumpăra mărfuri industriale, preferând să apeleze la prăvălia din sat. De la prăvălie, ţăranii puteau cumpăra: băuturi (vin, bere, spirt), articole de monopol (ţigări, tutun, chibrituri, timbre), articole de fierărie, lumânări, săpun, aţă, vopsele, petrol, sodă, zahăr, încălţăminte, sare, coloniale, orez, cafea, vanilie, oţet, esenţe, hârtie, rechizite, sticlărie etc. Băuturile şi tutunul reprezentau cam două treimi din totalul cumpărăturilor făcute de ţărani în timp ce rechizitele şcolare aveau o pondere foarte redusă.

 

Nelipsită din sat era cârciuma unde se vindeau băuturi alcoolice şi produse din tutun. Cârciumarul era mereu la tejghea; când pleca după marfă, vindea soţia sau un băiat de încredere, astfel încât cârciuma să fie mereu deschisă (exceptând duminica dimineaţa, în timpul slujbei de la biserică). Cârciuma era locul de întâlnire, de dezbatere şi de confruntare dintre ţărani; aici ei îşi vărsau năduful pe toate greutăţile vieţii, aici cântau, se certau şi uneori se băteau. Amintim câţiva din marii cârciumari de la Brezoi: Nicolae S. Borchină, Gh. Purdea, Toma Bojenescu, Ioniţă Dumitrescu, Ion Bardaşu, etc.7

 

Alături de ţărani, în fiecare comună existau unul sau doi preoţi, câţiva învăţători, un notar, un jandarm, un perceptor şi alţi funcţionari publici. Aceştia aveau ,,leafă de stat”, dar în acelaşi timp deţineau şi pământ pe care îl lucrau cu ţăranii din sat, ducând o viaţă lipsită de grija pentru ziua de mâine. Pământul şcolii era lucrat de elevi şi părinţi, iar cel al bisericii de enoriaşii parohiei. Mai existau diverşi meşteşugari: fierari, dulgheri, rotari, tâmplari, dogari, cojocari, croitori, frizeri, care practicau meseriile respective după ce se întorceau de la munca pe ogor.

 

În ceea ce priveşte dotarea tehnică a agriculturii în perioada interbelică, se constată unele progrese foarte modeste, cu influenţe corespunzătoare în sporirea producţiei şi dezvoltarea agriculturii vâlcene. Datorită reliefului predominant deluros şi muntos, agricultura practicată în judeţ a avut un predominant caracter extensiv şi, în consecinţă, suferea cu atât mai mult din cauza calamităţilor naturale. Aşa s-a întâmplat în timpul secetei din 1937 care, pe lângă pagubele produse culturilor agricole, a produs mari pierderi şi sectorului animalier. La acestea se mai pot adăuga şi efectele inundaţiilor din 1940, provocate de revărsările râurilor Olt, Olteţ şi Pesceana care au distrus case, au înecat animale şi au inundat întinse suprafeţe agricole. Carenţele manifestate în agricultură, limitele şi greutăţile ei, insuficienţa suprafeţelor agricole şi repartiţia lor defectuoasă, lipsa maşinilor de mare randament s-au răsfrânt asupra condiţiilor sociale ale întregii populaţii, dar mai ales asupra aceleia care trăia în mediul rural.

 

În judeţul Vâlcea din perioada interbelică, numărul proprietarilor de terenuri agricole care deţineau peste 50 ha teren era în jur de 138 de persoane, printre care putem aminti pe Vintilă Brătianu cu 150 ha la Mihăeşti, Constantin Brătianu cu 100 ha la Drăgăşani, Gh. Săltea avea moşii la Bujoreni - Muereasca, Comanca şi Galicea, în total 308 ha, Filip Lahovary cu moşii la Slăviteşti şi Valea Mare (Băbeni), inginerul agronom D. Teodorini cu 120 ha la Laloşu, Hristea Boicescu cu 500 ha la Zătreni, Mihai Oromolu cu 200 ha la Păuşeşti şi Slăviteşti, Romică Simian cu 125 ha la Sărăcineşti, Eugen Băcescu cu 100 ha la Genuneni, Mitică Niculescu cu 100 ha la Şirineasa etc.

 

Mulţi proprietari de terenuri agricole, precum Constantin Brătianu, Vintilă Brătianu, inginerul agronom D. Teodorini, Gh. Săltea, Hristea Boicescu etc., aveau ferme model. 8 La ferma omului politic liberal Vintilă Brătianu exista un conac al proprietarului, o seră unde era grădinar Ştefan Maioraş, livezi, vie, terenuri agricole şi o fermă de porci, unde porcii ajungeau până la 450 kg. Ferma vindea porci Mangaliţa şi purcei York la preţul de 40 kg viu.9 Fermele erau dotate cu tractoare şi diverse maşini agricole destinate să uşureze muncile agricole şi să crească producţia de cereale în special. De exemplu, în 1936 C.I.C. Brătianu a achiziţionat la ferma lui de la Drăgăşani un tractor Holder.10

 

Pe unele moşii, pământul era cultivat prin sistemul învoielilor agricole. Proprietarul punea la dispoziţie terenul agricol, iar ţăranii contribuiau cu munca şi mijloacele proprii. În cazul în care proprietarul punea la dispoziţie terenul arat şi însămânţat, el lua jumătate, 2/3 sau 3/5 din recoltă. În anul 1921, Filip Lahovary şi-a arendat moşia Valea Mare din comuna Băbeni sătenilor din comună, până în 1927. Moşia cuprindea 120 ha teren arabil, 12 ha teren necultivat, 26 ha zăvoaie şi 193 ha pădure. Contractul de arendare prevedea: preţul anual al arendării de 32.000 de lei va fi plătit în două rate egale; obştea se va folosi de toate veniturile acestei moşii, precum bâlciul, moara etc.; obştea va plăti anual impozitele către stat; obştea primea 2-3 odăi pentru sediul administraţiei; ea nu avea voie să aducă vite pe moşie pentru păşunat; vitele vor putea păşuna în zăvoaiele moşiei, dar obştea nu avea voie să ia lemne de aici.11

 

Despre stadiul muncilor agricole şi situaţia moşiilor lui Filip Lahovary de la Slăviteşti şi Valea Mare aflăm detalii din scrisorile administratorilor acestor moşii adresate moşierului. Redăm fragmente din aceste scrisori. La 23 iunie 1927, administratorul moşiei Slăviteşti scria proprietarului: ,,Muncile agricole merg puţin mai bine, oameni am adus cu sila la prăşit (jandarmi) aşa că am încă 3 pogoane de porumb de prăşit. Timpul nu este favorabil, n-a plouat numai atunci când a venit apa mare. Ovăz - care a fost foarte frumos a rămas cu spicul mic, aşa şi cartofii suferă mult din cauza timpului nefavorabil.” 12

 

Într-o altă scrisoare, din 9 iulie 1927, aflăm: ,,De la ploaia cea mare, a plouat circa 15 minute, s-a stropit praf aşa că acum porumbul este prost. Zilele trecute a venit d-l ing. Croitoru cred că pentru a vorbi cu d-l Kiriakide. Joagărul îl facem de la data de 11 luna curentă din cauză că nu sunt oameni care sunt ocupaţi cu acoperitul porumbului. Via de la Scundu nu este altoi în total, la Coasta unde suferă pământul de secetă nu am altoit şi lăstari să pot folosi pentru facerea viei sunt ori la Scundu ori la Slăviteşti. O parte este altoit din specii cerute de dumneata şi restul din acelea de la Scundu. În ziua de 6 luna curentă a sosit băiatul grădinar de la Baia Mare şi vă rog să binevoiţi a ruga din partea mea pe Madame Lahovary în ce priveşte cumpărarea de trandafiri. Grădina suferă foarte mult din cauza lipsei de ploaie. Moşia Slăviteşti la 9 iulie 1927.”13

 

Administratorul moşiei Valea Mare (Băbeni) îi scria la 4 decembrie 1940 şi la 18 decembrie lui Filip Lahovary:

 

,,Conaşule veţi şti că aicea este foarte ger, a nins puţin, acum pe aici e ger, dă nu se mai poate aşa nicicum. Cu curăţatul la meri am terminat, cu aratul mai avem prin ei. Conaşule cu mobilizarea pentru lucru domnul Nicolaie nu am putut face nimic nici domnul A. Balotescu nu are etatea. Veţi şti că am fost la vie sâmbătă şi am venit duminică înapoi, am fost cu stâlpi de porţi, i-am dus cu caii. Cine v-a lucrat nu mai lucrase nimic în vie căci i-a murit nevasta aşa că mai era vie neîngropată şi nu se pusese deloc bălegar la viţe; i-am dat ordin să se facă tot săptămâna asta. Conaşule, mai este de desfundat o porţie unde trebuie întinerită via. Veţi şti că nu s-a acoperit decât magazia, nu au mai avut cuie, le-am dus eu acele două lăzi şi le-am spus să se apuce de acoperit. Vierul cere porumb în contul lefii, eu i-am spus că nu mai avem dar vă fac cunoscut dumneavoastră ce părere aveţi ca eu să nu greşesc. Sâmbătă sau duminică trebuie şi sunt dispus să-i trimit două care cu lemne că nu poate să stea fără foc. Vinul cel alb a fiert dar bordou este aproape tot cum l-aţi lăsat. Vierul s-a aranjat cu mobilizarea pentru lucru.

 

Veţi şti că astăzi am primit o carte poştală de la dumneavoastră. Vineri mă duc cu oameni în pădure să fac tocmeala la faţa locului. Trandafirii s-au îngropat. Conaşule, cu şiţa care este trebuie neapărat să acoperim grajdul. Acoperişul trebuie făcut din nou, adică dat jos cel care este şi pus unul nou. Este păcat ca şiţa să stea la grămadă şi pe vite să plouă. Vă rog să răspundeţi de urgenţă, eu mi-aduc aminte că aţi fi zis să caut eu uşi pentru sobe. Meşterii îmi spun că aţi fi zis dumneavoastră că le aduceţi din Bucureşti. Vă rog să răspundeţi, le iau eu din Râmnicu Vâlcea sau le luaţi din Bucureşti şi când pot sosi că aicea trebuie săptămâna viitoare. Conaşule eu sunt foarte înglobat cu treburile căci sunt destule. Vă rog să îi mai scrieţi dumneavoastră lui Marin să îmi mai scoată oameni când am nevoie de ei că eu nu mai pot pleca de aici. Al dumneavoastră supus Dumitru. Să trăiţi cu toţii.”14

 

,,Grâul peste tot pe unde a fost pus a fost răsărit, zăpada nu este mai mare de 20 cm dar este ger. Lâna este ca şi gata, am scris eu cum a fost cu ea – lâna a fost prelucrată, s-au făcut dimii. 18 decembrie 1940 Băbeni”15

 

În mod obişnuit, fermierii nu se ocupau numai de agricultură, ei fiind în acelaşi timp acţionari la întreprinderi şi bănci, înalţi funcţionari, avocaţi, profesori, politicieni. Unii dintre ei erau renumiţi prin cantitatea şi calitatea produselor pe care le realizau şi aveau o piaţă de desfacere asigurată, obţinând venituri importante.16

 

Burghezia industrială vâlceană, puţin numeroasă, dar dispunând de capitaluri importante, a cunoscut, în perioada interbelică, o adevărată înflorire. Ea s-a angrenat nemijlocit în procesul de producţie, desfăşurând o muncă intensă şi cu rezultate remarcabile. A fost categoria cea mai avantajată de politica guvernelor de după 1918. Această politică a avut la bază, în perioada guvernărilor liberale, doctrina ,,prin noi înşine”, care viza în principal dezvoltarea industriei naţionale. Cei care desfăşurau activităţi industriale au fost încurajaţi prin politica de credite (pe termen lung şi cu dobânzi reduse), prin acordarea de facilităţi vamale pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje moderne în vederea realizării de produse nefabricate în ţară, prin cumpărarea de către stat a unei bune părţi a mărfurilor (mai ales a celor care interesau apărarea naţională). Prosperitatea financiară a industriaşilor a depins în această perioadă de importanta dezvoltare a industriei vâlcene.

 

Evoluţia industrială a judeţului a cunoscut, în perioada interbelică, aceleaşi etape de dezvoltare ca şi industria românească. Industria vâlceană, reprezentată prin câteva unităţi de prelucrare a lemnului şi pieilor, a suferit după anul 1918 din cauza lipsei pieselor de schimb pentru maşini, de lipsa unor materii prime, combustibil, braţe de muncă calificate etc. Ea s-a redresat însă relativ repede. Industria forestieră a fost în întreaga perioadă interbelică cea mai importantă ramură a industriei vâlcene, fiind urmată de industria pielăriei. Potrivit statisticilor vremii, la finele anului 1930, pe teritoriului judeţului se aflau mai multe întreprinderi şi ateliere meşteşugăreşti, dintre care nouă erau proprietate de stat. Majoritatea instalaţiilor existente erau acţionate prin intermediul motoarelor cu abur, cu explozie, al maşinilor hidraulice şi electrice. Criza economică din anii 1929-1933 a avut consecinţe grave şi pentru economia vâlceană, deci implicit şi pentru industriaşii vâlceni şi celelalte categorii socio-profesionale.. Producţia celor mai importante întreprinderi din judeţ a scăzut; la Societatea „Carpatina” cu 1/3 faţă de anul 1925, iar activitatea fabricii de tăbăcărie şi pielărie “Oprea Simian şi fiii” s-a redus cu 60%. Treptat, economia şi-a revenit, dar costurile sociale au fost foarte mari şi dureroase pentru populaţie.

 

Pentru producerea şi distribuirea energiei electrice, în Râmnicu-Vâlcea a luat fiinţă, în 1931, Societatea de Electricitate Râmnicu-Vâlcea, cu participarea capitalului suedez, căruia i-au fost concesionate vechile utilaje ale primăriei, pentru o perioadă de 30 de ani.

 

După 1934, industria judeţului nu-şi schimbă profilurile (forestier, pielărie, alimentar), iar ritmul de dezvoltare rămâne în continuare lent. Este menţinut rolul predominant al întreprinderilor mijlocii şi mici. Industria judeţului număra, în anul 1938, 2.081 de întreprinderi industriale, dintre care, în mediul urban, 723 şi 1.358 în cel rural, întreprinderile mari reprezentând un procent neînsemnat. Cele mai mari întreprinderi, în 1938 erau: Fabrica de Tăbăcărie ,,Oprea Simian şi Fiii”, la care lucrau 321 de muncitori, salinele Ocnele Mari, unde lucrau 166 de muncitori (la care se adăugau şi deţinuţii din penitenciarul respectiv!), şi societăţile „Carpatina” şi „Vasilatul” de la Brezoi, la care lucrau peste 2.500 de muncitori.

 

La sfârşitul anului 1938, anul de vârf al economiei capitaliste în ţara noastră, în judeţul Vâlcea existau: 6 mori sistematice (două la Râmnicu-Vâlcea, cea mai importantă era ,,Moara Gheltsch”, una la Drăgăşani – ,,Moara Sarpim”, Horezu, Pietrarii de Jos, Pojogi), o fabrică de şampanie la Drăgăşani, una de sulfat de cupru în Râmnicu-Vâlcea, 6 fabrici de tăbăcărie şi încălţăminte (5 la Râmnicu-Vâlcea şi una la Horezu), 10 fabrici de cherestea, una de cuie de lemn, una de dopuri de plută, (la Râmnic), 2 exploatări forestiere, o exploatare de aur şi argint la Brezoi (Valea lui Stan) şi o mină de sare la Ocnele Mari.

 

Gruparea întreprinderilor după numărul de salariaţi reflectă, pe de o parte, dimensiunile lor reduse, iar pe de altă parte, slaba concentrare şi centralizare a capitalurilor în economia vâlceană. Numărul întreprinderilor cu peste 20 de lucrători erau: în industria alimentară – 2 fabrici cu peste 174 de lucrători, în industria chimică - o fabrică, în metalurgie o fabrică, în pielărie 5 fabrici cu 115 persoane şi în industria lemnului 5 întreprinderi cu peste 875 de muncitori.

 

Cel mai important concern forestier din judeţul Vâlcea, Societatea „Carpatina”, a avut ca acţionari pe: Raul Elias care locuia în Bucureşti, Grigore Procopiu din Râmnicu-Vâlcea, care a fost şi membru în consiliul de administraţie, Mihai Chiriachide din Brezoi, inginer hotarnic şi evaluator, Dumitru Alimăneşteanu din Bucureşti, acţionar principal şi director, Tancred Constantinescu din Bucureşti, acţionar şi procurist, în 1932; Zoltan Feniveş şi Otto Groedel, care locuiau în Bucureşti, procurişti şi acţionari şi Solomon Kleinberg din Budapesta, acţionar principal.17

 

Societatea „Carpatina” s-a format în anul 1920, în urma raporturilor tensionate ce au existat între firmele forestiere care desfăşurau activităţi de exploatare a lemnului pe Valea Lotrului şi a Oltului, pe de o parte, dar şi între acestea şi obştile de moşneni sau proprietarii particulari, pe de altă parte. Societatea „Carpatina” a fost înscrisă la 10 iunie 1920 la Tribunalul Ilfov, cu un capital de 100.000.000 de lei, în 20.000 de acţiuni cu valoare de 5.000 de lei fiecare. În noua societate intrau: Lotru cu 32.000.000 de lei, Oltul cu 29.000.000 de lei, Societatea anonimă română pentru industria forestieră cu 12.000.000 de lei, Societatea anonimă pentru exploatarea pădurii din Petroşani cu 13.400.000 de lei, Banca Românească cu 6.000.000 de lei, Banca de Credit Român cu 5.500.000 de lei, director fiind Jaques Eisser, cu 500.000 de lei.18

 

Prin actul de constituire din 1920, director general a fost numit Jacques Eisser, iar membri ai consiliului de administraţie erau: Mişu Ferechyde, Al. Constantinescu, C.C. Arion, P. Missir, Tancred Constantinescu, G. Nedelcu, Grigore Procopiu, N. Maimarolu, O. Kaufman, Vasile Ştefan, Al. Maxim, Şt. Gaillac, Ion Niculescu, J. Eisser şi R. Elias. După memoriile lui P. Croce, într-o perioadă apropiată sunt menţionaţi ca directori la fabrică: Horn Solomon, Groş, Feniveş Austerliţ. Societatea „Carpatina” a fost înregistrată în 1931 în Registrul Comerţului, fiind evidenţiaţi acum ca directori: Gogu Ştefănescu director şi administrator general; S. Roth, N. Vălean şi H. Hirsch ca directori; Tancred Constantinescu, Ion Niculescu, Otto Groedel şi Zoltan Feniveş ca directori generali. Directorii şi acţionarii societăţii au fost preocupaţi îndeaproape de creşterea producţiei, de dotarea fabricii cu maşini şi utilaje de prelucrare industrială şi de calitatea produselor.

 

A fost creat astfel un gigant industrial care a exploatat lemnul din toţi munţii Lotrului şi Oltului, începând cu pădurile din Muntinul Mare, Galbenul, Galbena, Voineagul, Piscul Căcâii, Soci, Turnurele, Bora, Puru, Petrimanu şi alţi munţi, încât de la Ştefanu de Sus, pe o lungime de 87,5 km lemnele erau conduse pa Valea Lotrului spre Brezoi pentru a fi transformate în grinzi şi scânduri, legate în plute şi trimise pe Olt spre Dunăre. A fost activat un impresionant inventar, iar întreprinderea forestieră din Brezoi a continuat să se dezvolte. Ziua şi noaptea, fabrica de cherestea lucra fără oprire, iar gaterele, circularele, ascuţitoria şi subsolul erau într-o permanentă activitate.

 

După incendiul din 1917, un alt mare incendiu a distrus fabrica de cherestea din Brezoi în 1921. Societatea „Carpatina” a încasat 30.000.000 de lei despăgubiri, pe care i-a folosit la reconstrucţia acesteia. În dezastrul provocat de incendiu, scândurile zburau ca avioanele, fabrica a ars în jos, până la Şindrila. Toate depozitele de cherestea, şoproanele, instalaţiile şi toate locuinţele fabricii, chiar şi case particulare au fost afectate de incendiu. A ars clădirea de lemn a cinematografului, 10 corpuri de locuinţe având câte 10 apartamente fiecare (,,Etajele”, numite de localnici), şcoala, grajdurile, dar şi casele familiilor Don, Grama, Buşu, Croce şi altele care erau mai departe de fabrică.19 Au ars şi pădurile din jurul Brezoiului, totul a fost un mare dezastru. Din cauza căldurii, oamenii circulau pe sub Deluşel. La stingerea incendiului au participat toţi muncitorii fabricii, dar şi militari de la unităţile din Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu. Fabrica a fost reconstruită până la sfârşitul anului 1922 şi a devenit una dinte cele mai moderne din ţară.

 

Statisticile arată în anul 1925 că Societatea „Carpatina” a exploatat 186.962 mc lemn de brad şi 12.906 mc lemn de fag, din care fabrica din Brezoi a produs 104.311 mc de cherestea. Fabrica avea strânse relaţii comerciale cu firme din ţară şi de peste hotare. Vânzările realizate în acel an s-au ridicat la 36.383 mc cherestea pe piaţa internă şi 35.800 mc. pe piaţa externă (Bulgaria, Ungaria, Palestina, Cipru, Grecia, Siria, Egipt, Franţa, Anglia, Germania), aducând societăţii un venit de 106.420.000 de lei.20

 

Capitalul social al societăţii a ajuns, în 1926, la 126.075.000 de lei în 252.150 de acţiuni la purtător, pachetul de control deţinându-l baronul Groedel din Budapesta. Producţia fabricii a ajuns în 1930 la 130.000 mc lemn rotund, din care au rezultat 76.066 mc cherestea, respectiv un randament de 58,68% transferat la gatere şi joagăre. În acelaşi an, fabrica de lăzi a făcut 5.725 mc de lăzi , iar fabrica de brichete de rumeguş a produs 198.000 ml (1 ml având 8 kg). Criza economică din anii 1929-1933 a afectat serios şi activitatea fabricii din Brezoi; producţia de cherestea s-a redus la o treime faţă de anul 1925, exploatându-se numai 65.958 mc. Pentru a ieşi din criză, conducerea societăţii a recurs la o metodă originală, incendiind în 1931 depozitul de cherestea şi o parte a instalaţiilor. Pagubele provocate au fost evaluate la suma de 60.000.000 de lei, sumă recuperată de la societatea de asigurare. Ancheta a stabilit că focul a fost pus de o mână criminală care a rămas încă nedescoperită.

 

Pe Lotru s-a plutit în 1930 (inclusiv pe Latoriţa) cantitatea de 115.174 mc buşteni de brad de către „Carpatina”, 101.968 mc către Fertinelli şi Hanciu 718 mc. Pentru fabricile de pe Olt şi de la Rusciuk s-au expediat cu plutele 23. 610 mc lemn rotund.21 În 1930, expediţiile au constat în material fasonat, lăzi, margini, lemn de foc, lemn rotund, brichete de rumeguş, capete de buşteni, lemn rotund pentru celuloză, stânjeni din lemn de brad.

 

În acea perioadă, transportul lemnelor se făcea în următoarele faze: tras cu boii sau cu caii, dat pe scoc, transport pe calea ferată (de la Voineşiţa, Păscoaia şi Vasilatu), transport cu funicularul şi plutit până la Brezoi. Anual se făceau împăduriri conform contractelor, costurile fiind de 50% din preţul materialelor pe picior.22

 

Între anii 1934-1940 Societatea, a cunoscut o perioadă de prosperitate. S-au construit secţii pentru fabrica de lăzi, o fabrică de rumeguş, ateliere de tâmplărie şi instalaţii pentru prelucrarea industrială a lemnului de fag, care anterior era exploatat ca lemn de foc. Producţia fabricii din Brezoi a fost, în 1935, de 110.000 mc material lemnos prelucrat, menţinându-se la acest nivel până în 1940. Numărul muncitorilor a crescut la fabrica de cherestea şi la întreprinderile din bazinul forestier de pe valea Lotrului de la 2500 la 3500 de lucrători.

 

În 1935, Societatea „Carpatina” a construit un funicular cu lungimea de 3600 m pentru exploatarea pădurilor de la Danu şi Coasta Călineştilor, de la Ovişor până la Bulboaca. Funicularul transporta lemnele peste culme în Valea Vasilatului. Pe lângă acesta, mai funcţionau funicularele mai vechi Priboioasa-Sohodol de 5255 m şi Valea Mălăii – Cărpinoasa de 3282 m, dar şi Valea Murgaşului – Câineni de 1800 m.23 Funicularul Păscoaia – Scânteia era destinat să preia lemnul de brad din bazinul Olăneştilor aferent văilor Gurghiu, Bistriţa, Căprăreţu, Cheia şi a fost realizat între anii 1934-1937. Lemnul era transportat până în Gura Păscoii, de unde, pe calea ferată, forestieră ajungea la gaterele fabricii. Funicularele erau acţionate de două maşini stabile, dintre care, una în Cândoaia - Stâna Măgarului şi alta de tip Lanz de 120 CP pe linia Scânteia – valea Cheii.24

 

Din 1938 pachetul de control al acţiunilor a fost vândut de către familia baronului Groedel din Budapesta trustului Holding Internaţional de Bois din Monaco. În 1943 acţiunile cetăţenilor străini au trecut în posesia statului, prin răscumpărare, iar capitalul a fost reevaluat la 252.150.000 de lei, în 504.300 de acţiuni, în care statul intra ca acţionar cu 62% din acţiuni.25 În 21 decembrie 1948, Societatea „Carpatina” a fost radiată, luând fiinţă Sectorul mixt nr. 10 Brezoi din cadrul IPIL Piteşti, cu o nouă conducere.

 

Cei mai vestiţi industriaşi ai Râmnicului au fost Simienii: Oprea Simian şi fii săi, Nae, Romică şi Aurel, acesta din urmă fiind de profesie inginer chimist. Aceştia au fost proprietarii Fabricii de Tăbăcărie şi Încălţăminte din Râmnicu-Vâlcea ,,Oprea Simian şi fiii”. Simienii de la Râmnicu-Vâlcea erau originari din Săliştea Sibiului, înrudindu-se cu neamuri de gospodari de acolo: Şteflea, Lupaş – familia istoricului Ioan Lupaş, Hociotă. Ei se numără printre atât de numeroşii ardeleni care s-au stabilit în Vechiul Regat, făcând avere aici şi ajungând la situaţii înalte în societate.26 În 1881, Oprea Simian şi fraţii săi din Râmnic au deschis o fabrică de frânghii cu un capital de 123.000 de lei, unde se confecţionau bice, curele şi opinci de către un număr de 41 de lucrători. Tot ei au înfiinţat, în 1888, o tăbăcărie în oraş, care a funcţionat ca un atelier modest. După 1900, tăbăcăria a devenit proprietatea exclusivă a lui Oprea Simian, care i-a mărit capacitatea de producţie, devenind astfel cea mai mare întreprindere industrială din oraş. În 1923 mai multe ateliere de tăbăcărie din Râmnic s-au unit sub firma ,, Fabricile unite de tăbăcărie Fraţii D.I. Simian şi fiii”şi s-a construit tot atunci o nouă tăbăcărie înzestrată cu maşini moderne în valoare de 1 milion de lei, aduse din Germania şi Austria. Din 1925, se va numi ,, Întreprinderea Oprea Simian şi fiii”. Aceasta a fost înscrisă la Camera de Comerţ şi Industrie sub nr. 36 din 1931. După moartea lui Oprea Simian, proprietari ai fabricii au devenit fiii săi Nae, Romică şi Aurel.

 

Producţia fabricii a fost afectată de criza economică din anii 1929-1933. Indicele cel mai scăzut al producţiei în industria pielăriei a fost înregistrat în anul 1930, iar activitatea fabricii de tăbăcărie şi pielărie din Râmnic s-a redus cu 60% faţă de anul 1925. Urmările crizei au fost depăşite după anul 1934, când fabrica a luat credite de la Banca Naţională, sucursala Râmnicu-Vâlcea. Controlându-i activitatea şi mersul afacerilor, banca acorda credite întreprinderii care avea schimburi comerciale susţinute cu străinătatea. Producţia firmei s-a dublat în 1935 faţă de 1934.

 

În 1937, Romică Simian a vândut partea lui de fabrică pe care o moştenise de la tatăl său celorlalţi doi fraţi ai săi, Nae şi Aurel, astfel că aceştia au rămas singurii proprietari ai fabricii. Dacă Oprea Simian a pus bazele fabricii de tăbăcărie, fiii săi, Nae şi Aurel, vor face ca aceasta să devină, în 1938, cea mai mare fabrică de tăbăcărie şi încălţăminte din Oltenia. Cei doi fraţi industriaşi s-au ocupat îndeaproape de administrarea întreprinderii, petrecând cea mai mare a timpului în incinta ei. În fabrică, ciclul de producţie era complet: de la cumpărarea pieilor, la argăsit, la prelucrarea lor mecanică şi apoi la confecţionarea şi vânzarea produselor finite. Nae şi Aurel Simian se implicau direct în aprovizionarea fabricii cu materiile prime necesare obţinerii produselor de pielărie şi în desfacerea acestora. Fabrica cumpăra piei de bivol, vită, cal, capră de la diverse abatoare din ţară. În 1939 fabrica achiziţiona de la măcelarul Ion Mânzat din Sibiu piei de bivol la un preţ de 46 de lei pe kilogram şi piei de mânzat cu 56 de lei kilogramul. Se cumpăra şi seu la preţul abatorului şi i se plătea lui Mânzat separat sarea şi comisionul.27. Pieile erau transportate de la Sibiu la Râmnic cu un camion al fabricii. Fabrica se aproviziona cu piei şi din Timişoara, Sebeş – Alba, Făgăraş, Deva, Craiova, Cernăuţi etc. precum şi din străinătate: Danemarca, Polonia, Australia, Palestina prin Reprezentanţa de piei crude I. Kahn din Bucureşti.28 Tăbăcăria putea prelucra 3360 de tone de piei anual, din care se confecţionau diverse produse: box (piele de bovină tăbăcită mineral din care se făceau feţele de încălţăminte), crupoane, gâturi pentru opinci, tălpi, poale de talpă, poale egalizate engleze, tovale şi blănculeţe, furdale (deşeuri din piele) opinci, bocanci, curele de transmisie, sandale etc.29 Produsele Simienilor erau vândute în magazinele de pielărie şi încălţăminte ale comercianţilor din judeţ şi din întreaga ţară: Bucureşti, Călăraşi, în judeţele Olteniei, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt.; la Cernăuţi, Chişinău, Roman, Iaşi, Alba Iulia, Arad, Blaj, Hunedoara, Braşov, Ditrău – Ciuc,30 la Luduş, Lugoj, Turda, Abrud.31 Fabrica vindea bocanci cazoni numerele 41 -45 cu 600 de lei pereche, numerele 37-40 cu 550 de lei, numerele 34-36 cu 480 de lei şi numerele 30-33 cu 400 de lei perechea.32 Preţurile altor produse erau: opinci 240 de lei /kg, crupon original 300 de lei/kg, talpă canată 220 de lei/kg, poalele engleze 185 de lei, poale de talpă 150 de lei, iar tovalele 320 de lei/kg şi blăncuţele 310 lei/kg. În anii 1938-1939, fabrica a avut comenzi importante, multe dintre ele fiind de zeci şi sute de mii de lei. În anul 1939 tăbăcăria a avut o comandă de crupoane de la Fabrica de ghete „Star” din Timişoara în valoare de 42.050 de lei,33 o comandă pentru fabrica de curele de transmisie „Fortuna” din Chişinău, de 50 de bucăţi piei în crom la suma de 92.610 lei,34 o comandă cu multe produse din piele la Turda în valoare de 188.639 de lei, una la Lugoj în valoare de 134.233 de lei etc.35 Fabrica vâlceană a executat, începând din 1939, şi bocanci pentru armată la preţul de 150 de lei perechea.36 Pentru nevoile de producţie, se cumpăra acid lactic tehnic de la Oradea, iar extractul de tanin necesar tăbăcăriei se importa din Iugoslavia şi Italia.

 

Întreprinderea şi-a mărit activitatea de la an la an, iar în anii 1938-1939 s-au făcut în fabrică mai multe investiţii pentru care era nevoie de credite. În cest sens, fabrica a cerut în 1939 Societăţii Naţionale de Credit Industrial să-i aprobe menţinerea majorării creditului de 2 milioane de lei din 1938 şi a împrumutului iniţial de 3 milioane de lei. În aceşti ani, fabrica a obţinut mai multe credite de la societatea menţionată anterior, în valoare de 2,5 milioane de lei, împrumuturi investite în modernizarea fabricii.

 

Ilustrăm mărirea capacităţii de producţie a fabricii prin câteva cifre:37

 

Anul

Producţia în kilograme

Vânzări în lei

1935

125.024

12.346.936

1936

235.888

25.498.442

1937

324.174

49.123.9946

1938

393.586

56.166.515

 

În anul 1938 producţia fabricii a înregistrat cel mai mare nivel, fiind produse următoarele cantităţi de mărfuri: talpă 250.867 kg, curele transmisie 40.313 kg, furdale 51.858 kg, opinci 34.152 kg, tovale şi blănculeţe 33.823 kg, blanc de curelari 42.428 kg, încălţăminte 12.738 de perechi, biciuşcărie 236.627 de bucăţi, confecţiuni 24.040 kg, în valoare totală de 57.604.453 de lei.38

 

Tot în anul 1938, fabrica a făcut următoarele vânzări: talpă 212.980 kg, curele transmisie 39.851 kg, furdale 39.806 kg, opinci 32.316 kg, tovale şi blănculeţe 28.276 kg, blanc de curelari 39.615 kg, încălţăminte 11.468 de perechi, biciuşcărie 179.747 de bucăţi, rămăşiţe de piei tăbăcite 11.789 kg, răzătură de piei, carne, oase 253.846 kg, confecţiuni 22 230 kg, în valoare totală de 56.166.515 de lei.39

 

Capacitatea tăbăcăriei s-a mărit considerabil începând cu anul 1930, astfel că proprietarii au construit pe lângă ea o fabrică de încălţăminte, una de cuie de lemn, şi încep să se ocupe de

 

1 Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. Rao, 2001, p. 44.

 

2 Ibidem.

 

3 D.J.V.A.N., fond Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, dosar nr. 2/1936, f. 1,3,6.

 

4 Ibidem, dosar nr. 2/1936, f. 15.

 

5 Ioan Scurtu, op. cit., p. 89.

 

6 Dumitru Şandru, Satul românesc între anii 1918 şi 1944, Iaşi, Casa de presă şi Editură ,,Cronica”, 1996, p. 386.

 

7 Gh. N.Efrim, op., cit., p. 101.

 

8 Sorin Oane, Istoria judeţului Vâlcea 1948-1965, Râmnicu - Vâlcea, Editura Conphys 2007, p. 50-52.

 

9 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 15 din 16 iulie 1928, p. 2.

 

10 D.J.V.A.N., fond Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, dosar nr. 2/1936, f. 8.

 

11 Ibidem,fond personal Filip Lahovary, dosar nr. 17/1923, nepaginat.

 

12 Ibidem, dosar 960-1927, nepaginat.

 

13 Ibidem, dosar nr. 962/1927, nepaginat.

 

14 Ibidem, dosar nr. 968/1940, nepaginat.

 

15 Ibidem, dosar nr. 969/1940, nepaginat.

 

16 Ioan Scurtu, op. cit., p. 98.

 

17 Gh.N. Efrim, op. cit., p. 68.

 

18 Ibidem., p. 57.

 

19 Ibidem, p. 58.

 

20 Petre Bardaşu, Gh. Simeanu, Brezoi – 100 de ani de industrie forestieră, Râmnicu - Vâlcea, 1973, p. 41.

 

21 D.J.V.A.N., fond Societatea Carpatina, dosar nr. 5/1930, p. 87.

 

22 Gh.N. Efrim, op. cit., p. 59.

 

23,, Monitorul Oficial”, nr. 53 din 10 iulie 1920, p. 1672.

 

24 Gh.N. Efrim, op. cit., p. 62.

 

25 Ibidem, p. 60.

 

26 Mihai Sorin Rădulescu, Întreprinzători şi politicieni. Familia Simian, în Historia , anul VII, nr. 72, dec. 2007 p. 23.

 

27 D.J.V.A.N., fond Oprea Simian şi fiii, dosar nr. 2/1939 nepaginat.

 

28 Ibidem, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

 

29 Corneliu Tamaş, op. cit., p.178.

 

30 D.J.V.A.N., fond Oprea Simian şi fii, dosar nr. 2/1939, nepaginat.

 

31 Ibidem, dosar nr. 6/1939, nepaginat.

 

32 Ibidem, dosar nr. 2/1939, nepaginat.

 

33 Ibidem, dosar nr. 32/1939, nepaginat.

 

34 Ibidem, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

 

35 Ibidem, dosar nr. 6/1939, nepaginat.

 

36 Ibidem, dosar nr. 5/1939, nepaginat.

 

37 Ibidem, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

 

38 Ibidem.

 

39 Ibidem.

animaliere se vindeau pe bani şi în afara localităţilor. Primăvara, după tunsul oilor, veneau prin sate negustorii fabricilor de postav şi cumpărau lâna, din Ţara Loviştei plecând vagoane întregi de lână. Brânza se vindea direct la exploatările forestiere din zonă – Boia sau Topolog – şi nu mai era coborâtă în sat de la munte. Toamna la munte veneau negustorii de vite care strângeau ciopoare de oi şi cirezi de vite pentru pastramă şi carne; erau căutaţi în special batalii – berbecii întorşi sau castraţi. Vitele se mai vindeau şi la târgurile anuale din zonă: la Titeşti de sfântul Ilie, la târgul Râurenilor din Râmnicu-Vâlcea de sfânta Maria, la Curtea de Argeş, de Sfântul Dumitru, la Tălmaciu sau la Sibiu la târgurile săptămânale. Fiecare familie vindea toamna cel puţin o vită cornută sau două-trei perechi de oi pentru a-şi procura banii necesari în timpul iernii. Primăvara iarăşi veneau negustori şi cumpărau oi cu lapte şi miei, pe care vara le ,,lăptăreau”, iar toamna le băgau la pastramă sau le tăiau şi le valorificau pielea şi carnea.

Condiţiile de muncă ale ţăranilor erau grele, lucrările agricole solicitând oamenilor un mare efort fizic. Aceştia, obişnuiţi cu munca, nu-şi puneau problema de a se odihni atunci când activităţile agricole erau în toi. Exista un ciclu de producţie: semănat, prăşit, secerat,cosit, recoltat în lunile martie-noiembrie, după care veneau trei luni de hibernare. La aceste munci era antrenată întreaga familie, inclusiv copiii de şase-şapte ani. Potrivit tradiţiei, ţăranii se sculau ,,cu noaptea în cap” pentru a ajunge pe ogor atunci când se făcea ziuă. Ţăranii munceau până se însera. Ei nu aveau cunoştinţe ştiinţifice necesare pentru a practica o agricultură modernă, astfel că se ghidau după cele învăţate ,,din moşi strămoşi”, orientându-se după aştri şi după migraţia păsărilor. Ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra maşini şi utilaje agricole moderne. Fiindcă lucrau pământul cu mijloace primitive (plugul cu o brazdă de fier, grapă cu colţi din lemn, seceri, sape, coase), productivitatea muncii era extrem de scăzută. Ei nu foloseau îngrăşăminte chimice, iar vitele de tracţiune erau cu totul insuficiente. Ţăranii mai buni gospodari îşi îngrăşau pământul cu bălegarul scos din grajdul de vite.

Pentru a-şi lucra pământul, o bună parte a ţărănimii încheia ,,învoieli” cu cei ce aveau animale de tracţiune pentru arat, cărat recolta de pe câmp, căratul lemnelor pentru foc etc. Gospodarii satului sau „chiaburii”, cum li se mai spunea, aveau 10-50 ha teren arabil pe care îl munceau cu ţăranii din sat. Se folosea sistemul învoielilor verbale, o parte contractantă oferind pământul şi sămânţa, iar cealaltă braţele şi vitele de muncă; recolta se împărţea pe din două. Unii proprietari cu o situaţie materială bună şi-au cumpărat unelte şi chiar maşini agricole.

Regimul muncii în agricultură nu a fost reglementat până la adoptarea legii din 22 martie 1937.1 Aceasta prevedea încheierea unor contracte scrise cu prilejul învoielilor agricole; pe lângă fiecare Cameră Agricolă se constituia o comisie judeţeană de învoieli agricole, cu misiunea de a stabili, timp de trei ani, preţul minimal al muncii agricole, preţul maxim de arendă în bani, proporţia maximă de dijme pe care o putea lua proprietarul sau arendaşul, preţul minimal al muncilor cu ziua sau cu măsura. În privinţa duratei muncii, se utiliza formula: ,,orele de lucru obişnuite”.2 Această lege nu s-a aplicat în privinţa protecţiei sociale a lucrătorilor agricoli, deoarece comisiile s-au constituit greu şi nu au ajuns la rezultate definitive. Decretul-lege din 18 septembrie 1939, care mobiliza la lucru populaţia incorporabilă a satelor, a pus capăt oricărei tentative de protecţie a lucrătorilor agricoli. Astfel, acest domeniu în care a fost angrenată cea mai mare parte a populaţiei judeţului şi a ţării nu a fost reglementat, rămânând la nivelul înţelegerii între părţi. Ţăranii erau obligaţi să se învoiască la preţuri extrem de scăzute. Preţul muncilor la viile omului politic liberal Dinu Brătianu de la Drăgăşani ilustrează cât de puţin era plătită munca ţăranilor. În anul 1936, la viile Pencovici, Teiu, Măgura, Foişoru, pentru diverse munci în vie: prăşit, stropit, plantat vie, arat, săpat, un lucrător agricol era plătit cu 25 de lei pe zi.3. La cules, ţăranii erau plătiţi cu 20 de lei pe zi, iar la transportul strugurilor, între 30 şi 60 de lei pe zi.4. La fiecare vie de aici lucrau în jur de 40-50 de lucrători pe zi, în perioadele de munci agricole.

Majoritatea ţărănimii se afla într-o situaţie dificilă, ca urmare a faptului că, pe de o parte, nu avea suficient pământ pentru a-şi dezvolta gospodăria şi a duce un trai mai bun, iar pe de altă parte, oraşul – industria în primul rând – nu avea capacitatea de a absorbi forţa de muncă disponibilă de la sate. Din lipsă de bani, dar şi ca urmare a unei anumite inerţii, ţăranii nu s-au angrenat în alte activităţi aducătoare de venituri (ateliere, mici întreprinderi de prelucrare a produselor agricole etc.) decât în număr foarte mic. În anii crizei economice, ţărănimea a fost realmente sufocată de impozite şi taxe. Pentru a asigura colectarea acestora, guvernanţii au recurs la măsuri coercitive, de la interdicţia ca notarii să elibereze acte (de căsătorie, deces, de venituri) celor consideraţi rău platnici, până la scoaterea la mezat a lucrurilor din casă.

O altă problemă dificilă, cu impact major asupra situaţiei materiale a populaţiei rurale a fost problema răscumpărării pământului primit prin reforma agrară. O mare parte a ţărănimii, pentru a putea plăti ratele de răscumpărare, a trebuit să se împrumute la cămătari şi bănci. În timp, dobânzile ajunseseră mai mari decât suma împrumutată, iar debitorii deveniseră insolvabili. Situaţia s-a agravat în anii crizei economice, ca urmare a prăbuşirii preţurilor la cereale, iar ţăranii au ajuns la incapacitate de plată. Guvernele nu au putut rămâne pasive faţă de acest fenomen care afecta marea masă a populaţiei, astfel că în 1932 şi 1933 s-au adoptat trei legi de conversiune a datoriilor agricole, care în fapt au amânat plata datoriilor ţăranilor şi au împiedicat însuşirea pământului primit prin legile de împroprietărire de către creditori. Legea conversiunii din 7 aprilie 1934 a rezolvat această problemă, reducând datoriile cu 50%, cealaltă jumătate fiind eşalonată pe 17 ani, cu o dobândă de 3% pe an.5

După 1918 ţărănimea s-a confruntat cu marele decalaj dintre preţurile produselor agricole şi ale celor industriale. În 1939 un ţăran trebuia să vândă de 2,4 ori mai multe cereale decât în 1913 pentru a-şi cumpăra aceleaşi unelte (plug, sapă, coasă, grapă, secere, etc.). În aceste condiţii, modernizarea procesului de producţie agricolă, dar şi folosirea pe scară largă a produselor industriale de către ţărani, cu alte cuvinte, procesul de modernizare a vieţii cotidiene de la sate s-a desfăşurat extrem de lent.

O puternică frână în calea creşterii productivităţii muncii şi deci a sporirii veniturilor ţărănimii a constituit-o suprapopulaţia rurală, astfel că o parte a populaţiei rurale în timpul verii lucra ca sezonieră în alte judeţe. În judeţul Vâlcea, deşi existau mari exploatări agricole capabile să absoarbă o parte din disponibilul forţei de muncă, ţăranii preferau să lucreze în gospodăriile proprietarilor mijlocii din Sibiu, ce le asigurau un tratament mai bun, între care şi două mese calde pe zi.6 Femeile rămase acasă se ocupau de gospodărie, de creşterea copiilor şi de grădinărit. Venitul anual pe cap de locuitor la ţară era de aproximativ 8000 de lei, în timp ce la oraş acesta era aproape dublu, în funcţie de profesia fiecărui orăşean.

La ţară exista o ierarhie şi o planificare a veniturilor şi cheltuielilor. Din vânzarea vitelor mari se procurau materiale pentru casă şi reparaţii mai importante; din vânzarea vitelor mici şi a păsărilor se cumpăra încălţăminte, petrol, sare, zahăr; din vânzarea grânelor se procurau vite; din vânzarea cartofilor şi a zarzavaturilor se plăteau taxe şi impozite etc. Având bani puţini, ţăranii evitau să se deplaseze la oraş pentru a cumpăra mărfuri industriale, preferând să apeleze la prăvălia din sat. De la prăvălie, ţăranii puteau cumpăra: băuturi (vin, bere, spirt), articole de monopol (ţigări, tutun, chibrituri, timbre), articole de fierărie, lumânări, săpun, aţă, vopsele, petrol, sodă, zahăr, încălţăminte, sare, coloniale, orez, cafea, vanilie, oţet, esenţe, hârtie, rechizite, sticlărie etc. Băuturile şi tutunul reprezentau cam două treimi din totalul cumpărăturilor făcute de ţărani în timp ce rechizitele şcolare aveau o pondere foarte redusă.

Nelipsită din sat era cârciuma unde se vindeau băuturi alcoolice şi produse din tutun. Cârciumarul era mereu la tejghea; când pleca după marfă, vindea soţia sau un băiat de încredere, astfel încât cârciuma să fie mereu deschisă (exceptând duminica dimineaţa, în timpul slujbei de la biserică). Cârciuma era locul de întâlnire, de dezbatere şi de confruntare dintre ţărani; aici ei îşi vărsau năduful pe toate greutăţile vieţii, aici cântau, se certau şi uneori se băteau. Amintim câţiva din marii cârciumari de la Brezoi: Nicolae S. Borchină, Gh. Purdea, Toma Bojenescu, Ioniţă Dumitrescu, Ion Bardaşu, etc.7

Alături de ţărani, în fiecare comună existau unul sau doi preoţi, câţiva învăţători, un notar, un jandarm, un perceptor şi alţi funcţionari publici. Aceştia aveau ,,leafă de stat”, dar în acelaşi timp deţineau şi pământ pe care îl lucrau cu ţăranii din sat, ducând o viaţă lipsită de grija pentru ziua de mâine. Pământul şcolii era lucrat de elevi şi părinţi, iar cel al bisericii de enoriaşii parohiei. Mai existau diverşi meşteşugari: fierari, dulgheri, rotari, tâmplari, dogari, cojocari, croitori, frizeri, care practicau meseriile respective după ce se întorceau de la munca pe ogor.

În ceea ce priveşte dotarea tehnică a agriculturii în perioada interbelică, se constată unele progrese foarte modeste, cu influenţe corespunzătoare în sporirea producţiei şi dezvoltarea agriculturii vâlcene. Datorită reliefului predominant deluros şi muntos, agricultura practicată în judeţ a avut un predominant caracter extensiv şi, în consecinţă, suferea cu atât mai mult din cauza calamităţilor naturale. Aşa s-a întâmplat în timpul secetei din 1937 care, pe lângă pagubele produse culturilor agricole, a produs mari pierderi şi sectorului animalier. La acestea se mai pot adăuga şi efectele inundaţiilor din 1940, provocate de revărsările râurilor Olt, Olteţ şi Pesceana care au distrus case, au înecat animale şi au inundat întinse suprafeţe agricole. Carenţele manifestate în agricultură, limitele şi greutăţile ei, insuficienţa suprafeţelor agricole şi repartiţia lor defectuoasă, lipsa maşinilor de mare randament s-au răsfrânt asupra condiţiilor sociale ale întregii populaţii, dar mai ales asupra aceleia care trăia în mediul rural.

În judeţul Vâlcea din perioada interbelică, numărul proprietarilor de terenuri agricole care deţineau peste 50 ha teren era în jur de 138 de persoane, printre care putem aminti pe Vintilă Brătianu cu 150 ha la Mihăeşti, Constantin Brătianu cu 100 ha la Drăgăşani, Gh. Săltea avea moşii la Bujoreni - Muereasca, Comanca şi Galicea, în total 308 ha, Filip Lahovary cu moşii la Slăviteşti şi Valea Mare (Băbeni), inginerul agronom D. Teodorini cu 120 ha la Laloşu, Hristea Boicescu cu 500 ha la Zătreni, Mihai Oromolu cu 200 ha la Păuşeşti şi Slăviteşti, Romică Simian cu 125 ha la Sărăcineşti, Eugen Băcescu cu 100 ha la Genuneni, Mitică Niculescu cu 100 ha la Şirineasa etc.

Mulţi proprietari de terenuri agricole, precum Constantin Brătianu, Vintilă Brătianu, inginerul agronom D. Teodorini, Gh. Săltea, Hristea Boicescu etc., aveau ferme model. 8 La ferma omului politic liberal Vintilă Brătianu exista un conac al proprietarului, o seră unde era grădinar Ştefan Maioraş, livezi, vie, terenuri agricole şi o fermă de porci, unde porcii ajungeau până la 450 kg. Ferma vindea porci Mangaliţa şi purcei York la preţul de 40 kg viu.9 Fermele erau dotate cu tractoare şi diverse maşini agricole destinate să uşureze muncile agricole şi să crească producţia de cereale în special. De exemplu, în 1936 C.I.C. Brătianu a achiziţionat la ferma lui de la Drăgăşani un tractor Holder.10

Pe unele moşii, pământul era cultivat prin sistemul învoielilor agricole. Proprietarul punea la dispoziţie terenul agricol, iar ţăranii contribuiau cu munca şi mijloacele proprii. În cazul în care proprietarul punea la dispoziţie terenul arat şi însămânţat, el lua jumătate, 2/3 sau 3/5 din recoltă. În anul 1921, Filip Lahovary şi-a arendat moşia Valea Mare din comuna Băbeni sătenilor din comună, până în 1927. Moşia cuprindea 120 ha teren arabil, 12 ha teren necultivat, 26 ha zăvoaie şi 193 ha pădure. Contractul de arendare prevedea: preţul anual al arendării de 32.000 de lei va fi plătit în două rate egale; obştea se va folosi de toate veniturile acestei moşii, precum bâlciul, moara etc.; obştea va plăti anual impozitele către stat; obştea primea 2-3 odăi pentru sediul administraţiei; ea nu avea voie să aducă vite pe moşie pentru păşunat; vitele vor putea păşuna în zăvoaiele moşiei, dar obştea nu avea voie să ia lemne de aici.11

Despre stadiul muncilor agricole şi situaţia moşiilor lui Filip Lahovary de la Slăviteşti şi Valea Mare aflăm detalii din scrisorile administratorilor acestor moşii adresate moşierului. Redăm fragmente din aceste scrisori. La 23 iunie 1927, administratorul moşiei Slăviteşti scria proprietarului: ,,Muncile agricole merg puţin mai bine, oameni am adus cu sila la prăşit (jandarmi) aşa că am încă 3 pogoane de porumb de prăşit. Timpul nu este favorabil, n-a plouat numai atunci când a venit apa mare. Ovăz - care a fost foarte frumos a rămas cu spicul mic, aşa şi cartofii suferă mult din cauza timpului nefavorabil.” 12

Într-o altă scrisoare, din 9 iulie 1927, aflăm: ,,De la ploaia cea mare, a plouat circa 15 minute, s-a stropit praf aşa că acum porumbul este prost. Zilele trecute a venit d-l ing. Croitoru cred că pentru a vorbi cu d-l Kiriakide. Joagărul îl facem de la data de 11 luna curentă din cauză că nu sunt oameni care sunt ocupaţi cu acoperitul porumbului. Via de la Scundu nu este altoi în total, la Coasta unde suferă pământul de secetă nu am altoit şi lăstari să pot folosi pentru facerea viei sunt ori la Scundu ori la Slăviteşti. O parte este altoit din specii cerute de dumneata şi restul din acelea de la Scundu. În ziua de 6 luna curentă a sosit băiatul grădinar de la Baia Mare şi vă rog să binevoiţi a ruga din partea mea pe Madame Lahovary în ce priveşte cumpărarea de trandafiri. Grădina suferă foarte mult din cauza lipsei de ploaie. Moşia Slăviteşti la 9 iulie 1927.”13

Administratorul moşiei Valea Mare (Băbeni) îi scria la 4 decembrie 1940 şi la 18 decembrie lui Filip Lahovary:

,,Conaşule veţi şti că aicea este foarte ger, a nins puţin, acum pe aici e ger, dă nu se mai poate aşa nicicum. Cu curăţatul la meri am terminat, cu aratul mai avem prin ei. Conaşule cu mobilizarea pentru lucru domnul Nicolaie nu am putut face nimic nici domnul A. Balotescu nu are etatea. Veţi şti că am fost la vie sâmbătă şi am venit duminică înapoi, am fost cu stâlpi de porţi, i-am dus cu caii. Cine v-a lucrat nu mai lucrase nimic în vie căci i-a murit nevasta aşa că mai era vie neîngropată şi nu se pusese deloc bălegar la viţe; i-am dat ordin să se facă tot săptămâna asta. Conaşule, mai este de desfundat o porţie unde trebuie întinerită via. Veţi şti că nu s-a acoperit decât magazia, nu au mai avut cuie, le-am dus eu acele două lăzi şi le-am spus să se apuce de acoperit. Vierul cere porumb în contul lefii, eu i-am spus că nu mai avem dar vă fac cunoscut dumneavoastră ce părere aveţi ca eu să nu greşesc. Sâmbătă sau duminică trebuie şi sunt dispus să-i trimit două care cu lemne că nu poate să stea fără foc. Vinul cel alb a fiert dar bordou este aproape tot cum l-aţi lăsat. Vierul s-a aranjat cu mobilizarea pentru lucru.

Veţi şti că astăzi am primit o carte poştală de la dumneavoastră. Vineri mă duc cu oameni în pădure să fac tocmeala la faţa locului. Trandafirii s-au îngropat. Conaşule, cu şiţa care este trebuie neapărat să acoperim grajdul. Acoperişul trebuie făcut din nou, adică dat jos cel care este şi pus unul nou. Este păcat ca şiţa să stea la grămadă şi pe vite să plouă. Vă rog să răspundeţi de urgenţă, eu mi-aduc aminte că aţi fi zis să caut eu uşi pentru sobe. Meşterii îmi spun că aţi fi zis dumneavoastră că le aduceţi din Bucureşti. Vă rog să răspundeţi, le iau eu din Râmnicu Vâlcea sau le luaţi din Bucureşti şi când pot sosi că aicea trebuie săptămâna viitoare. Conaşule eu sunt foarte înglobat cu treburile căci sunt destule. Vă rog să îi mai scrieţi dumneavoastră lui Marin să îmi mai scoată oameni când am nevoie de ei că eu nu mai pot pleca de aici. Al dumneavoastră supus Dumitru. Să trăiţi cu toţii.”14

,,Grâul peste tot pe unde a fost pus a fost răsărit, zăpada nu este mai mare de 20 cm dar este ger. Lâna este ca şi gata, am scris eu cum a fost cu ea – lâna a fost prelucrată, s-au făcut dimii. 18 decembrie 1940 Băbeni”15

În mod obişnuit, fermierii nu se ocupau numai de agricultură, ei fiind în acelaşi timp acţionari la întreprinderi şi bănci, înalţi funcţionari, avocaţi, profesori, politicieni. Unii dintre ei erau renumiţi prin cantitatea şi calitatea produselor pe care le realizau şi aveau o piaţă de desfacere asigurată, obţinând venituri importante.16

Burghezia industrială vâlceană, puţin numeroasă, dar dispunând de capitaluri importante, a cunoscut, în perioada interbelică, o adevărată înflorire. Ea s-a angrenat nemijlocit în procesul de producţie, desfăşurând o muncă intensă şi cu rezultate remarcabile. A fost categoria cea mai avantajată de politica guvernelor de după 1918. Această politică a avut la bază, în perioada guvernărilor liberale, doctrina ,,prin noi înşine”, care viza în principal dezvoltarea industriei naţionale. Cei care desfăşurau activităţi industriale au fost încurajaţi prin politica de credite (pe termen lung şi cu dobânzi reduse), prin acordarea de facilităţi vamale pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje moderne în vederea realizării de produse nefabricate în ţară, prin cumpărarea de către stat a unei bune părţi a mărfurilor (mai ales a celor care interesau apărarea naţională). Prosperitatea financiară a industriaşilor a depins în această perioadă de importanta dezvoltare a industriei vâlcene.

Evoluţia industrială a judeţului a cunoscut, în perioada interbelică, aceleaşi etape de dezvoltare ca şi industria românească. Industria vâlceană, reprezentată prin câteva unităţi de prelucrare a lemnului şi pieilor, a suferit după anul 1918 din cauza lipsei pieselor de schimb pentru maşini, de lipsa unor materii prime, combustibil, braţe de muncă calificate etc. Ea s-a redresat însă relativ repede. Industria forestieră a fost în întreaga perioadă interbelică cea mai importantă ramură a industriei vâlcene, fiind urmată de industria pielăriei. Potrivit statisticilor vremii, la finele anului 1930, pe teritoriului judeţului se aflau mai multe întreprinderi şi ateliere meşteşugăreşti, dintre care nouă erau proprietate de stat. Majoritatea instalaţiilor existente erau acţionate prin intermediul motoarelor cu abur, cu explozie, al maşinilor hidraulice şi electrice. Criza economică din anii 1929-1933 a avut consecinţe grave şi pentru economia vâlceană, deci implicit şi pentru industriaşii vâlceni şi celelalte categorii socio-profesionale.. Producţia celor mai importante întreprinderi din judeţ a scăzut; la Societatea „Carpatina” cu 1/3 faţă de anul 1925, iar activitatea fabricii de tăbăcărie şi pielărie “Oprea Simian şi fiii” s-a redus cu 60%. Treptat, economia şi-a revenit, dar costurile sociale au fost foarte mari şi dureroase pentru populaţie.

Pentru producerea şi distribuirea energiei electrice, în Râmnicu-Vâlcea a luat fiinţă, în 1931, Societatea de Electricitate Râmnicu-Vâlcea, cu participarea capitalului suedez, căruia i-au fost concesionate vechile utilaje ale primăriei, pentru o perioadă de 30 de ani.

După 1934, industria judeţului nu-şi schimbă profilurile (forestier, pielărie, alimentar), iar ritmul de dezvoltare rămâne în continuare lent. Este menţinut rolul predominant al întreprinderilor mijlocii şi mici. Industria judeţului număra, în anul 1938, 2.081 de întreprinderi industriale, dintre care, în mediul urban, 723 şi 1.358 în cel rural, întreprinderile mari reprezentând un procent neînsemnat. Cele mai mari întreprinderi, în 1938 erau: Fabrica de Tăbăcărie ,,Oprea Simian şi Fiii”, la care lucrau 321 de muncitori, salinele Ocnele Mari, unde lucrau 166 de muncitori (la care se adăugau şi deţinuţii din penitenciarul respectiv!), şi societăţile „Carpatina” şi „Vasilatul” de la Brezoi, la care lucrau peste 2.500 de muncitori.

La sfârşitul anului 1938, anul de vârf al economiei capitaliste în ţara noastră, în judeţul Vâlcea existau: 6 mori sistematice (două la Râmnicu-Vâlcea, cea mai importantă era ,,Moara Gheltsch”, una la Drăgăşani – ,,Moara Sarpim”, Horezu, Pietrarii de Jos, Pojogi), o fabrică de şampanie la Drăgăşani, una de sulfat de cupru în Râmnicu-Vâlcea, 6 fabrici de tăbăcărie şi încălţăminte (5 la Râmnicu-Vâlcea şi una la Horezu), 10 fabrici de cherestea, una de cuie de lemn, una de dopuri de plută, (la Râmnic), 2 exploatări forestiere, o exploatare de aur şi argint la Brezoi (Valea lui Stan) şi o mină de sare la Ocnele Mari.

Gruparea întreprinderilor după numărul de salariaţi reflectă, pe de o parte, dimensiunile lor reduse, iar pe de altă parte, slaba concentrare şi centralizare a capitalurilor în economia vâlceană. Numărul întreprinderilor cu peste 20 de lucrători erau: în industria alimentară – 2 fabrici cu peste 174 de lucrători, în industria chimică - o fabrică, în metalurgie o fabrică, în pielărie 5 fabrici cu 115 persoane şi în industria lemnului 5 întreprinderi cu peste 875 de muncitori.

Cel mai important concern forestier din judeţul Vâlcea, Societatea „Carpatina”, a avut ca acţionari pe: Raul Elias care locuia în Bucureşti, Grigore Procopiu din Râmnicu-Vâlcea, care a fost şi membru în consiliul de administraţie, Mihai Chiriachide din Brezoi, inginer hotarnic şi evaluator, Dumitru Alimăneşteanu din Bucureşti, acţionar principal şi director, Tancred Constantinescu din Bucureşti, acţionar şi procurist, în 1932; Zoltan Feniveş şi Otto Groedel, care locuiau în Bucureşti, procurişti şi acţionari şi Solomon Kleinberg din Budapesta, acţionar principal.17

Societatea „Carpatina” s-a format în anul 1920, în urma raporturilor tensionate ce au existat între firmele forestiere care desfăşurau activităţi de exploatare a lemnului pe Valea Lotrului şi a Oltului, pe de o parte, dar şi între acestea şi obştile de moşneni sau proprietarii particulari, pe de altă parte. Societatea „Carpatina” a fost înscrisă la 10 iunie 1920 la Tribunalul Ilfov, cu un capital de 100.000.000 de lei, în 20.000 de acţiuni cu valoare de 5.000 de lei fiecare. În noua societate intrau: Lotru cu 32.000.000 de lei, Oltul cu 29.000.000 de lei, Societatea anonimă română pentru industria forestieră cu 12.000.000 de lei, Societatea anonimă pentru exploatarea pădurii din Petroşani cu 13.400.000 de lei, Banca Românească cu 6.000.000 de lei, Banca de Credit Român cu 5.500.000 de lei, director fiind Jaques Eisser, cu 500.000 de lei.18

Prin actul de constituire din 1920, director general a fost numit Jacques Eisser, iar membri ai consiliului de administraţie erau: Mişu Ferechyde, Al. Constantinescu, C.C. Arion, P. Missir, Tancred Constantinescu, G. Nedelcu, Grigore Procopiu, N. Maimarolu, O. Kaufman, Vasile Ştefan, Al. Maxim, Şt. Gaillac, Ion Niculescu, J. Eisser şi R. Elias. După memoriile lui P. Croce, într-o perioadă apropiată sunt menţionaţi ca directori la fabrică: Horn Solomon, Groş, Feniveş Austerliţ. Societatea „Carpatina” a fost înregistrată în 1931 în Registrul Comerţului, fiind evidenţiaţi acum ca directori: Gogu Ştefănescu director şi administrator general; S. Roth, N. Vălean şi H. Hirsch ca directori; Tancred Constantinescu, Ion Niculescu, Otto Groedel şi Zoltan Feniveş ca directori generali. Directorii şi acţionarii societăţii au fost preocupaţi îndeaproape de creşterea producţiei, de dotarea fabricii cu maşini şi utilaje de prelucrare industrială şi de calitatea produselor.

A fost creat astfel un gigant industrial care a exploatat lemnul din toţi munţii Lotrului şi Oltului, începând cu pădurile din Muntinul Mare, Galbenul, Galbena, Voineagul, Piscul Căcâii, Soci, Turnurele, Bora, Puru, Petrimanu şi alţi munţi, încât de la Ştefanu de Sus, pe o lungime de 87,5 km lemnele erau conduse pa Valea Lotrului spre Brezoi pentru a fi transformate în grinzi şi scânduri, legate în plute şi trimise pe Olt spre Dunăre. A fost activat un impresionant inventar, iar întreprinderea forestieră din Brezoi a continuat să se dezvolte. Ziua şi noaptea, fabrica de cherestea lucra fără oprire, iar gaterele, circularele, ascuţitoria şi subsolul erau într-o permanentă activitate.

După incendiul din 1917, un alt mare incendiu a distrus fabrica de cherestea din Brezoi în 1921. Societatea „Carpatina” a încasat 30.000.000 de lei despăgubiri, pe care i-a folosit la reconstrucţia acesteia. În dezastrul provocat de incendiu, scândurile zburau ca avioanele, fabrica a ars în jos, până la Şindrila. Toate depozitele de cherestea, şoproanele, instalaţiile şi toate locuinţele fabricii, chiar şi case particulare au fost afectate de incendiu. A ars clădirea de lemn a cinematografului, 10 corpuri de locuinţe având câte 10 apartamente fiecare (,,Etajele”, numite de localnici), şcoala, grajdurile, dar şi casele familiilor Don, Grama, Buşu, Croce şi altele care erau mai departe de fabrică.19 Au ars şi pădurile din jurul Brezoiului, totul a fost un mare dezastru. Din cauza căldurii, oamenii circulau pe sub Deluşel. La stingerea incendiului au participat toţi muncitorii fabricii, dar şi militari de la unităţile din Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu. Fabrica a fost reconstruită până la sfârşitul anului 1922 şi a devenit una dinte cele mai moderne din ţară.

Statisticile arată în anul 1925 că Societatea „Carpatina” a exploatat 186.962 mc lemn de brad şi 12.906 mc lemn de fag, din care fabrica din Brezoi a produs 104.311 mc de cherestea. Fabrica avea strânse relaţii comerciale cu firme din ţară şi de peste hotare. Vânzările realizate în acel an s-au ridicat la 36.383 mc cherestea pe piaţa internă şi 35.800 mc. pe piaţa externă (Bulgaria, Ungaria, Palestina, Cipru, Grecia, Siria, Egipt, Franţa, Anglia, Germania), aducând societăţii un venit de 106.420.000 de lei.20

Capitalul social al societăţii a ajuns, în 1926, la 126.075.000 de lei în 252.150 de acţiuni la purtător, pachetul de control deţinându-l baronul Groedel din Budapesta. Producţia fabricii a ajuns în 1930 la 130.000 mc lemn rotund, din care au rezultat 76.066 mc cherestea, respectiv un randament de 58,68% transferat la gatere şi joagăre. În acelaşi an, fabrica de lăzi a făcut 5.725 mc de lăzi , iar fabrica de brichete de rumeguş a produs 198.000 ml (1 ml având 8 kg). Criza economică din anii 1929-1933 a afectat serios şi activitatea fabricii din Brezoi; producţia de cherestea s-a redus la o treime faţă de anul 1925, exploatându-se numai 65.958 mc. Pentru a ieşi din criză, conducerea societăţii a recurs la o metodă originală, incendiind în 1931 depozitul de cherestea şi o parte a instalaţiilor. Pagubele provocate au fost evaluate la suma de 60.000.000 de lei, sumă recuperată de la societatea de asigurare. Ancheta a stabilit că focul a fost pus de o mână criminală care a rămas încă nedescoperită.

Pe Lotru s-a plutit în 1930 (inclusiv pe Latoriţa) cantitatea de 115.174 mc buşteni de brad de către „Carpatina”, 101.968 mc către Fertinelli şi Hanciu 718 mc. Pentru fabricile de pe Olt şi de la Rusciuk s-au expediat cu plutele 23. 610 mc lemn rotund.21 În 1930, expediţiile au constat în material fasonat, lăzi, margini, lemn de foc, lemn rotund, brichete de rumeguş, capete de buşteni, lemn rotund pentru celuloză, stânjeni din lemn de brad.

În acea perioadă, transportul lemnelor se făcea în următoarele faze: tras cu boii sau cu caii, dat pe scoc, transport pe calea ferată (de la Voineşiţa, Păscoaia şi Vasilatu), transport cu funicularul şi plutit până la Brezoi. Anual se făceau împăduriri conform contractelor, costurile fiind de 50% din preţul materialelor pe picior.22

Între anii 1934-1940 Societatea, a cunoscut o perioadă de prosperitate. S-au construit secţii pentru fabrica de lăzi, o fabrică de rumeguş, ateliere de tâmplărie şi instalaţii pentru prelucrarea industrială a lemnului de fag, care anterior era exploatat ca lemn de foc. Producţia fabricii din Brezoi a fost, în 1935, de 110.000 mc material lemnos prelucrat, menţinându-se la acest nivel până în 1940. Numărul muncitorilor a crescut la fabrica de cherestea şi la întreprinderile din bazinul forestier de pe valea Lotrului de la 2500 la 3500 de lucrători.

În 1935, Societatea „Carpatina” a construit un funicular cu lungimea de 3600 m pentru exploatarea pădurilor de la Danu şi Coasta Călineştilor, de la Ovişor până la Bulboaca. Funicularul transporta lemnele peste culme în Valea Vasilatului. Pe lângă acesta, mai funcţionau funicularele mai vechi Priboioasa-Sohodol de 5255 m şi Valea Mălăii – Cărpinoasa de 3282 m, dar şi Valea Murgaşului – Câineni de 1800 m.23 Funicularul Păscoaia – Scânteia era destinat să preia lemnul de brad din bazinul Olăneştilor aferent văilor Gurghiu, Bistriţa, Căprăreţu, Cheia şi a fost realizat între anii 1934-1937. Lemnul era transportat până în Gura Păscoii, de unde, pe calea ferată, forestieră ajungea la gaterele fabricii. Funicularele erau acţionate de două maşini stabile, dintre care, una în Cândoaia - Stâna Măgarului şi alta de tip Lanz de 120 CP pe linia Scânteia – valea Cheii.24

Din 1938 pachetul de control al acţiunilor a fost vândut de către familia baronului Groedel din Budapesta trustului Holding Internaţional de Bois din Monaco. În 1943 acţiunile cetăţenilor străini au trecut în posesia statului, prin răscumpărare, iar capitalul a fost reevaluat la 252.150.000 de lei, în 504.300 de acţiuni, în care statul intra ca acţionar cu 62% din acţiuni.25 În 21 decembrie 1948, Societatea „Carpatina” a fost radiată, luând fiinţă Sectorul mixt nr. 10 Brezoi din cadrul IPIL Piteşti, cu o nouă conducere.

Cei mai vestiţi industriaşi ai Râmnicului au fost Simienii: Oprea Simian şi fii săi, Nae, Romică şi Aurel, acesta din urmă fiind de profesie inginer chimist. Aceştia au fost proprietarii Fabricii de Tăbăcărie şi Încălţăminte din Râmnicu-Vâlcea ,,Oprea Simian şi fiii”. Simienii de la Râmnicu-Vâlcea erau originari din Săliştea Sibiului, înrudindu-se cu neamuri de gospodari de acolo: Şteflea, Lupaş – familia istoricului Ioan Lupaş, Hociotă. Ei se numără printre atât de numeroşii ardeleni care s-au stabilit în Vechiul Regat, făcând avere aici şi ajungând la situaţii înalte în societate.26 În 1881, Oprea Simian şi fraţii săi din Râmnic au deschis o fabrică de frânghii cu un capital de 123.000 de lei, unde se confecţionau bice, curele şi opinci de către un număr de 41 de lucrători. Tot ei au înfiinţat, în 1888, o tăbăcărie în oraş, care a funcţionat ca un atelier modest. După 1900, tăbăcăria a devenit proprietatea exclusivă a lui Oprea Simian, care i-a mărit capacitatea de producţie, devenind astfel cea mai mare întreprindere industrială din oraş. În 1923 mai multe ateliere de tăbăcărie din Râmnic s-au unit sub firma ,, Fabricile unite de tăbăcărie Fraţii D.I. Simian şi fiii”şi s-a construit tot atunci o nouă tăbăcărie înzestrată cu maşini moderne în valoare de 1 milion de lei, aduse din Germania şi Austria. Din 1925, se va numi ,, Întreprinderea Oprea Simian şi fiii”. Aceasta a fost înscrisă la Camera de Comerţ şi Industrie sub nr. 36 din 1931. După moartea lui Oprea Simian, proprietari ai fabricii au devenit fiii săi Nae, Romică şi Aurel.

Producţia fabricii a fost afectată de criza economică din anii 1929-1933. Indicele cel mai scăzut al producţiei în industria pielăriei a fost înregistrat în anul 1930, iar activitatea fabricii de tăbăcărie şi pielărie din Râmnic s-a redus cu 60% faţă de anul 1925. Urmările crizei au fost depăşite după anul 1934, când fabrica a luat credite de la Banca Naţională, sucursala Râmnicu-Vâlcea. Controlându-i activitatea şi mersul afacerilor, banca acorda credite întreprinderii care avea schimburi comerciale susţinute cu străinătatea. Producţia firmei s-a dublat în 1935 faţă de 1934.

În 1937, Romică Simian a vândut partea lui de fabrică pe care o moştenise de la tatăl său celorlalţi doi fraţi ai săi, Nae şi Aurel, astfel că aceştia au rămas singurii proprietari ai fabricii. Dacă Oprea Simian a pus bazele fabricii de tăbăcărie, fiii săi, Nae şi Aurel, vor face ca aceasta să devină, în 1938, cea mai mare fabrică de tăbăcărie şi încălţăminte din Oltenia. Cei doi fraţi industriaşi s-au ocupat îndeaproape de administrarea întreprinderii, petrecând cea mai mare a timpului în incinta ei. În fabrică, ciclul de producţie era complet: de la cumpărarea pieilor, la argăsit, la prelucrarea lor mecanică şi apoi la confecţionarea şi vânzarea produselor finite. Nae şi Aurel Simian se implicau direct în aprovizionarea fabricii cu materiile prime necesare obţinerii produselor de pielărie şi în desfacerea acestora. Fabrica cumpăra piei de bivol, vită, cal, capră de la diverse abatoare din ţară. În 1939 fabrica achiziţiona de la măcelarul Ion Mânzat din Sibiu piei de bivol la un preţ de 46 de lei pe kilogram şi piei de mânzat cu 56 de lei kilogramul. Se cumpăra şi seu la preţul abatorului şi i se plătea lui Mânzat separat sarea şi comisionul.27. Pieile erau transportate de la Sibiu la Râmnic cu un camion al fabricii. Fabrica se aproviziona cu piei şi din Timişoara, Sebeş – Alba, Făgăraş, Deva, Craiova, Cernăuţi etc. precum şi din străinătate: Danemarca, Polonia, Australia, Palestina prin Reprezentanţa de piei crude I. Kahn din Bucureşti.28 Tăbăcăria putea prelucra 3360 de tone de piei anual, din care se confecţionau diverse produse: box (piele de bovină tăbăcită mineral din care se făceau feţele de încălţăminte), crupoane, gâturi pentru opinci, tălpi, poale de talpă, poale egalizate engleze, tovale şi blănculeţe, furdale (deşeuri din piele) opinci, bocanci, curele de transmisie, sandale etc.29 Produsele Simienilor erau vândute în magazinele de pielărie şi încălţăminte ale comercianţilor din judeţ şi din întreaga ţară: Bucureşti, Călăraşi, în judeţele Olteniei, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt.; la Cernăuţi, Chişinău, Roman, Iaşi, Alba Iulia, Arad, Blaj, Hunedoara, Braşov, Ditrău – Ciuc,30 la Luduş, Lugoj, Turda, Abrud.31 Fabrica vindea bocanci cazoni numerele 41 -45 cu 600 de lei pereche, numerele 37-40 cu 550 de lei, numerele 34-36 cu 480 de lei şi numerele 30-33 cu 400 de lei perechea.32 Preţurile altor produse erau: opinci 240 de lei /kg, crupon original 300 de lei/kg, talpă canată 220 de lei/kg, poalele engleze 185 de lei, poale de talpă 150 de lei, iar tovalele 320 de lei/kg şi blăncuţele 310 lei/kg. În anii 1938-1939, fabrica a avut comenzi importante, multe dintre ele fiind de zeci şi sute de mii de lei. În anul 1939 tăbăcăria a avut o comandă de crupoane de la Fabrica de ghete „Star” din Timişoara în valoare de 42.050 de lei,33 o comandă pentru fabrica de curele de transmisie „Fortuna” din Chişinău, de 50 de bucăţi piei în crom la suma de 92.610 lei,34 o comandă cu multe produse din piele la Turda în valoare de 188.639 de lei, una la Lugoj în valoare de 134.233 de lei etc.35 Fabrica vâlceană a executat, începând din 1939, şi bocanci pentru armată la preţul de 150 de lei perechea.36 Pentru nevoile de producţie, se cumpăra acid lactic tehnic de la Oradea, iar extractul de tanin necesar tăbăcăriei se importa din Iugoslavia şi Italia.

Întreprinderea şi-a mărit activitatea de la an la an, iar în anii 1938-1939 s-au făcut în fabrică mai multe investiţii pentru care era nevoie de credite. În cest sens, fabrica a cerut în 1939 Societăţii Naţionale de Credit Industrial să-i aprobe menţinerea majorării creditului de 2 milioane de lei din 1938 şi a împrumutului iniţial de 3 milioane de lei. În aceşti ani, fabrica a obţinut mai multe credite de la societatea menţionată anterior, în valoare de 2,5 milioane de lei, împrumuturi investite în modernizarea fabricii.

Ilustrăm mărirea capacităţii de producţie a fabricii prin câteva cifre:37

Anul

Producţia în kilograme

Vânzări în lei

1935

125.024

12.346.936

1936

235.888

25.498.442

1937

324.174

49.123.9946

1938

393.586

56.166.515

În anul 1938 producţia fabricii a înregistrat cel mai mare nivel, fiind produse următoarele cantităţi de mărfuri: talpă 250.867 kg, curele transmisie 40.313 kg, furdale 51.858 kg, opinci 34.152 kg, tovale şi blănculeţe 33.823 kg, blanc de curelari 42.428 kg, încălţăminte 12.738 de perechi, biciuşcărie 236.627 de bucăţi, confecţiuni 24.040 kg, în valoare totală de 57.604.453 de lei.38

Tot în anul 1938, fabrica a făcut următoarele vânzări: talpă 212.980 kg, curele transmisie 39.851 kg, furdale 39.806 kg, opinci 32.316 kg, tovale şi blănculeţe 28.276 kg, blanc de curelari 39.615 kg, încălţăminte 11.468 de perechi, biciuşcărie 179.747 de bucăţi, rămăşiţe de piei tăbăcite 11.789 kg, răzătură de piei, carne, oase 253.846 kg, confecţiuni 22 230 kg, în valoare totală de 56.166.515 de lei.39

Capacitatea tăbăcăriei s-a mărit considerabil începând cu anul 1930, astfel că proprietarii au construit pe lângă ea o fabrică de încălţăminte, una de cuie de lemn, şi încep să se ocupe de

1 Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. Rao, 2001, p. 44.

2 Ibidem.

3 D.J.V.A.N., fond Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, dosar nr. 2/1936, f. 1,3,6.

4 Ibidem, dosar nr. 2/1936, f. 15.

5 Ioan Scurtu, op. cit., p. 89.

6 Dumitru Şandru, Satul românesc între anii 1918 şi 1944, Iaşi, Casa de presă şi Editură ,,Cronica”, 1996, p. 386.

7 Gh. N.Efrim, op., cit., p. 101.

8 Sorin Oane, Istoria judeţului Vâlcea 1948-1965, Râmnicu - Vâlcea, Editura Conphys 2007, p. 50-52.

9 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 15 din 16 iulie 1928, p. 2.

10 D.J.V.A.N., fond Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, dosar nr. 2/1936, f. 8.

11 Ibidem,fond personal Filip Lahovary, dosar nr. 17/1923, nepaginat.

12 Ibidem, dosar 960-1927, nepaginat.

13 Ibidem, dosar nr. 962/1927, nepaginat.

14 Ibidem, dosar nr. 968/1940, nepaginat.

15 Ibidem, dosar nr. 969/1940, nepaginat.

16 Ioan Scurtu, op. cit., p. 98.

17 Gh.N. Efrim, op. cit., p. 68.

18 Ibidem., p. 57.

19 Ibidem, p. 58.

20 Petre Bardaşu, Gh. Simeanu, Brezoi – 100 de ani de industrie forestieră, Râmnicu - Vâlcea, 1973, p. 41.

21 D.J.V.A.N., fond Societatea Carpatina, dosar nr. 5/1930, p. 87.

22 Gh.N. Efrim, op. cit., p. 59.

23,, Monitorul Oficial”, nr. 53 din 10 iulie 1920, p. 1672.

24 Gh.N. Efrim, op. cit., p. 62.

25 Ibidem, p. 60.

26 Mihai Sorin Rădulescu, Întreprinzători şi politicieni. Familia Simian, în Historia , anul VII, nr. 72, dec. 2007 p. 23.

27 D.J.V.A.N., fond Oprea Simian şi fiii, dosar nr. 2/1939 nepaginat.

28 Ibidem, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

29 Corneliu Tamaş, op. cit., p.178.

30 D.J.V.A.N., fond Oprea Simian şi fii, dosar nr. 2/1939, nepaginat.

31 Ibidem, dosar nr. 6/1939, nepaginat.

32 Ibidem, dosar nr. 2/1939, nepaginat.

33 Ibidem, dosar nr. 32/1939, nepaginat.

34 Ibidem, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

35 Ibidem, dosar nr. 6/1939, nepaginat.

36 Ibidem, dosar nr. 5/1939, nepaginat.

37 Ibidem, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

38 Ibidem.

39 Ibidem.

exploatarea pădurilor. În anul 1940 proprietarii au modernizat întreprinderea şi au înlocuit maşinile vechi şi uzate cu agregate noi. Tot în acest an s-a mai construit o fabrică de încălţăminte cu o capacitate de 1500 de perechi pe zi. Valoarea utilajelor noi importate din Germania a fost de 17.765.000 de lei. Sporirea producţiei a determinat întreprinderea să înfiinţeze o sucursală la Cluj, care, după Dictatul de la Viena, a fost mutată la Arad. Creşterea producţiei a fost o consecinţă a comenzilor militare din anul 1941, întreprinderea lucrând numai pentru Ministerul Apărării Naţionale. Pentru a ajuta armata, industriaşii trebuia să subscrie pentru bonurile de înzestrare a armatei prin Societatea naţională de credit industrial cu 30% din fondul de rezervă al fabricii.1

Fabrica de tăbăcărie a făcut parte din Uniunea Industriaşilor de Talpă din România, alături de alte fabrici de profil din ţară, cum au fost: Grigore Alexandrescu S.A., Talpa S.A.R. şi Tăbăcăria Naţională din Bucureşti; Întreprinderea S. Filderman din Bacău; Dermata S.A. Cluj; Samuel Karres S.A. Madiaş; Moritz Schlandt, Fraţii Miess S.A. şi Fraţii Scherg din Braşov etc.

Numărul de comenzi pe care le-a avut fabrica în perioada interbelică demonstrează că produsele fabricii erau căutate pe piaţa internă pentru calitatea lor şi că proprietarii fabricii erau preocupaţi de bunul mers al afacerilor pentru a câştiga cât mai mult. Pentru a putea conduce o fabrică de talia tăbăcăriei ,,Oprea Simian şi fiii” era nevoie de multă energie şi pricepere. Simienii au dovedit din plin că dispuneau de aceste calităţi, fiind preocupaţi în permanenţă de întreţinerea utilajelor din fabrică, de dotarea ei cu maşini noi şi performante, de calitatea produselor, creşterea producţiei şi a vânzărilor prin menţinerea clienţilor vechi şi câştigarea altora noi. Ei duceau o viaţă activă cu dese deplasări în diverse oraşe din ţară pentru a lua contact cu renumiţi comercianţi şi a încheia afaceri profitabile. De problemele juridice ale fabricii se ocupa avocatul Tică Ştefănescu, iar patronii erau ajutaţi în conducerea tăbăcăriei de economişti, ingineri, funcţionari şi personal administrativ.

Fiind patronul unei afaceri prospere şi profitabile, Nae Simian a putut să-şi construiască în centrul oraşului Râmnicu-Vâlcea, pe strada Carol I, superba casă în stil andaluz care găzduieşte astăzi Muzeul de Artă al oraşului. Fratele lui, Romică Simian, era proprietarul unei frumoase case tot pe strada Carol I la nr. 32, dar mai deţinea o casă în Olăneşti, una în Bucureşti şi o maşină particulară. Acesta era şi un mare proprietar de terenuri agricole. Deţinea două ferme agricole în judeţul Vâlcea – una la Bujoreni, în suprafaţă de 42 hectare şi alta la Sărăcineşti, în comuna Olăneşti, în suprafaţă de 60 hectare, precum şi o proprietate agricolă de 165 de hectare în comuna Leşile din judeţul Argeş. Romică Simian administra personal aceste ferme, iar produsele agricole obţinute le distribuia pe piaţa Bucureştiului.2 Romică Simian a fost preocupat şi de apicultură, fiind vicepreşedintele Asociaţiei apicultorilor ,,Albina” din Râmnicu-Vâlcea. În anul 1934, cu ocazia tradiţionalei sărbători de toamnă ,,Săptămâna fructelor” din 14-21 septembrie, i-a fost acordată o diplomă pentru produsele apicole prezentate aici.3 Având o viaţă intensă, afaceri profitabile în diverse domenii, Romică Simian a dispus şi de sume importante de bani; în 1938 avea un cont de 1.884.777 de lei la Banca de Scont a României, sucursala Râmnicu-Vâlcea.4 Veniturile Simienilor fiind mari, aceştia îşi permiteau pe lângă case cu toate condiţiile din acea epocă, maşini particulare, concedii în străinătate, spectacole de teatru. În anul 1948 fabrica a fost naţionalizată.

Vâlcea a avut şi foarte buni meseriaşi care-şi desfăşurau activitatea zilnică în atelierele lor. Aceştia reprezentau burghezia mică şi mijlocie a judeţului. Au existat în Râmnic ateliere de reparat ceasuri, ateliere de croitorie, tâmplărie, cizmărie, lăcătuşărie, ţesătorie, frizerii etc., cele mai multe şi mai renumite fiind cele din centrul oraşului. Proprietarul de atelier trăia din munca desfăşurată la atelier, de el şi alţi doi-trei angajaţi şi din vânzarea produselor.

Printre cele mai vestite ateliere din oraşul Râmnicu-Vâlcea amintim: atelierele de tâmplărie, mobilă şi binale ale patronilor G. Nicolae (strada Mihai Bravu nr. 8), Simion Morărescu (strada Carol nr. 14), F. Dietrich (strada V. Olănescu nr. 7) şi cel al lui D. Speck; atelierele de cizmărie şi pantofărie Toma Constantinescu (strada Praporgescu), şi ,, La cloşca de aur” al Elenei Bădulescu de pe aceeaşi stradă; atelierul de armurărie şi reparaţii biciclete Th. Clupea; atelierele mecanice ale meseriaşilor Gh. Buloaie (strada Ştirbei Vodă), Marin Crăc şi Ştefan Sular şi cel al lui Nae Ionescu; atelierul de dogărie Gheorghe Ştefănescu (bulevardul Principesa Maria), atelierul fotografic ,,Foto Lux” al lui Spiridon Tănăsescu (bulevardul Tudor Vladimirescu), un atelier de ţesut covoare (strada Maior V. Popescu nr. 3); atelierul ,,Ţesătoria naţională” Alexandru D. Vasiliu (strada Traian nr. 110), fabrica de pânzeturi naţionale de bumbac, prosoape, pânză – mătase, pânză de borangic, voal de borangic şi stofe de lână; manufactura ,,La englezul” proprietar Gh. N. Ciucă, atelierul de tocilărie al lui Alexandru Drumaru (pe strada Mihai Bravu), fabrica de ape gazoase ,,Oituz”. Fabrica de pâine Augustin Demetter dispunea de instalaţie mecanică sistematică pentru frământat şi copt, de toate accesoriile necesare, cameră pentru lucrători şi magazie pentru materiale; în oraş exista şi un atelier modern de scărmănat şi dărăcit lână etc. La Drăgăşani, maestrul tâmplar de origine italiană Angelo de Simon a fost proprietarul unui atelier de tâmplărie şi mobile. Atelierul lui a executat, la Staţiunea experimentală şi pepiniera Drăgăşani, diferite lucrări de tâmplărie, mobilă şi binale, începând cu 1931 şi lucrări la construcţia laboratorului staţiunii. În atelierul său lucrau cinci-şase muncitori; un muncitor câştiga aici, în 1940, 2000-2500 de lei pe lună.5

Râmnicenii îşi comandau haine la vestitele croitorii din oraş: I. Nanora (strada General Praporgescu nr. 14), I. Simion şi I. Puşchilă (strada Mihai Bravu nr. 20), I. Nicolae, I. Ciobanu, ,,croitoria engleză Iulian Tomescu (strada Praporgescu nr. 2), croitoria M. Dumitrescu (strada Praporgescu nr. 11), ,,La Wilfinger” condusă de Al.H. Wilfinger (strada Mihai Bravu nr. 8), Croitoria pentru dame Victoria Grabowsky şi casa de modă Elena Popp, ambele pe Terasă. La Croitoria Princiară I. Nanora orăşenii găseau stofe englezeşti pentru pardesie, costume, pantaloni de bărbaţi, stofe pentru uniforme şcolare şi militare. Croitoria era căutată pentru croiala elegantă a hainelor după jurnalele de modă ale vremii, execuţia promptă şi preţurile moderate.6

În tipografiile din Râmnic au lucrat meseriaşi foarte pricepuţi. Tipografiile aveau maşini de precizie acţionate cu motor electric şi executau tot felul de tipărituri care apoi erau vândute: ziare, broşuri, facturi, scrisori, plicuri, cărţi de vizită, bilete de nuntă, logodnă, botez şi moarte. Legătoriile de cărţi erau specializate în legatul cărţilor, registrelor şi mapelor în piele şi pânză. Cele mai renumite tipografii din oraş au fost: Tipografia T.O. Turinger, Tipografia Poporului (strada Traian nr. 99), Tipografia „Gutenberg” (Strada Praporgescu 8), Tipografia „Viitorul Vâlcei” (strada Apostol Dumitrescu nr. 4), Tipografia „La Progresul Grafic” a lui Al. D. Oiţă (strada Mihai Bravu) etc.

Cei mai importanţi ceasornicari au avut atelierele la parterul casei Iosif Paslawschy – Bejan de pe strada Traian. Aici au funcţionat ceasornicăriile: Henric Weiss, La Rusu , a lui Isac Oiţă, Vili Sularu, I. Paşec, I. Marconi. Ceasornicăria I. Marconi era un atelier specializat în repararea ceasornicelor - pendulelor de perete de tot felul şi a fost premiată pentru calitatea lucrărilor la expoziţia din Milano, în 1880, cu Menzione Onerevos. De aici se putea cumpăra un bogat sortiment de ceasuri, precum: Longines, Omega, Roskoff patent, Tavanes, Watch etc. Tot de aici se puteau cumpăra şi bijuterii pentru diverse ocazii, logodne, nunţi etc.7

Meseriaşi foarte buni au fost şi frizerii Nicu şi Pandele Cernea, care au avut o frizerie pe strada Praporgescu nr. 8; Mielu şi Pandele cu frizeria ,,Unirea” de pe strada Ştirbei Vodă, Alexandru Drumaru cu frizerie în strada Mihai Bravu, Almăşanu, cu frizeria modernă de pa Terasă, şi frizerii salonului ,,La Crucea Roşie”, de pe strada Traian nr. 110.

Aceste diverse ateliere pe care le-am amintit reprezentau doar o parte din mica industrie vâlceană interbelică, care în anul 1928 avea următoarele ateliere: 354 de lemnării, 188 de tâmplării şi strungării, 136 de rotării şi caroserii, 264 de fierării, 15 ateliere menanice, 49 de abagerii, 162 de ateliere de croitorie, 225 de ateliere de cizmărie, 9 ploscării, 182 de ateliere de dogărie, 28 de ateliere-tinichigerie, 5 ateliere electro-tehnice, 8 ceasornicării şi 7 cofetării.8

Burghezia comercială a fost angrenată în activităţile de schimb. Comerţul vâlcean a cunoscut între anii 1920-1940 o dezvoltare remarcabilă, comparativ cu situaţia antebelică: mărfurile vâlcene au avut o circulaţie mult mai largă, depăşind perimetrul Olteniei şi fiind prezente, practic, pe pieţele de desfacere din întreaga ţară. Dezvoltarea sa a fost inegală şi în salturi, alternând cu perioade de descreştere, cum au fost anii crizei economice (1929 – 1933). În anul 1928 s-au înregistrat la Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului 240 de firme, iar în 1929 numărul firmelor s-a redus la 104, deci la mai mult de jumătate şi la o treime faţă de 1927, când au fost înregistrare 317 firme. La 31 decembrie 1929 existau în judeţ un total de 104 firme.9 Începând cu anul 1930, numărul firmelor industriale şi comerciale a crescut; în acest an fiind înregistrate la Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea un număr de 1800 de firme.10

Negustorii desfăşurau zilnic activităţi comerciale prin magazinele, depozitele, cârciumile, restaurantele, cafenelele, cofetăriile pe care le aveau. Erau preocupaţi permanent de aprovizionarea cu produse a spaţiilor comerciale, de calitatea serviciilor lor şi de o vânzare cât mai bună. Negustorii cumpărau direct de la producători sau de la angrosişti. Puneau ordine în registrele de vânzare-cumpărare, făceau comenzi şi plăţi sau supravegheau descărcarea şi aşezarea mărfurilor. În zilele de târg, când centrul Râmnicului se umplea de ţărani veniţi din toate satele dimprejur, negustorii aveau cele mai multe vânzări. Fiecare negustor îşi menaja clientela şi căuta să o servească cât mai bine. Câştigarea unui nou client era considerată o adevărată victorie, iar pierderea unui client era privită ca un semn de rău augur. Acesta era şi motivul pentru care negustorii aveau mare grijă ca nici unul dintre ei să nu-şi deschidă prăvălia în urma celorlalţi şi nici să nu o închidă seara, până nu se asigurau că negustorii de alături trag şi ei obloanele. În Râmnic, prăvăliile de coloniale se deschideau înainte de ora 6 dimineaţa şi stăteau deschise fără întrerupere până după 10-11 seara.

Unii proprietari de magazine îşi vindeau ei produsele, dar cei mai mulţi aveau angajaţi vânzători şi băieţi de prăvălie. Aceştia erau aleşi cu o grijă deosebită. În Râmnic negustoria se învăţa şi ea ca orice meserie şi profesiune în ani îndelungaţi şi grei de practică. Viitorul negustor îşi începea ucenicia luând în primire mătura, stropitoarea şi făraşul, precum şi cârpele de şters galantarele şi geamurile. Dacă tânărul se dovedea cinstit şi dornic să înveţe meserie, cu timpul negustorul îi lărgea atribuţiile şi îl trimitea cu vânzări la clienţi sau cu chirigii la gară după mărfuri. Numai după un stagiu de doi-trei ani şi după o serie de verificări serioase, băiatul de prăvălie putea trece în rândurile vânzătorilor. Cel mai în vârstă, care era şi omul de încredere al proprietarului, păstra cheile magazinului şi el avea singur privilegiul să umble la tejghea. După ce izbutea să-şi strângă un mic capital şi se încumeta să înceapă un modest comerţ pe seama sa, ca să se poată menţine în rândul negustorilor, trebuia să fie un om muncitor, sobru şi econom, dar mai ales foarte chibzuit şi prevăzător în toate acţiunile sale. Băieţii de prăvălie primeau întreţinere completă, dar bani de buzunar numai duminica şi numai cu măsură. Salariul convenit se capitaliza, pentru ca la ieşirea din serviciu să poată începe fiecare un comerţ pe cont propriu. Mulţi băieţi de prăvălie au ajuns negustori de seamă în comerţul judeţului şi al Râmnicului, în primul rând. Negustorii, ca şi alte categorii sociale, au avut de suferit de pe urma crizei economice, din perioada anilor 1929-1933.

Caracteristic a fost, în această privinţă, cazul negustorului C. Ionescu Precupeţu. În tinereţe, acest negustor vindea cireşe din coş, ca orice precupeţ începător. Fiind foarte harnic, strângător şi ascuţit la minte, a reuşit să-şi adune un mic capital şi a devenit negustor, desfăşurându-şi comerţul într-o baracă, pe partea de nord-est a podului de pe Iazul Morilor. Căsătoria cu Lenuţa, energica fiică a cârciumarului Ananie Moraru, i-a consolidat şi mai mult poziţia. În ajunul primului război mondial, preluase cârciuma fratelui său şi era socotit printre negustorii fruntaşi din oraş. Ascensiunea lui vertiginoasă începe imediat după primul război mondial. În timp ce distrugerile războiului risipiseră avutul altora, C. Ionescu Precupeţu şi-a găsit la demobilizare comerţul său într-o stare prosperă, datorită harnicei şi iubitoarei sale soţii, iar pivniţele pline de buţi cu vin şi ţuică. Precupeţu se întorsese din război cu orizonturi largi şi a început să se extindă. Nu s-a mai limitat la comerţul de cârciumă, ci a început să facă afaceri în stil mare. Bani găsea cu uşurinţă, fiindcă era apreciat ca om capabil şi foarte cinstit. Nu şi-a încălcat niciodată cuvântul şi nu a înşelat pe nimeni. Precupeţu a fost analfabet, dar pentru întinsele şi importantele sale afaceri avea un serviciu de contabilitate în regulă, însă mai fidelă chiar decât registrele era memoria sa fenomenală, care înregistra cu precizie toate creanţele şi toate plăţile cu scadenţele lor. Banii i se încredinţau pe cuvânt, dar semna şi poliţe: o semnătură desigur mecanică, dar pe care el şi-o recunoştea foarte uşor şi pe care nu a tăgăduit-o niciodată. În timpul marii crize economice nu a mai putut să-şi plătească datoriile la bănci. A suferit mult, s-a îmbolnăvit şi a murit, la câteva luni de la debutul crizei economice. Acest simbol al vredniciei olteneşti a fost regretat de toată urbea. Văduva negustorului s-a căsătorit cu un contabil, pe nume Gregorian şi a reuşit să se aranjeze cu toţi creditorii atât de abil, încât moştenitoarea lui Precupeţu a rămas cu o foarte frumoasă avere: hotelul şi restaurantul din bulevardul Tudor Vladimirescu, casele din strada Călăraşi şi cele din strada Tabaci, cârciuma de lângă podul de peste Iazul Morilor, întinse proprietăţi rurale, mărfuri şi producte etc.11

În perioada interbelică, negustori cu faimă în oraşul Râmnicu-Vâlcea au avut magazine diverse, restaurante, băcănii, librării, cofetării şi cafenele în centrul oraşului. Printre magazine şi proprietari se pot aminti: ,,Marele Magazin General Fraţii Arsenie (pe Terasă), proprietari fraţii Arsenie, ,,De toate” (pe Terasă), proprietar V. Săndulescu, ,,Universal” Gh. Fundătureanu (Calea I. G. Duca nr. 148); magazinele de încălţăminte şi pielărie „La Cerbul” (strada G-ral Praporgescu nr. 1), ,,La Victoria” (strada Apostol Dumitrescu nr.1), proprietar Costache Georgescu, „La cismuliţa de aur” (strada Traian nr. 154), proprietar Alexandru Firescu; magazinul de încălţăminte şi galanterie ,,La globul de aur” (strada Mihai Bravu), proprietar Lungulescu; magazinele de manufactură şi galanterie: ,,La Voaleta” (strada Traian), ,, La Caraiman” (Strada M. Bravu); magazinele de haine: ,,La Toilette” (strada Praporgescu), proprietar Aneta Hain Waldman, ,, La doi lei” (strada Traian), proprietar Abram Idel; magazin de pălării şi şepci ,,La pălărierul român”, proprietar H. Faiman; ,,La cămila”, magazin de cafea (strada G-ral Praporgescu nr.5), proprietari fraţii Sarchisian, „La plăpumaru Craioveanu” (strada Traian nr. 103), magazin şi atelier de plăpumărie, proprietar D. S. Petrescu; magazinele de fierărie: Vasile Sipceanof şi M. Belici (strada Traian nr. 89), „La cleşte şi ciocan” (strada Traian nr. 58), proprietar Carl Speck şi ,,La plugul de aur” (în faţa Pieţei) a lui Savu Roşca. Parfumerii renumite au fost: M. Erdtracht (strada Dorobanţi nr. 2), „La băeti”, proprietar A. Alexandrescu şi C. Fera, ,,Drogherie si parfumerie regală (strada G-ral Praporgescu nr. 3). Au existat şi magazine unde se vindeau automobile, cauciucuri, uleiuri. Acestea au fost: Renault/ Dodge-reprezentanţa Societăţii Asigurare Românească (strada Colonel Apostol Dumitrescu nr. 44), ,,Unirea” (strada Carol I), proprietar Gh. Vasiliu şi comp., ,,Auto-electro-tehnica” (strada Traian nr.123), proprietari M. Lăzărescu şi I. Waldherr. Apreciate pentru produsele lor au fost şi băcăniile: V. Bobolea (strada Traian nr. 105) şi ,,Mercur” (lângă cinema Adreani), proprietar Gh. Dumitrescu, etc. Băcănia „Mercur” bine aprovizionată cu tot felul de coloniale şi delicatese, fiind situată în apropierea regimentului, a avut o clientelă statornică, din lumea bună a oraşului Râmnic, de regulă soţii de ofiţeri.

Fraţii Arsenie fiind negustori pricepuţi, din magazinul lor ,,Marele Magazin General Fraţii Arsenie” cumpărau cei mai mulţi orăşeni. Situat pe Terasă, acest magazin avea tot felul de mărfuri aduse de proprietarii magazinului de la producători din ţară şi din străinătate: stofe – gabardin – manufactură indiană, şifon american, stambă, caşmir, bumbac, mantale de ploaie, încălţăminte şi haine de adulţi şi copii, mantouri elegante ultimele creaţii de la Au-Bon-Gout, mobilă de fier şi lemn, garnituri complete şi separate, pentru familii, vile şi hoteluri, gaz-solid12, automobile de persoane, taximetre, autocamioane toate mărcile: Fiat, Lancia, Citroen, Lincoln, Mercedez-Benz, Chevrolet, Ford-Chrysler, Renault, Rolls Royce Nash, cauciucuri Michelin, accesorii, benzină, uleiuri13, revolvere şi carabine Steyer, biciclete de la renumita fabrica Steyer, camere şi anvelope, cărţi, dulciuri. Magazinul avea telefon pentru informaţii şi comenzi de articole şi vindea şi în rate.14 În pragul deschiderii anului şcolar, magazinul ieftinea cărţile şi rechizitele cu 15%.15 Cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi a Sfintelor Paşti, magazinul promova aceeaşi politică de ieftinire a produselor. Politica magazinului era ieftinirea traiului, vânzând mult cu profit mic. Preţurile magazinului erau accesibile majorităţii categoriilor de orăşeni.

Lista preţurilor din magazin în anii 1921-1922 arăta astfel: costum complet de bărbaţi 294 de lei, costum pentru copii 192 de lei; mătase cristalină toate culorile 85 de lei m, mătase extra fină toate culorile 110 lei m, stofe fantezie diferite culori 45 de lei m, stofe pentru rochii şi tailleur 125 de lei m, şeviot negru şi bleumarin 175 de lei m, satin extrafin lăţime dublu 45 de lei m, jartiere diferite culori 7,50 lei m, perechea de mănuşi 25 de lei, jerseuri de lână 285 de lei, fular lână 115 lei, crema de ghete neagră şi culori 3,50 lei, becul electric de 50 de lumini 15 lei, ghete piele fină, talpa cusută, fabricaţie italiană 290 de lei; ceai chinezesc calitate extrafină original 75 de lei kilogramul, rahat Armenia cutia ½ 24 de lei; tabachere, port ţigarete 15 lei; trusă de toaletă Nora, parfum, pudră, cremă Briantina 320 de lei, săpun familiar bucata mare 3 lei, săpun english bath 10 lei, pudră cutie mare 16 lei, pudra cutie mijlocie 13, mică 6 lei, cremă - borcanul 13 lei, lanolina tub 8 lei, lanolina cutie 2,5 lei, vaselina tub 8 lei, apă de colonie sticla 13 lei, apă de dinţi 13,5 lei, pasta de dinţi Clycodont 7,50 lei tubul.16 Magazinul acorda, din când în când, premii, pentru cei care cumpărau de aici. Clienţii puteau câştiga un aparat de radio, un premiu de 1 milion de lei şi alte premii în valoare totală de 3.350.000 de lei la marea loterie a Fundaţiei Culturale „Regele Mihai I”.

Negustorul V. Săndulescu oferea râmnicenilor, prin magazinul său ,,De toate”, „pathefoane” şi diverse sortimente de plăci Edison-Belt-Ldt. London, de foarte bună calitate. Plăcile erau cu muzică din repertoriul naţional şi internaţional al timpului şi erau foarte căutate de iubitorii muzicii. Preţul patefoanelor varia între 3000-6000 de lei, iar al plăcilor între 120-150 de lei. Magazinul vindea şi în rate aceste produse, ţinând cont că erau destul de scumpe.17 Se mai puteau cumpăra de aici parfumuri, articole de toaletă de la casele Roger şi Gallet, D’Orsay, Piver, Botot, Le Coq, Legrain, Cotty, Cadum, Elida şi Stella, precum şi diverse alte produse. O pereche de ochelari de soare costa aici 100 de lei, perechea de ciorapi de mătase ,, Ento” 90 de lei, un toc-rezervor cu peniţă de aur ,,Pena” 100 de lei, cravatele de mătase ,,Rola” 100-200 de lei, iar mapa de plicuri şi scrisori 10-30 de lei.18 La magazinul ,,De toate” se găseau şi birourile agenţiei imobiliare şi de publicitate V. Săndulescu, proprietarul, derulând astfel mai multe afaceri. Proprietarii librăriei şi bazarului ,,Universal” ofereau spre cumpărare, în anul 1938, radiouri Philips în rate, cu posibilitatea achitării acestora în 18 luni. Fraţii Sarchisian vindeau cafea, coloniale, delicatese şi alte articole aduse din Orient la magazinul lor „La Cămila”. Magazinul avea instalaţie cu motor electric şi cafeaua era măcinată pe loc de proprietarii magazinului care îşi serveau cu mare atenţie clientela.

Grigore Th. Popescu a fost proprietarul celui mai renumit magazin de pielărie şi încălţăminte din oraş, ,,La cerbul”. Aici se vindeau şoşoni şi galoşi Wimpasing, mărfuri de pielărie şi încălţăminte de gata, de cea mai bună calitate.19 În anul 1928, îmbrăcămintea, încălţămintea, dar şi produsele alimentare s-au scumpit. Astfel, 1 m de stofă de haine costa 900 de lei, un costum de bărbaţi 2000 de lei, ghete bărbăteşti 1000 de lei perechea, ghete de damă 700 de lei.20

Theodor Cuşu a avut un magazin de sticlărie căutat de vâlceni pentru produsele lui. Negustorul Cuşu sosise la Râmnic din Munţii Apuseni, cărând în spinare clasica ladă de lemn a ,,glăjarilor”, în care erau aranjate geamuri de toate mărimile, pe care le anunţa mergând pe străzi adus din spate de greutatea mărfii, strigând din timp în timp ,,geamuuuuuri, geamuuuuri!”. Clienţii lui Cuşu erau, în primul rând, ţărani care veneau din toate împrejurimile să cumpere geamuri, oglinzi, pahare, ceşti, sticle de lampă. Mulţi obişnuiau să tragă căruţele în faţa casei sale, pietruită cu bolovani mari şi rotunzi, iar la ora prânzului, după ce aveau marfa în căruţe, ţăranii se înfruptau din slănina, cârnaţii, pâinea, ceapa şi ţuica din desagă.

Negustori cu afaceri importante au trăit şi în celelalte oraşe ale judeţului. De exemplu, la Drăgăşani, Ionel M. Ştefănescu a fost proprietarul unui magazin de manufactură şi galanterie ,,Doaleta”21, iar Ştefan Rezerini a avut un mare magazin universal, un depozit permanent cu tot felul de articole de îmbrăcăminte, încălţăminte, uz gospodăresc, dar şi produse alimentare variate şi articole de vinicultură şi viticultură.22 Negustori cu prăvălie au fost şi Al. D. Abagiu (magazin de coloniale), Marin R. Tănăsescu (magazin de pălării ,,La pălărie modernă”)23, Nae I. Popescu (magazin de haine ,, La vânătorul”), iar Gheorghe Vlădoianu a fost proprietarul unei pantofării etc24. În Râmnicu-Vâlcea a existat şi un mare număr de depozite care aparţineau angrosiştilor: ,,La Transilvăneanu” (Strada M. Bravu) – depozit de articole de pielărie; ,,La hora ţărănească” A. S. Taubman şi Comp. – depozit de bumbac şi magazin de manufactură şi haine; ,,Ţigla Bohn-Patent” – depozit de ţiglă în Strada Traian; depozitul de băuturi Simian (pe Strada Colonel Dumitrescu), iar la Drăgăşani existau 19 depozite de vinuri en-gros.25 Din depozite cumpărau proprietarii de magazine, dar la preţuri destul de ridicate.

Mulţi negustori au avut magazine în zona cu cea mai intensă activitate comercială din oraşul Râmnicu-Vâlcea – Piaţa. În lucrarea sa ,,Mozaic în timp”, Cella Delavrancea prezenta piaţa oraşul Râmnicu-Vâlcea şi pe vâlceni astfel: ,,Când cobori razele străzilor, dai de alt centru: piaţa cu hale curate şi hora de zarzavaturi, celebrele zarzavaturi de pe lunca Oltului. Aici e învălmăşeală de broboade, panglici, olărie ţărănească adusă din fundul văilor, coşuri, icoane şi gogoşi calde. Umblă forfota ţăranului atrasă de oraş ca fluturii de lumina lămpii. Chipul oltenesc e frumos. Ochii verzi cu gene stufoase, eleganţă în port, şiretenie în privire, deşteptăciune în grai. Tatăl meu spunea că modul de a vorbi oltenesc este cel mai nuanţat în termeni şi admira întrebuinţarea timpului trecut apropiat, înlocuind, când vrei să însemni un timp recent, imperfectul”26 Între 1920-1940 piaţa nu era închisă între blocuri cum e astăzi, ci se vedea din strada Traian, atrăgând atenţia din prima clipă prin impozantul edificiu al halei.

Aceasta a fost zidită în mijlocul pieţei, la începutul secolului al XX-lea, pe locul unde îşi instalau sălaşul circurile. Ea a fost şi este o clădire impunătoare a oraşului, mult îndrăgită de râmniceni. În hală se vindeau zilnic tone de carne proaspătă vândută de negustori sau crescătorii de vite. Exista şi hala de peşte ,,La Bibanu” unde se găsea peşte proaspăt de dimineaţa până seara. Prăvăliile de Hală erau proprietatea comunei Râmnic şi se închiriau la un preţ anual între 15.000-55.000 de lei.27 În piaţă existau trei-patru magazine de mărunţişuri, de unde ţăranii puteau cumpăra basmale, sfoară, mosoare, vase de bucătărie, tigăi, găleţi de zinc şi alte obiecte de mică industrie. Acestea erau Hora Ţărănească, La Ruleta, Dermata.

Patronii prăvăliilor stăteau pe un scaun de lemn în faţa uşii larg deschise şi citeau jurnalele de dimineaţă, Curentul şi Universul, dând bineţe trecătorilor. În acest timp, băieţii de prăvălie cărau mărfuri, fumau pe ascuns sau măturau prin magazin. În preajma halei, pe strada Traian erau înşirate o sumedenie de dughene şi prăvălii. Predominau prăvăliile cu alimente. Constantin Popa, Carol Unverdorben şi fraţii Codin aveau băcănii, Victor Ipavitz şi Pereţ – magazine de mezeluri, Safronbol, un magazin de cafea şi Petre Simato, o lăptărie şi plăcintărie. Majoritatea negustorilor care aveau prăvălii în piaţă erau greci şi armeni. Prăvăliile aveau instalaţie de apă şi lumină electrică..

Tocmeala era o lege a pieţei. Lista preţurilor medii la diverse produse alimentare pe anul 1928 era: carne de vacă 24 de lei kg., carne de porc 38 de lei kg., şuncă fiartă 243 de lei kg., slănină 115 lei kg., mezeluri 165 de lei kg., unt proaspăt 160 de lei kg., untură de porc 85 de lei kg., slănină proaspătă 50 de lei kg., untdelemn de gătit 57 de lei litrul, ulei de salată 140 de lei litrul, găină 70 de lei bucata, pui 60 de lei perechea, raţă 70 de lei bucata, curcan 250 de lei bucata, gâscă 130 de lei bucata, crap 48 de lei kg., somn 50 de lei kg., şalău 68 de lei kg., peşte sărat 55 de lei kg., ouă 100 de bucăţi – 200 de lei, lapte dulce 10 lei litrul, brânză albă felii 52 de lei kg., brânza de burduf 85 de lei kg., zahăr cubic 37 de lei kg., pâine albă 12 lei kg., pâine neagră 9 lei kg., cartofi 4,50 lei kg., fasole albă 20 de lei kg., ceapă uscată 5 lei kg., orez 42 de lei kg., cafea 160 de lei kg., ceai 320 de lei kg., porumb 100 kg. 800 de lei, mălai 6,50 lei kg.28 Peste zece ani, preţurile medii la produsele alimentare în piaţa oraşului au fost mai mici: ouă 1,5 lei bucata, laptele 5 lei litrul, iar peştele 22-40 de lei kilogramul29, carne de vacă cal. I, 1 kg. 22,50 lei, carne de porc, cal. I, 1 kg. 29,90 lei, unt proaspăt 1 kg. 85,80 lei, brânză albă 1 kg. 39,50 lei, găină 1 kg. 49,80 ,orez 29 de lei kg., zahăr 1 kg. 31,95, pâine albă 1 kg. 8,70 lei, mălai ţărănesc 1 kg. 4,65 lei, cafea crudă 157 de lei kg30. Primăria era cea care stabilea preţurile pe piaţa oraşului Râmnicu-Vâlcea.

Piaţa se confrunta cu multe probleme, unele dintre cele mai importante fiind salubritatea şi stoparea speculei. În 1929, primăria oraşului a emis o ordonanţă menită să stăvilească urcarea nemotivată a preţurilor la alimente. Se prevedeau pedepse grele pentru acaparatori şi speculanţi.31 Ordonanţa nu a pus capăt speculei, de fluctuaţia preţurilor profitând negustorii angrosişti şi fabricanţii. Orăşenii doreau să cumpere de la producători ca să nu plătească preţuri duble sau mai mari. Zarzavaturile erau speculate la bunul plac al precupeţilor, spre exemplu, cartofii erau cumpăraţi, în anul 1939, cu 1 leu pe kilogram de la Sibiu şi erau vânduţi de patru ori mai scump la Râmnicu-Vâlcea. Lipsa igienei era o altă problemă a comerţului vâlcean. În unele zile carnea se transporta de la abator la hală în căruţe lipsite de confort, descoperite şi tot praful de la măturatul străzilor se depunea pe ea. Primăria a făcut controale şi a impus îmbrăcarea în tablă a căruţelor pentru transportul cărnii, iar măcelarii şi personalul din abatoare să poarte haine albe, cât mai curate. Aceste reguli de igienă nu au fost întotdeauna respectate.

Zona centrală avea şi ea băcănii, dar erau mai mici decât în zona pieţei, iar patronii erau mai întotdeauna cei care serveau. În cartea sa ,,Mozaic în timp” Cella Delavrancea spunea: ,,băcăniile la Râmnicu-Vâlcea au importanţa cluburilor. Se face politică, desfăcând câte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Râmnic până la Orleşti stârnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întâlnire al bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit câte un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici învălurite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la colţul străzii”.32

Comercianţi vestiţi în Râmnic au fost şi patronii Anastasiu şi Petrescu, care aveau cea mai modernă librărie din oraş, ,,Librăria Şcoalelor” de pe strada Traian nr. 101. ,,Librăria Şcoalelor” a fost cea mai îndrăgită de către râmniceni, deoarece aici se găseau cărţi de şcoală, noutăţi literare, reviste şi jurnale de modă, articole pentru şcoli, albume, jucării pentru copii. În 1939, aici se vindeau şi aparate radio cu baterii şi acumulator cu trei lămpi la preţul de 3500 de lei, un preţ destul de ridicat pentru marea majoritate a populaţiei. Patronii foarte politicoşi făceau comenzi de cărţi la cerere chiar şi din străinătate. Punct de referinţă în viaţa culturală a oraşului, aici se întâlneau profesori, avocaţi, doctori care schimbau impresii despre literatură, despre evenimentele culturale şi artistice.

O altă librărie care oferea şcolarilor toate rechizitele necesare a fost cea a lui D. Apreotesei şi Virgil Grabowski, care făcea reduceri de preţ la început de an şcolar, ca şi altele de altfel. Astfel că, în septembrie 1922 preţul cărţilor şi al rechizitelor pentru un elev de clasa I era de 30 de lei, pentru clasa a II-a 45 de lei, 65 de lei pentru clasa a III-a; pentru divizie I 25 de lei, divizie II 40 de lei şi 60 de lei pentru divizie III. 113.33 Alte librării din oraş au fost: librăria, tipografia, legătoria de cărţi şi bazarul M.Basarab (bulevardul Tudor Vladimirescu nr. 58), librăria modernă şi bazarul Vâlcii Eduard Arsenie (strada M. Bravu) şi Librăria „România Mare” a lui Iorgu Arsenie, pe Terasă.

În judeţul Vâlcea existau târguri săptămânale şi anuale în localităţile: Roşiile, Broşteni, Râureni, Scaioşi, Gânguleşti, Grădiştea, Milostea, Măciuca, Slătioara,, Pietrarii de Jos, Drăgăşani. Un loc unde se întâlneau anual negustorii vâlceni cu cei din alte oraşe ale ţării şi cu negustori din străinătate era vestitul Târg de la Râureni. Târgul e pomenit în documente de pe timpul lui Matei Basarab, dar e posibil să fiinţeze chiar mai dinainte. Târgul dura de la 10 august la 10 septembrie, iar de la Râmnic se putea ajunge cu trăsura (1 leu de persoană), căruţa sau cu tramcarul lui Abramovici (25 de bani de persoană). Târgul de vite preceda pe cel de mărfuri, timp în care drumul era plin de şiruri de care, de vite şi nenumăraţi cai ce ridicau în aer praful şoselei. Locul bâlciului era pe locul fabricii de marmeladă, la 8 km de oraş şi ocupa o suprafaţă de 1 km2. Târgul era străbătut de două străzi principale pe direcţiile nord-sud si sud-vest, de la care plecau o mulţime de străduţe ce formau un adevărat labirint. La târg veneau negustori din toată ţara şi chiar din străinătate să-şi vândă mărfurile, dând posibilitatea sătenilor din regiune să se aprovizioneze pentru un an întreg cu toate cele necesare gospodăriei. Cu două luni înainte de începerea târgului, negustorii se ocupau de închirierea şatrelor (construcţii improvizate) în care urmau să-şi vândă mărfurile: pânzeturi , stambe, oale de lut, cojoace, încălţăminte, căciuli, diverse sortimente de brânză, lână, pături miţoase, borangic, marame, carne şi peşte.

Pe omul intrat în bâlci îl asurzeau pocniturile capselor de la ,,încercarea puterii”, zgomotul trambulinelor, al flaşnetelor şi căluşeilor care se învârteau necontenit, sunetul spart al alămurilor şi bătaia înfundată a tobei de la circuri şi nenumărate panorame. În târg se puteau face şi fotografii ieftine ,,la minut”, iar la mare căutare erau opincile, chimirele, pungile de piele, frânghiile, chingile şi pălăriile ţărăneşti. Numeroase erau cârciumile cu tarafuri de lăutari, cu mititei şi vin de Drăgăşani, unde se putea mânca bine şi ieftin. Marii industriaşi ai Râmnicului – Nae şi Mitică Simian, Costică Şteflea şi Petrică Danciu şi-au făcut la târg ucenicia şi au învăţat negustoria dând o mână de ajutor la comerţul părinţilor. Marii negustori câştigau sume importante de bani din afaceri, pe când negustorilor mici şi mijlocii afacerile le asigurau un trai decent.

Comerţul cu vin s-a intensificat în perioada interbelică. Cel mai mare centru viticol unde erau şi cele mai multe întreprinderi viticole şi mari producători viticoli era oraşul Drăgăşani. Aici erau concentrate toate cantităţile de vinuri din podgoriile vecine: Mitrofani, Zăvideni, Orleşti, Ştefăneşti, Ioneşti etc. şi negustorii de aici făceau negocieri cu negustorii veniţi din toată ţara. Comerţul cu cereale nu a fost prea intens. Producţia de cereale a judeţului fiind mică, se importa grâu şi porumb din alte judeţe. Preţul cerealelor era negociat de negustori în oboarele din Drăgăşani şi Bălceşti.

Burghezia bancară a cunoscut o perioadă de prosperitate, iar sistemul bancar vâlcean aceleaşi simptome ca şi cel naţional, evident la proporţiile şi specificul său zonal. Existau în judeţ numeroase bănci care au reuşit să câştige încrederea vâlcenilor. Amintim câteva: Banca Râmnicului, Banca Vâlcii, Banca Ţăranilor-Drăgăşani şi o mulţime de bănci populare: Progresul Amărăşti, Ruda-Bercioiu, D.S. Melinescu-Bercioiu, Naşterea-Brezoi, Lahovary-Budeşti, Călimăneşti-Loviştea la Călimăneşti, Unirea - Cheia, Avăntul - Băile Govora, Poporul Horezu, Radu de la Afumaţi - Ocnele Mari, Podgorie - Drăgăşani etc.34 Banca Naţională a României avea o filială şi la Râmnicu-Vâlcea şi acorda credite întreprinderilor din judeţ: „Oprea Simian şi fiii” din Râmnicu-Vâlcea şi Societăţii „Carpatina” Brezoi. Totodată le controla şi activitatea financiară.

În 1930 Banca Râmnicului avea un capital de 35.ooo.ooo de lei, Banca Vâlcea de 20.000.000 de lei, Banca comercială 5.000.000 de lei, Banca de credit ţărănesc 2.000.000 de lei, Banca Horezu 5.000.000 de lei, Banca Drăgăşani 5.000000 de lei, Banca Podgoriei 1.000.000, Sfatul Negustoresc 5.000.000 de lei.35 La Banca Râmnicului, cea mai importantă bancă din judeţ, administratorul delegat al băncii câştiga 10.329 de lei pe lună, în anul 1937, avocatul băncii 3.241 de lei, directorul 5.986 de lei, un contabil 4.147 de lei, iar un funcţionar 2.198 de lei.36

Una dintre categoriile socio-profesionale cu ascensiunea cea mai spectaculoasă în judeţ după 1918 a fost aceea a funcţionarilor. Numărul lor a crescut rapid, ca urmare a modernizării aparatului de stat. Statutul funcţionarului public intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924 prevedea că erau funcţionari acei cetăţeni ,,care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil sau ecleziastic), la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării parlamentului, guvernului sau consiliilor judeţene sau comunale”. La funcţionarii de stat se adăugau cei din întreprinderile industriale şi comerciale, de transport, din regiile autonome, precum şi funcţionarii de la consiliile judeţene şi comunale. Ei au avut un rol important în procesul de modernizare a judeţului, asigurând buna funcţionare a instituţiilor publice.

Funcţionarii aveau în general condiţii bune de muncă: lucrau la birouri, feriţi de intemperiile naturii, iar ziua de muncă era de 6 ore. Lucrul începea la 8 sau chiar la 9 dimineaţa. Existau şi instituţii unde se făcea o pauză de două-trei ore la prânz, iar lucrul se relua după masă. Funcţionarii erau liberi duminica şi aveau concediu de odihnă o lună pe an. Dorinţa de a deveni funcţionar anima o bună parte a populaţiei, mai ales a tineretului. A fi funcţionar la poştă sau la primărie era un titlu de mândrie. Dar în nici un domeniu nu exista o aşa mare discrepanţă de pregătire şi de statut social ca în rândul funcţionarilor publici în care intra atât portarul (uşierul), cât şi primarul sau profesorul de liceu. Umilinţa micului funcţionar în faţa superiorului său se transforma rapid în trufia aceluiaşi funcţionar în faţa cetăţeanului de la ghişeu. Exista însă o anumită deosebire de percepţie publică între funcţionarii trufaşi şi aroganţi din prefecturi şi primării, pe de o parte, şi marea masă a funcţionarilor de stat, care erau învăţători şi profesori, pe de altă parte. Aceştia erau personalităţi agreate şi stimate în localitatea în care îşi desfăşurau activitatea. Pe lângă salariul care se acorda în funcţie de gradaţie (vechime, calificare), funcţionarii primeau indemnizaţii de chirie, de localitate şi de familie (căsătorie şi copii). Funcţionarii de la Societatea „Carpatina” erau plătiţi astfel: în anul 1939, funcţionarii de birou cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani primeau un salariu între 1.700-2.000 de lei, iar cei care aveau peste 18 ani primeau între 2.000-4.000 de lei; funcţionarii comerciali şi industriali care aveau peste 18 ani şi primeau între 2.000 şi 12.000 de lei pe lună.37

Salariile altor funcţionari în anul bugetar 1934-1935 se prezentau astfel: prefect de judeţ 17250-16750, notar 4000-1900, colonel 18050-16700, locotenent 7800-7200, preot cu institut teologic 2600-2250, inginer 19500-3300, laborant 3150-1000, pedagog 3600-850, plutonier (şef de post) 3400, bibliotecar cl. II 8600, contabil cl. II 6100-2850, dactilograf cl. III 3500-2500, lăcătuş 2650-2600, şofer 5350-1900, grădinar 2750-1300 doică 1450, spălătoreasă 2200-500, uşier 3240-2400, portar 5400-500, paznic 2500-2000, ucenic 1850-300, vizitiu 2350-600 de lei.38 Această grilă a generat unele nemulţumiri, mai ales din partea funcţionarilor cu salarii mici.

După Unirea din 1918, numărul muncitorilor a crescut în judeţul Vâlcea, ca urmare a dezvoltării industriei (în special a industriei forestiere şi a celei de pielărie), transporturilor, comerţului şi a migrării unei părţi a forţei de muncă de la sat la oraş şi a angajării în activităţi productive a unui număr tot mai mare de femei. În judeţul Vâlcea, cei mai mulţi muncitori erau concentraţi în industria forestieră şi în industria pielăriei. Astfel, în 1939, la Societatea forestieră „Carpatina” din Brezoi lucrau în jur de 2341 de muncitori. Aceştia munceau în pădure la tăiatul lemnelor, la Fabrica de cherestea din Brezoi şi alţii la transportul lemnelor pe apă, fiind plutaşi.

La Fabrica de cherestea din Brezoi, lucrătorilor li se cerea disciplină, calitatea producţiei, curăţenie la locul de muncă şi punctualitate la program. Muncitorii care nu respectau calitatea producţiei erau înlăturaţi necondiţionat.39 Prin programul riguros de lucru de la 6 dimineaţa la 6 seara, cu o pauză de 1,5 ore pentru masa de prânz, fabrica a impus disciplina nu numai în rândul muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi în rândul locuitorilor care nu lucrau în fabrică. Sirena fabricii, prin cele trei semnale de intrare la lucru, după modelul austriac, a adus multă disciplină şi seriozitate impusă de fiecare conducător al fabricii, lucrătorilor din subordine. Meseriaşii aduşi special din secuime, de la Braşov, (Comandău – Covasna) de la Dej sau de la alte fabrici erau nemţi, unguri sau români. Pe Valea Lotrului au lucrat şi sute de italieni, ei fiind recunoscuţi ca buni meseriaşi. Aceştia au venit la Brezoi la mijlocul secolului al XIX-lea şi au lucrat la pădure, la joagăre şi la plute, la drumuri, poduri, tuneluri, baraje de lemn pentru lacuri artificiale, la construcţii civile şi de artă. Veniţi din Udinese, Trieste, Montava, Piacenza, Longarone, Fiulani, Belluno, Corintia, Triol, Craina, Torino etc. ei au muncit şi trăit în bune relaţii cu localnicii din zonă. Amintim numele de familie ale câtorva italieni care au muncit în Brezoi: Croce, Constantini, Laicof, Camaroni, Pavia, Maşchiu, Kenda, etc.40

Veniturile celor care lucrau la „Carpatina” erau destul de mari. Muncitorii de la pădure lucrau cu echipamentul şi sculele lor şi câştigau mai bine decât cei din fabrică, fiind în antrepriză. Veniturile celor din fabrică şi mai ales al celor ce lucrau la pădure şi plutire era de invidiat. Din lucrarea puţinului teren agricol şi creşterea animalelor, localnicii erau departe de asemenea câştiguri. În anul 1938, salariul lunar al unui muncitor din industria lemnului era de 1.711 lei. Acest salariu era pentru un muncitor necalificat, el putând fi majorat în funcţie de calificare, vechime, număr de copii, etc. Era un salariu mai mic decât al unui lucrător din industria metalurgică sau de pielărie. Un muncitor calificat putea câştiga între 70 şi 150 de lei pe zi, deci aproximativ 4000 de lei pe lună.41 Cu acest salariu un lucrător îşi putea întreţine familia. Un şef de echipă câştiga între 4500 şi 10.000 lunar. Meseriaşii şi funcţionarii aveau salarizarea diferită şi confidenţială.

Societatea „Carpatina” avea propriile ei magazine – magazine economat – care, după modelul celorlalte societăţi, acordau angajaţilor produse de îmbrăcăminte, încălţăminte şi un sortiment bogat de produse alimentare la preţuri mult mai mici decât prăvăliile particulare ale negustorilor. Produsele se distribuiau pe tabele, cu plata la sfârşitul lunii. Într-un astfel de economat se puteau găsi produse ca: porumb, mălai, brânză, slănină, făină, zahăr, macaroane, orez, sare, cafea, săpun, curele de opinci, potcoave, bărci etc. Preţurile erau următoarele: cafea menado 16 lei pachetul , cafea Franck 18 lei cutia, brânză 30 de lei kg., slănină 30 de lei kg., mălai 3,4 lei kg., porumb 3,2 lei kg. şi săpun 26,40 lei kg.42 De sărbători, Crăciun şi Paşti, toţi copiii lucrătorilor primeau cadouri. În perioada de iarnă, când lucrările forestiere la pădure erau închise, societatea asigura hrana muncitorilor şi familiilor acestora, asigurându-şi, prin aceste măsuri, lucrătorii necesari în campaniile de lucrări. Societatea avea spital ambulatoriu, grădiniţă, şcoală particulară, cinematograf, bibliotecă, baie numai pentru lucrătorii societăţii. Aceştia şi şcolarii lor puteau mânca o masă caldă cu preţ redus la cantina societăţii.

Conducerea fabricii din Brezoi dispunea ,,lichidarea” imediată a unor muncitori ce nu corespundeau, aplicând metoda ,,fără urmă”. După lichidare, familia şi bagajele erau duse la gară şi i se asigura bilet până în satul de origine, aplicând astfel un mijloc ieftin şi eficient de selecţie a lucrătorilor. Societăţile industriale din judeţ îşi aduceau pe cheltuiala lor lucrători din alte localităţi, existând atunci o bună legătură între societăţi şi primăriile de unde proveneau muncitorii. Societăţile asigurau, în Brezoi, spaţii de cazare pentru lucrători şi, uneori, chiar pentru familiile acestora. Societatea „Carpatina” a construit între 1929-1935 un important edificiu – biserica catolică – iar pentru greco-catolici a construit, între 1942 şi 1946, la ,,Podul cu mesteceni”, o altă biserică. Pentru angajaţii fabricii s-a amenajat un cimitir separat, într-o expunere frumoasă; la decesul unui lucrător, fanfara însoţea cortegiul funerar şi fabrica oprea activitatea pentru câteva momente, timp în care sirena acesteia suna prelung în semn de adio.

Plutaşii aveau o muncă grea şi periculoasă, ei transportau buşteni prin plutire pe râurile Lotru şi Olt. Zilnic se făceau cinci-şase plute, la fiecare dintre ele lucrând una sau două echipe formate din câte 10-15 lucrători. Primii plutaşi au fost turci şi italieni, apoi s-au specializat şi românii, de obicei locuitori de pe malurile râurilor. O plută completă avea circa 40 m lungime, lăţimea de 8-10 m şi transporta 32-40 mc de buşteni.43 Fiecare plută era condusă de doi-trei plutaşi, dintre care unul era ,,zaviţ” adică cârmaci sau înaintaş, iar cel din spate era numit ,,urmaş”. Pluta pleca şi se preda la destinaţie cu o factură.

Spectacolul plecării plutelor era impresionant. Plutaşii erau îmbarcaţi toţi, fiecare pe pluta lui, astfel ca la deschiderea porţilor (ecluze), după un semnal, apa pleca într-un val continuu împreună cu plutele, într-un vuiet puternic, pe jilip, şi intra în canal, până la Olt. De aici încolo plutaşii îşi dovedeau îndemânarea până la ieşirea din defileu, la Arutela, unde se făcea de obicei prima oprire, iar pluta era ancorată la mal. Plutaşii întâlneau în defileu locuri periculoase precum Armăsarul, Bolovanul lui Toader, Cârligu Mare, Jugăstria şi Clopotul ce dădeau mari emoţii acestora. A doua zi la ora 4 dimineaţa era plecarea spre Băbeni, Olanu, Grădinari şi apoi destinaţia finală la Slatina. După ieşirea din defileul Oltului la Cozia, grija plutaşilor era să se ferească de numărul mare de mori plutitoare cu roată. Erau şi plutaşi autorizaţi să meargă cu plutele până la Giurgiu şi Galaţi. Ajunşi la destinaţie, plutaşii predau marfa şi se întorceau la Brezoi cu trenul sau erau aduşi cu maşinile societăţii sau ale particularilor.

Un şef al plutaşilor, Ioniţă Popescu din comuna Casa Veche – Olanu, împreună cu cei trei fii ai săi, cu Nae Lazăr şi alţii dormeau la familia Moianu Nicolae din Brezoi, iar a doua zi plecau cu plutele pe Olt.44 Uneltele de prins peşte şi tuciul erau obiecte oficiale, nelipsite de pe plută. Pe plută, pe o vatră de bolovani, se făcea focul şi se pregătea mâncarea zilnică. Societatea asigura hrană permanentă pe toată durata deplasării. Fiecare muncitor primea la îmbarcare: 0,5 l rom pe zi, slănină, mălai, brânză, zahăr, legume şi fructe. Plata pentru astfel de transporturi era substanţială: cu banii pentru două sau trei transporturi se putea cumpăra o pereche de boi.

Un rol important în istoria Vâlcii interbelice, prin munca şi lupta lor pentru obţinerea unor condiţii mai bune de muncă şi viaţă l-au avut muncitorii tăbăcari de la ,,Fabrica de tăbăcărie Oprea Simian şi fiii” din Râmnicu-Vâlcea. Fabrica avea sediul pe strada Colonel Apostol Dumitrescu nr. 68. Dintr-un inventar al fabricii făcut în anul 1939 reiese că fabrica avea numeroase clădiri pentru ateliere, birouri şi era utilată cu un important număr de maşini şi utilaje de fabricaţie germană. În clădirea principală era asigurat iluminatul electric, iar încălzirea se făcea cu aburi. Inventarul fabricii este prezentat în anexa 2.

În anul 1938, la această fabrică erau angajaţi 176 de români şi lucrători din rândul minorităţilor naţionale: 1 evreu, 6 unguri, 3 germani, 1 cehoslovac, dar şi un italian cu paşaport, un iugoslav dezertor şi doi ruşi cu certificat Nansen.45 Muncitorii de la tăbăcărie munceau câte 8 -10 ore pe zi într-un mediu murdar şi urât mirositor care provenea de la pieile de animale. La acest miros se adăuga mirosul chimiei industriale, laptele de var, vitriolul şi tot ce era toxic şi coroziv ocupa aici cel dintâi loc. După ce descărcau pieile din camioane, muncitorii le duceau cu braţele într-o magazie unde le întorceau pe ambele părţi şi le dădeau cu sare. Pieile stăteau la sare câteva săptămâni, să putrezească puţin, apoi erau trecute la cenuşar pentru a li se îndepărta părul şi grăsimea. La cenuşar, pieile erau introduse în lapte de var, unde părul era atacat la rădăcină, iar grăsimea dizolvată. Din băile de var, pieile erau trecute printr-o maşină care smulgea părul mai gros, apoi erau trase la rindea manual pe ambele părţi de câţiva muncitori care munceau din zori până în seară. Alţi muncitori lucrau la argăseala (tăbăcitul) pieilor, iar alţii la tratarea lor cu substanţe corozive. După aceste etape pregătitoare, pieile intrau într-o fază superioară, cea a prelucrării mecanice. Conduse şi supravegheate cu atenţie de muncitori, maşinile contribuiau la realizarea produselor superioare de pielărie în fabrica vâlceană. Uneori, când nevoile fabricii impuneau, muncitorii erau chemaţi să lucreze şi noaptea. Un muncitor necalificat de la această fabrică câştiga în anul 1938, lunar aproximativ 1949 de lei.46 Muncitorii calificaţi care aveau vechime, copii şi lucrau în mediul toxic aveau un venit mai mare. O familie de muncitori cu un salariu modest de 2000-2500 de lei îşi cheltuia tot salariul de pe o lună pe mâncare, chirie, ţigări, ziare şi nu-i mai rămâneau bani de îmbrăcăminte, cărţi, teatru, cinematograf, decât foarte rar. De fapt, în oraşe, ponderea cea mai mare o aveau cheltuielile pentru alimente şi chirie, cele pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte erau reduse, iar cheltuielile pentru servicii nici nu existau.

După 1918, în România existau probleme serioase legate de condiţiile de muncă ale muncitorilor, impunându-se adoptarea unei legislaţii corespunzătoare în materie. Reglementările din perioada anterioară primului război erau cu totul insuficiente şi nu mai corespundeau noilor realităţi economice şi sociale. România a aderat la Organizaţia Mondială a Muncii creată în 1919, dar a amânat mereu adoptarea legislaţiei cerute de acest for internaţional, motivând că pentru refacerea economiei erau necesare eforturi considerabile, inclusiv sacrificii din partea muncitorilor. Abia în 1925 s-au făcut primii paşi pe cale reglementării condiţiilor de muncă, adoptându-se legea repausului duminical şi a sărbătorilor legale; în 1928 s-a adoptat legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi s-a stabilit durata zilei de muncă la 8 ore. În 1929 s-a votat legea pentru contractele colective de muncă prin care s-au reglementat relaţiile de muncă dintre patroni şi salariaţii din industrie şi comerţ. Tot în 1929 s-a legalizat ajutorul de şomaj, dar acesta avea mai mult o valoare simbolică de 2,16 lei pe zi, în timp ce un litru de lapte costa 6,35 lei.

La Fabrica de tăbăcărie din Râmnic se aplicau dispoziţiile din Legea contractelor de muncă prin care patronii din industrie şi comerţ erau obligaţi să acorde angajaţilor un concediu de odihnă plătit în fiecare an. Remuneraţia concediului anual de odihnă se făcea pentru 7 zile întregi, indiferent dacă unele dintre aceste zile erau sărbători. Concediul de odihnă de 10 zile se acorda după o vechime de 3 ani împliniţi, iar de 15 zile de concediu beneficiau lucrătorii cu minim 5 ani vechime în muncă. Întreprinderile erau obligate să afişeze tabloul de concedii pentru ca fiecare salariat care avea dreptul la concediu de odihnă să poată fi informat cu cel puţin 10 zile înainte de plecarea în concediu. Tabloul concediilor trebuia să ţină seama şi de interesele salariaţilor, mai ales pentru cei care aveau nevoie de tratamente la băi sau cei cu copii.

Pentru a-şi câştiga şi apăra drepturile în legătură cu munca şi patronatul, muncitorii din judeţul Vâlcea s-au organizat în sindicate şi au desfăşurat acţiuni revendicative. Primul sindicat constituit după război în 1919 a fost cel al ceferiştilor de la depoul CFR, secţia Ateliere, condus de muncitorul Florea Marinescu, înlocuit ulterior cu Alexandru Manea, care era considerat mai activ. Tot în 1919 s-a înfiinţat sindicatul lucrătorilor tipografi, ce cuprindea muncitorii de la toate cele trei tipografii vâlcene. La începutul aceluiaşi an întâlnim un sindicat mixt la Râmnicu-Vâlcea, constituit la iniţiativa militanţilor socialişti Gheorghe şi Anton Diaconescu împreună cu muncitorul Alexandru Bertoli de la Legătoria de cărţi şi imprimate din localitate. Sindicatul mai cuprindea lucrători din branşele croitorie şi cizmărie. Alte sindicate au fost: Sindicatul muncitorilor forestieri din Valea Lotrului, avându-l ca preşedinte pe Iosif Himler, ajutat în comitetul de conducere de muncitorii C. Pavelescu, C. Daneş, Boltaşu, Shentaler, Wituşinschi şi Anghel.

După 1918, situaţia materială a muncitorilor din Râmnic, ca şi a celor din toată ţara, s-a înrăutăţit. Preţul la principalele produse agroalimentare a înregistrat creşteri de 4-6 ori faţă de nivelul antebelic, iar salariile, deşi au crescut în comparaţie cu anii trecuţi, nu făceau faţă creşterii preţurilor. Pentru muncitori situaţia rămânea deosebit de grea. La fabricile şi atelierele de tăbăcărie din Râmnic, durata zilei de muncă era, vara, de 10-12 ore. Muncitorii care lucrau în mediu toxic nu aveau asigurate măsurile de protecţie necesare. Astfel, că la mijlocul anului 1920 s-au pus bazele sindicatului lucrătorilor tăbăcari din oraş, afiliat la Uniunea lucrătorilor în piele din România. Tot în această perioadă s-a constituit şi sindicatul tâmplarilor din localitate.

Vara anului 1920 a fost marcată de numeroase acţiuni revendicative şi greviste ale muncitorilor din judeţul Vâlcea, acţiuni care s-au încadrat în mişcarea grevistă naţională de la nivelul întregii ţări. La 6 iulie 1920, administraţia Fabricii de Tăbăcărie „Oprea Simian şi fiii” din Râmnic se plângea prefecturii judeţului că muncitorii Nicolae Reteagu, Petre Reteagu, Dumitru Rădulescu şi Ioan Oprescu ,,au început de ieri propaganda pe faţă, îndemnând lucrătorii din toate fabricile de tăbăcărie la grevă generală”, cerând pentru aceştia o aspră admonestare. Greva a izbucnit în dimineaţa zilei de 7 august 1920, muncitorii cerând creşterea salariului şi reducerea orelor de muncă de la 10 la 8 ore pe zi. Greva a încetat a doua zi, după ce doleanţele muncitorilor au fost satisfăcute. La 11 august 1920 a izbucnit greva muncitorilor forestieri de la Brezoi, iar manifestarea s-a încheiat prin acordarea unor măriri salariale din partea administraţiei.47 În ziua de 21 octombrie 1920 greva a izbucnit şi la Râmnicu-Vâlcea, în întreprinderile de stat şi particulare, cu toate că o parte dintre conducătorii muncitorilor fuseseră anterior arestaţi. Sindicatul Valea Lotrului a organizat între 13-18 august 1922 o grevă la care au participat peste 1500 de muncitori, practic toţi salariaţii de la industrializare şi transporturi. Cauzele care au dus la declanşarea grevei au fost: refuzul societăţii de a mări salariile cu 50%, de a reduce ziua de muncă şi de a asigura condiţii mai bune de locuit. Solidaritatea şi hotărârea muncitorilor de a nu înceta greva a obligat conducerea Societăţii „Carpatina” să satisfacă toate revendicările propuse. La 29 mai 1923 a avut loc conflictul dintre muncitorii forestieri de la exploatările Râul Vadului şi Valea Curpenului şi conducerea Societăţii „Carpatina”, care refuzase să achite salariile, şi tot în 1923, greva muncitorilor forestieri de la Societatea „Munţii Parângului” din Râmnic, care lucrau la exploatarea pădurilor din bazinul superior al râului Olteţ. La Râmnicu-Vâlcea, în 1925 s-a declanşat conflictul de muncă dintre lucrători şi patronii atelierelor W. Gundisch şi Franz Eitel. Muncitorii afectaţi de şomaj şi de scăderea salariilor au declanşat, în 1929, acţiuni revendicative, cum au fost cele de la salinele Ocnele Mari şi Societatea „Carpatina”, prin care se cerea încetarea abuzurilor patronilor şi îmbunătăţirea situaţiei materiale a lucrătorilor.

După 1933 activitatea sindicală a scăzut ca intensitate, iar în 1938 sindicatele au fost desfiinţate; în locul lor au apărut breslele constituie pe principiul colaborării de clasă şi nu cel al luptei de clasă, cum fuseseră organizate sindicatele. În anul 1939, în judeţul Vâlcea erau 11 bresle constituite în următoarele profesii: muncitori lemnari, mineri, metalurgi, electricieni, meseriaşi, industriaşi şi patroni. În cadrul acestor bresle, lupta revendicativă a muncitorilor a continuat, aceştia încercând să impună patronatelor semnarea unor contracte colective de muncă în care să se stipuleze respectarea duratei zilei de muncă, creşterea salariilor în raport cu preţurile produselor de strictă necesitate şi plata orelor suplimentare. În perioada 1939-1940, asemenea contracte colective de muncă au fost semnate la „Carpatina” - Brezoi, la fabricile de cherestea Namex şi Vasilatu tot din Brezoi. În decembrie 1940, printr-un decret-lege, au fost desfiinţate şi breslele din România.

Intelectualii reprezentau o pătura relativ subţire în cadrul societăţii vâlcene în perioada interbelică. Categoria cea mai numeroasă de intelectuali era reprezentată de cadrele didactice - învăţători şi profesori. Numărul celor care absolviseră universitatea (sau un alt institut de învăţământ superior) era totuşi relativ mic, raportat la numărul de locuitori ai Vâlcii din această perioadă. Cu toate acestea, intelectualitatea a fost o prezenţă activă şi extrem de dinamică în cadrul societăţii vâlcene, aducând o contribuţie notabilă la creşterea gradului de cultură şi civilizaţie a judeţului.

Munca intelectualilor depindea de locul în care îşi desfăşurau activitatea. Institutorii, învăţătorii şi profesorii aveau între 14 şi 16 ore pe săptămână, cu un orar fixat la începutul anului şcolar. Profesorii care, pe lângă activitatea didactică, erau cuprinşi şi în alte activităţi (profesionale, culturale, politice), aveau toată ziua ocupată. De exemplu, când se lumina de ziuă, profesorul Nicolae Angelescu, de la Liceul „Lahovary” pleca spre şcoală, unde începea munca la clasă ce dura toată dimineaţa, pentru ca după-masa să meargă la Tribunal, unde era avocat şi avea de susţinut procese care durau ziua întreagă şi se prelungeau până noaptea.48 Pe lângă activitatea didactică, profesorii citeau foarte mult, pentru a fi la curent cu toate noutăţile din domeniul în care erau specializaţi. Mulţi dintre ei erau angrenaţi şi în viaţa politică. Partidele în care au activat cei mai

1 Ibidem.

2 Ibidem, fond personal Romică Simian, dosar nr. 14/1920, f. 120.

3 Ibidem, dosar nr. 16/1931, nepaginat.

4 Ibidem, dosar nr. 18/1920 - 1948, f. 25.

5 Ibidem., fond Angelo de Simon, dosar nr. 1/1931, nepaginat .

6 ,,Muncitorul”, nr. 9 din 10 iunie 1924 ,p. 4.

7 ,,Gazeta Vâlcei”, nr. 3 din 24 martie 1919, p. 4.

8 ,,Buletinul Camerei de comerţ şi industrie Râmnicu- Vâlcea”, anul II, nr. 3, martie, 1928, p. 12-13.

9 Ibidem, nr. 3-4 din martie – aprilie, p. VI.

10 Corneliu Tamaş, op.cit., p.179.

 

11 Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Adriano 2005, p. 282-283.

12 ,,Viitorul Vâlcei”, nr. 29 din 24 aprilie 1921, p. 4.

13 ,,Îndrumarea Vâlce”i, nr. 14 din 4 iulie 1928, p. 4.

14 ,,Viitorul Vâlcei” ,nr. 29 din 24 aprilie 1921, p. 4.

15 ,,Îndrumarea Vâlce”i nr. 19 din 15 sept. 1928, p. 3.

16 ,,Viitorul Vâlcei” ,nr. 10 din 18 decembrie 1921, p. 4.

17 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 12 din 1 iunie 1928, p. 4.

18 Ibidem, nr. 14 din 4 iulie 1928, p. 4.

19 Ibidem nr. 1 din 15 dec. 1927, p. 4.

20 ,,Buletinul Camerei de comerţ şi industrie Râmnicu –Vâlcea”, nr. 3-4 din martie - aprilie 1929, p. 34.

21 Emil Istocescu, Teodor Barbu, op. cit., p.274.

22 Ibidem, p. 275.

23 Ibidem, p. 276.

24 Ibidem, p. 277.

25 Ibidem, p. 280.

26 Cella Delavrancea, op. cit., p. 62.

27 ,,Monitorul judeţul Vâlcea”, nr. 35 din 6 oct. 1928 , p. 3.

28 ,,Buletinul Camerei de comerţ şi industrie Râmnicu –Vâlcea”, nr. 3-4 din martie - aprilie 1929 p. 34.

29 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 17 din 20 august 1938, p. 4.

30 Ioan Scurtu, op. cit. p. 198.

31 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 19 din 15 septembrie 1939, p. 2.

32 Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Almarom, 1993, p. 164.

33 ,, Secera”, nr. 2 din 26 august 1922, p. 4.

34 Bianca Predescu, Iconom Stavrofor Ion D. Ciucă, Aspecte privind viaţa economică, socială şi politică a judeţului Vâlcea în perioada 1918-1940, Drăgăşani, Ed. Kitcom, 2006, p. 7.

35 ,,Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Râmnicu –Vâlcea”, nr. 3-4 din martie - aprilie 1930 p. VI.

36 D.J..V.A.N., fond Banca Râmnicului, dosar nr. 9/1927-1942, nepaginat.

37 Ibidem, fond Societatea Carpatina, dosar 4/1938, f. 7.

38 Ioan Scurtu, op. cit. p. 117-118.

39 Gh. N. Efrim, op. cit., p. 58.

40 Ibidem, p. 69.

41 D.J.V.A.N., fond Societatea Carpatina, dosar nr. 4/1938-1944, f.. 7.

42 Ibidem, dosar nr. 1/1932, f. 25.

43 Gh. N. Efrim, op. cit. p. 75.

44 Ibidem, p. 76.

45 D.J.V.A.N., fond Oprea Simian şi fiii, dosar nr. 4/1939, nepaginat.

46 Ioan Scurtu, op. cit., p. 108.

47 Petre Bardaşu, Gh. Simeanu, op. cit., p. 51.

 

48 N. Angelescu, op. cit., p. 256.

 

 

mulţi profesori şi învăţători au fost: Partidul Naţionalist Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional Ţărănesc. De asemenea, profesorii participau la examenele de admitere şi de bacalaureat. La sate, învăţătorii îşi desfăşurau activitatea în şcoli ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea sau după anul 1918, şcoli cu una sau două clase. Profesorii de la oraş activau în şcoli în care existau condiţii bune de desfăşurare a activităţilor didactice. Majoritatea şcolilor aveau local propriu, dar nu întotdeauna sălile de clasă erau suficiente.

 

În unele şcoli exista o armonie între profesori, ca de exemplu la Seminarul ,,Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, dar în altele, precum Liceul „Lahovary” existau intrigi şi meschinării între aceştia. Mulţi se luptau pentru direcţiune. Apartenenţa la diferite partide politice făcea să se adâncească prăpastia dintre profesori. Fiecare pretendent la direcţiune căuta să aibă sprijin într-un partid politic sau la inspectorii din minister.

 

În perioada interbelică, judeţul Vâlcea a avut dascăli străluciţi, de mare erudiţie şi autoritate în epocă. Cei mai buni profesori au activat la şcolile din Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani. Dintre aceştia, amintim câţiva. La Seminarul „Sfântul Nicolae”, profesorii: Costache N. Mateescu, Eliodor Constantinescu, Ion Nisipeanu, preotul Victor Popescu, preotul Procopiescu, Mihai Ionescu, Ştefan Popescu, Constantin Popian, Ioan Sgondea prin munca lor au ridicat mult prestigiul seminarului. De asemenea, corpul profesoral al Liceului „Alexandru Lahovary” cuprindea elemente de valoare ca: Nicolae Angelescu – profesor de limba română, Eliodor Constantinescu – director al liceului prin anii 1920, Eftimie Metaxa – profesor de matematică, Iancu Grecescu - acest profesor de ştiinţe naturale se distingea prin eleganţa vestimentaţiei, Atanasie Atanasiu, profesor de fizico-chimice, N. Botez - profesor de fizico-chimice, Constantin Mihăilescu, profesor de desen şi caligrafie. Acesta a înfiinţat după 1918 un ,,Cerc de educaţie artistică” care îşi propunea ,,a cerceta manifestările artistice la copii şi diletanţi, stimulând, evidenţiind şi încurajând talentele sub orice formă”1. Profesorul organiza expoziţii şcolare şi artistice, oferind premii elevilor. Prin stăruinţa sa, a determinat-o pe d-na Esmeralda Capelleanu ca, în amintirea soţului ei, să doneze liceului colecţia sa de tablouri şi picturi. S-a putut astfel amenaja, într-o sală de la etajul liceului Muzeul „Paul Capelleanu”, muzeu care era des vizitat şi mult apreciat de cunoscători. Profesorul Mihăilescu a îmbogăţit patrimoniul artistic al oraşului cu câteva opere de sculptură de cea mai aleasă calitate. A fost şi preşedintele secţiei ,,Ligii Cultarale” şi al organizaţiei naţionaliste locale.

 

Din corpul profesoral al Liceului „Lahovary” au mai făcut parte profesorii: D. Voiculescu – profesor de franceză, Enache de la Olt – profesor de matematică cu studii strălucite la Paris, N. Iotta – profesor de istorie, P. Papadopol – profesor de limba latină, Dumitru Guşetoiu – profesor de istorie.

 

Profesorul de istorie Dumitru Guşetoiu este prezentat de către scriitorul Constantin Mateescu în ,,Cartea Râmnicului” astfel: ,,intra în clasă cu o oarecare plictiseală afişată, fiindcă îi plăcea să joace rolul de mucenic al indolenţei şi ignoranţei noastre. Era, îmi închipui, un actor ratat care-şi găsise refugiul în istorie şi dăscălie. Preda după notiţe scrise pe un soi de pergament îngust, cu litere mărunte, cu toate că avea o memorie prodigioasă (ştia pe dinafară mii de versuri). Lăsa impresia că ne dispreţuieşte, dar o făcea cu atâta nonşalanţă şi naturaleţe încât simţeam prin zaua de superioritate căldura unui suflet tandru”.2

 

Profesorii şi învăţătorii care au fost directori de şcoală (preoţii Constantin Grigore, Petre Partenie de la Seminar, profesorul Eliodor Constantinescu de la Liceul „Lahovary”, profesoara Anastasia Penescu – Liceul Teoretic de Fete şi învăţătoarele Ana Zugrăvescu, Maria Lazaru şi Agatha Rădulescu de la Şcoala Primară de Fete „Getta” din Drăgăşani) aveau un program zilnic foarte încărcat. De dimineaţa şi până noaptea târziu se ocupau de administrarea şcolilor. Majoritatea directorilor de şcoală au încercat, prin munca şi dragostea lor faţă de elevi, să asigure acestora toate condiţiile necesare studiului.

 

Un director strălucit a fost preotul Constantin Grigore de la Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Acesta a fost un director muncitor, un cărturar distins şi un om cu alese calităţi sufleteşti. Cât timp a fost director, a realizat condiţii materiale optime pentru elevi. Toate preocupările lui au ţintit să asigure o hrană bună, îndestulătoare şi maximum de confort seminariştilor. De asemenea, a creat o atmosferă prielnică pentru activitatea intelectuală a elevilor, organizând meditaţii pentru ei, o bibliotecă, săli de lectură, muzeu. A cumpărat cărţi pentru şcoală, a achiziţionat valoroasa bibliotecă a preotului Theodor Bălăşel, reuşind ca, în scurtă vreme, biblioteca Seminarului să adune 20.000 de volume. Fiind un director cu vederi largi şi cu preocupări pentru înnoire, directorul Grigore a permis ca în anul 1928 să se instaleze, în sala bibliotecii seminarului, de către casa N. Lupaş din Bucureşti, un post receptor de radio tip ,,Atwater Kent” cu 7 lămpi pentru ,,necesităţile culturale ale şcolii”3 Ca director, a întronat ordinea şi disciplina în rândul elevilor de la Seminar, care erau sever selecţionaţi. Organizând Seminarul cu pricepere, preotul profesor Constantin Grigore a făcut din el o şcoală cu adevărat model., căutată de elevi. La examenul de admitere în seminar, pentru 40 de locuri se prezentau aproape în fiecare an peste 600 de candidaţi, proveniţi mai ales din mediul rural.4

 

Figura cea mai reprezentativă a învăţământului vâlcean a fost profesorul de limba română Nicolae Angelescu. A avut două licenţe: în litere şi drept. A profesat ca profesor şi ca avocat, dar a avut vocaţie de dascăl. Între anii 1922-1927, a fost profesor la Seminarul „Sfântul Nicolae”, iar după 1927 a activat ca profesor la Liceul „Lahovary”. Pentru că salariul de profesor nu îl mulţumea, cu toate că acesta acoperea cheltuielile lunare, în 1924 profesorul Angelescu a intrat în avocatură.

 

Profesorul Nicolae Angelescu este descris de către Constantin Mateescu astfel: ,,privirea enigmatică şi zâmbetul de gheaţă, ucidea orice intenţie de apropiere sufletească. În cei opt ani cât l-am avut profesor nu l-am văzut râzând din inimă măcar o dată, încât mi-e dificil să mi-l imaginez în clipele de afecţiune, în familie sau între prieteni. Îşi controla ţinuta cu scrupulozitate şi aborda în public un aer demn, politicos şi rece. Aş afirma că N. Angelescu reprezenta în mod superb modelul profesorului de odinioară de care şcoala din ultimii 50 de ani s-a depărtat treptat, până la a construi un nou model, exact contrariu. Lecţiile de literatură ale lui N. Angelescu aveau un farmec special fiindcă profesorul era un cărturar dublat de un orator cu o argumentaţie impecabilă. Lăsa auditoriului impresia că ştie tot trecând cu uşurinţă de la literatura veche (era un etimolog desăvârşit) până la ultimele apariţii ale momentului. Avea o obsesie pentru scrierea corectă şi pentru examinarea într-o bună limbă românească. N-a fost iubit aşa cum se întâmplă întotdeauna cu profesorii severi şi exigenţi, dar generaţiile de elevi îi sunt şi azi îndatorate pentru tulburătorul profesionalism cu care a oficiat ca dascăl. Profesorul era de o maniacă punctualitate. În vremea serii putea fi observat exact la aceeaşi oră coborând pe Bulevard, adus uşor de spate şi purtând cu el bastonul sau umbrela de care nu se despărţea în nici o împrejurare. Era însoţit de obicei de un prieten. Elevii îl ocoleau prudenţi. Păşea încet cu paşi elastici ţinându-şi interlocutorul de braţ şi discuta. La podul de peste Olt se oprea şi se întorcea pe acelaşi drum, pe aceeaşi parte a Bulevardului, până în centru, unde, dacă nu dădea o raită pe Terasă, o lua la dreapta, pe Traian şi dispărea în casa cu etaj, netencuită şi cu ferestre înalte, acoperite în totalitate cu storuri şi perdele inaccesibile.”5

 

N. Angelescu a fost un profesor exigent şi sever. La materia lui nu promovau decât elevii care erau într-adevăr pregătiţi. Elevul care copia la teza de limba română era lăsat corigent. Cine rămânea corigent dădea o lucrare scrisă, apoi un colocviu despre subiectul tratat, după care urma examenul oral care ţinea câteva ore. Numai după ce profesorul se convingea că elevul cunoaşte materia îl declara promovat. Băiatul cunoscutului doctor vâlcean Gh. Sabin de la Spitalul ,,I. Gh. Duca” a fost prins copiind la teză. Doctorul, care era şi preşedintele Comitetului Şcolar de la „Lahovary”, a intervenit pe lângă profesor să nu-i lase băiatul corigent, dar profesorul a fost de neclintit. I-a explicat părintelui cu mare tact pedagogic că elevul trebuie să se pregătească în timpul verii, fie singur, fie cu preparator şi dacă va şti materia, la toamnă va da corigenţa şi va putea susţine şi examenul de bacalaureat. Văzând că profesorul e bine intenţionat, doctorul i-a ascultat acestuia sfatul, şi-a pregătit copilul, acesta luând şi corigenţa şi bacalaureatul cu succes.

 

Profesorul N. Angelescu a desfăşurat diverse activităţi cu elevii. A fost conducătorul societăţii de lectură „Vasile Alecsandri.” Cât timp a fost sub conducerea lui, societatea ţinea şedinţe în fiecare duminică între orele 8.30-10.00 a. m. Programul şedinţelor consta în lecturarea unor lucrări originale, recenzii, dizertaţii, critică literară, recitări şi muzică. Un comitet format din elevii ultimelor clase stabilea din timp programul şi organiza cu grijă fiecare şedinţă ca să fie cât mai instructivă şi mai plăcută. Societatea avea şi un buletin care apărea uneori tipărit, însă de cele mai multe ori litografiat din motive de economie. Prin această societate, elevilor li s-a dat prilejul să înveţe cum să discute şi să analizeze o problemă literară, formându-şi astfel spiritul critic şi gustul literar.

 

La Seminar, profesorul Nicolae Angelescu a instituit un concurs cu premii acordate din venitul lui elevilor, pentru lucrările cu subiecte literare anunţate. Premiile erau substanţiale pentru vremea aceea: un premiu I, a 1000 de lei şi două premii II, a 500 de lei. Profesorul acorda şi un premiu în bani pentru elevul care avea caietul cel mai îngrijit la sfârşitul anului.6

 

Un profesor de liceu cu definitivat avea, în 1938, un salariu de 8500 de lei, iar un învăţător cu gradul I, 5500 de lei.7 Cu acest salariu, un profesor îşi putea plăti cheltuielile lunare, întreţine familia, putea să-şi plătească impozitele, să-şi cumpere cărţi şi să pună ceva bani şi de-o parte. Profesorii criticau politica guvernanţilor, care, în loc să fie o acţiune chibzuită, de selecţionare şi formare a unei elite intelectuale, era o politică de demagogie şcolară.

 

În perioada interbelică, în judeţul Vâlcea şi-au desfăşurat activitatea doctori care au dovedit o mare dăruire umană şi profesională. Printre aceştia amintim pe doctorii Spitalului „I.G. Duca” din Râmnicu-Vâlcea: doctorul Zagrafos (medicul judeţului), doctorul Gh. Sabin (medic primar; fost prefect şi senator de Vâlcea înainte de 1918), doctorul Iordăchescu (directorul spitalului şi şeful secţiei chirurgie), doctorul Hozoc (şeful secţiei medicale) şi medicii comunali C. Constantinescu, Firu Diţulescu şi Hristea Gheorghe. Din anul 1937 aceşti doctori au muncit într-un spital modern, deoarece Spitalul „I. G. Duca” a fost înzestrat cu aparatură chirurgicală şi de radiografie modernă, cu paturi, rufărie şi toate accesoriile necesare, cu farmacie, cu spălătorie mecanică şi bucătărie sistemică. Spitalul avea încălzire centrală, cu aparate speciale pentru cazane şi calorifer, în condiţii perfecte de funcţionare.8 La dispensarul spitalului meseriaşilor, funcţiona doctorul Einşlag, iar ca medici ai spitalului erau doctorul Zanea chirurg, doctorul I.Ghelbruch şi subchirurgul Costache. În spitalul meseriaşilor din Râmnicu-Vâlcea era foarte curat, iar dispensarul asigura consultaţii şi medicamente gratuite asiguraţilor şi familiilor acestora, ajutoare pentru cazuri de boală, înmormântare, întreţinerea bolnavilor în spital, pensii de invaliditate, de bătrâneţe şi alte ajutoare.9

 

Oraşul Drăgăşani a avut şi el parte în perioada interbelică de doctori bine pregătiţi profesional. Astfel au fost doctorii: Gh. Roşescu (directorul spitalului din 1 martie 1921 până la 2 februarie 1922, apoi medic al oraşului), Ion Săndulescu (medic al oraşului din 1925) şi Nicolae Zamfirescu (a condus spitalul din Drăgăşani în perioada 1922-1937). În anul 1937, medicii spitalului din Drăgăşani îşi primeau bolnavii în două saloane mari, cu o capacitate de 12 paturi fiecare, şi o rezervă cu 7 paturi pentru contagioşi, în total 31 de paturi. O rezervă a spitalului servea ca locuinţă pentru moaşa spitalului. În centrul pavilionului principal se găseau cancelaria, sala de consultaţii şi pansamente, două rezerve cu câte un pat, o cameră pentru farmacie şi o cameră pentru depozitat efecte. Pavilionul principal era încadrat în faţă, pe dreapta, de un corp cu trei camere şi o pivniţă, servind ca locuinţă pentru oficiantul sanitar al spitalului, iar un corp în stânga, cu aceleaşi dimensiuni, adăpostea bucătăria, camera pentru alimente şi o cameră de locuit cu două paturi pentru bucătăreasă şi spălătoreasă. În spatele spitalului, spre calea ferată, se găsea morga pentru depunerea cadavrelor, clădire care avea un perete dărâmat complet, ,,cadavrele fiind depuse într-o magazie de scânduri”. Spitalul era luminat cu lumină electrică, alimentarea cu apă se făcea de la conducta oraşului care ajungea până în curtea spitalului. Mobilierul spitalului era învechit şi deteriorat, efectele spitaliceşti, paturile, rufăria fiind uzate. Nu exista instrumentar chirurgical şi nu exista etuvă. Nu exista autoclav pentru sterilizare. Vata şi tifonul erau sterilizate în cuptorul de la bucătărie.10 Doctorul Gh.Roşescu scria, în monografia dedicată oraşului Drăgăşani, despre spitalul de aici: ,,Un spital dărâmat, vechi, altul nou construit care aşteaptă mobilierul şi instalaţiile diverse pentru a fi pus în funcţiune”, aşteptare care se prelungeşte până în 1940.11 După această dată, vechiul spital este menţinut pentru izolare şi ca locuinţă pentru personal.

 

În Râmnic au existat şi doctori care şi-au desfăşurat activitatea în cabinete particulare. Au avut cabinete medicale particulare doctorii: F. Dworschak (strada Principesa Maria nr. 22), Elena Arghiropol (bulevardul T. Vladimirescu), Violeta Vlădescu (strada Carol I nr. 32), H. Abramovici - cabinet de boli interne şi chirurgie, Roland A. Mendl (strada Lahovary nr.10) avea cabinet dotat cu instalaţie completă de cistoscopie şi uretroscopie. Doctorul Al. Hozoc, care era şi medicul primar al spitalului din Râmnic, asigura consultaţii pentru boli interne, contagioase şi sifilis şi la cabinetul său particular. Medicul maior F.Dworschak, specializat la clinici din Viena, fost medic al secţiei venerice la Spitalul Militar din Sibiu, avea un cabinet particular pentru boli interne şi de copii. Executa intervenţii chirurgicale şi tratamente moderne pentru boli venerice, făcea orice analize chimico-microscopice.12 La Spitalul „I. Gh. Duca” şi la cabinetele particulare pacienţii erau trataţi cu grijă şi cu medicaţia cea mai nouă existentă pe plan mondial. Tratamentele erau extrem de scumpe, fiind practic inaccesibile pentru păturile largi ale populaţiei. La cabinetele particulare apelau cetăţenii care aveau o situaţie materială bună (industriaşi, negustori, avocaţi, profesori mai înstăriţi, doctori).

 

În oraşul Râmnicu-Vâlcea au existat şi doctori care aveau cabinete stomatologice, acestea fiind destul de bine dotate. Cabinetul S.A. Derera (strada Radu de la Afumaţi nr. 43) executa extracţii, plombe, proteze, dinţi cu şurub, iar pentru funcţionari şi militari percepea o reducere de 10%. Renumite au fost şi cabinetele dentare conduse de doctorii: Viorica Negoescu Stamatopol (Cpt. Negoescu nr. 2), I. Rosenthal (strada Praporgescu), Alexandru G. Petrescu (bulevardul T. Vladimirescu nr. 50). La cabinetele stomatologice particulare de la Drăgăşani profesau medici polonezi refugiaţi: Pătraş Samoilă, Scherman Oscar, Zaharia Zub etc.

 

Doctori renumiţi şi-au desfăşurat activitatea în câteva sanatorii importante din judeţ. La Băile Olăneşti a funcţionat, în perioada interbelică, un sanatoriu particular, cel al doctorului Ion Puţureanu, construit în anul 1912, aproape de izvoarele minerale de pe Valea Tisei. Sanatoriul a fost unul dintre cele mai moderne din ţară. Avea camere mari, spaţioase, mobilate în stil englezesc, luminate electric, calorifere, apă, ascensor electric, o terasă pentru plajă (după 1923 desfiinţată). La parter avea laborator de analize chimice, biologice, bacteriologice, sală de chirurgie, unde lucra doctorul Vasile Militaru, instalaţii de electroterapie, hidroterapie, raze Roentgen. Se apreciază că a fost prima clădire din judeţ dotată cu lift.13 Clădirea a fost construită iniţial cu două etaje, iar după 1923 i s-a mai adăugat şi al treilea şi a fost acoperită cu ţiglă, arătând ca în starea actuală. Primul etaj avea 16 camere cu 66 de locuri pentru cazarea bolnavilor, iar la următoarele două etaje existau încă 89 de locuri; în total, în sanatoriu puteau fi cazaţi 155 de bolnavi. Sanatoriul avea ca anexe un restaurant şi o uzină electrică. Doctorul Puţureanu a fost înlăturat după 1923 de la conducerea sanatoriului, în locul său fiind adus doctorul Hoenig. Tot la Olăneşti a început în 1920 să funcţioneze Sanatoriul Militar pentru ofiţeri, în vila închiriată de la Ştefan Tătărăscu, sanatoriu condus de doctorul C. Mihăilescu până în 1937, iar până în 1957 de doctorul Leonida Alexiu. La Govora au funcţionat mai multe sanatorii, vile dintre cele mai semeţe: vila Ştefănescu (în proprietatea băncii) construită în 1900 în apropierea parcului central; vila Iliescu, ridicată în 1912, sanatoriul din vila Silva, construită în 1928 de către societatea Progresul Silvic, etc. La Râmnicu-Vâlcea exista sanatoriul particular doctor T. Nicolescu şi Sanatoriul de chirurgie doctor Zanea (înfiinţat în 1927), iar la Drăgăşani funcţiona sanatoriul doctorului Bâjea.

 

În Râmnicu-Vâlcea, la iniţiativa doctorului Petre Teodorini, vâlcean de origine cu studii la Bucureşti şi Paris, a luat fiinţă, în 1939, primul spital de copii cu 20 de paturi. În perioada interbelică, medicii vâlceni au avut importante realizări în cercetarea medicală. Astfel, doctorul Ion Puţureanu a realizat, în 1913, un ser şi un vaccin antituberculos, descoperire care a fost publicată în revistele de specialitate în 1923. Profesorul Gh. Achard a prezentat această descoperire Academiei de Medicină de la Paris, solicitând patent pentru întrebuinţarea vaccinului / germenilor sau formelor evolutive ale bacilului Koch. De un mare succes s-a bucurat şi emulsia pectorală doctor Puţureanu pentru boli de plămâni şi bronhii, care avea aprobarea Consiliului medical superior din Bucureşti. Activitatea de cercetare a doctorului a fost deseori întreruptă de nenumăratele procese pe care le-a avut pentru menţinerea, la Olăneşti, a sanatoriului care-i purta numele.14 Acest doctor, fiind foarte ataşat de bolnavii săi, a întreţinut, pe cheltuiala sa, bolnavi săraci la sanatoriu şi le-a plătit şi medicamentele. În anul bugetar 1934-1935, un medic câştiga între 8.500 şi 11.900 de lei, iar un farmacist, între 3.500 şi 7.300 de lei15, salarii care asigurau un trai îndestulător.

 

În oraşul Râmnicu-Vâlcea farmaciştii munceau cu mare dăruire în farmaciile lor. Iosif Paslawschy Bejan, a fost proprietarul celei mai căutate farmacii din oraş ,, La coroana regală”, situată la parterul casei Paslawschy – Bejan de pe strada Traian. Aceasta a fost condusă între 1935-1940 de Dinu Simian, ginerele domnului Bejan. Farmacia era bine aprovizionată cu tot felul de medicamente şi executa o gamă de reţete. Rafturile farmaciei care erau din lemn scump şi lucios, adus din străinătate, erau încărcate cu borcane, mojare, sticle şi sticluţe din cel mai fin porţelan, comandate special în Franţa, Olanda şi în Germania, adevărate bijuterii. Ceaiurile farmaciei se vindeau în pungi albe, având imprimate o coroană regală.16 Alte farmacii din acea perioada au fost: ,,La salvator”, proprietar Constantin Nicolaescu (pe strada Traian) şi farmacia Cojan cu sediul în piaţă. Farmacia lui Constantin Nicolaescu a funcţionat până prin anii 1930, după care a apărut farmacia lui George Pentifranga.

 

 

 

4. Edilitare: drumuri şi poduri, transporturi,

 

alimentarea cu apă şi salubrizarea oraşului, sănătatea şi igiena populaţiei

 

 

 

Starea drumurilor, străzilor, trotuarelor şi a podurilor a fost o preocupare importantă şi permanentă a administraţiei judeţene din perioada interbelică. În această perioadă, au fost construite şi reparate mai multe drumuri şi poduri, au fost pavate cu piatră cubică sau cu pietriş de râu străzile, au fost asfaltate trotuare, desfundate şanţuri şi înălţate diguri. Prin aceste lucrări edilitare s-a urmărit uşurarea circulaţiei oamenilor şi a mărfurilor. Prefectura Vâlcea a fost sprijinită, în această operă de reabilitare a drumurilor, atât de autorităţile centrale (Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, parlamentari), cât şi de autorităţile locale (Serviciul Judeţean de Drumuri, Consiliul Judeţean Vâlcea, primării).

 

Lucrările de reabilitare a drumurilor s-au realizat cu fonduri de la minister, din bugetul judeţului şi al comunelor urbane şi rurale. După 1918 a fost imperios necesară refacerea infrastructurii distruse de război. De acest lucru s-a ocupat în special Consiliul Judeţean Vâlcea. Atunci au fost refăcute podurile de peste Olteţ de la Oteteliş, cel de peste Cerna de la Măciuca şi cel de peste Cheia de la Sărăcineşti, şi cele din localităţile Mădulari, Stăneşti, Măldărăşti, Buşteni. Tot atunci a fost refăcut şi podul de peste râul Olt de la Goranu.17 Lucrări ample de construcţie şi refacere a drumurilor şi podurilor au fost executate în perioada guvernărilor liberale (1922-1926, când prefect al judeţului a fost Ion Nicolescu, iar primar al oraşului Râmnicu- Vâlcea, Mitică Simian şi 1933-1937, prefect Eugen Băcescu, primar al oraşului fiind Tică Ştefănescu).

 

Primarii oraşului Râmnicu-Vâlcea au fost preocupaţi, în primul rând, de aspectul străzilor din centrul oraşului: Traian, Tudor Vladimirescu, Colonel Apostol Dumitrescu. Pavarea străzilor de la periferia oraşului, desfundarea şanţurilor şi canalizarea în aceste zone au rămas, de cele mai multe ori, la stadiul de proiect.

 

În anul 1924, edilii Râmnicului au aprobat lucrări de pavaj şi reparaţii la numeroase străzi, trotuare şi poduri. Astfel, în şedinţa extraordinară a comisiei interimare orăşeneşti din 23 iunie 1924, au fost aprobate de către consiliul oraşului Râmnicu-Vâlcea două propuneri edilitare: cea a consilierului comunal Paul Angelescu, de asfaltare a trotuarului care lega strada General Praporgescu de primărie, şi cea a preşedintelui Comisiei interimare, Gogu Ştefănescu, care solicita renovarea podului de lemn din cătunul Ostroveni, care punea în legătură oraşul cu un alt cătun, cel din strada Traian. Lucrările au fost executate, asfaltarea trotuarului a costat 14.268 de lei, iar refacerea podului 6.219,6 lei.18 În 15 mai 1924, primăria a decis cumpărarea de asfalt şi gudron de la P. Bazacliu, pentru repararea trotuarelor din oraş care începuseră să se deterioreze. Au fost achiziţionate aproximativ 10 tone de asfalt la preţul de 2,5 lei kilogramul şi două butoaie de gudron (smoală) în greutate de 600 kg.19

 

Tot în 1924 s-au mai realizat următoarele lucrări cu bani din bugetul statului: trotuare cu pavaj din bolovani de râu pe strada Colonel Apostol Dumitrescu, pe porţiunea dintre străzile Principesa Ileana şi Căpitan Urşanu, pe strada Traian, porţiunea cuprinsă între Valea Mandei până în strada Matei Basarab şi pe strada Constantin Disescu; 100 de metri trotuar cu pavaj din bolovani de râu pe noua strada deschisă la Poşta Veche; pavarea străzii Traian cu bolovani de râu pe porţiunea dintre podul Mandei şi Valea Episcopiei; furnizarea a 60 mc piatră ciuruită pentru pietruirea carosabilului de pe strada Căpitan Urşanu. De asemenea, a fost realizat un trotuar cu asfalt pe aleea N. Epure, pe distanţa dintre Strada G-ral Praporgescu, şi Palatul Comunal, a fost aprovizionată cu pietriş strada Apostol Dumitrescu, porţiunea dintre C.F.R. şi strada Căpitan Urşanu, s-a refăcut pavajul de la pasajul de trecere al C.F.R. de pe strada col. Apostol Dumitrescu şi a fost împietruită strada Mircea Vodă.20 A fost pietruit b-dul Tudor Vladimirescu şi refăcut podul de la intrarea în cătunul Inăteşti. S-au lărgit unele trotuare şi s-au făcut reparaţii la pavajul de pe strada Principele Nicolae.21 Aceste lucrări de reparaţii au fost realizate de maestrul pavagiu Ion Drăghici.

 

Lucrări importante au fost executate şi în anul 1928, primar al oraşului Râmnicu-Vâlcea fiind Victor Petrescu: pavarea trotuarului de pe strada Traian, pe partea stângă, între podul Mandei şi strada Matei Basarab, pe o lungime de 374 ml, în valoare de 81.000 de lei; asfaltarea trotuarului de pe bulevardul Tudor Vladimirescu, pe partea dreaptă, între strada Traian şi strada General Praporgescu, pe o lungime de 105 ml, în valoare de 72.800 de lei.22 Tot atunci au fost reparate şi pietruite drumurile din cătunele Buda (30.000 de lei), Aranghel (30.000 de lei), Ostroveni (60.000 de lei), Inăteşti (100.000 de lei), Cetăţuia (20.000 de lei).23

 

Strada Capelei din Râmnic a fost pavată în 1929, iar în anul următor s-au construit trotuare pe ambele părţi ale Podului Mare, astfel că populaţia care circula pe pod nu mai era stropită cu noroi de căruţe şi automobile. Strada Traian a fost pavată cu piatră cubică de la cimitir până la Bulevard şi de la Episcopie până la pârâul Mandei, iar bulevardul Tudor Vladimirescu, din strada Traian până în strada I. Gh. Duca. În anul 1933, în timpul primarului Dem Berbescu, au fost pavate cu bolovani de râu o serie de străzi din oraş şi a fost asfaltat trotuarul dinspre nord al bulevardului T. Vladimirescu.24

 

Cetăţenii din noul cartier Matache Temelie dispuneau, în 1936, de instalaţie de apă pe toate străzile cartierului, dar nu aveau străzile pavate, acestea fiind pline de noroi, fapt ce îi nemulţumea pe aceştia. Dar, pe strada Colonel Apostol Dumitrescu, unde îşi avea casa primarul Tică Ştefănescu, au fost pavate cu asfalt ambele trotuare din piaţa trăsurilor până jos, în strada Radu de la Afumaţi.25 Lucrările la străzi au fost executate în antrepriză, în regie sau pe bază de contract prin bună învoială. Primăria era cea care organiza licitaţii pentru lucrări.

 

Drumurile naţionale de pe teritoriul judeţul Vâlcea aveau o lungime de 189 km şi 545 m şi îl străbăteau, unul, de la Turnu Roşu prin Râmnicu-Vâlcea pe Valea Oltului prin Drăgăşani până la Strejeşti, iar altul, de la Râmnicu-Vâlcea prin Ocnele Mari, Buneşti, Horezu, până la Polovragi (Gorj), spre Târgu- Jiu. Din lungimea totală, 169 km 053 m (pietruiţi) erau întreţinuţi de Direcţiunea Generală a Drumurilor, iar 20 km 492 m (pavaţi şi pietruiţi) de comunele urbane. Acestea erau în bune condiţii şi puteau fi folosite şi în timp de ploaie. La această reţea de drumuri naţionale s-au făcut lucrări de reparaţii inclusiv la poduri şi platforme, în anii 1934-1937, în valoare totală de 21.497.474 de lei. Pentru aceste lucrări s-au aprovizionat 37.796 mc pietriş ciuruit, în valoare de 3.684.593 de lei. Au fost executate diverse lucrări, precum: desfundări şi reparări de şanţuri, protecţii la viituri şi ziduri de sprijin în valoare de 898.932 de lei; construirea unui pod de beton armat peste apa Luncavăţului, lângă Horezu, spre Târgu-Jiu, în valoare de 898.932 de lei şi a altuia pe Valea Strâmba, în valoare de 237.399 de lei; construirea unui pod de lemn pe apa Luncaveciorul – Horezu de 247.000 de lei şi 6 poduri din tuburi de beton pe drumul naţional Râmnicu-Vâlcea – Horezu – Târgu-Jiu, în valoare de 445.109 de lei; refacerea tablierului de lemn la cinci poduri de lemn pe traseul Râmnicu-Vâlcea – Târgu-Jiu, 429.199 de lei şi la alte două poduri de fier, pe drumul naţional de pe Valea Oltului, 187.772 de lei; refacerea podului de fier la Râmnicu-Vâlcea peste râul Olăneşti, în valoare de 1.476.910 de lei; pavarea cu piatră cubică a drumului naţional la intrarea în Râmnic, 3.712.910 de lei, a drumului naţional ce trece prin Drăgăşani, 453.500 de lei şi a celui ce trece prin Călimăneşti, 6.918.082 de lei.26

 

Drumurile judeţene aveau o lungime totală de 671 km 959 m, dintre care, administraţia judeţului întreţinea 365 km 828 m (pietruiţi), iar comunele urbane, 205 km.27 În perioada 1925-1926 au fost pietruite cu pietriş ciuruit şoselele Slăviteşti-Oteteliş, Căzăneşti-Băile-Govora, Râmnicu-Vâlcea-Ocna-Horezu, Milostea-Bălceşti.28 Tot atunci au fost reparate digurile de apărare ale râului Olăneşti din cătunul Inăteşti şi au fost refăcute şi consolidate podurile de zidărie de pe şoseaua Râmnicu-Vâlcea-Olăneşti şi Muereasca-Gura-Văii. 29 În anul 1928 au fost reconstruite sau reparate podurile şi podeţele din lemn de pe şoseaua judeţeană Milostea – Bălceşti - Dolj şi de pe şoseaua vicinală Romaneşti – Tetoiu - Beneşti.30 În perioada 1934-1937 au fost executate următoarele lucrări la drumurile judeţene: aprovizionarea cu 20.230 mc pietriş ciuruit, în valoare de 2.907.164 de lei de la bugetul judeţului şi pietruirea şoselei Laloşu – Băbeni – Olteţ – Oteteliş – Drăgăşani – Măciuca, din bugetul statului, cu 4.020 mc pietriş şi balast, în valoare de 536.184 lei. Datorită modernizării staţiunii Olăneşti, în perioada interbelică s-a reamenajat şi drumul Râmnicu-Vâlcea – Olăneşti. S-au desfundat şanţuri cu bani din bugetul judeţului, în valoare de 43.240 de lei şi s-au mai executat alte lucrări în valoare de 217.999 de lei, astfel că în total s-a cheltuit suma de 3.704.587 de lei.31 În 1936 s-au aprobat credite de la stat pentru repararea drumurilor judeţene, în valoare de 1.300.000 de lei. Din aceşti bani, 800.000 s-au cheltuit pentru pietruirea drumurilor din sudul judeţului Drăgăşani – Guşoieni – Măciuca, iar 500.000 de lei s-au folosit pentru repararea şcolilor Brezoi, Mălaia şi Voineasa, distruse în urma inundaţiilor din 1936. Drumurile din sudul judeţului nu erau circulabile pe vreme rea, deoarece în apropiere nu erau cariere pentru pietriş ciuruit necesar întreţinerii drumurilor, iar transportul acestuia de la distanţă era prea scump.

 

În perioada interbelică au fost construite şi reparate poduri şi podeţe pe toate apele şi văile din judeţ. Podurile de lemn care erau vechi şi degradate au fost demolate şi reconstruite de către Serviciul Judeţean de Drumuri. Pentru reconstrucţia acestor poduri, judeţul s-a împrumutat în 1936 de la Casa de Economii şi Cecuri Poştale cu suma de 2.500.000, pe termen de cinci ani. S-au construit poduri la Pojogi, Dăeşti, Tărâia, Olăneşti, Băbeni-Olteţ, Vaideeni, Surupatele, Beneşti etc. Astfel, între 1933-1937, în judeţ s-au ridicat 96 de poduri în valoare de 5.631.774 de lei.32 Pentru construcţia acestor poduri, judeţul a pus la dispoziţie gratuit 527,437 mc lemnărie de stejar. În perioada 1935-1936, peste apa Oltului, în dreptul comunei Băbeni-Bistriţa, s-a construit podul de beton numit la Cremenari, care făcea legătura între judeţele Vâlcea şi Argeş. Lucrările în valoare de 3.000.000 de lei au fost suportate din bugetul Ministerului Comunicaţiilor.

 

Drumurile comunale aveau o lungime totală de 604 km 898 m. La Olăneşti, pentru a înlesni legătura dintre băile minerale şi restul staţiunii, s-a ridicat, în 1921, un pod de beton, proiectat şi executat de Întreprinderea inginerilor diplomaţi M. Gropper, E. Laternser, I. Suchar.33 Majoritatea şoselelor comunale au fost nepietruite. În 1928, în timpul primarului N. P. Chituc, a fost aprovizionată cu pietrişul necesar comuna Băile Govora.34 La Călimăneşti, în acelaşi an a început pavarea şoselei din dreptul primăriei actuale până la izvorul Căciulata, aceasta fiind terminată şi canalizată în anul 1944. Pentru construirea, repararea şi întreţinerea drumurilor comunale s-a cheltuit, în perioada 1933-1937, suma de 2.735.247 de lei. S-au executat lucrări de pietruire, desfundare a şanţurilor, îndiguiri, trotuare, rigole, borduri, canalizare, poduri şi podeţe

 

S-a estimat că lucrările executate la drumurile naţionale, judeţene şi comunale în timpul guvernării liberale (1933-1937) au costat, în total, suma de 42.075.784 de lei, proveniţi din fonduri de la minister, din bugetul judeţului şi comunelor. În opera de construcţie şi refacere a drumurilor şi podurilor din judeţ, prefectura a avut sprijinul autorităţilor centrale – Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor R. Franasovici, secretarul general, ing. Traian Pârvu, directorul general al drumurilor, ing. Ion Mihalache, parlamentarii N. Budurescu, I. Nicolescu, G. Ştefănescu, Gr. Opran, şeful Serviciului Judeţean de Drumuri, ing. Ion Sclia şi tot personalul tehnic şi administrativ al acestui serviciu.

 

Reţeaua totală de cale ferată a judeţului era de 76 km, repartizată astfel: 70 km linii principale şi 6 km linii secundare simple. Prin gara Râmnicu-Vâlcea trecea acceleratul Bucureşti – Piatra-Olt – Sibiu. La ora sosirii acceleratului, gara era întotdeauna plină de oameni, unii care veneau sau plecau din oraş şi alţii care pur şi simplu veneau în gară să vadă trenul, călătorii şi să se întâlnească cu prietenii. Pentru Râmnic, oraş mic de provincie, trenul reprezenta legătura oraşului cu restul lumii din ţară. Staţiile C.F.R. importante  ale judeţului au fost: Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti, Râureni, Ocniţa.

 

În Vâlcea interbelică se circula cu trăsura, căruţele şi cabrioletele. În Piaţa Traian se afla ,,piaţa de trăsuri”, de unde se putea lua trăsura spre diverse destinaţii din judeţ. Trei, patru trăsuri care aveau coviltir şi birjari ce moţăiau pe capră, stăteau în faţa gării pentru a transporta călătorii. În oraşul Râmnicu-Vâlcea existau două-trei taxiuri negre, marca Ford, care staţionau în centru, peste drum de Tribunal. Benzinăria de odinioară era în inima oraşului, la intersecţia străzii Traian cu Bulevardul (kilometrul zero, firma Osin – Oil). La pompa de benzină oprea rar o maşină, şi aceea venită din capitală. Maşini particulare erau foarte puţine în Râmnic. În general, ele aparţineau oamenilor de afaceri. De maşini dispuneau instituţiile publice: Prefectura, Primăria şi partidele politice. Autocamioane aveau industriaşii şi negustorii care îşi transportau marfa. În 1929 locuitorii judeţului puteau circula pe traseul Râmnicu-Vâlcea – Drăgăşani cu autobuze marca Fiat, din staţia ,,Cafeneaua Modernă”, lângă Primărie. Existau în total şase-şapte autobuze care circulau spre Lădeşti, Zătreni, Horezu.

 

Transportul spre staţiunea Băile Olăneşti era asigurat de către o societate particulară, formată din localnici care ofereau ca mijloace de deplasare un autobuz ce efectua între una şi trei curse pe zi, trăsuri şi căruţe. În anul 1939, Serviciul de autobuze al staţiunii făcea zilnic curse regulate pentru toate trenurile care soseau şi plecau din gara Râmnicu-Vâlcea.35

 

În judeţul Vâlcea existau şase oficii P.T.T. de stat, dintre care, două oficii autorizate (la Bălceşti şi Brezoiu); cinci agenţii specializate la Băbeni, Lădeşti, Grădiştea, Măciuca şi Zătreni, un oficiu balnear (Olăneşti) şi cinci gări cu serviciu poştal la Cornet, Govora, Ioneşti, Râureni şi Zăvideni. Reţeaua telefonică a judeţului era de aproximativ 1260 km, fiind în proprietatea şi administrarea judeţului.36 Conducerea judeţului a fost preocupată de întreţinerea în bună stare a reţelei existente şi, în măsura posibilităţilor, s-a încercat îmbunătăţirea acesteia. În acest scop au fost replantaţi stâlpii de telefonie căzuţi, s-a procurat cablu telefonic, izolatori şi aparate telefonice în valoare de 635.729 de lei. S-au construit linii telefonice intercomunale, precum cele între Lădeşti şi Româneşti prin Lăpuşata, în valoare de 72.395 de lei şi s-au realizat legături telefonice cu judeţele Dolj, Argeş şi Romanaţi. Demn de remarcat este şi faptul că s-a reuşit conectarea telefonică a tuturor comunelor din judeţ la centrala Prefecturii.

 

Primarii oraşelor vâlcene, prin proiectele edilitare pe care le-au pus în practică, au încercat să modernizeze infrastructura judeţului, îmbunătăţind viaţa oamenilor. Banii colectaţi din taxe şi impozite erau utilizaţi pentru serviciile publice şi modernizarea localităţilor (extinderea reţelei de apă curentă, a iluminatului public, asfaltarea străzilor şi repararea lor, curăţenia etc.)

 

În timpul primarului liberal Mitică Simian, în anul 1928 a fost amenajat parcul comunal din Râmnic, căruia nu i s-au mai adus îmbunătăţiri din 1910. Prin grija primarului Simian, parcul a devenit mai curat şi mai frumos. Au fost amenajate alei frumoase şi s-au plantat multe flori ornamentale.37

 

Problema alimentării suficiente cu apă a Râmnicului a fost soluţionată în 1930, când primar al oraşului a fost Al. I. Dem. Colţeşti. În perioada august-septembrie 1930, în Zăvoi s-a construit un bazin de apă din iniţiativa şefului apelor, Sandu Popescu, susţinut de primar şi de întreg consiliul orăşenesc. Lucrările instalaţiei de alimentare cu apă din Zăvoi au costat 700.000 de lei şi s-au finalizat la sfârşitul lui septembrie 1930, iar noua sursă de apă a fost dată spre consum public. Pe 2 noiembrie, acelaşi an, a avut loc sfinţirea bazinului de apă în prezenţa primarului, eveniment ce s-a transformat într-o adevărată sărbătoare.38

 

Curăţenia străzilor şi salubrizarea oraşului era o problemă importantă pentru asigurarea unei vieţi civilizate. Pe lângă primărie funcţiona un serviciu de salubritate care se ocupa de curăţenia străzilor. O atenţie specială se acorda zonei centrale, unde se mătura şi se ridica gunoiul în fiecare zi. Râmnicenii s-au plâns de multe ori la primărie, deoarece gunoiul se arunca în Iazul Morilor care devenise insalubru şi urât mirositor. Când se mătura, se ridica mult praf care intra în case, iar cetăţenii urbei au cerut ca străzile să se stropească de două-trei ori pe zi. În zona mediană a oraşului, străzile se măturau de două-trei ori pe săptămână. Transportul gunoiului se făcea cu ajutorul căruţelor. Zonele periferice se aflau în grija cetăţenilor care nu manifestau un interes prea mare pentru curăţenie.

 

Atât autorităţile centrale, cât şi cele locale au luat măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului sanitar vâlcean. Acesta, ca de altfel întregul sistem sanitar românesc, era confruntat, în perioada interbelică, cu multe probleme, precum insuficienţa spitalelor, dispensarelor, circumscripţiilor, medicamentelor şi a cadrelor medicale pregătite corespunzător. Starea de sănătate a populaţiei s-a menţinut precară din cauza condiţiilor vitrege materiale şi socio-culturale ale acesteia.

 

În judeţul Vâlcea existau spitale la Râmnicu-Vâlcea, Lădeşti, Bălceşti, Sineşti, Drăgăşani şi Horezu. Exista un spital al meseriaşilor şi un spital de copii, 15 dispensare şi câteva circumscripţii şi sanatorii. La Drăgăşani, pe lângă spitalul orăşenesc au funcţionat şi alte instituţii publice de binefacere şi de caritate: spitalul israelit, azilul de bătrâni, azilul comunităţii israelite pentru bătrâni, secţia societăţii IOVR, secţia societăţii ,,Ocrotirea orfanilor de război”.

 

Din iniţiativa şi prin efortul deputatului P.N.L. Vâlcea - N. Budurescu, între anii 1934-1937, Spitalul „I.G.Duca” din Râmnicu-Vâlcea a fost modernizat. În această perioadă a fost inaugurată noua aripă a spitalului cu secţia de chirurgie. Spitalul cuprindea: secţia de chirurgie cu două săli de operaţie, secţia medicală, secţia maternitate, secţia puericultură, pavilionul pentru contagioşi, o instalaţie completă pentru radiografie şi roentgenterapie şi un laborator de analize medicale. În 1936 s-a construit un pavilion de triaj şi consultaţii gratuite la intrarea în spital. Spitalul a fost modernizat cu suma de 7.500.000 de lei primită de la Ministerul Sănătăţii, prin intervenţia deputatului Budurescu.39 Mii de vieţi au fost salvate datorită secţiei de chirurgie. În anul 1936 spitalul nu avea un pavilion pentru tuberculoşi. Spitalul meseriaşilor din Râmnic a fost înfiinţat cu sprijinul secretarului general al Ministerului Muncii, Gogu Pleşoianu, şi cu banii donaţi de meseriaşi şi alţi oameni de bine.

 

În 1928 au fost reparate spitalele din Sineşti-Slăveşti, Lădeşti40 şi cel din Drăgăşani.41 Acestea, la care s-a adăugat şi spitalul din Bălceşti, au beneficiat de reparaţii şi în perioada 1934-1936, lucrări pentru care s-au cheltuit 82.780 de lei. Spitalul rural din Horezu avea în jur de 20 de paturi.42

 

La 10 octombrie 1937, dr. Costinescu, ministrul sănătăţii în acea perioadă, a pus prima piatră la temelia noului pavilion cu 50 de paturi de la spitalul din Drăgăşani. Cu acest prilej, publicaţia Îndrumarea Vâlcei consemna: ,,Tot în ziua de 10 octombrie s-a pus în prezenţa d-lui dr. Costinescu, piatra fundamentală a spitalului ce se construieşte tot cu sprijinul d-sale, în oraşul Drăgăşani. Cu tot timpul nefavorabil, au luat totuşi parte o mulţime de cetăţeni din oraş şi împrejurimi. Iniţiativa de la Drăgăşani este foarte binevenită deoarece se cunoaşte starea de mizerie, ruină şi dezorganizare în care se găsea până acum vechiul spital din acel oraş.”43 În anul 1938 spitalul din Drăgăşani îşi măreşte capacitatea la 40 de paturi. În acest an se obţine şi un autoclav pentru sterilizarea materialelor, instrumentar chirurgical, aparate medicale, rufărie şi efecte de spital. Pavilionul nou a fost terminat în 1938, dar nu a putut intra în funcţiune întrucât instalaţia electrică nu a fost montată. În 1939 condiţiile de lucru s-au mai îmbunătăţit şi datorită dotărilor care s-au făcut la spital de către dr. Băluţă, noul director. Astfel, pe lângă instrumentarul necesar sălii de operaţie, s-a instalat un mic laborator pentru analize medicale, s-a obţinut un aparat de ultrascurte, s-au completat efectele şi mobilierul de spital, s-au făcut reparaţii urgente spitalului vechi în valoare de 10.000 de lei. În acest an au fost internaţi 1108 bolnavi, dintre care, 195 cu boli contagioase (o mare epidemie de scarlatină), cu tuberculoză 47, pelagră 39 etc. La consultaţie s-au prezentat 5.350 de bolnavi. Spitalul avea acum 60 de paturi.44 Noul local al spitalului a intrat în funcţiune în 1940, spitalul vechi fiind folosit încă trei-patru ani în continuare, pentru izolarea bolnavilor contagioşi.

 

Politicienii vremii, pentru a satisface măcar în parte revendicările muncitorilor, care cereau dreptul la o viaţă mai bună, înfiinţează dispensare de ocrotire socială. La un astfel de dispensar, înfiinţat în Drăgăşani, a fost titular dr. Gh. Roşescu. Dispensarul oferea muncitorilor oarecare asistenţă în mod gratuit.

 

Pe raza judeţului Vâlcea existau aproximativ 15 dispensare cu o dotare destul de modestă. La Pesceana exista încă din 1910 un dispensar uman, iar la Păuşeşti-Otăsău, altul din 1920.45 Dispensare comunale au existat la Râmnicu-Vâlcea, Călimăneşti, Ocnele Mari şi Drăgăşani, unde se mai afla un dispensar al Casei de Asigurări Sociale şi un dispensar CFR. La Mihăeşti funcţiona un dispensar patronat de Societatea Principele Mircea. În toamna anului 1934 s-a terminat construcţia dispensarului din Făureşti, pentru care s-a plătit de la judeţ suma de 241.481 de lei. Pe cheltuiala fostului deputat Ştefan Drăghicescu, proprietar în Zăvoeni, în această perioadă, în comună a fost ridicat un dispensar uman. În comuna Roşiile se afla un dispensar dăruit de primăria comunei, prin stăruinţa colonelului Roşianu. Acest dispensar şi cel din Făureşti au fost dotate cu cele necesare bunei funcţionări.46 După 1934 s-au construit dispensare în Uşurei, Glăvile, Zătreni, Măciuca pentru care Ministerul Sănătăţii a cheltuit suma de 200.000 de lei. În 1935, la Măciuca s-a construit primul local pentru dispensarul din localitate, care a funcţionat apoi din 1938 în satul Zăvoieni, la insistenţele lui Ştefan Drăghicescu, fost deputat în Parlamentul României. În 1939 a luat fiinţă dispensarul uman din Băbeni.

 

În 1936 funcţionau, în judeţul Vâlcea, 21 de circumscripţii sanitare, dintre care patru erau cu spitale: Horezu, Lădeşti, Bălceşti, Sineşti. În 1934 s-au înfiinţat două circumscripţii medicale – la Oteşani şi Ştefăneşti – iar în 1936, alte cinci la Uşurei, Roşiile, Regele Carol al II-lea, Păuşeşti-Măglaşi şi Bărbăteşti.47 În 1938 s-a înfiinţat o circumscripţie sanitară deservită de un medic şi un felcer la Ocnele Mari.48

 

Serviciul sanitar avea ca obiectiv principal combaterea maladiilor sociale şi contagioase, apoi controlul sanitar al alimentelor, băuturilor, controlul industriilor, igiena publică şi privată. Numărul consultaţiilor a crescut din an în an.. În cursul anului 1934 au fost consultaţi la domiciliu 20.415 bolnavi, iar la dispensare 27.786, în 1935, 10.285 la domiciliu şi 26.144 la dispensare, iar în 1936, 21.723 la domiciliu şi 30.455 la dispensare. Medicii împreună cu întreg personalul sanitar, sub conducerea medicului primar A. Florantin au activat în toate domeniile: au fost combătute epidemiile şi maladiile sociale, au fost controlate băuturile şi alimentele.49 S-a acordat o atenţie deosebită administrării vaccinului BCG la copiii mici pentru a-i proteja de tuberculoză.

 

În spitalele din judeţ, în cursul anului 1934 au fost internaţi şi trataţi 2.901 bolnavi şi s-au acordat 13.057 de consultaţii, în 1935, s-au internat 2.912 bolnavi şi s-au acordat 12.098 de consultaţii, iar în 1936, s-au internat 3.739 de bolnavi, acordându-se 11.899 de consultaţii. La secţia chirurgie a spitalului din Râmnic, din noiembrie 1933 până în martie 1937, s-au internat şi tratat 3139 de bolnavi şi s-au dat 6.436 de consultaţii.

 

Din lipsă de fonduri băneşti şi din alte motive, edilii vâlceni au luat puţine măsuri care au vizat îmbunătăţirea sistemul sanitar de la sate, de aceea satul vâlcean s-a confruntat cu o igienă precară, pe care o ilustrăm. În perioada interbelică, în ceea ce priveşte igiena şi sănătatea, satul vâlcean a rămas la formele tradiţionale, patriarhale. O casă la ţară avea în mod obişnuit două-trei camere, dar toţi membrii familiei locuiau într-o singură cameră. Iarna, de cele mai multe ori, în aceeaşi cameră erau aduse şi animalele tinere (viţeii, mieii, purceii). De asemenea, cloştile îşi aveau cuibul de clocit sub pat, lângă sobă. Pe sobă se uscau obielele, ciorapii şi opincile. Gunoiul se strângea într-un colţ al camerei, lângă uşă şi era aruncat în grădină la două-trei zile. Cele mai multe case aveau ferestre fixe, care nu se deschideau; acestea erau scoase şi spălate în curte doar în preajma sărbătorilor de Paşti. Iarna se instala în mijlocul camerei războiul de ţesut (stativele), anotimpul fiind prielnic pentru sporirea zestrei fetelor de măritat, pentru confecţionarea preşurilor şi a pânzeturilor necesare în gospodărie. Soba se încălzea în timpul zilei, seara temperatura în casă ajungea la 28-30 de grade, dar în cursul nopţii se răcea, astfel că temperatura scădea până la 0 grade, iar geamurile aveau flori de gheaţă. Aceste mari variaţii de temperatură aveau efecte negative asupra sănătăţii, mai ales în cazul copiilor şi al bătrânilor.

 

Alimentaţia era defectuoasă, familia ţărănească trecea iarna prin luni de bună alimentaţie din punct de vedere cantitativ, iar primăvara şi vara, prin lungi perioade de subnutriţie. Acest dezechilibru alimentar a generat maladii acute gastrointestinale la copii şi grave afecţiuni ale aparatului digestiv în cazul populaţiei adulte.

 

Mai puţin de jumătate dintre locuitorii satelor aveau latrine, cele mai multe dintre acestea constau dintr-o groapă săpată în pământ, împrejmuită de coceni sau câteva scânduri prin care bătea vântul. Vara se mergea în porumb, iar iarna în spatele casei. Hârtia igienică era practic necunoscută în mediul rural.50

 

Aprovizionarea cu apă se făcea de la fântână, existând de regulă trei-patru fântâni într-un sat. De obicei, vitele aduse la fântână se adăpau din aceeaşi căldare care era folosită şi de oameni. Nu o dată, în jurul fântânii se făceau băltoace în care se scăldau porcii. Spălatul consta în folosirea unei căni de apă rece care se turna în palmă şi apoi se uda cu ea faţa. Folosirea săpunului era o raritate, iar pasta de dinţi nu era cunoscută în satul vâlcean. Ţăranii nu erau prea ocupaţi de igiena personală şi nici nu deţineau informaţii despre beneficiile igienei corporale asupra stării lor de sănătate. Baie generală îşi făceau rar, o dată sau de două ori pe lună, iar hainele erau schimbate când erau deja prea murdare. Ţăranii nu aveau cunoştinţe despre microbi şi nu înţelegeau cum se transmit bolile de la un om la altul. Nu exista practica izolării omului bolnav (nici nu prea era unde), ci din contră, acesta rămânea în aceeaşi cameră cu ceilalţi, aceasta fiind considerată o expresie a solidarităţii cu cel aflat în suferinţă.

 

Alimentaţia necorespunzătoare şi lipsa asistenţei medicale au făcut ca mortalitatea în mediul rural să fie extrem de ridicată. Bolile cauzatoare de moarte, în mediul rural, au fost tuberculoza, mai ales în rândul tinerilor de 18-35 de ani, pneumonia şi bolile de inimă la populaţia peste 35 de ani, nefrita, cancerul şi pelagra, la vâlcenii între 35-64 de ani.51

 

Populaţia ţărănească se arăta refractară şi chiar ostilă îngrijirilor medicale şi medicamentelor, din pricina unei triste tradiţii. O cauză a acestui comportament a fost şi lipsa medicilor de la sate. Din ordinul ministrului sănătăţii, dr. Costinescu, a crescut numărul medicilor de circumscripţie, cu urmări benefice pentru locuitorii satelor. Ministrul Sănătăţii şi cel al Apărării Naţionale au hotărât ca toţi medicii militari să fie obligaţi ca, imediat după obţinerea diplomei de medic, să facă un stagiu de practică la ţară timp de un an. Medicii de la sate au primit truse complete cu pansamente, medicamente, instrumente, seringi, spor de salariu şi locuinţă. Medicii au dus muncă de lămurire cu populaţia de la sat pentru a le demonstra beneficiile igienei. Medicul de circumscripţie trecea de trei-patru ori pe an printr-un sat. El intervenea în ultimă instanţă, atunci când nu mai era nimic de făcut, astfel că, în mentalitatea publică, sosirea doctorului echivala cu o mare nenorocire. De aceea foarte mulţi ţărani nu acceptau să apeleze la medic.52 O persoană importantă în viaţa satului era doftoroaia care se pricepea la toate: ea descânta, trata boli cu diverse plante, recomanda ,,regimul alimentar”. De Sfântul Andrei se ungeau uşile cu usturoi, pentru ca diavolul să nu intre în casă şi să facă tot felul de fapte necurate. Împotriva bolilor şi a răului se puneau la stâlpul porţii tămâie, agheasmă şi bani. Bătrânii, în special, credeau cu sfinţenie în aceste ritualuri şi obiceiuri, fiind refractari la orice tratamente medicale.

 

Starea de igienă şi sănătate în mediul urban era mult mai bună, comparativ cu cea din mediul rural. Orăşenii cu o situaţie materială mai bună aveau apă curentă în casă. Dimineaţa dădeau drumul apei la robinet şi se spălau bine cam 20-30 de minute, inclusiv pe dinţi. Elita oraşului Râmnicu-Vâlcea avea baie proprie în apartament. Pentru aceasta, spălatul devenise un ritual. Bărbaţii se bărbiereau, foloseau săpun de bună calitate, îşi spălau dinţii cu pasta Clycodont, făceau duş, îşi ungeau părul cu briantină, după care plecau la activităţile zilnice. Doamnele se trezeau mai târziu, pe la 10-11, iar menajera le pregătea baia în care presăra petale de trandafir sau de levănţică. Stăpâna se spăla pe faţă şi pe dinţi, apoi lenevea în cadă câte o oră, folosind spun de calitate. Apoi îşi punea halatul, se instala în faţa toaletei pentru a-şi aranja părul şi a-şi unge faţa cu diverse creme comandate sau cumpărate de la magazinul fraţilor Arsenie sau de la ,,De toate” al lui V. Săndulescu.

 

Cei mai mulţi locuitori din zona periferică a oraşului se spălau dimineaţa cu apă într-un lighean de tablă, vara dezbrăcându-se până la brâu. Pasta de dinţi era şi în acest mediu o raritate. Soţiile spălau rufele în casă şi le întindeau la uscat pe o sfoară în curte, la soare. Iarna rufele erau uscate în casă, pe sobă. În mediile înstărite se recurgea la spălătoresele de meserie, angajate cu ziua. În cătunele Aranghel, Inăteşti, Ostroveni, Buda, Cetăţuia din Râmnic, ca şi din celelalte oraşe, se trăia în condiţii total neigienice. Camerele erau podite cu lut pe jos, iar familia foarte numeroasă de regulă locuia într-o singură cameră. Apa se lua de la cişmeaua din capătul străzii. Străzile din mahalale erau pline de noroi, acesta fiind luat pe încălţăminte şi dus în casă. În oraşul Drăgăşani, la 18 august 1922, primarul oraşului îl anunţa pe şeful poliţiei că ,,D-l medic comunal local, prin adresa nr. 294, comunică că locuitorii din mahalaua Capu Dealului, pendinte de această comună, nu-şi văruiesc casele, ţin depozite de gunoaie în curţile lor, fântânile (puţurile) nu sunt slăite şi nu pun pietriş în jurul lor, iar în cel mai principal caz, la conducta de apă a comunei de la Cozia, două guri sunt astupate prin punere de gunoaie.53

 

Mortalitatea infantilă era ridicată şi în mediul urban, starea de sănătate a populaţiei fiind destul de precară. Se murea în special de tuberculoză. O scurtă monografie a comunei urbane Drăgăşani, întocmită de dr. Gh. Roşescu, medicul oraşului, la data de 20 septembrie 1938, oferă date interesante atât despre starea economică a Drăgăşanilor, cât şi despre unele date demografice, indicatorii de sănătate ai populaţiei şi deplorabilele condiţii igienico-sanitare ale oraşului. Dacă ar fi să ne referim doar la mortalitatea infantilă consemnată în această monografie, în anul 1937 observăm că, la o populaţie a oraşului de 7.831, au decedat 60 de copii între 0-1 ani, la spitalul oraşului. Dacă familiile înstărite îşi permiteau medici personali, majoritatea locuitorilor nu-şi puteau permite serviciile acestora. Cei mai solicitaţi medici erau stomatologii şi ginecologii, dar marea masă a populaţiei nu beneficia de asistenţă medicală.

 

Pentru majoritatea populaţiei din Râmnic funcţiona baia comunală, care era frecventată de familie cam o dată pe lună. Baia comunală a fost ridicată din iniţiativa edililor Râmnicului la începutul secolului al XX-lea şi dădea posibilitatea celor care nu-şi puteau permite o baie proprie acasă să-şi facă igiena corporală. Băile au funcţionat în toată perioada interbelică în Râmnic, cu mici întreruperi în 1920, 1928-1929, când s-au făcut reparaţii. În 1920 s-au reparat conductele de apă, cuptorul cazanului, aparatele de hidroterapie, caloriferele şi clădirea băii.54 În tot acest timp, băile au funcţionat în mod regulat sâmbăta şi duminica, între orele 8 şi 12 a. m. şi între 2 şi 6 ½ p.m. Cu toate că în anul 1929 s-au cheltuit de către Primăria Râmnicului peste 1 milion de lei pentru repararea băilor, în acest an, acestea au funcţionat de la Paşti până la 15 iulie, dar fără să aibă dotarea necesară, având doar un ,,vapor-locomobilă” care era insuficient pentru încălzirea apei necesare. Băile aveau nevoie de un cazan generator de abur şi încălzitor de apă.55 Acestea aduceau primăriei o pagubă anuală de câteva zeci de mii de lei. Preţurile practicate de baia comunală erau următoarele: o baie la putină 2,5 lei; o baie de lux 6 lei; o baie de abur 1,5 lei. Băile aveau şi maşină de tuns pentru deparazitarea populaţiei sărace.56 Cu toate acestea, băile au fost frecventate de un număr redus de locuitori, deoarece majoritatea nu era obişnuită cu igiena personală şi colectivă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 Ibidem, p. 266.

 

2Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 257-258.

 

3 Ibidem, p. 261.

 

4 N. Angelescu, op. cit., p. 212.

 

 

5 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 256-257.

 

6 Ibidem , p. 261.

 

7 Ioan Scurtu, op. cit., p. 169.

 

8 Dare de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ în intervalul de la 15 noiembrie 1933 - 1 martie 1937, Imprimeria judeţului Vâlcea, 1937, p. 40.

 

9,, Îndrumarea Vâlcei”, nr. 1 din 15 decembrie 1927, p. 2.

 

10 Emil Istocescu, Teodor Barbu, op. cit., p. 192.

 

11 Apud, Emil Istocescu, Teodor Barbu, op. cit., p. 193.

 

12 ,,Glasul adevărului”, nr. 15 din martie 1922, p. 4.

 

13 Ion Al. Popescu, Nicolae Gorgan, Băile Olăneşti – file de istorie, 1996, p. 193.

 

14 Corneliu Tamas, op. cit., p. 187.

 

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. p 117.

 

16 Ştefan Baciu, op. cit., p. 15.

 

17 Corneliu Tamaş, op. cit., p.181.

 

18 D.J.V.A.N., fond Primăria oraşului Râmnicu- Vâlcea, dosar nr. 5/1924, f.12.

 

19 Ibidem, f. 32.

 

20 Ibidem, f. 58.

 

21 Ibidem, f. 96.

 

22 ,,Monitorul judeţului Vâlcea”, nr. 22 din 14 iulie 1928, p. 1.

 

23 Ibidem, p. 4.

 

24 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 7 din 4 mai 1933, p. 2.

 

25 ,,Naţionalul Vâlcii”, nr. 107-108 din decembrie 1936, p. 283.

 

26 Dare de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ în intervalul de la 15 noiembrie 1933-1 martie 1937, Imprimeria judeţului Vâlcea, 1937, p. 44.

 

27 Ibidem.

 

28 D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar nr.35-1925, f. 24,29,30,51.

 

29 ,,Monitorul judeţului Vâlcea”, nr.3 din 7 septembrie 1926, p.3.

 

30 Ibidem, nr.22 din 14 iulie 1928, p.4.

 

31 Dare de seamă asupra activităţii……, p. 46.

 

32 Ibidem, p. 45.

 

33 Ion Al. Popescu, Nicolae Gorgan, op. cit., p. 194.

 

34 ,,Monitorul judeţului Vâlcea”, nr. 24-25 din 10 august 1928, p. 2.

 

35 Ion Al. Popescu, N. Gorgan ,op. cit. p. 197.

 

36 Dare de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ în intervalul de la 15 noiembrie 1933-1 martie 1937, Imprimeria judeţului Vâlcea, 1937, p. 18.

 

37 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 14 din 4 iulie 1928, p. 1-2.

 

38 ,,Curierul Muncii”, nr. 43 din 20 noiembrie 1930, p. 4.

 

39 Dare de seamă asupra activităţii……., p. 40.

 

40 ,,Monitorul judeţului Vâlcea”, nr. 22 din 14 iulie 1928, p. 2.

 

41 Ibidem, nr. 26-27 din 20 august 1928, p. 2.

 

42 Dare de seamă asupra activităţii….., p. 40.

 

43 Apud, Emil Istocescu, Teodor Barbu, op. cit., p. 192-193.

 

44 Ibidem, p. 193.

 

45 Petre Petria, Vâlcea în timp şi spaţiu - fapte şi date, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2008, p. 295.

 

46 Dare de seamă asupra activităţii…., p. 41.

 

47 Ibidem, p. 42.

 

48 Petre Petria, op. cit., p. 163.

 

49 Dare de seamă asupra activităţii…., p. 39.

 

50 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

 

51 Ibidem, p. 211.

 

52 Ibidem, p. 209.

 

 

53Apud, Emil Istocescu, Teodor Barbu, op. cit., p. 195.

 

54 D.J.V.A.N., fond Primăria oraşului Râmnicu-Vâlcea, dosar nr. 16/192 f. 20.

 

55 ,,Naţionalul Vâlcii”, nr. 8 din aug. 1929, p. 4.

 

56 D.J.V.A.N., fond Primăria oraşului Râmnicu -Vâlcea, dosar nr. 14/1919, f. 31.

 

 

5. Familia. Alimentaţia. Moda

 

 

 

O mare parte a vieţii cotidiene se consuma în familie. Bucuriile şi necazurile, momentele festive şi cele dramatice, fidelitatea şi mai ales infidelitatea marcau puternic viaţa de familie.

 

Căsătoria era momentul întemeierii unei familii. Vâlcenii erau familişti, căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică, deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17 ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi, inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită, întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social., definit prin avere (dotă sau zestre), statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.

 

Conform tradiţiei, tinerii din lumea satului se căsătoreau la o anumită vârstă şi puţini rămâneau necăsătoriţi după expirarea acesteia. Divorţurile erau puţine, la fel şi traiul în concubinaj, care era criticat de comunitate şi de biserică. Dacă rămânea văduvă, femeia nu se mai căsătorea decât în cazuri excepţionale, iar bărbatul rămas văduv îşi căuta o nevastă care să-i poarte de grijă lui şi copiilor rămaşi orfani de mamă.

 

La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul: o cunoştinţă sau o rudă din partea băiatului, de regulă o femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoştinţă dorinţa tânărului de a o lua pe fată de soţie; pentru a fi mai convingătoare, peţitoarea prezenta şi situaţia materială a băiatului. Părinţii fetei îşi exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv, se refereau şi la zestrea fetei. Se fixa o zi, de obicei duminica sau o altă sărbătoare, când se întâlneau tinerii şi părinţii mirilor, la fată acasă, unde discutau despre zestre şi detaliile nunţii. Acesta era şi momentul logodnei, o petrecere cu masă şi lăutari.

 

Cam după o săptămână, tinerii mergeau împreună la primărie pentru a-l anunţa pe ofiţerul stării civile despre hotărârea lor de a se căsători, cerându-i să facă publicaţiile legale. Căsătoria civilă şi cununia religioasă se făceau de obicei în aceeaşi zi, într-o duminică din afara posturilor, iar nunta dura două-trei zile, în funcţie de zonă, tradiţii şi starea materială a părinţilor. De la logodnă (numită ,,aşezat” în judeţul Vâlcea) până în ziua de joi din săptămâna nunţii, tinerii se pregăteau de nuntă. Nunta era un eveniment pentru toţi locuitorii satului.

 

Mireasa cosea cu mâna ei batista şi cămaşa împodobită a mirelui, în vreme ce fetele din sat lucrau batistele pentru flăcăii nuntaşi; mama miresei punea deoparte prosoapele, ,,cârpele” (maramele), cămaşa pentru tatăl şi mama mirelui şi alte lucruri menite viitoarei gospodării. La casa ginerelui se alegeau flăcăii care vor fi nuntaşi. Ginerele alegea pe colăceri, pe cel cu salba şi pe cel cu bradul, iar mama ginerelui pe fetele mari şi nevestele tinere care ajutau la gătirea miresei şi pe ,,pochinzăreasa” (baba care lua în primire zestrea). Tatăl ginerelui alegea chelarul, alergătorii (cei ce serveau la masa mare), lăutarii şi bucătarul; tot el avea grijă de pregătirea gospodăriei în vederea nunţii.1

 

Joi, în săptămâna nunţii, tinerii se întâlneau cu părinţii şi rudele lor în târgul cel mai apropiat, pentru a face cumpărături. Naşul băiatului cumpără peteala, lămâiţa, vălul, rochia miresei şi lumânările. Ginerele cumpără pantofii miresei, ghetele pentru mama miresei şi cizmele tatălui miresei. Mireasa cumpăra floarea ginerelui, o floare ,,de târg” şi un bucheţel de floricele artificiale. Se cumpăra bradul, hârtie colorată, peteală subţire şi alte podoabe pentru brad. Se mai făceau cumpărături pentru masă, apoi toţi se duceau la cârciumă şi se cinsteau.

 

Vineri seara, la casa ginerelui se aprindeau lumânările şi flăcăii chiuiau şi cântau la împodobirea bradului. Cu ei soseau şi fetele, iar mai târziu, bătrânii, nevestele şi bărbaţii însuraţi. Pe masa scundă cu trei picioare din mijlocul casei, mama ginerelui punea o pâine în care înfigea o lumânare şi peste care aşternea sare pentru ca nora gospodăriei să fie bogată şi luminată ca faţa lui Hristos. Ginerele îşi cinstea tovarăşii de horă cu ţuică, apoi începea împodobitul bradului. Se tăiau şi se legau crengile bradului pe tulpină în aşa fel încât să înfăţişeze trei sfere: una mai mare jos, una mai mică sus şi, între ele, una mijlocie. Flăcăii împodobeau bradul cu flori din hârtie colorată, steluţe de busuioc şi peteală. Apoi, bradul era înfipt în pâinea de pe masă, lângă lumânarea stinsă, iar flăcăii mai de seamă întindeau o horă în jurul lui, în sunetul fluierului. Tinerii petreceau cu mâncare de post şi cu vin până dimineaţă, când oaspeţii îşi luau rămas bun.

 

Un flăcău ducea bradul la casa miresei. Brădarul, cu bradul în mână, împreună cu fetele şi flăcăii jucau o horă mică în sunetul fluierului. Bradul se lega de vârful unei prăjini, îngropându-se celălalt capăt al prăjinii lângă colţul de răsărit al casei. Apoi intrau cu toţii în casă şi se aşezau la masă. Mireasa dădea brădarului o batistă cusută cu flori, salba cu galbeni şi cămaşa ginerelui. Se cânta şi se petrecea până la amiază, când brădarul se întorcea în satul lui pentru a-i da ginerelui cămaşa şi salba de galbeni.2

 

Sâmbăta dimineaţa se face chemarea la nuntă. Un taraf mic pleca la mireasă, iar taraful mare însoţea pe acea rudă apropiată a flăcăului care a fost însărcinată cu invitarea la nuntă. Se mergea din casă în casă la invitaţi şi se interpreta cântecul chemării la nuntă. Cu prilejul chemării la nuntă se făceau şi chemările la fedeleş, masa de sâmbătă seara, la ginere şi la mireasă. La fedeleş erau poftiţi numai oameni de seamă împreună cu naşii.

 

În zorii zilei de duminică soseau la casa mirelui, rând pe rând, trăsurile – un fel de braşovence fără arcuri - colăcerul, cel cu bradul, cel cu salba, flăcăii, fetele mari şi nevestele tinere. Se trimitea o trăsură după naşi. Până soseau naşii, mirele se bărbierea. Se aşeza pe un scaun în mijlocul odăii pline de flăcăi. Un flăcău bărbierea mirele, în timp ce lăutarii interpretau cântecul mirelui ,,la ras”. După bărbierit, mirele se îmbrăca în cămaşa cusută de mireasă, cu nădragii albi de aba, cu ghetele, cu cojocelul cu flori şi haina groasă deasupra. Îşi punea floarea ,,de târg” în piept. Se săruta cu toţi flăcăii. După ce soseau naşii, alaiul pornea spre casa miresei acompaniat de zgomotul bicelor, pocnetul pistoalelor, cântecul lăutarilor şi chiotele flăcăilor. În fruntea alaiului stăteau nuntaşii (colăcerul cu plosca de gât, brădarul şi ceilalţi flăcăi), toţi în haine de sărbătoare, călări pe cai împodobiţi cu flori, purtând la brâu revolvere şi ţinând în mână bice cu plesnitori. În prima trăsură stătea naşul, ginerele şi băiatul cu lumânările, iar în cea de-a doua, naşa cu fetele mari şi nevestele tinere. În celelalte trăsuri stăteau rudele care însoţeau pe naşi şi ginere, lăutarii şi ,,pochinzăreasa”. Părinţii băiatului şi vreo doi lăutari rămâneau acasă şi petreceau aşteptând întoarcerea alaiului.

 

În timp ce mirele se bărbierea, la mireasă se adunau rudele şi cei chemaţi. Se pregăteau batistele şi bucheţelele de peteală pentru flăcăi, cămaşa soacrei şi a socrului, darurile ce se dădeau la masa mare, apoi se aduce apa. Mireasa şi un flăcău se duceau cu vadra la fântână, unde flăcăul o umplea cu apă şi o aducea împreună cu mireasa în mijlocul curţii. Luau apă cu mâna şi stropeau spre răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte, astfel încât să mai rămână apă în vadră peste care fetele săreau şi se stropeau una pe alta ca să se mărite mai repede. Se făcea o horă în jurul vedrei goale, după care mireasa se gătea. Se îmbrăca în cămaşa cu flori şi rochia de mireasă şi încălţa pantofii sau ghetele cumpărate de ginere. Peste rochie, mireasa îmbrăca un ilic de aba cu flori, un cojocel sau o scurteică de mătase. Părul îi era împletit în două cozi date peste cap. Mireasa se aşeza pe un scaun în faţa oglinzii. Celelalte fete stăteau împrejur şi îi potriveau lămâiţa, peteala, sovonul şi florile. Lămâiţa se prindea pe păr deasupra frunţii, iar peteala lângă lămâiţă, să acopere capul şi spatele până aproape de marginea rochiei. De când fetele începeau să aşeze lămâiţe, peteala şi sovonul, lăutarii interpretau cântecul miresei. Când împodobirea miresei era gata taraful cânta o ardelenească.3

 

Când alaiul cu ginerele şi naşii ajungeau la casa miresei, nuntaşii erau cinstiţi cu ţuică, timp în care se desfăşura jocul bradului şi iertăciunile miresei. După săvârşirea acestor datini, alaiul pornea spre biserica din satul ginerelui, unde avea loc cununia civilă şi cea religioasă. De la biserică, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde avea loc masa de nuntă. La intrarea în curte, mireasa sărută mâna soacrei, iar nuntaşii mai jucau odată bradul, după care îl înfigeau în colţul dinspre răsărit al acoperişului casei, unde rămânea pentru totdeauna.

 

Masa mare era organizată amănunţit. Mirii stăteau singuri în odaia mirilor, naşii în casă, lăutarii în bucătărie, iar în curte toţi ceilalţi invitaţi. La masă se servea ţuică îndulcită, iarna fiartă; varză cu carne de porc, fiertură de pasăre sau porc, friptură, vin, în timp ce lăutarii cântau de zor. Înainte de aducerea fripturii, se pregăteau darurile: prosoape, cârpe, băsmăluţe. Soacra dădea naşului o cămaşă de noapte cusută cu mătase, ori un prosop mare de borangic, iar naşei o cârpă mare ţesută din borangic şi cu flori de mătase, pe care soacra le punea după gâtul naşilor. Bărbaţii, capi de familie, primeau câte o cârpă sau câte un prosop, după însemnătatea fiecăruia.4 Mesenii făceau mirilor daruri în bani.

 

După ce se aduna darul, se aducea friptura: o gâscă sau un curcan pentru naşi şi friptură pentru ceilalţi meseni. Apoi se juca hora mare sau hora miresei, cât era curtea de mare şi în care se prindeau toţi mesenii. În acest timp, în casă se făceau pregătiri pentru luarea sovonului şi a petelii de pe capul miresei. La acest obicei era de faţă ginerele, naşii şi rudele apropiate, iar lăutarii cântau. În timpul cântecului, naşa lua de pe capul miresei sovonul, peteala şi lămâiţa şi le punea pe capul altei fete care dorea să se mărite curând, după care le punea lângă lumânările care ardeau în camera mirilor. Lumea ieşea afară la masă şi la joc şi plecau acasă seara târziu. După plecarea oaspeţilor, mirii se culcau în odaia lor.

 

Luni dimineaţa lăutarii cântau la fereastra mirilor. În unele locuri, cămaşa de noapte a miresei era jucată în horă afară. Dacă mireasa a fost fată mare, se bea ,,fetia miresei”, adică ţuică fiartă cu zahăr, iar dacă nu, un nuntaş spărgea o oală de parii gardului; era un semn de mare zarvă şi gâlceavă. Luni pe la amiază soseau, în satul mirelui, părinţii miresei cu rudele. Se punea masa din nou şi se dădeau daruri. Joi după nuntă, tinerii se duceau iar la târg. Fosta mireasă se îmbrăca la fel ca nevestele, cu maramă peste cap şi pe sub bărbie. După amiază, tinerii se duceau la părinţii fetei. În prima duminică după nuntă, cu bucate, băuturi şi lăutari, tinerii însurăţei, uneori cu părinţii, mergeau la naşi, unde petreceau până luni dimineaţa. Astfel se încheia ceremonialul nupţial, iar viaţa de toate zilele cu bucuriile şi necazurile ei începea din nou în sat şi în casa noilor căsătoriţi.

 

La oraş căsătoria era un act mai complicat. Tinerii aveau o mai mare posibilitate de a se cunoaşte, de a-şi declara sentimentele şi de a lua decizii în acest sens. Existau anumite bariere care nu trebuiau să fie trecute: de avere, de origine, studii şi moralitate. La oraş, vârsta de căsătorie a tinerilor era mai ridicată, multe fete căsătorindu-se după terminarea şcolii sau a facultăţii (21-22 de ani). Tinerii aveau un rol mai mare în aranjarea căsătoriei, se cunoşteau mai din vreme, discutau între ei şi apoi îşi anunţau părinţii. Logodna era precedată de discuţiile dintre părinţi, care conveneau asupra zestrei pe care o ofereau fiecare, pentru ca tinerii să pornească ,,cu dreptul” în viaţă. De obicei se oferea o locuinţă, o anumită sumă de bani, mobilă şi alte lucruri necesare într-un nou cămin. Nunta în lumea bună se desfăşura la restaurant, unde invitaţii veneau cu ţinute de gală. La orăşenii de rând şi în cătunele oraşului, nunta se ţinea în curtea socrului mare, iar darul de nuntă consta în bani, obiecte de uz casnic (mobilă, maşină de gătit, veselă) sau obiecte de artă (tablouri şi bibelouri).

 

Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile materiale. La sate, viaţa curgea relativ simplu: soţii se apucau de muncă la două-trei zile după nuntă. Cel mai adesea erau nevoiţi să-şi termine casa, pe care bărbatul o primise în dar de la părinţii săi. Urma aranjarea interiorului, a bucătăriei, precum şi a anexelor. Exista o diviziune a muncii, prin tradiţie. Femeia (soţia) se trezea prima, pentru a rezolva unele treburi casnice: spălatul rufelor, torsul, ţesutul, etc., ea dădea drumul la păsările din poiată şi ea le dădea de mâncare. Apoi pregătea copiii pentru şcoală: vedea dacă hainele lor erau curate şi cârpite, le pregătea apa să se spele pe faţă; uneori le făcea şi un ,,pachet” ce consta dintr-o bucată de pâine, un măr, câteva nuci sau alte alimente, în funcţie de anotimp.

 

Soţul, după ce se trezea, îşi dădea câteva căni de apă pe faţă, după care pleca să hrănească vitele. Vara plecau cu toţii la câmp, la fân, la vie sau la livadă; de aceea femeia se trezea mai devreme, pe la ora trei. Ea pregătea mâncarea, o punea în coş sau în căruţă, iar când se lumina de ziuă, porneau toţi spre ogor. Acolo luau masa de dimineaţă, când soarele se ridica ,, de o suliţă” pe cer, şi masa de prânz, pe la amiază. Când soarele ajungea la ,,toacă”, familia se întorcea în sat, unde fiecare rezolva treburile gospodăreşti. Existau şi situaţii, în timpul verii, când membrii familiei apţi de muncă stăteau mai multe zile la munca câmpului şi se întorceau acasă sâmbăta seara. Noaptea dormeau într-un cort improvizat sub căruţă şi găteau mâncarea adusă de acasă în tuci de fontă; aveau cu ei o vacă pentru lapte proaspăt şi chiar câteva găini pentru ouă sau carne. Acasă rămâneau bătrânii care se ocupau de gospodărie şi de copiii mici.

 

La oraş viaţa de familie era mult mai diversificată. Pentru burghezie – în accepţiunea largă a timpului – familia constituia un ,,blazon”. Căsătoriile se făceau, de obicei, într-un cerc închis, iar relaţiile conjugale se încadrau în anumite cutume. Tinerii căsătoriţi dormeau în acelaşi pat cam cinci-şase luni, după care fiecare îşi stabilea camera proprie. În timpul nopţii îşi făceau ,,vizite” din dragoste sau din obligaţie, care se răreau odată cu trecerea anilor. Dimineaţa soţul se trezea mai devreme, iar servitoarea îi pregătea cafeaua sau ceaiul şi gustarea; după micul dejun, soţul intra în camera soţiei pe care o săruta de bun rămas şi pleca la serviciu. Doamna se trezea mai târziu, pe la orele 9-10, îşi bea cafeaua pregătită de servitoare, se aranja (machia) după care ieşea în oraş pentru o plimbare prin centru, pentru a vedea ce mai e nou prin urbe, în domeniul modei, spectacolelor de teatru sau de revistă. Cel mai adesea, pe la prânz doamna făcea sau primeau vizite, un prilej pentru doamnele din înalta societate să schimbe impresii, puncte de vedere sau să pună la cale diverse întâlniri mondene.

 

Unele femei se consacrau activităţilor sociale, frecventând cluburi, societăţi culturale şi filantropice. După-amiază soţia era acasă, aşteptându-şi soţul care venea de la slujbă sau de la diverse afaceri. Luau masa împreună sau numai discutau. Seara programul era variat: un spectacol de teatru sau de revistă, o vizită la cunoştinţe sau în interes de afaceri, primirea unor musafiri etc. Familia burgheză avea doi-trei copii, pentru îngrijirea cărora angaja o doică sau o ,,nemţoaică” cu misiunea de a se ocupa de creşterea lor (curăţenie, hrană, plimbare), dar şi de învăţarea unei limbi străine (de obicei franceza sau germana).

 

În familiile de muncitori, soţul era în centrul atenţiei, deoarece el mergea la serviciu şi aducea bani în casă. De obicei femeile erau casnice, ele făceau piaţa, pregăteau pachetul pentru soţul care pleca la serviciu, făceau curat în casă, spălau rufe, cârpeau, împleteau, pregăteau masa pentru copii şi păstrau mâncarea caldă pentru soţul care venea pe la 3-4 după-amiază. Seara pregătea iar masa, culca copiii şi mai deretica prin casă până la 10, când se stingea lumina.

 

Un capitol important din viaţa cotidiană a fiecărui individ, dar şi a societăţii privite ca ansamblu, îl constituie alimentaţia şi obiceiurile culinare. Alimentaţia vâlcenilor era condiţionată de nivelul veniturilor, dar era şi în funcţie de obiceiuri, mentalităţi, medii de locuire, anotimpuri etc. Pentru cei mai mulţi locuitori alimentaţia era doar o necesitate fiziologică, dar pentru unii, masa constituia şi un prilej de întâlniri şi discuţii care durau până la cinci-şase ore. În general, produsele alimentare din judeţ erau ieftine. O situaţie mai dificilă s-a înregistrat la sfârşitul războiului, din cauza ostilităţilor militare, distrugerilor provocate de inamic, incertitudinii privind proprietatea asupra pământului, pierderii unei mari suprafeţe din inventarul viu şi mort din gospodării şi ferme. După câţiva ani însă situaţia s-a redresat şi în acest domeniu, piaţa vâlceană fiind aprovizionată din belşug cu produse agroalimentare. Locuitorii din zona muntoasă consumau multe produse lactate cu mămăligă şi carne de miel şi vită, fructe şi mai puţine legume. Cei din zona de deal şi câmpie, mâncau multă mămăligă, legume şi mai puţină carne.

 

La sat mămăliga se consuma în fiecare zi şi cu toate felurile de mâncare, chiar cu legume verzi sau murate sau cu fructe. Ţăranii cumpărau rar produse alimentare de la oraş şi numai ceea ce nu putea produce în gospodărie. Uleiul se făcea de obicei în sat, unde existau prese de floarea soarelui, dovleac sau cânepă. Carnea provenea de la păsările, porcul, mielul, oaia sau viţelul din curte. Laptele era asigurat de vaca şi oile din curte, iar gospodinele ştiau să prepare iaurt, brânză, smântână şi alte produse lactate. Pentru îndulcit se folosea sfecla sau mierea, zahărul fiind folosit doar de sărbători, când se cumpăra de la oraş sau de la prăvălia din sat. Judeţul Vâlcea fiind aşezat în zonă de deal cu multe livezi de pruni, meri şi peri, aproape fiecare gospodărie mai mare avea cazanul propriu de ţuică; în unele localităţi existau cazane comunale pentru ţuică, iar la Drăgăşani existau teascuri pentru stors strugurii. Fructele se mâncau din pom, din belşug şi se păstrau şi pentru iarnă în pivniţe sau fânar.

 

O deficienţă majoră a alimentaţiei ţăranului român era repartiţia inegală a consumului de alimente pe parcursul anului. Iarna, când de obicei stătea pe acasă, într-o stare de inactivitate, el consuma carne din belşug; tăia porcul de Crăciun, după care timp de o lună se consuma carne, de multe ori fără nici un alt fel de alimente. Vara, când munca la câmp era în toi, locuitorii de la deal şi câmpie mâncau ciorbă de ştevie, lobodă, varză şi alte legume foarte puţin consistente din punct de vedere caloric. Deşi creşteau păsări, ţăranii consumau foarte puţină carne de pasăre. În familiile înstărite se tăia o pasăre – cocoş, curcan, raţă sau gâscă - la sfârşit de săptămână (sâmbăta) din care se mânca trei zile. De obicei, păsările erau vândute la oraş pentru a face rost de banii necesari pentru impozite, taxe şi alte cheltuieli stringente: chibrituri, gaz lampant, sare, cărţi şi caiete pentru şcolari.

 

Religios, ţăranul vâlcean ţinea toate posturile, care însemnau mai mult de jumătate din zilele unui an; atunci mânca fasole, cartofi, varză, prune uscate etc. Vesela era alcătuită din mai multe vase de lut (oale şi străchini), ceaun, linguri de lemn, un cuţit mare. Furculiţa era un obiect cvasi necunoscut la ţară. Servirea mesei se făcea după un anumit ceremonial. În familiile tradiţionale, membrii familiei se adunau în jurul mesei – rotundă de obicei şi joasă ca şi scaunele cu trei picioare – pe care era pus un castron mare cu mâncare; de regulă se servea un singur fel de mâncare. Tatăl rostea o scurtă rugăciune, ceilalţi se închinau, după care fiecare lua cu lingura de lemn mâncarea din castron. La încheierea mesei, tatăl făcea iar rugăciunea, după care bărbaţii se retrăgeau la odihnă sau la fumat pe prispa casei. Soţia şi fetele mai mari strângeau masa, dădeau resturile de mâncare la câine şi la păsări. Vara, la câmp, masa se servea pe un prosop (ştergar) de in sau de cânepă, aşezat direct pe pământ, iar mâncarea era deseori încălzită pe loc în ceaun. După masă se lua o mică pauză, ca ,, să se aşeze mâncarea”, apoi reîncepea munca.

 

După război s-a înmulţit numărul de cârciumi la sat, acestea fiind frecventate de majoritatea bărbaţilor din mediul rural. La cârciumă oamenii nu erau pretenţioşi; se consuma ce se găsea, în primul rând băutură, deoarece rareori se servea şi ceva de mâncare.

 

La sfârşitul războiului, oraşele au resimţit penuria de alimente, fapt ce a determinat creşterea speculei şi a bursei negre. În acelaşi timp s-a înregistrat o inflaţie galopantă, care a avut consecinţe directe asupra exploziei preţurilor, acestea crescând de peste zece ori. Treptat, pe măsura reluării producţiei şi a diminuării inflaţiei, preţurile s-au stabilizat, variind de la o localitate la alta în funcţie de zonă, cerere şi ofertă. Aprovizionarea oraşelor cu produse agroalimentare se făcea prin târguri, oboare, băcănii, alimentare sau la domiciliu. La Râmnic piaţa era asaltată de zarzavagiii din judeţ, care veneau cu produse încărcate în căruţe sau în cobiliţe purtate în spate; femeile de la ţară ofereau, din coşuri, doamnelor de la oraş, produse proaspete (legume, lapte, brânză, iaurt, ouă) la preţuri convenabile.

 

Orăşenii mâncau acasă, întreaga familie, după ce bărbatul venea de la slujbă (serviciu). În funcţie de câştigul obţinut şi de starea socială, se servea unul sau mai multe feluri de mâncare. Cei mai mulţi orăşeni, abia veniţi de la ţară, îşi menţineau obiceiul de a mânca un singur fel de mâncare: lapte, fasole, varză, cartofi. Consumul de carne era redus, cea mai mare pondere în alimentaţie având-o glucidele. Existau şi familii – mai puţine ca număr - care-şi permiteau mese bogate şi variate, la care servitul mesei era o încântare. Ilustrativ în acest sens este meniul servit la prânz de familia Romică Simian într-o săptămână din decembrie - anul 1930:

 

Luni, 8 decembrie: fasole albă bătută, pui la frigare, compot de mere;

 

Marţi, 9 decembrie: supă de vacă cu orez şi conopidă, chifteluţe prăjite cu ou şi pesmet, formă rotundă, bine potrivite cu cartofi pai, ruladă cu dulceaţă de vişine;

 

Miercuri, 10 decembrie: ostropel de pui, pui pane, compot cu mere;

 

Joi, 11 decembrie: ciorbă de perişoare, tăiţei cu şuncă, minciuni;

 

Vineri, 12 decembrie: ciorbă de linte, macaroane cu smântână şi parmezan, mere coapte cu zahăr;

 

Sâmbătă, 13 decembrie: ouă umplute cu smântână, sărmăluţe cu carne de purcel, varză şi mămăliguţă, compot de mere;

 

Duminică, 14 decembrie: sote de ţelină cu smântână, sarmale şi compot de mere.5

 

În Vâlcea au existat mai multe restaurante pentru clienţii din clasa de mijloc şi un restaurant de lux la Râmnic, care era frecventat de elita urbei şi de călătorii care vizitau oraşul. Cele mai căutate pentru mâncărurile şi băuturile lor erau, în Râmnic, restaurantele şi bodegile: ,,Încurcă lumea”(strada Traian nr. 79), proprietar N. Măntulescu, restaurantul hotelului Splendid (strada Traian nr. 109); berăria ,,Bragadiru”(strada Traian nr. 101), proprietar Toma Niculescu; restaurantul Elysee (fost Gambrinus), hanul ,,La Mărunţelu” (strada Carol), restaurantul, bodega şi berăria V. Călimănescu (strada Ştirbei Vodă nr. 4), ,,La Nuţu”(strada Călăraşi), restaurantul şi bodega lui Tomiţă Simion (strada Ştirbei Vodă nr.8), ,,La Petrică Ştefănescu” – restaurant şi camere de dormit; bodega ,,La Imperial” a lui C. Kirican de pe Terasă etc. Nelipsite erau cârciumile, atât în centru, cât mai ales în zona mediană şi periferică a oraşului. În apropierea regimentului Vâlcii, alături de cinematograful Adreani, se afla cârciuma ,,Mercur” a proprietarului Gh. Dumitrescu. Aici poposeau adeseori, mai ales în zilele de soldă, ofiţerii care ieşeau de la programul de instrucţie, striviţi de oboseală şi plini de praf, ca să mănânce un aperitiv (ghiudem, brânzeturi, măsline, salamuri fine de Sibiu) şi să bea un pahar de ţuică de Piteşti6.

 

Hanul ,,La Mărunţelu” se afla pe strada Carol I, aproape de râul Olăneştilor. Restaurantul avea tradiţie şi se bucura de trecere în rândul clienţilor din clasa mijlocie. Nu era un restaurant de lux, dar masa, serviciul impecabil, curăţenia localului, ţuica parfumată şi vinul bun de Drăgăşani sau Orleşti făceau renumele şi atracţia firmei. De multe ori în stradă se simţeau mirosurile grele de aperitive, ciorbă de potroace, mititei, seminţe prăjite şi tescovină ce le producea birtul. Un alt restaurant popular a fost ,,La Nuţu”, care avea pivniţe de vinuri în strada Călăraşi. Aici se mânca bine, se beau vinuri nobile şi cânta orchestra. Tot pentru categoria de mijloc a oraşului erau şi cârciumile ,,La băieţii veseli” şi ,,Încurcă lume”, unde se putea bea renumita bere Luther. D-l Stoica era şi el patronul unui restaurant cu faimă în apropierea pieţei, pe strada Traian, în zona comercială a oraşului, unde bodegile şi hanurile se ţineau tot una până la podul peste râul Râmnic.

 

Elysee a fost restaurantul cel mai elegant al Râmnicului de pe vremuri. Era situat la intersecţia străzii Traian cu bulevardul Tudor Vladimirescu, vis-a-vis de pompa de benzină. Grădina restaurantului se întindea pe toată lungimea bulevardului, pe locul unde este construită astăzi ,,Casa Albă”. Fiind un restaurant de lux, era frecventat de oamenii înstăriţi ai Vâlcii, industriaşi, negustori, avocaţi, doctori. Şarmul era dat de grădina amenajată cu separeuri intime, cu mese şi scaune din fier forjat vopsite în alb, cu podium pentru orchestră şi ring de dans. Grădina era înzestrată cu arbuşti exotici, jardiniere, cărări acoperite cu marmură pisată şi lampioane japoneze graţioase care asigurau localului o atmosferă de intimitate. Orchestra alcătuită din profesionişti aduşi de prin localurile de noapte ale Bucureştilor interpreta atât programe de muzică uşoară şi de jaz, cât şi cântece de inimă albastră. Jazul n-a reuşit să prindă în micul oraş de provincie, râmniceanul preferând tangoul, valsul, romanţa sau muzica lăutărească. Când cânta cineva din capitală sau din străinătate, copiii străzii se căţărau pe garduri până venea sergentul de stradă să-i alunge. Era un restaurant scump, în care se serveau, printre altele, friptură de vită în sânge, mititei la grătar, bere şi alune. Bărbaţii care frecventau acest local erau îmbrăcaţi sobru, la cravată, iar femeile purtau coafuri înalte şi rochii lungi de seară, croite la ,,Madamme” Grabowski. Patronul supraveghea atent de la o masă rezervată special corectitudinea chelnerilor îmbrăcaţi în cămaşă albă.7 După spectacolele pe care le susţinea la Teatrul „Adreani”, inegalabilul Constantin Tănase obişnuia să cineze aici cu grupul lui de prieteni.

 

La Drăgăşani restaurantele erau ale unor mari proprietari de vii. ,, La Grandiflora, restaurantul descris de Gib Mihăescu în nuvela cu acelaşi nume, proprietarul montase becuri pe terasa din spate, un lux pe vremea aceea, iar mesele erau întotdeauna pline de clienţi care consumau vin de Drăgăşani şi ascultau lăutarii cântând.

 

În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) era diferit în funcţie de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea. Pentru unii, îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau mai ales altele), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii. La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie; din in sau cânepă (cămăşi, izmene), din lână (pantaloni, fuste, flanele), din blană (cojoace, căciuli), din piele (opinci). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie, mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau haine făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vârstă. Tinerii tindeau să imite portul de la oraş, îmbrăcându-se cu haine cumpărate din diverse magazine ieftine. Căciula tradiţională (care se purta şi vara) începea să fie înlocuită de pălăria din stofă sau împletită din pai de grâu. Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii vâlcene.

 

Portul popular tradiţional al locuitorilor din Ţara Loviştei, ca şi al tuturor locuitorilor din zona de munte care îşi are originile în îmbrăcămintea vechilor daci, a rămas neschimbat de-a lungul vremii. Portul popular femeiesc se compunea din următoarele piese:

 

- cârpoi, o bucată de pânză fină albă de borangic, lungă de 2-3 metri şi lată de 40-60 cm, brodată cu fir de mătase colorată în culori deschise, care se purta pe cap ca un voal;

 

- ie, o cămaşă din pânză subţire de bumbac compusă din spate, cele două părţi din faţă şi mâneci, unite între ele cu fir de arnici şi brodate cu motive geometrice sau florale;

 

- fustă, din pânză de bumbac albă, încreţită în talie şi brodată la partea de jos care acoperea genunchii cu 10-15 cm;

 

- vâlnic sau zăvelci, o fustă dreaptă dintr-o pânză mai groasă de in, cânepă sau lână de culoare închisă, frumos brodată, care înconjura mijlocul peste fusta încreţită;

 

- bete, o fâşie lungă şi îngustă din pânză mai groasă, frumos brodată, cu ciucuraşi la capete, care se folosea ca cingătoare;

 

- vestă – din catifea de culoare închisă, frumos brodată sau din blăniţă albă de miel sau ied, cu pielea în afară, brodată cu mărgele mici, viu colorate;

 

- cojocel, dulamă sau laibăr, sunt haine groase de obicei albe, brodate pe margini care se purtau şi se mai poartă pe timp friguros;

 

- opinci, pantofi cu tocul lat sau ghete.

 

Costumul popular bărbătesc se compunea din următoarele piese:

 

- cămaşă albă de bumbac, lungă, cu mâneci şi poale largi, brodată cu mătase albă sau galbenă;

 

- cioareci sau pantaloni albi; cioarecii erau pantaloni din pănură de lână albă, strânşi pe picior, purtaţi de bătrâni şi de ciobani; pantalonii erau de dimie albă, de bumbac, mai subţire şi erau purtaţi de bărbaţii mai tineri şi de feciori;

 

- bete sau brâu pentru încins mijlocul;

 

- vestă din pănură neagră strânsă pe corp;

 

- laibăr, dulman sau cojoc; ciobanii aveau cojoacele cu lâna în afară, iar la brâu purtau chimire late din piele ţintuită, cu multe buzunare;

 

- opinci, pantofi, ghete sau cizme;

 

- pălărie de formă semisferică, cu boruri înguste, neagră (clop) sau căciulă de miel, iarna.8

 

Portul popular în sudul judeţului, în valea Olteţului, era un port cu trăsături gorjeneşti si ungureneşti. Se purta mai ales cămaşa cu altiţă viu colorată şi vâlnic sau fote şi în picioare ciorapi de lână şi opinci. Portul ungurenesc la femei se compunea din şoarte de culoare neagră, cămaşă cu altiţă de culoare neagră, iar poalele erau albe sau cu un rând de cusături în partea de jos de culoare neagră, având aceleaşi motive ca şi pe cămaşă. Pe cap purtau un batic de culoare neagră şi se îmbrobodeau peste cap; în picioare purtau opinci sau pantofi, iar peste cămaşă se îmbrăca vesta cu motive ca şi şoarţele.

 

La oraş îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mult mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate şi de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracteristica esenţială a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni mai comodă şi de a permite o adaptabilitate rapidă la diversele situaţii (serviciu, plimbare, activităţi casnice etc.)

 

Bărbaţii din ,,lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete din catifea, cu poale lungi, la vestă, la monoclu, baston de bambus şi ceasul purtat la brâu. Preferinţele s-au îndreptat spre hainele mai comode: costum lejer, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp. În magazinele de confecţii au apărut costumele de serie, pe care le cumpărau cetăţenii din categoriile medii ale societăţii. Cei din elită continuau să participe la festivităţi sau ceremonii îmbrăcaţi în smoching, purtând pe cap ,,cilindrul” – pălăria dreaptă şi înaltă. La asemenea ocazii, cămaşa era albă şi se purta cu papion, rareori cu cravată de culoare închisă. De obicei, fiecare burghez avea croitorul său, care-i cunoştea gusturile şi preferinţele, dar care îşi permitea să facă şi unele sugestii.9 Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă vara era foarte cald; primăvara şi toamna se purtau pălării mai groase din fetru, iar vara pălării de pai.

 

Acasă, bărbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau din stofă, în funcţie de anotimp şi papuci comozi, iar pijamaua era nelipsită din garderoba acestora. După război, bărbaţii au început să-şi tundă barba şi să se radă la frizer. Părul se purta scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de două-trei ori pe zi. La plecarea de acasă, bărbaţii se parfumau şi-şi dădeau cu briantină pe păr.

 

Moda feminină era complicată şi deseori capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică cu rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri largi şi extrem de încărcată cu pene de diverse culori şi funde. Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. Rochiile au devenit mai scurte, trei sferturi sau chiar până la genunchi, cu talia căzută peste şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se foloseau materiale transparente, mai ales pentru bluze, iar pălăriile au devenit mai mici şi fără prea multe accesorii. Unele domnişoare purtau părul scurt ,,a la garcon”, îşi puneau haină şi cravată ca băieţii, dar s-au păstrat şi unele accesorii ca mănuşile, umbrela, evantaiul şi şalul în diverse culori.

 

Pantofii aveau toc de 4-5 cm, barete şi diverse decoraţii (catarame, aplice, piele aurie), iar tinerele au început să poarte sandale cu ciorapi scurţi sau chiar cu picioarele goale. Parfumul folosit era în funcţie de vârstă şi de gusturi. Doamnele mai în vârstă se parfumau şi pudrau din belşug. Tinerele foloseau mai cu discreţie parfumul şi pudra, dar puneau accentul pe ruj şi rimel.

 

Servitoarele se îmbrăcau îngrijit, cu rochii de culoare închisă, cu şorţ şi bonete albe, iar în timpul liber, la sfârşit de săptămână, purtau rochii viu colorate şi se parfumau. În lumea mahalalelor, grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-şi crească copiii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejul unor festivităţi - nuntă, botez, înmormântare – femeile se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele şi broboadă de caşmir. Bărbaţii aveau costum, cravată, cămaşă albă şi ghete pe care le purtau de sărbători. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind de obicei în izmene şi cămaşa de casă, iar femeia cu o cămaşă lungă.

 

1 G. Fira, Nunta în judeţul Vâlcea, Bucureşti, Cultura naţională, 1928 p. 10.

 

2 Ibidem, p. 16.

 

3 Ibidem, p. 25.

 

4 Ibidem, p. 44.

 

5 D.J.V.A.N., fond personal Romică Simian, dosar nr. 14/1920-1948, f. 148.

 

6 Constantin Mateescu, Cuibul de barză, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2003, p. 20.

 

7 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 323.

 

8 Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, op. cit., p. 215-216.

 

9 Ioan Scurtu, op. cit., p. 186.

6. Şcoala şi Biserica

 

Şcoala a jucat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un rol tot mai important în viaţa vâlcenilor. Populaţia şcolară a judeţului (între 5-18 ani) a fost, în anul 1934, de 61.096 de locuitori (5.324 mediul urban şi 55.772 mediul rural). Şcolile secundare din judeţ erau: Liceul „Lahovary”, Seminarul „Sfântul Nicolae”, Liceul Teoretic de Fete, Şcoala Normală de Băieţi, Gimnaziul Comercial, Gimnaziul de Băieţi, trei gimnazii industriale, o şcoală de meserii, Şcoala Profesională de Fete, Şcoala Industrială de Ucenici, Liceul Monahial (la Mănăstirea Bistriţa), Şcoală de Cântăreţi Bisericeşti. În anul 1934 şcolile primare erau în număr de 275, dintre care 255 rurale şi 20 urbane (toate de stat), cu un număr total de 39.599 de elevi (3.245 mediul urban şi 36.354 mediul rural) şi cu 708 învăţători şi personal didactic. Au existat opt grădiniţe, dintre care patru rurale şi patru urbane toate de stat, cuprinzând, în total, 516 copii (268 mediul urban şi 248 mediul rural) şi 9 educatoare.1

În 1927, Liceul „Lahovary” funcţiona în actualul local construit de arhitectul Alexandru Referendarul după planurile lui Nicolae Ghika-Budeşti în anul 1909. Până în 1921 funcţiona doar aripa dinspre răsărit a liceului, cu faţada spre strada G-ral Praporgescu, şi o sală de gimnastică spre nord. În anul 1921, deasupra sălii de gimnastică s-a înălţat un etaj, iar înspre strada Traian s-a construit, până în 1937, sub directoratul lui Preda Antonescu, a treia aripă a liceului. Aceasta cuprindea: patru săli de clasă, o încăpere subsol ce deservea Clubul Sportiv, o magazie pentru materiale sportive, o sală de educaţie fizică cu două vestiare, o cameră de baie, o cancelarie şi, la etaj, o sală de festivităţi foarte necesară unui liceu.2 Partea aceasta a fost construită după toate cerinţele tehnicii moderne ale timpului şi este foarte solidă. Localul a devenit treptat insuficient şi se tot construiau clase. Liceului îi lipseau: o sală de muzeu, de bibliotecă, sală pentru lucru manual, locuinţă pentru director şi încăperile necesare pentru un internat.

Elevii care frecventau şcolile din oraş îşi consacrau cea mai mare parte a timpului pentru studiu şi aveau puţin timp liber în care se plimbau prin Zăvoi sau jucau fotbal. Ei au avut profesori foarte bine pregătiţi profesional şi condiţii de studiu destul de bune.

Examenul de admitere în liceu era foarte greu, iar exigenţele sporite. La Liceul „Lahovary” şi la Seminar intrau numai elevii care erau foarte bine pregătiţi. La acesta din urmă, promovabilitatea nu depăşea în nici un an 60%. Unele licee aveau regulament de ordine interioară foarte sever. La liceul „Lahovary”, le era interzis elevilor să se plimbe cu fete pe stradă, să frecventeze spectacole de teatru şi cinema fără aprobarea specială a direcţiunii. Nu le era permis elevilor să viziteze balurile publice, cazinourile, tavernele, să participe la întruniri politice, nici chiar cu părinţii lor. Încălcarea acestor dispoziţii se pedepsea în modul cel mai aspru, fără nici o putinţă de sustragere. Seminariştii primeau numai duminica bilet de voie în oraş. Atunci ieşeau pe stradă în tunică neagră, cu guler înalt, închisă la gât şi abordând un aer de stângăcie ţărănească, nu lipsită de orgoliu. Erau porecliţi de ceilalţi elevi, ,,colivarii”.3 La Liceul Teoretic de Fete, disciplina şi rigorile regulamentului erau şi aici severe. Prin regulament, le era interzis băieţilor să se plimbe pe trotuarele din faţa Liceului de Fete.

În anul şcolar 1921-1922 au funcţionat, la Liceul „Lahovary”, dimineaţa, nouă clase bugetare şi secţia reală a claselor V, VI şi VII, care a intrat în legalitate în acel an, funcţionând pe baza legii cerinţelor şcolare, iar după-amiaza au funcţionat cinci clase extrabugetare băieţi şi şcoala secundară de fete.4 Elevii de la „Lahovary”, selecţionaţi dintre copiii din centrul şi periferia oraşului, se deosebeau faţă de elevii de la Seminar, selecţionaţi cu grijă, mai ales din rândurile copiilor de la ţară, silitori şi cu o purtare exemplară. Copiii veniţi la Liceul „Lahovary” de la ţară locuiau mai ales la gazde, la periferia oraşului, câte patru-cinci într-o cameră adesea necorespunzătoare şi îşi aduceau provizii de hrană de acasă. În contact cu elementele rele din oraş îşi pierdeau şi ei curând cuviinţa şi bunele deprinderi avute în mediul sănătos al satelor. A funcţionat şi un internat al liceului pe strada General Praporgescu, în casele cumpărate de la căpitanul Roşianu, dar acest internat a rămas mai mult o improvizaţie. Internatul avea o capacitate de 40-50 de elevi, total insuficientă pentru nevoile liceului, şi a fost mai degrabă o sursă de avantaje materiale pentru diferiţi directori de internat care s-au succedat, decât o adevărată direcţionare morală pentru elevii liceului. În aceste condiţii, mulţi elevi ai liceului aveau deprinderi proaste: băteau străzile toată ziua, fumau, intrau prin cârciumi şi cafenele, jucau jocuri de noroc şi se îmbătau. Au existat profesori care au reuşit, prin diverse metode, să-i disciplineze. Profesorul N. Angelescu, când a venit la liceu, a pus ordine la clasele lui, a sancţionat prompt şi exemplar orice încercare de tulburare a ordinii şi cuviinţei. Profesorul sancţiona drastic orice impertinenţă a elevilor. Metodele lui au dat roade şi a reuşit să aibă clase disciplinate. Erau şi mulţi elevi buni, dar clasele liceului nu aveau omogenitatea celor de la seminar, iar nivelul pregătirii era mult mai scăzut.

Elevii de liceu aveau uniformă. În 1938, în şcoli s-a introdus străjeria. Mulţi profesori au îmbrăcat uniforma străjerilor cu veston de culoare bleumarin elegant croit, cu bască albă şi mănuşi din piele. La şcoală profesorii trebuia să fie prezenţi la ridicarea şi coborârea drapelului, iar la fiecare oră de curs se dădea raportul milităreşte de către şefii de clasă cu formula: ,,sănătate, domnule profesor, clasa… cu un efectiv de … elevi, prezenţi…, absenţi…, este gata de datorie”. Străjeria nu a avut influenţa educativă dorită, ea era o formă goală şi curată pierdere de vreme, o maimuţăreală, prilej de sustragere a elevilor de la învăţătură.

Elevii din Liceul „Lahovary” activau în orchestra liceului condusă de D. Avramescu, maestrul de muzică al liceului.. Liceul avea o pianină ,,C. Goetze” şi un contrabas. Pentru munca depusă în cadrul orchestrei, de la 1 aprilie 1922 Ministerul Instrucţiunii şi Comitetul şcolar au plătit împreună profesorului Avramescu echivalentul a două ore suplimentare. Liceul a luat parte la primirea excursioniştilor francezi, conduşi de d-l Klotz, profesor la Sorbona, care, în drum spre Bucureşti, s-a oprit o jumătate de oră în gară, timp în care li s-a servit o gustare de către prefectură. Din partea liceului a vorbit profesorul de limba franceză M. Ionescu.

La 24 ianuarie 1922 s-a serbat, la Teatrul „Adreani”, Ziua Unirii de către ,,şcoalele întrunite”. A vorbit d-l Metaxa, directorul Şcolii Normale, iar orchestra liceului a susţinut un scurt concert. La 17 martie, în fiecare an se serba ziua patronului liceului. Episcopul D. Vartolomeu a oficiat un parastas pentru pomenirea şi odihna lui Alexandru Lahovary şi a profesorilor morţi. Elevii depuneau coroane de flori la statuia patronului, apoi profesorii luau o masă colegială la liceu. La liceu se mai serba ziua naţională şi ziua eroilor în sâmbăta Floriilor. Împreună cu elevii Şcolii Normale de Băieţi şi ai Şcolii Secundare de Fete, elevii liceului au plantat arbori în locul zis Sfântul Arhanghel5 La 14 mai 1922, sub patronajul Comitetului şcolar, a fost susţinut un festival artistic de către elevii claselor a şaptea şi a opta, cu concursul elevelor liceului, pentru ,,mărirea fondului de excursiuni”. S-a prezentat cu talent piesa Cometa – comedie în trei acte în versuri de D. Anghel şi Şt. O. Iosif, realizându-se un beneficiu net de 6771 de lei. Orchestra compusă din 26 de elevi a cântat Tancred, Amintiri de peste Olt etc. Elevii participau la diverse excursii în împrejurimile oraşului sau în staţiunile de pe Valea Oltului.

În anul şcolar 1921-1922, Şcoala Normală de Fete şi Seminarul şi-au întrerupt cursurile o perioadă, din cauza epidemiei de scarlatină. Serbările de sfârşit de an erau o bucurie pentru elevi, deoarece se împărţeau premii în cărţi şi certificate de merit elevilor silitori. Şi activităţile sportive îi atrăgeau pe elevi. Elevii Liceului „Lahovary”, sub conducerea profesorului Şt. Popescu, alături de cei ai altor şcoli din oraş, au participat cu diferite exerciţii, demonstraţii şi dansuri, la programul oficial al zilelor de 24 Ianuarie, 10 Mai 1922. Aceste zile importante din istoria patriei erau în fiecare an sărbătorite la şcolile vâlcene. În afară de concursul oficial de oină, se mai organizau şi alte întreceri de alergări, sărituri, aruncarea discului şi lăncii, cum a fost cea din ziua de 25 iunie 1922. Aceasta a fost organizată de Comitetul judeţean pentru strângerea de fonduri pentru orfanii de război. Întrecerea la fotbal din anul 1922 s-a terminat nedecis.

Seminarul a avut o echipă sportivă bună care a câştigat nenumărate premii şi medalii la diferite competiţii interşcolare. Şcolile aveau formaţii corale care cântau împreună cu ocazia diverselor sărbători. Corul Seminarului, condus de profesorul Alecu Popescu, era socotit unul dintre cele mai bune din ţară. Cu prilejul semicentenarului Războiului de Independenţă, elevii seminarului au fost vizitaţi, de la Bucureşti, de profesorul Gh. Ţiţeica, trimis de minister. Solemnitatea a fost grandioasă, a avut loc un Te Deum la Episcopie, s-au ţinut discursuri de către Ţiţeica şi prefectul judeţului Gh. Sabin, s-a ţinut un spectacol la Teatrul „Adreani” ,,întrucât era prea rece afară, la monument.”6 La 14 mai 1929, la invitaţia guvernului român, cu ocazia sărbătorilor unirii, soseau la Râmnicu-Vâlcea 15 studenţi francezi. Primirea oficială s-a organizat pe Terasă, unde a participat şi o delegaţie de profesori şi elevi ai seminarului, care au intonat Marseilleza.

La sate, elevii şi-au desfăşurat activitatea în şcoli care au fost ridicate, majoritatea, în perioada interbelică. Constantin Angelescu – ministrul instrucţiunii publice în anii 1922-1926, 1927-1928 şi 1933-1937 – a desfăşurat o adevărată campanie pentru construcţia de şcoli. Din iniţiativa sa a fost elaborat un proiect tip care stabilea dimensiunile şcolii şi ale claselor, materialele de construcţie, modul de realizare. În această acţiune au fost antrenaţi profesorii, învăţătorii, preoţii, primarii şi fruntaşii comunelor aparţinând partidelor politice care contribuiau cu bani şi cu materiale; la rândul lor, sătenii făceau cărăuşie şi asigurau mâna de lucru. S-au construit localuri pentru şcoli în localităţile: Drăgăşani (Şcoala Generală nr. 1, dată în funcţiune în 1923, Şcoala nr. 5 în 1924, Şcoala nr. 4 în 1932), Şerbăneşti (1921), Mreneşti (1923), Berbeşti (1923), Bălceşti (1924), Bistriţa (1925), Pietrarii de Sus (1926), Frânceşti (1927), Negreni (1927), Fumureni (1929), Lungeşti (1929), Făureşti (1936), etc. Copiii de la sate aveau o viaţă mai grea decât cei de la oraş. Pe lângă activităţile şcolare pe care le desfăşurau, ei îşi ajutau părinţii în treburile gospodăreşti, mergeau cu animalele la păscut, participau la munca câmpului. La şcoală, elevii de la sat mergeau îmbrăcaţi în portul popular, uneori desculţi, alteori cu opinci sau ghete, nu aveau toţi manuale şi nici rechizite. Existau situaţii în care întreaga familie muncea pentru a întreţine un copil, de regulă băiatul cel mare, la liceu şi la facultate.

Învăţământul general şi obligatoriu de şapte clase s-a introdus în 1924. În fapt, această prevedere legală nu s-a putut aplica. Statisticile pun în evidenţă numărul mare al neştiutorilor de carte atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Conform datelor recensământului general al populaţiei din anul 1930, în mediul rural vâlcean, din totalul populaţiei de 213.054 de locuitori, ştiutori de carte erau doar 81.046, restul fiind analfabeţi. La oraş, numărul celor care au ştiut carte a fost de 18.675, din totalul populaţiei de 33.659 de locuitori.7 Această situaţie s-a datorat frecvenţei şcolare reduse, mai ales la sat, atât în învăţământul primar, cât şi în cel gimnazial. Din cauza sărăciei care exista în lumea satului, nu toţi elevii înscrişi puteau frecventa cursurile până la sfârşitul anului şcolar, iar mulţi copii nu puteau continua studiile după terminarea celor şapte clase. De exemplu, în anul şcolar 1926-1927, la Şcoala din Pietrari, la clasa întâi condusă de învăţătorul Gheorghe N. Şoşoacă, s-au înscris 66 de elevi, dintre care s-au retras, pe parcursul anului, 25 şi 5 au murit. Dintre cei 36 rămaşi înscrişi, au fost repetenţi 13 şi au promovat 22. Premianţii au fost: Merişescu Gh. Iordan (8,40), Popa Gh. Rozica (8,20), Furtună C. Gheorghe (8,00).8 În satele vâlcene, ca de altfel în toate satele României, în fiecare an şcolar, din fiecare clasă se retrăgeau elevi pe motive de sărăcie sau boală. La oraş frecventarea şcolii era mai bună, exceptând zonele periferice, unde absenţele erau justificate prin lipsa hainelor şi a încălţămintei. Preocuparea familiilor pentru pregătirea copiilor era adeseori stăruitoare, mai ales la cele înstărite. De regulă, mama era cea care supraveghea pregătirea elevului, iar când avea dificultăţi sau dorea ca el să obţină rezultate foarte bune, îi punea unul sau mai mulţi meditatori. La oraş, în familiile avute, copiii primeau de mici o educaţie aleasă, aveau guvernante şi luau lecţii de pian. Mira, fiica omului politic Dinu Simian, a avut guvernante franţuzoaice şi germane de la care a învăţat germana şi franceza şi a trăit de mică într-o casă în care cultura era pe primul loc; mama ei cânta lieduri de Schubert şi citea cărţi aduse din străinătate de librarul Petrescu.

Biserica a avut şi are un rol important în viaţa vâlcenilor. După rezultatele provizorii ale recensământului din 1930, din totalul locuitorilor judeţului, 99,0% erau ortodocşi. Existau, în judeţ, 330 de biserici ortodoxe, una greco-catolică, două romano-catolice, una protestantă, trei case de rugăciune adventiste şi trei sinagogi.

Vâlcea era un judeţ care avea în cuprinsul său numeroase mânăstiri. Aici se afla : Mânăstirea  Cornetul (Călineşti), Schiturile Iezer şi  Brad (Cheia), Mânăstirea Govora, (Govora), Mânăstirea Frăsinei (Muereştile), Mânăstirea Sărăcineşti  (Olăneşti), Mânăstirile  Surupatele şi Dintr-un Lemn, Schitul Zghiabu (Zmeurăţ), Mânăstirea Lungeşti (Lungeşti), Mânăstirile Bistriţa, Arnota şi Schitul  Păpuşa (Regele Carol II), Mânăstirea Horezu  (Romani), Schitul Angheleşti (Pietrenii-de-Jos) şi două mânăstiri în Călimăneşti, Cozia şi schitul Ostrov. La Râmnic se găsea şi reşedinţa Episcopiei ortodoxe a Râmnicului şi Noului Severin şi un protopopiat ortodox.

Vâlcenii, ca toţi românii, erau credincioşi, mai ales cei din mediul rural. La ortodocşi, slujba religioasă se făcea în fiecare duminică, iar credincioşii veneau la biserică îmbrăcaţi frumos şi cu haine curate, în semn de respect pentru preot şi pentru semenii lor. Multe femei cântau în strană, alcătuind un adevărat cor. Fiecare biserică avea un hram al ei, pentru organizarea de slujbe, praznice şi pomeni pentru cei morţi. La catolici şi protestanţi, slujbele se desfăşurau în fiecare zi, preotul (prelatul) fiind în contact permanent cu enoriaşii din parohia sa. Preotul satului vizita în preajma Paştelui şi de Bobotează fiecare casă, unde era primit cu poarta deschisă şi condus în camera ,,de curat”, unde oficia o scurtă rugăciune. Toţi membrii familiei sărutau mâna preotului şi crucea pe care aceste o ţinea în mână. Apoi preotul sau dascălul stropea camera cu busuioc înmuiat în apă sfinţită.

 

 

7. Timpul liber

 

Modul de petrecere a timpului liber era diferit de la un mediu social la altul şi uneori chiar de la un individ la altul. Ţăranii aveau puţin timp liber, ei fiind mereu ocupaţi cu treburile gospodăreşti. În zilele de sărbătoare, bărbaţii se adunau în faţa primăriei, unde discutau politică, dar şi despre recoltă, preţuri etc. O bună parte din timpul liber o petreceau la cârciumă, unde discuţiile se aprindeau deseori degenerând în înjurături, scandaluri şi chiar bătăi. Subiectele erau diverse, dar cel mai frecvent se refereau la condiţiile de muncă, la relaţiile de familie, la vecini, la atitudinea oficialităţilor etc.

Femeile ieşeau la poartă, se aşezau pe şanţ şi discutau probleme de familie (nunţi, botezuri), casnice (diverse modele pentru împletit sau ţesut, creşterea păsărilor de curte, conservarea legumelor şi a fructelor pentru iarnă etc.). În satul vâlcean din perioada interbelică, nunţile şi horele erau un prilej plăcut de petrecere a timpului liber. Ele constituiau şi locul unde se puteau întâlni băieţii şi fetele, făcându-şi discret declaraţii de dragoste. De obicei, horele se organizau în aer liber, în centrul localităţii, constituind un spectacol pentru întregul sat. Lăutarii – ţigani de obicei – erau cinstiţi cu mâncare şi cu vin, iar banii pentru plată erau strânşi de la flăcăii necăsătoriţi, fetele, femeile şi bărbaţii căsătoriţi fiind scutiţi de plata ,,biletului”. Unii ţărani îşi petreceau timpul liber citind ziarul, o carte sau ascultând radioul, dar numărul acestora era foarte mic. Cei mai mulţi preferau întâlnirile informale cu vecinii, rudele, cunoştinţele, prilej pentru a ,,pune ţara la cale”.9

La oraş, timpul liber se petrecea mult mai variat: plimbări prin parc, vizionarea unor spectacole de film, teatru, baluri, cititul ziarului, ascultatul radioului, vizite la prieteni sau rude; servirea cafelei, a unei prăjituri într-un local sau o petrecere în toată regula la un restaurant.

Iubitorii teatrului îşi petreceau timpul liber urmărind spectacole la Teatrul „Adreani” din oraşul Râmnicu-Vâlcea. Pe scena acestui teatru au fost invitate şi au susţinut spectacole memorabile trupe de teatru dintre cele mai renumite în epocă, precum: Constantin Tănase, Tony Bulandra, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Leonard, Ventura, Macri-Eftimiu. Aproape în fiecare an, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” au avut reprezentaţii în oraş. În mod deosebit, spectacolele teatrului de revistă au fost frecventate de un public numeros, din toate categoriile sociale. Pentru Râmnic, oraş mic, de provincie, sosirea acestor trupe în oraş era un adevărat eveniment. Acum, orăşenii aveau prilejul de a se întâlni, de a schimba diverse păreri şi de a se îmbrăca elegant; pentru femei era un bun prilej de a-şi etala cele mai moderne costume, croite la renumite croitorii din oraş, din Bucureşti sau chiar din străinătate.

Artiştii Teatrului Naţional au prezentat la Râmnic mai multe spectacole, încântând publicul, dintre care amintim câteva. Pe 13 februarie 1921 s-a jucat piesa de teatru ,,Dezertorul” de Mihail Sorbul,10 în aprilie 1927, ,,Cocoşul negru” de Victor Eftimiu,11 la 19 ianuarie 1928, piesa ,,Omul cu Mârţoaga” etc.12 Actriţa Marioara Voiculescu de la acelaşi teatru a jucat, pe 10 februarie 1928, în piesa ,,Învierea” de Tolstoi, iar la 2 martie 1928, doamna Agepsina Macri Eftimiu, societară de onoare a Teatrului Naţional, a prezentat ,,Prometeu” – dramă în versuri de Victor Eftimiu.13 Capodopera ,, Omul de zăpadă” de A. de Hertz a fost jucată la 23 octombrie 1928 de artiştii Teatrului Naţional din capitală, în frunte cu marele societar N. Soreanu, iar la 13 noiembrie 1928, marea actriţă Maria Filotti de la Naţional împreună cu toată trupa a jucat în ,,Zaza”.14 La 8 octombrie 1928, marii artişti Tony Bulandra şi V. Maximilian au jucat cu ansamblul teatrului Regina Maria din Bucureşti extraordinarul succes ,,Omul care a văzut moartea”, comedie în trei acte de Victor Eftimiu. Preţul biletelor a fost 1000 de lei loja de sus, 900 de lei loja de jos, 240 de lei locul rezervat, 200 de lei la stal I, 160 de lei la stal II şi 80 de lei la galerie.15 Tony Bulandra a putut fi văzut de publicul râmnicean şi în ,,Apaşul x” (5 noiembrie 1933), şi ,,Îngerul” (1934). În 25 octombrie 1939, artistul Iancu Brezeanu a prezentat şi el pe scena teatrului renumitele opere ,,Năpasta” şi ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea” ale lui Caragiale.

Marele actor de revistă Constantin Tănase poposea anual cu trupa lui la Râmnicu-Vâlcea. Era atras de publicul primitor şi de fastuoasa sală Adreani. Când marile cotidiene din capitală anunţau turneul lui Tănase, indicând zilele şi oraşele în care urma să se oprească trupa, agenţia de bilete a lui Fundătureanu (iar apoi a lui Bertuoli) de pe Strada Traian era luată cu asalt. Tănase n-a jucat în Râmnic decât cu sala plină, era adorat de public pentru şarmul lui inimitabil, pentru umorul simplu, agresiv; costul biletelor destul de piperat era trecut de către iubitorii teatrului de gen în contul cheltuielilor obligatorii. Tănase nu făcea economie nici de costume, nici de recuzită sau decoruri; fetele din trupa de balet apetisante, aproape dezbrăcate, cu splendide paiete strălucitoare şi picioare lungi de antilopă constituiau atracţia principală a revistei. Tănase avea haz, lua în derâdere guvernul, parlamentul, pe magnaţii grâului, petrolului, bancherii şi latifundiarii, dispreţuia prostia, batjocorea puterea cu o poftă nestăvilită, de parcă ar fi dorit să spună totul, în grabă, dintr-o suflare, zorit de timp, atâta vreme cât adevărul mai putea fi rostit în gura mare. După spectacol, spre miezul nopţii, poposea în centru la Gambrinus unde bea mult, mânca bine, râdea zgomotos, glumea cu chelnerul şi lăsa bacşişuri grase. Trupa lui venea cu trenul, cu o garnitură de câteva vagoane. La multe zile după plecarea lui se mai puteau auzi seara pe stradă melodiile lansate de Tănase, fredonate de tinerii din lumea înstărită şi mondenă.16 Teatrul companiei Cărăbuş sub direcţiunea lui Constantin Tănase a prezentat pe scena Teatrului „Adreani” mai multe succese de revistă: pe 2 februarie 1928 ,,Din toată inima”17, pe 27 septembrie 1928 la ora 9 seara spectacolulul ,,Cioc, cioc, cioc!”etc.18

În 23 noiembrie 1935 turneul Alhambra condus de N. Constantinescu şi N. Vlădoianu a prezentat un spectacol de proporţii ,,O nuntă la Alhambra”, un spectacol de revistă în două acte pe muzica renumitului compozitor I. Vasilescu. Divertismentul coregrafic cu celebrele Alhambra Girls a făcut senzaţie în oraş.19

Pe scena Teatrului „Adreani” a jucat şi trupa Teatrului de amatori din oraş, condusă de regizorii C. Popian şi dr. Georgescu. Proprietarii au pus la dispoziţie gratuit sala de spectacole pentru a încuraja activitatea de amatori. În ziua de 30 decembrie 1923, la matineu s-a jucat piesa de teatru ,,Aulularia” (Ulcica cu bani; Avarul latin) comedie în 5 acte tradusă de profesorul Eliodor Constantinescu. La ora 20, în aceeaşi zi s-a prezentat piesa „Avarul” de Moliere. În roulurile principale juca artistul şi regizorul C.Popian. La 16 decembrie 1928, la orele 21, s-a jucat piesa „Menechini” (Cei doi fraţi gemeni). La 15 februarie 1925, în cadrul Asociaţiei profesorilor secundari, s-a prezentat piesa de teatru „Miles Gloriosus” (Ostaşul fălos), comedia farsă în 5 acte de M. T. Plantus, tradusă de Eliodor Constantinescu şi regizată de C. Popian.20

O parte din locuitorii oraşului Râmnicu-Vâlcea au fost interesaţi şi de muzica cultă, participând ori de câte ori era posibil la serate muzicale şi la concerte de muzică simfonică. Pe 8 noiembrie 1926, râmnicenii au trăit un eveniment important: marele nostru compozitor şi instrumentist George Enescu a concertat la Râmnicu-Vâlcea. A fost organizată o primire excepţională din partea domnilor I. Nisipeanu – preşedintele Asociaţiei profesorilor – şi T. Geantă – preşedintele Asociaţiei învăţătorilor. Mulţimea de râmniceni l-a aşteptat la gară, de unde nu au lipsit nici autorităţile, în numele cărora a vorbit I. Nisipeanu. La ora 12 s-a organizat un banchet de 50 de tacâmuri, la care a luat cuvântul C. Tetoianu din partea Prefecturii, primarul George Ştefănescu şi alţii. La concert maestrul a fost îndelung ovaţionat de către sala neîncăpătoare.21 Marele muzician George Enescu a mai susţinut un concert simfonic în sala Adreani şi pe 14 noiembrie 1928.

Balurile au constituit un bun prilej pentru lumea înstărită a oraşului Râmnic şi a celorlalte oraşe vâlcene de a se întâlni şi discuta, de a se distra, dar şi de a ajuta populaţia nevoiaşă a oraşelor prin donarea unor importante sume de bani. Balurile de la Teatrul „Adreani”, din saloanele Prefecturii şi de la Cercul Militar erau organizate cu mare fast. Aici se etalau toaletele croite după modelele caselor de modă de la Paris. Cu ceva timp înainte de începerea balului se comandau costume, pantofi de lac de la cei mai buni meseriaşi ai urbei, se tipăreau ,,fare party-uri” pe cartoane lăcuite, se cumpărau vaze de flori, bomboane, bibelouri, pudriere şi sticle de şampanie pentru tombolă. Amintim în continuare câteva baluri de binefacere care s-au organizat la Râmnicu-Vâlcea.

În 27 decembrie 1927 a avut loc în sala Teatrului „Adreani” balul Societăţii Jderul al vânătorilor vâlceni. La bal a participat lume multă, iar tombola a fost bogată în produse vânătoreşti. O mămăligă glasată pe deasupra cu ciocolată s-a vândut la licitaţie, drept tort, cu 200 de lei. Societatea Sportivă Vâlcea sub preşedinţia lui Costică Şteflea a organizat un bal mascat la 6 ianuarie 1928. Şi Primăria oraşului Râmnic organiza baluri cu diverse ocazii, precum sărbătorile de sfârşit de an, cu scopul de a aduna fonduri pentru populaţia săracă a oraşului. Tot la Teatrul „Adreani”, în 17 decembrie 1928 s-a ţinut balul primăriei în folosul săracilor, adunându-se suma de 75.000 de lei. Au făcut donaţii Societatea de Ape Gazoase „Unirea” 500 de lei, Camera de Comerţ şi Sfatul Negustoresc 10.000 de lei, Banca Râmnicului 3000 de lei; Banca de Scont 1000 de lei, Casa de Electricitate Tudor din Bucureşti 10.000 de lei.22 În urma organizării acestui bal de binefacere de către d-na Mitică Simian, săracii au primit lemne şi ajutoare băneşti, iar copiii săraci au primit haine. La balul tipografilor din 22 februarie 1936, organizat în salonul bibliotecii Vasile Săndulescu, a cântat muzica militară şi s-a ales regina balului. Balul Crucii Roşii din 1939, organizat de profesorul C. Popian, a fost un bal mascat reuşit care a ţinut toată noaptea. Costumele şi măştile au fost deosebite, mâncarea aleasă şi tombola bogată. Aceste baluri erau şi ocaziile potrivite pentru intrarea tinerelor domnişoare în societate pe ritmurile dansurilor la modă swing, conga, tangoul şi valsul.

Baluri de binefacere se organizau şi în salonul Primăriei Drăgăşani. Astfel, într-o zi de duminică, pe 30 ianuarie 1927, a avut loc marele bal anual cu tombolă, dat de corporaţia meseriaşilor din Drăgăşani pentru alimentarea fondului Şcolii Industriale de Ucenici. Muzica Regimentului 2 Vâlcea a distrat publicul cu cele mai noi arii de dans. La bal, bătaia cu confetti a fost nelipsită, iar bufetul a stat toată seara la dispoziţia publicului.23 Şi în staţiunile Băile Govora, Călimăneşti şi Olăneşti se organizau baluri, ceaiuri şi serate dansante. În seara zilei de 14 august 1927, a avut loc o serbare a chelnerilor în staţiunea balneară Olăneşti. Acest eveniment a fost organizat în beneficiul ziarului ,,Federaţia”, organul lucrătorilor chelneri din Bucureşti.24 În sala restaurantului Palace-Govora a avut loc un bal la 18 august 1927, din al cărui beneficiu se dorea a fi înfiinţată o bibliotecă pentru cultura şi educarea lucrătorilor chelneri.25

Pe lângă baluri, erau la modă şi ceaiurile dansante. Ceaiul dansant organizat de Societatea „Principele Mircea”, la 11 decembrie 1921, în saloanele Prefecturii a fost un succes, graţie comitetului organizator format din doamne şi domnişoare şi mai ales datorită muncii doamnei Didina Budurăscu. Aici lumea s-a distrat până noaptea târziu, contribuind în acelaşi timp la realizarea unui frumos scop umanitar.26 Funcţionarii Societăţii „Carpatina” din Brezoi îşi petreceau timpul liber la Cazinoul Societăţii. Aici se organizau serate numai pentru ei, se dansa vals, erau servite cafea, prăjituri şi se juca poker, fapt confirmat de doamna doctor Bolintineanu, care în 1931 a participat la o astfel de petrecere.27

Râmnicenii participau cu entuziasm la sărbătoarea zilei de 10 Mai – ziua naţională a României care marca urcarea pe tron a regelui Carol I. În această zi era o atmosferă de sărbătoare, oraşul se înveşmânta în haine noi, iar tricolorul flutura de dimineaţă deasupra tuturor edificiilor publice. Instituţiile şi şcolile erau închise. Programul zilei este redat în anexa nr. 3. Şi la Brezoi, în zilele festive, fanfara fabricii compusă din 30 de instrumentişti intona imnuri şi partituri în grădina de vară unde se aduna lumea, obicei păstrat până în anii 1950.

Plimbarea prin parcul Zăvoi era, de asemenea, o formă de petrecere plăcută a timpului liber, preferată de locuitorii Râmnicului. Zăvoiul, parcul cel mai îndrăgit al oraşului, a fost o oază de verdeaţă, o grădină a promenadei, a sărbătorilor şi a sporturilor. Atracţia parcului era lacul, învecinat în latura de miazănoapte cu aleea Cupidon, iar în latura opusă cu aleea principală Brătianu. Pe lac se plimbau nestingherite câteva lebede, iar şase-şapte bărci cu două locuri plimbau agale perechi de îndrăgostiţi. Un fotograf cu aparatul instalat pe trepied şi cu burduf de pânză neagră imortaliza copii îmbrăcaţi în haine incomode, de duminică.

Parcul era decorat cu pitici din piatră tolăniţi în iarba de pe malul lacului, printre cascade artificiale de apă şi plante meridionale. În parc se găseau chioşcuri, cabane în stil rustic confecţionate din lemn de mesteacăn, iar în locul podurilor de beton de azi se arcuiau cu graţie două poduri chinezeşti făcute din trunchiuri albe de mesteacăn. Pe trunchiul unui imens stejar era grefat un chioşc de lemn, la care se ajungea pe o scară cu trepte în spirală ce se terminau cu un ,,pridvor”, care îşi întâmpina vizitatorii la capătul aleii principale Brătianu. Aici se fotografiau copii şi vârstnici. În preajma lacului se afla fântâna Turbatului, ridicată cu cheltuiala lui C. Măldărescu în 1844 şi reparată în 1896. Zăvoiul era apărat, în partea sudică, de un dig de piatră construit între anii 1895-1896, după marile inundaţii care afectaseră oraşul în acea perioadă. La câţiva paşi de dig era un chioşc de lemn unde cânta fanfara militară de 10 Mai şi la alte sărbători, când populaţia Râmnicului invada Zăvoiul. Pe iarbă se întindeau velniţe, oamenii sărbătoreau, mâncau şi beau vin acompaniaţi de mazurci şi potpuriuri de Johan Strauss.

În latura de vest a parcului se amenajaseră câteva terenuri de tenis unde tinerii înstăriţi ai oraşului făceau schimburi de mingi şi de impresii. În timpul iernii, lacul din Zăvoi era căutat de tineri şi copii pentru patinaj. În parcul Zăvoi a existat şi un mic teren de fotbal, construit la jumătatea deceniului patru din secolul trecut. Dispus pe locul stadionului actual, dar orientat pe direcţia est-vest, de-a lungul albiei Olăneştiului, stadionul avea intrarea principală în dreptul chioşcului unde cânta fanfara regimentului. Pe terenul de fotbal evolua echipa locală Societatea Sportivă Vâlceană, dar aici erau găzduite şi serbări sportive, demonstraţii de gimnastică, de planorism şi călărie. Şi la Brezoi a existat un stadion de fotbal administrat de Societatea „Carpatina”. Acesta avea tribună acoperită şi era centrul activităţii sportive din Brezoi unde echipa de fotbal a avut jucători valoroşi şi succese importante în epocă.

Zăvoiul includea şi un ştrand amenajat între anii 1934-1935 pe latura dinspre apus a stadionului de fotbal, care era printre cele mai moderne din ţară. Bazinul de înot avea apa captată din râul Olăneşti, un nisip de plajă excelent şi primea în fiecare vară mii de amatori ai sportului, în special din rândurile tineretului urbei. Cabinele vopsite în alb cu uşi care răspundeau spre plajă, duşurile, cele două trambuline, restaurantul unde se servea bere la ţap şi la halbă, melodiile transmise prin megafonul importat din Anglia, ambianţa răcoroasă a parcului făceau din ştrand unul dintre cele mai plăcute locuri de odihnă şi distracţie ale Râmnicului. La ştrand se organizau petreceri, concursuri de înot şi demonstraţii de sărituri la trambulină, încât aici se formase o adevărată şcoală şi un stil de înot.

Promenada de seară de pe bulevardul Tudor Vladimirescu era intrată în tradiţia oraşului. Tinerii se întâlneau seara de-a lungul bulevardului şi se opreau pe Terasă, care era luminată de felinare belle epoque, sau la pompa de benzină, să discute.

Între cele două războaie mondiale, dealul Capela a început să preocupe pe organizatorii de competiţii sportive de iarnă la nivel naţional. Au fost anii de glorie ai Capelei. Două trambuline de schi, una mică şi una mare, au apărut ca prin minune pe platoul din apropierea motelului de astăzi. A fost amenajată şi o pistă de bob, considerată pe atunci cea mai bună şi cea mai lungă din ţară. Aceasta începea din vârful dealului unde se construise şi o cabană, se strecura în serpentine printre brădetul argintiu şi se termina pe valea îngustă prin care curgea un fir de apă, de sub zidurile episcopiei. Aici au avut loc, în iarna anului 1938, campionatele naţionale de bob şi săniuţă; urmele pârtiei se mai păstrează şi azi, dar din trambuline nu a mai rămas nimic.28

Un loc unde cetăţenii urbei se întâlneau în timpul liber şi discutau politică era cafeneaua. Cele mai renumite cafenele ale oraşului Râmnicu-Vâlcea au fost: Cafe Royal, pe strada M. Banu, şi cafeneaua C. Tanţu Dănicel. Cafeneaua presupune existenţa unei boeme intelectuale, a unui tineret cu disponibilităţi financiare, a libertăţii spiritului, a unei clase mijlocii prospere şi dinamice. La cafenea oamenii se întâlneau ca să se vadă, să răsfoiască ziarele, să comenteze evenimentele importante ale zilei, să critice politica ţării.

În Râmnic, prima cafenea de vază a oraşului a fost aceea a lui Tanţu Dănicel, ,,Nea Tanţu”, de pe Bulevard, situată pe locul dintre Poşta nouă şi Hotelul „Alutus”. Era o casă cu etaj, cu decoraţii la cornişe, în gustul desuet romantic al sfârşitului de secol XIX. În cafeneaua întunecoasă şi neîncăpătoare se aduna toată protipendada cheflie şi intelectuală a oraşului: profesori, avocaţi, funcţionari de la prefectură sau de la primărie, comercianţi de vază şi studenţi cu examenele veşnic amânate. Aici se juca poker, table, biliard, se încingeau discuţii aprinse între clienţii statornici ai localului şi se declanşau scandaluri.29 Cafeneaua a fost nu numai locul de distracţie a unei părţi a intelectualităţii, dar şi o şcoală instructivă a vieţii.

La sfârşitul deceniului patru, Tudorică Popescu a deschis, pe strada Mihai Bravu, vechiul ,,Lipscani” al Vâlcii, o cafenea modernă, Cafe Royal, spaţioasă, mobilată după fasonul cafenelelor din capitală, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame din oţel inoxidabil, comandată la casele de specialitate din Viena. O parte a clientelei lui N. Tanţu s-a mutat în Mihai Bravu. Confortul şi serviciile superioare creau o atmosferă de club select, adăugând localului o notă subtilă de modernitate. După 1944 cafeneaua s-a închis.

După o plimbare prin parc, savurarea unei prăjituri într-una din cofetăriile oraşului era aşteptată atât de copii, cât şi de adulţi. Pe râmniceni îi aşteptau cofetăriile ,,Terasa” a lui I. Stătescu, ,,La Carpaţi” a Ecaterinei Mihăilescu, ,,Cofetăria – bombonerie” proprietar Vasile Popa, ,,Gambrinus” a lui D .P. Iliescu-Mitică, toate pe Terasă. Dar, cea mai căutată era ,,Cofetăria Modernă”, a proprietarului C-tin Ionescu Irimia (str.G-ral Praporgescu nr.7), cunoscută de râmniceni sub numele de Cofetăria Coana Miţa, care era o încăpere nu prea spaţioasă, dar agreabilă. Pe rafturile de sticlă etajate erau expuse ecleruri, şarlote, prăjituri cu fructe însiropate, bomboane pudrate cu cacao, mandarine, portocale, îngheţată cu fistic sau portocale. Aceste dulciuri erau preparate în laboratoarele cofetăriei. La cele şase-şapte mese risipite prin local servea o fată pirpirie, roşcovană, cu şorţuleţ în faţă. Cofetăria era întotdeauna plină.

La Drăgăşani cafeneaua şi cofetăria Melinte amplasată pe strada principală, numită Voievod Mihai, aduna judecători, avocaţi, doctori şi profesori care stăteau la mese ore întregi savurându-şi licorile sub privirea îngăduitoare a patronului care le acorda tuturor aceeaşi atenţie, fiind foarte sensibil la solicitările clienţilor.30

Jocurile de noroc erau una dintre pasiunile care puseseră stăpânire pe toate categoriile sociale: proprietari, comercianţi, funcţionari, meseriaşi etc. Jocul de cărţi era foarte răspândit în cluburi, cafenele, dar şi în numeroase case particulare. Această patimă dăunătoare atât pentru sănătate, cât şi pentru bugetul unei familii, pusese stăpânire şi pe tineret. Mulţi dintre cei care stăteau până dimineaţa prin cafenele şi cluburi îşi pierdeau până şi ultimul leu din buzunar la jocul de cărţi. Şi în cârciumile de la periferie se jucau cărţi. Se paria cu sume cuprinse între 1000 şi 10.000 de lei. Unii care câştigau – dar aceştia erau foarte puţini – investeau banii în afaceri; cei ce jucau banii din salarii îşi făceau familiile să sufere. Autorităţile nu au intervenit pentru a stopa aceste jocuri ruinătoare pentru cei mai mulţi practicanţi.

Circul sosea o dată de două ori pe an şi constituia una dintre atracţiile favorite ale copiilor şi ale tinerilor. Existau afişe care anunţau spectacolele circurilor Medrano sau Kludsky. Caravana circului se instala în zona târgului de săptămână, dincolo de râul Olăneşti, iar montarea circului dura două zile. Circul dispunea de o impresionantă cupolă circulară fixată pe o schelă de oţel, vagoane dormitor pentru artişti şi cuşti pentru animale. Reprezentaţiile aveau loc seara, mai ales în preajma sărbătorilor.

După Primul Război Mondial, cinematograful a început să reprezinte o atracţie tot mai mare pentru marele public, pentru care vizionarea unor filme constituia un mod plăcut de petrecere a timpului liber. La cinema „Adreani”, publicul a putut urmări filme celebre în epocă, precum: Pat şi Patachon, Scharlot, Stan şi Bran, iar în epoca filmului sonor, musicaluri de genul ,,Serenada din Valea Soarelui”, ,,Intermezzo” cu Ingrid Bergman şi Leslie Howard, precum şi ecranizări din literatura universală: ,,Mizerabilii”, ,,Omul în gri”, ,,Rebeca”, ,,Povestea îndrăgostiţilor”. Pe marele ecran, vâlcenii au putut admira jocul remarcabil al marilor actori: Harry Bauer, Jean Gabin, Gretta Garbo, Rudolf Valentino, Asta Nielsen.31 Şi la Cinematograful Regal de la Hotelul Splendid (strada Traian nr. 109, colţ cu bulevardul Tudor Vladimirescu) se puteau urmări filme celebre, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă. În anul 1927, cinematograful organiza zilnic, în perioada sărbătorilor de iarnă, patru spectacole la orele 2, 4, 6 şi 9 după-amiaza. Duminică, pe 25 decembrie 1927, s-a putut viziona filmul ,,Drumul succesului” cu Douglas Fairbanks. În 26 decembrie a rulat filmul ,,Eroul american” cu acelaşi actor în rolul principal, iar în 27 decembrie, actorul Baratoff a putut fi admirat în filmul ,,Patimă de ţigan”.32 În celelalte luni ale anului, la acest cinematograf care avea 150 de locuri la parter (proprietar al clădirii fiind C. Ionescu, iar Vasile Săndulescu proprietar al aparatelor de cinema), aveau loc reprezentaţii de trei-patru ori pe săptămână, numai seara la orele 9-11 şi duminica un matineu.33 Regimentul 2 Vâlcea avea un cinematograf situat în curtea cazărmii, într-un dormitor. Acest cinematograf era proprietatea Regimentului, avea 180 de locuri, două reprezentaţii pe săptămână, sâmbăta şi duminica de la orele 9-12 seara.34

Primele caravane cinematografice au ajuns şi în Brezoi, în 1919, dar au fost primite cu multă rezervă, deoarece se credea că privitul ecranului duce la orbire. Mai târziu s-a construit o construcţie din lemn ca local special al cinematografului, care însă a ars în marele incendiu din 1921. Până în anii 1950, proiecţiile cinematografice aveau loc la cazinou, pentru ca mai apoi să se deruleze în actuala casă de cultură.35 Filme puteau fi vizionate, de asemenea, şi la cinematografele din staţiuni, în special în sezonul estival, când acestea erau mai populate.

Orăşenii mergeau din când în când la restaurant pentru a mânca diverse specialităţi culinare, pentru a se întâlni cu prietenii, a serba unele evenimente, sau pentru a discuta afaceri, cei înstăriţi în special. Vizitele erau un mod de petrecere a timpului liber, dar şi de informare reciprocă şi de stabilire a unei anumite atitudini. La sate, vizitele se făceau cu prilejul sărbătorilor sau al unor evenimente deosebite. La oraş, acestea erau mai dese şi vizau anumite obiective concrete. Chiar dacă se discutau banalităţi, un scop tot aveau: etalarea modei, informarea reciprocă, stabilirea unei poziţii comune faţă de o terţă persoană sau instituţie. ,,Familiile bune” ofereau recepţii, la care se asculta muzică, se recitau versuri, se discutau probleme ale lumii mondene. Eticheta era la mare preţ, începând cu ora sosirii, prezentarea invitaţilor, aşezatul la masă şi terminând cu plecarea. Sufrageria familiei Bejan asistase, în cursul anilor 1920-1940, la mese şi banchete politice. Veneau în vizită la Dinu Simian, ginerele lui I.P.Bejan, importanţi oameni politici şi scriitori ai timpului: Virgil Potârcă, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, soţii Mihalache, Grigore Iunian, Ion Petrovici, Gib Mihăescu., gazetarul Octav Livezeanu.

Mulţi orăşeni – intelectuali, funcţionari, oameni cu o situaţie materială foarte bună, atât din judeţ cât şi din ţară – îşi petreceau concediul în staţiunile judeţului Vâlcea, la Băile Olăneşti, Băile Govora, Călimăneşti Căciulata, Ocnele Mari.

Băile Olăneşti a fost una dintre cele mai moderne staţiuni balneare din ţară, în perioada interbelică. După 1918, proprietarii staţiunii, inginerul Dumitru Bădescu şi doctorul Puţureanu, din lipsa fondurilor băneşti, nu au putut relua pe cont propriu activitatea balneară în staţiune. Astfel că, în decembrie 1919, doctorul Puţurenu a vândut 2/3 din staţiune Băncii Marmorosch Blank, iar 1/3 Băncii de Scont a României pentru ca staţiunea să fie modernizată şi refăcută. La fel şi inginerul Bădescu a fost nevoit să vândă moşia Olăneşti Băncii Marmorosch Blank. În anul 1923, Banca Marmorosch Blank şi Banca de Scont înfiinţează o societate pe acţiuni numită ,,Olăneşti S.A:”36 Cele două bănci şi-au propus să realizeze mari venituri pe seama staţiunii, speculând pe cei veniţi la tratament şi odihnă. Societatea ,,Olăneşti S.A.” a făcut investiţii mari în staţiune, aceasta fiind modernizată37 şi căutată de tot mai mulţi bolnavi. Cei care veneau în staţiune beneficiau de condiţii de cazare şi tratamente foarte bune. Aceasta avea un stabiliment pentru băi, numeroase vile ridicate în perioada 1920-1940, atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea stângă a râului Olăneşti – o mare parte dintre ele existând şi astăzi - hoteluri, case de închiriat în sat pentru toate clasele sociale. Staţiunea mai dispunea de un sanatoriu militar, medici, farmacie, un oficiu P.T.T., un oficiu telefonic, restaurante cu regimuri pentru fiecare categorie de bolnavi. Exista şi o piaţă destul de bogată, cu preţuri accesibile, de unde puteau cumpăra şi cei săraci pentru ca să-şi poată urma cura. Staţiunea era canalizată şi electrificată. Stabilimentul pentru băi, care funcţionează şi astăzi, a fost terminat în anul 1910 şi are 60 de cabine. Clădirea a fost construită în stil românesc, cabinele aveau câte una sau două băi în faianţă şi tot mobilierul necesar, două camere pentru consultaţii medicale, o cameră pentru administraţie, două saloane pentru hidroterapie şi o mare sală de aşteptare. Stabilimentul de băi avea o uzină termală pentru încălzirea apei minerale cu ajutorul aburilor. Acţiunea de reconstrucţie a staţiunii, după război a fost întreprinsă de oameni de specialitate, balneologi şi ingineri. Cei care veneau în concediu puteau face excursii în munţi, la mănăstirile şi staţiunile învecinate38. În staţiune vizitatorii se puteau distra la Cazinou, jucând jocuri de noroc şi savurând diverse băuturi.

Numărul vizitatorilor depăşea în unii ani cifra de 3000, dar au existat şi perioade când au venit în staţiune doar în jur de 1000 de persoane; aşa s-a întâmplat în 1933, când din cauza crizei economice doar 700 de pacienţi s-au tratat la Olăneşti. Dintr-o statistică a anilor 1926-1928, reiese că la Băile Olăneşti s-au efectuat 10.808 băi calde în 1926, 15.255 în 1927 şi 15.578 în 1928. Din statistica respectivă lipsesc datele referitoare la băile reci, ele nefiind contabilizate. La Olăneşti se efectuau în jur de 15.000 de băi anual.39 Între anii 1937-1940 s-au tratat, în staţiune, 3600 pacienţi în 1937, 3924 în 1938, 4416 în 1939, 4527 în 1940. În lunile iunie şi septembrie funcţionarii şi pensionarii din toată ţara beneficiau de o reducere de 30% în timpul şederii în staţiunile balneo-climaterice pentru cura prescrisă de doctor. În această perioadă, la Băile Olăneşti au existat următoarele reduceri în anul 1927: ,,Hotelul băilor” - Sanatoriu o cameră cu două paturi costa 150 de lei pe zi, cameră cu un pat 100 de lei, cameră cu un pat mai mică 80 de lei. La Hotelul nr. 1 şi 2, preţurile erau: cameră cu două paturi 100 de lei, cameră cu un pat 60 de lei, două camere cu trei paturi 180 de lei. La Hotelul băilor (anexă): camera cu două paturi costa 100 de lei, camera cu un pat 60 de lei. Orice fel de baie de iod, pucioasă hidroterapie, dimineaţa sau după-amiaza, costa 30 de lei, în loc de 65 de lei.40 Taxa de cură era de 100 de lei, de fiecare cap de familie, în loc de 400 de lei, consultaţiile medicale erau reduse, iar masa se putea lua la diferite restaurante şi era relativ ieftină. Din 1940 staţiunea a intrat sub administraţia Centrului Naţional de Românizare, datorită faptului că Societatea Olăneşti S.A. era proprietatea Băncii Marmorosch Bank, cu proprietari evrei; a avut acest statut până la 23 august 1944.

În perioada interbelică, staţiunea Băile Govora a fost o staţiune balneară de prim rang. Cei care veneau aici la tratament sau în vizită se puteau caza în hoteluri, vile şi case ţărăneşti. Aceste locuinţe se împărţeau în următoarele categorii: hoteluri şi vile de lux ca: Hotel Palace, Hotel Ştefănescu, Vârgolici şi Vilele doctor Popovici, Ştefan Vlădescu; Categoria I: Hotelul Societăţii nr. 1 şi 2, Vila Ivanovici, Căpitan Paulinescu, Nicolae Moraru, Aslan Nr. 1. Majoritatea vilelor din categoria I aveau 11-12 camere, erau complet mobilate, aveau camere de servitor, bucătărie, cămară, pivniţă, grupuri sanitare, lumină electrică, instalaţie de apă, sistem de încălzire.41 Categoria a-II-a era reprezentată de: vila Bereşteanu, Bunescu, Constanţa-Marieta, Ortansa, Alexandri, Lupaşcu, Nedelcu, Stăpânoiu, Aslan nr.2 şi 3, D-na C.Popa, colonel Georgescu, Gheorghe Diaconescu, Topârceanu, P. D. Popescu, C. Cioabă, Ana, Maria Vasiliad, Ilie Buta, Răducan, Opler, Paulina, Costescu, Eftimiu, Ciobanu, Seltea şi Maria Gh. Mănoiu, N. P. Chituc, Chiriachide. Din categoria a III-a făceau parte: Vila Iosif, D.Ciobanu, M. Săndulescu, Gh. Mateescu, Ion N. Leau, Nichita Georgescu, Carmen Sylva, M. Ogrezeanu, Anghel Ionescu, Casele Bâzâc, I. Andreescu, C. Ionescu, Petre Chituc, Paraschiva Pică, I. Ţigănilă, N. T. Păuna, Ghiţă N. Iordache etc.

Preţurile pentru lunile iulie şi august ale anului 1928 la aceste categorii de locuinţe erau următoarele:42

 

Categoria I

Categoria a II-a

Categoria a III-a

Case ţărăneşti

Cameră cu două paturi

207 lei

149,5 lei

103,5 lei

46 de lei

Cameră cu un pat

133 de lei

101 lei

69 de lei

23 de lei

Cel mai luxos hotel al staţiunii era Hotelul „Palace”. El a fost clădit de Societatea particulară Govora-Călimăneşti în anul 1914. A fost realizat după planurile lui E. Doneaud, sub supravegherea reputaţilor ingineri Puklicky şi Brătescu şi este situat la poalele dealului ,,Cucurigu”. Acest hotel arată ca un castel cu şase etaje şi are 200 de încăperi. A fost prevăzut cu tot confortul hotelurilor mari din străinătate: ascensor, calorifer, sală de lectură cu bibliotecă bogată, sală de radio, apă caldă şi rece; în hotel se puteau face băi minerale, la subsol. O aripă din această clădire era rezervată institutului de fizioterapie, cu cele mai moderne instalaţii, similare celor din străinătate. Existau instalaţii de inhalaţie şi pulverizare cu apă care conţinea iod, sare, sulf. Astmaticii, după o cură la Govora aveau respiraţia mult îmbunătăţită, iar cei cu răguşeli se vindecau. Instalaţiile erau asemenea celor vestite de la Reichenhall, nu numai ca tehnică, dar şi ca apă pulverizată; exista instalaţie de aer comprimat pentru astmatici, sau cei cu scleroze pulmonare. O mare parte dintre încăperi erau folosite în electroterapie; existau instalaţii de termoterapie şi instalaţii de diatermie. Cura de soare se putea face pe terasele Hotalului Palace.43 Pavilionul de băi al staţiunii era o bijuterie arhitecturală, o clădire mare ce cuprindea 146 de cabine şi căzi de faianţă ţinute într-o curăţenie perfectă.44 A fost construit în acelaşi an cu Hotelul Palace, în 1914, de aceeaşi echipă. Societatea pentru exploatarea Băilor Govora şi Călimăneşti punea aproape în fiecare an la dispoziţia celor nevoiaşi 500 de băi gratuite la Băile Govora. În mai 1926, din aceste băi, 150 au fost la clasa a II-a şi 350 la clasa a III-a; pe lângă băi gratuite, bolnavii trimişi în staţiune au fost scutiţi şi de taxa de cură.45

Cei veniţi în vizită sau la tratament în staţiune puteau face excursii în parcul şi pădurea din apropiere sau puteau urmări filme la cinematograful staţiunii. Clădirea cinematografului a fost dată în funcţiune, dar nu în întregime, în anul 1930. Conceptul acestei clădiri a fost realizat de Virginia Haret, soţia lui Spiru Haret.46 Cei veniţi în staţiune puteau lua masa la restaurantele şi ospătăriile din Băile Govora care se împărţeau în: restaurante de lux, ca restaurantul Hotelului Palace şi Hotelului Ştefănescu; restaurante de categoria I, precum A. T. Aslan, Vila Bunescu, Hortansa, Vila Pavilionului, Brătianu şi Terasa Rodica; restaurante de categoria a II-a, ca restaurantul Costescu, Mercur, Constanţa Marieta, Ciobanu, Iacobescu, Popa, N. P. Chituc şi restaurante de categoria a treia. Preţurile practicate de aceste restaurante în anul 1928, în lei, erau următoarele:

Felul de mâncare

Restaurant

categ. I

Restaurant categ. II

Restaurant categ. III

Restaurant Ştefănescu

Un pahar cu lapte dulce

8

7

6

-

Ciorbă cu carne de vacă

12

9

8

-

Ciorbă de pasăre ¼ pui

22

21

16

11,50

Mâncare din carne de vacă cu verdeţuri şi zarzavat

18

15

14

16

Mâncare de pasăre sau pui cu verdeţuri şi zarzavat ¼ pui

28

24

22

21

Mâncare de legume fără carne

15

14

13

-

Friptură din carne de vacă cu garnitură 200 grame

24

22

21

21

Friptură de viţel 200 grame

29

25

23

-

Friptură de pasăre sau ¼ pui

29

25

23

23

Două ouă jumări sau ochiuri

13

10

9

11.50

Două ouă fierte

9

8

8

7

Compot

9

8

8

7

 

Restaurantul Hotelului „Palace” avea un adaos de 20 % la preţurile enumerate mai sus.47

Tarifele pentru transporturi în Băile Govora erau următoarele: de la gara Govora până la staţiunea Băile Govora o trăsură completă cu persoane sau bagaje 172 de lei; o brişcă completă cu persoane sau bagaje 115 lei; un automobil turist cu patru locuri 277 de lei, iar cu autobuzul costa 46 de lei pentru un loc; de la Halta Societăţii până la orice vilă din staţiune, cu trăsura costa 46 de lei, iar cu brişca 34 de lei; de la gara Govora la orice vilă din staţiune, transportul bagajelor se făcea cu ajutorul căruțelor și costa 115 lei.

O staţiune mult căutată de români, în acele timpuri, a fost şi Călimăneşti-Căciulata. Oaspeţii erau atraşi de peisajul locului, cu munţi, păduri, mănăstiri şi râul Olt. Pe lângă peisaj, staţiunea era căutată pentru apele tămăduitoare şi cazarea pe care o oferea: hoteluri, vile, un sanatoriu. Vilele se înşiruiau de o parte şi de alta de-a lungul drumului de 3 km dintre Călimăneşti şi Căciulata. Cea mai reprezentativă construcţie pentru staţiunea Călimăneşti este Pavilionul central. A fost construit în anul 1896, cu două nivele din cărămidă şi acoperiş cu turnuri şi balcoane din lemn în stil helvetic. Vilele cele mai căutate erau Jantea 1, construită în 1906, şi Jantea 2, construită în 1913. Cei care veneau la tratament îşi puteau petrece timpul într-un mod foarte plăcut: distracţii la cele două Cazinouri, spectacole la Teatrul de vară, plimbări la locuri pline de istorie, Mănăstirea Cozia, Schitul Ostrov. Duminica, ştrandul cu ale sale cabine din lemn vopsit verde era plin după ce se termina slujba de la Schit, iar seara nu lipsea o plimbare pe alei ori o promenadă spre izvoare. În anul 1937 staţiunea Călimăneşti a avut 4789 de oaspeţi.48

În perioada interbelică, la Ocnele Mari turiştii beneficiau de o vilă centrală, cantină şi pavilion al băilor.49 În incinta băilor se găseau instalaţii pentru băile calde şi pentru cele de ştrand, cazane şi conducte pentru încălzirea apei. După 1918, băile din Ocnele Mari au fost cumpărate de familia C-tin Stănescu, care le-a exploatat până la naţionalizare, fără prea multe amenajări.50 În anul 1939, băile Dianu din Ocniţa au fost cumpărate împreună cu terenurile din jur şi cu vila nr. 4 de către preotul Ion Antonescu, care le-a renovat complet, construind cabine care există şi astăzi. De asemenea, a construit cele două bădane pentru păstrarea apei calde şi a mărit ştrandul.

La staţiunile balneo-climaterice Olăneşti, Băile Govora, Călimăneşti-Căciulata şi Ocnele Mari cetăţenii beneficiau de ape cloruro-sodice, iodurate, bromurate, cloruro-sodice sulfuroase, cloruro-sodice calcice care ajutau la tratarea unor boli precum: reumatismul cronic, afecţiuni ale căilor urinare şi respiratorii, ale tubului digestiv, boli de nutriţie, dermatoze, sifilis. La ameliorarea şi vindecarea pacienţilor contribuiau, bineînţeles, şi aerul curat de munte-deal, peisajele încântătoare, condiţiile moderne de cazare şi ospitalitatea gazdelor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CONCLUZII

 

După 1920 viaţa cotidiană a vâlcenilor a devenit mult mai complexă, comparativ cu perioada anterioară primului război mondial. Societatea românească a cunoscut un proces de separare, populaţia diferenţiindu-se radical datorită mediului de locuire, a stării materiale, dar şi a mentalităţii. Astfel s-au format două medii sociale, unul fiind cel de la oraş, iar celălalt de la sat. Mediul social urban cuprindea acea parte a populaţiei legată de modern şi de occident, în timp ce mediul social rural, partea populaţiei legată de tradiţii şi obiceiuri ancestrale. Deşi majoritatea populaţiei trăia la ţară, cele mai importante schimbări au avut loc la oraş, unde modernitatea a avut cea mai mare influenţă. Oraşul în continuă transformare prezenta puternice contraste. De exemplu, centrul oraşului Râmnicu-Vâlcea a beneficiat de condiţiile unei vieţi civilizate, cu locuinţe ce dispuneau de tot confortul vremii, apă curentă, canalizare, curent electric, străzi pavate, trotuare asfaltate, teatru, cinematografe şi spital, pe când zonele periferice au cunoscut prea puţine schimbări. În spaţiul rural schimbările se petreceau mult mai greu, iar mentalităţile erau păstrate de secole.

În ansamblu, ocupaţiile s-au diversificat, mai ales ca urmare a apariţiei unor noi ramuri şi subramuri ale economiei naţionale, a creşterii rolului industriei şi a schimbării condiţiilor de muncă. Veniturile proveneau din surse mai variate, s-a întocmit ,,o grilă de salarizare” a funcţionarilor publici, asigurându-se astfel o scară de evaluare a muncii sociale. Cheltuielile publice s-au amplificat datorită unor noi necesităţi impuse de procesul modernizării structurilor fundamentale ale administraţiei centrale şi locale.

Familia a continuat să fie mediul existenţei cotidiene a românilor, indiferent de originea etnică. În funcţie de mediul de locuire – sat sau oraş – de veniturile obţinute, dar şi de nivelul de cultură, viaţa de familie a oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Locuinţa, îmbrăcămintea şi moda au cunoscut prefaceri semnificative. Nu numai locuinţa propriu-zisă (casa de la ţară, vila sau apartamentul de la oraş) au avut evoluţii importante, ci – mai ales – viaţa ce se desfăşura în interiorul acesteia. A intrat în cotidian organizarea unor festivităţi, serate şi cenacluri în cadrul cărora se dezbăteau probleme privind fenomenul artistic sau politic cotidian. Îmbrăcămintea devenise mai lejeră, funcţională şi mai adecvată ritmului accelerat al vieţii cotidiene. Moda constituia o preocupare stăruitoare pentru un mare număr de bărbaţi şi mai ales de femei de la oraş.

Alimentaţia era pentru cei mai mulţi locuitori o problemă de existenţă biologică, dar nu puţini erau cei pentru care masa constituia un prilej de întâlnire şi de discuţie, de marcare a unor evenimente deosebite din viaţa particulară sau socială. Igiena constituia pentru covârşitoarea majoritate a populaţiei rurale o problemă extrem de relativă, în timp ce pentru majoritatea orăşenilor era o chestiune importantă, căreia i se acorda o atenţie specială. De aici derivă şi starea de sănătate a populaţiei; asistenţa medicală precară a făcut ca mortalitatea infantilă să fie foarte mare, ca de altfel în întreaga Românie.

Şcoala a intrat în cotidian, mulţi locuitori fiind preocupaţi ca propriii lor copii să înveţe carte şi să urmeze studii superioare. La rândul ei, Biserica a continuat să marcheze existenţa vâlcenilor, nu doar cu prilejul unor evenimente deosebite (botez, căsătorie, înmormântare), dar şi al preocupării pentru respectarea unor norme morale în cadrul comunităţii. Presa şi radioul au devenit pentru locuitorii ,,cu stare” o preocupare cotidiană, prin ştirile politice pe care le vehiculau, dar mai ales prin informaţiile privind viaţa culturală şi artistică. Petrecerea timpului liber s-a diversificat, în peisajul cotidian intrând noi forme de manifestare, în primul rând, cele cu un caracter sportiv.

1 Enciclopedia României, Bucureşti, 1938, vol. II, p. 512.

2 Mihail Voiculescu, Colegiul Naţional Alexandru Lahovary Râmnicu - Vâlcea, 110 ani (1891-2001), Râmnicu - Vâlcea, 2001, p.7.

3 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu - Vâlcea,Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 260.

4 Ibidem, p. 250.

5 Ibidem, p. 252.

6 Ibidem, p. 261.

7 Recensământul general al populaţiei României, din 29 decembrie 1930, Ed. Institutului general de statistică, Bucureşti, vol.V., p.404-405.

8 Constantin Mereşescu, Şcoala din Pietrari la 170 de ani, Râmnicu - Vâlcea Ed. Offsetcolor, 2006, p. 46.

9 Ioan Scurtu, op. cit, p. 230-231

10 ,,Viitorul Vâlcei”, nr . 4 din 13 februarie 1921.

11 Ibidem, nr. 11 din 15 aprilie 1927.

12 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 3 din 16 ianuarie 1928, p. 4.

13 Ibidem.

14 Ibidem, nr. 20 din 1 octombrie 1928, p. 3.

15 Ibidem, nr. 20 din 1 oct. 1928, p. 3.

16 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 301.

17 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 3 din 16 ianuarie 1928 p. 4.

18 Ibidem, nr. 17 din 15 august 1928, p. 4.

19 Ibidem, nr. 63 din 9 noiembrie 1935, p. 4.

20 Petre Petria, op. cit., p. 68.

21 ,,Învăţătorul”, nr. 2 din 8 noiembrie 1926, p. 4.

22 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 1 din 1 ianuarie 1929, p. 4.

23 D.J.V.A.N., fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar nr. 17/1927, f. 7.

24 Ibidem f. 155.

25 Ibidem, f. 159.

26 ,, Viitorul Vâlcei”, nr. 9 din 11 dec. 1921, p. 4.

27 Gheorghe N. Efrim, op. cit., p. 66.

28 Constantin Mateescu, Râmnicu de odinioară, Râmnicu-Vâlcea,Ed. Almarom,1993, p. 212.

29 Idem, Cartea Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 292.

30 Emil Istocescu, Teodor Barbu, op. cit., p. 296-297.

31 PetrePetria, op. cit., p. 68.

32 ,,Îndrumarea Vâlcei”, nr. 1 din 15 dec. 1927 p. 4.

33 D.J.V.A.N.,fond Prefectura judeţul Vâlcea, dosar nr. 15/1927, f. 5.

34 Ibidem.

35 Gh. N. Efrim, op. cit., p. 66.

36 ,,Monitorul oficial”, nr. 109 din mai 1925, p. 4.

37 Ion Al. Popescu, Nicoale Gorgan, op. cit., p. 195.

38 Enciclopedia României, Bucureşti,1938,vol. II, p. 51.

39 Ion Al. Popescu, Nicolae Gorgan, op. cit., p. 198.

40 D.J.V.A.N. fond Prefectura Judeţul Vâlcea dosar nr. 40/1927. f. 2.

41 Viitorul Vâlcei, nr. 29 din 24 aprilie 1921, p. 4.

42 D.J.V.A.N., fond Primăria oraşului Băile Govora, dosar nr. 5/1928, f.. 33.

43 I. Simionescu, Govora şi Călimăneşti, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, S.A., p. 15.

44 Ibidem, p.14.

45 D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar nr. 40/1927, f. 18.

46 Petre Petria op. cit., p. 121.

47 D.J.V.A.N., fond Primăria Băile Govora, dosar nr. 5/1928, f. 33.

48 Ioan Scurtu, op. cit. p. 236.

49 Corneliu Tamaş, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1995, p. 225.

50 Ibidem, p. 226.

 

ANEXE

 

Anexa 1. Amenajările Societăţii Carpatina de pe Valea Lotrului în 1932

 

 

 

  1. în Sălişte o casă de zid cu patru camere şi antreu cu sală;

  2. în Voineasa o clădire cu etaj cu 20 de camere şi 4 cămări;

  3. o clădire cu patru camere şi două pivniţe, pentru servitori;

  4. un grajd de vite cu trei încăperi;

  5. diferite coteţe pentru porci şi păsări;

  6. un şopron pentru vehicule cu două cuptoare pentru pâine;

  7. o clădire magazie cu 11 încăperi;

  8. un şopron pentru lemne;

  9. o clădire pentru infirmerie şi locuinţa agentului sanitar;

  10. o clădire locuinţă a pădurarilor,

  11. o magazie pentru depozitat dinamita.

  12. în Soci două barăci pentru lucrători;

  13. în Cataracte o clădire cu două camere şi magazin;

  14. o baracă mică;

  15. o baracă pentru lucrători;

  16. în lacul Vidra o clădire cu două camere;

  17. o baracă pentru lucrători;

  18. în Puru o clădire cu 5 camere şi bucătărie;

  19. un grajd şi şopron pentru lemne,

  20. o clădire cu 8 încăperi;

  21. clădirea magazionerului cu 3 încăperi;

  22. o clădire cu trei încăperi, grajduri şi dependinţe pentru cantonul silvic;

  23. o moară cu două pietre;

  24. trei barăci în pădure pentru lucrători.

  25. în Bora 6 barăci pentru lucrători şi un grajd;

  26. în Obârşia Lotrului o clădire cu două camere la cantonul silvic;

  27. în locul Mireuţu o clădire cu două camere şi un magazin al societăţii Carpatina.

 

 

 

(D.J.V.A.N., Fond Societatea Carpatina dosar 1/1932 f. 4.)

 

 

 

 

 

 

 

Anexa 2. Clădirile, maşinile şi utilajele Fabricii Oprea Simian şi fiii în 1939

 

 

 

a. Clădiri

 

  1. clădirea tăbăcăriei compusă din 4 încăperi la parter şi 4 la etaj;

  2. casa maşinilor şi transformatorului cu trei încăperi la parter şi una la etaj;

  3. birouri şi atelier de încălţăminte cu 5 încăperi la parter şi una la etaj;

  4. hala dubelor cu parter (construită în 1927);

  5. un şopron pentru butoaie,

  6. fabrica de cuie de lemn cu două încăperi la parter şi două la etaj (din 1934)

  7. un şopron;

  8. imobilul cazanului (din 1937);

  9. imobilul birourilor cu 7 încăperi (1937);

  10. clădirea morii de coajă;

  11. atelier mecanic şi locuinţe cu două camere la parter şi 3 la etaj;

  12. clădirea băii şi locuinţa paznicului, closete cu două încăperi la parter şi 2 la etaj (1931);

  13. clădirea tăbăcăriei principale cu o încăpere la parter, una la etaj şi 4 încăperi la etajul doi;

  14. construcţie pentru extracţia zemurilor, cu o încăpere la parter (1938).

 

 

 

b. Maşini şi utilaje

 

  1. două electromotoare cu angrenaj de 14 şi 9 cai putere;

  2. maşina de întins marca Glasser;

  3. 1 electromotor de 20 cai putere;

  4. o maşină de lustruit;

  5. o instalaţie de vopsit cu compresor şi pulverizator marca Kreuzberger;

  6. 4 maşini de făcut vârfuri, 2 selectoare, 2 tobe pentru şlefuit şi un circular;

  7. un electromotor de 11 CP

  8. instalaţie pentru uscătorie compusă din patru baterii de radiatoare şi electromotoare complete;

  9. un valţ de presat tabla marca Durbach;

  10. butoaie mecanice pentru tăbăcit;

  11. o maşină de întins cu două mese şi una rotativă marca Durbach;

  12. o maşină de stors şi una de spintecat marca Turner

 

 

 

(D.J.V.A.N., Fondul Oprea Simian şi fiii, dosar 1/1939)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anexa 4. Imagini din judeţul Vâlcea în perioada interbelică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cazinoul din Băile Călimăneşti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Vineri, 16 Noiembrie 2018
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 13883 ori Ultima modificare Miercuri, 03 Octombrie 2012 09:40
Ești aici: Home Valcea Valcea Judeţul Vâlcea în perioada 1920 - 1940