Istorie Locala

Joi, 09 August 2012 13:02

Vâlcea în regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

 Foto: patriarhul Justinian Marina; sursa foto

Comunişti vâlceni de marcă. Vâlcea a dat ţării, în momentul acesta de  început al comunizării României, trei comunişti de marcă, dintre care unul - din prima linie a puterii şi doi - din linia a doua a acesteia. Îi vom analiza la început şi separat de activitatea comuniştilor vâlceni, pentru că activitatea lor s-a desfăşurat la nivelul cel mai înalt şi mai mult la Bucureşti, iar deciziile lor de oameni politici comunişti au afectat pe toţi românii şi nu doar pe vâlceni. Practic, ei nu au avut o activitate reală în cadrul comunismului vâlcean, dar erau prin naştere vâlceni şi deci îşi au locul în expunerea noastră.

Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olăneşti – m. 11 iulie 1992, Bucureşti) este, cu siguranţă cel mai important comunist dat ţării de judeţul Vâlcea. Sub influenţa ideilor bolşevice, a luptat ca voluntar (1918-1921) în batalioanele româneşti şi apoi în Regimentul internaţional „Armata Roşie Sovietică” Poltava. Membru al P.C.R. din mai 1921. Pentru activitate comunistă, a fost arestat de mai multe ori, în Cehoslovacia şi în ţară; în 1944, devine membru al conducerii provizorii a partidului, având o contribuţie însemnată la eliminarea lui Foriş, acuzat de trădare de partid şi de colaborare cu Siguranţa. În momentul realizării actului de la 23 august 1944, el a fost – oficial - secretarul general al P.C.R.. Abia după septembrie 1944, frâiele partidului sunt preluate de către Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej[1].

 

La Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945, a fost ales membru al C.C. (reales la Congresele I şi II ale P.M.R.); din 1945 şi până în 1955, preşedinte al Comisiei Controlului de Partid; între 1946-1948, deputat de Dâmboviţa în parlamentul ţării; între anii 1948 -1952 şi 1952-1956, deputat de Craiova în Marea Adunare Naţională a R.P.R; în 1953, preşedinte al Marii Adunări Naţionale[2]; membru (alături de Alexandru Moghioroş şi Ion Vinţe) - în 1956 -  al comisiei care a anchetat-o pe Ana Pauker, deputat de Craiova între 1957-1961, deputat de Bucureşti (1961-1969) şi apoi de Dâmboviţa (1969-1980)[3]. S-a manifestat ca disident, ridicându-se  împotriva candidaturii unice a lui Ceauşescu la funcţia de secretar general al partidului, la Congresul al XII-lea al P.C.R. (1979); a devenit, astfel,  indezirabil,  suportând o serie de mizerii şi privaţiuni din partea guvernului ceauşist. Se va refugia la Olăneşti, unde avea rude, şi va mai trăi aici mulţi ani.

 

În 1989, a fost printre cei şase fruntaşi ai partidului comunist, alături de Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Grigore Răceanu şi Corneliu Mănescu care au adresat un apel lui Nicolae Ceauşescu (aşa numita „scrisoare a celor şase”) în care au solicitat respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei, oprirea „sistematizării” teritoriului ţării, încetarea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României, cei şase dizidenţi încercând să formuleze explicit, sub semnătură proprie, o politică reformist – comunistă într-o Românie aflată în plin delir dictatorial.

 

Mihail Roşianu -  cel care, în august 1944, ajutase la evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu-Jiu, a făcut parte din primul Comitet Central al P.C.R. ales în octombrie 1945 la Conferinţa Naţională a P.C.R.; adjunct al ministrului Învăţământului public (29 aprilie 1948 - 3 martie 1949) Gheorghe Vasilichi; preşedinte al Comitetului Radio (29 martie 1952 - 28 octombrie 1953), ambasador în Bulgaria (1956-1961) şi Ungaria (1961-1966). Pentru momentul de început al comunizării judeţului Vâlcea, Roşianu a fost un adevărat „Dej local”, înlăturându-şi, cu multă dibăcie, adversarii -  pretendenţi la şefia Regionalei Oltenia. Fost deputat naţional-ţărănist, fost lider al organizaţiei ţărăniste judeţene, Roşianu apare la 23 august 1944 ca un fel de „cârtiţă” a comuniştilor, care a săpat din interiorul partidului naţional-ţărănesc - cel mai important adversar al comunismului românesc interbelic din punct de vedere doctrinar, căci venea cu o construcţie ideologică foarte populară, cea a statului ţărănesc -, la pieirea partidului propriu. El a fost cel care a dictat politica de cadre la Vâlcea, mult timp după 23 aug. 1944.

 

Octav Livezeanu, ziarist de profesie, venit la comunişti după un periplu pe la naţional-ţărănişti, gruparea lui Ralea şi cea a lui Groza, este intelectualul oportunist tipic. În timp ce fratele său, Radu Livezeanu, făcea puşcărie pentru convingerile lui naţional-ţărăniste, Octav Livezeanu devenea ministru al Informaţiilor (30 decembrie 1947 - 23 mai 1949), apoi ministru al artelor (23 mai 1949-12 iulie 1950). După această dată, trece pe planul secund al politicii comuniste, ocupând funcţii minore, cum sunt cele de vicepreşedinte al A.R.LU.S (1955), director la Editura Didactică şi Pedagogică (din 1955) şi vicepreşedinte al Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea (din 1959).

 

La alegerile din 1946, a fost în fruntea listei electorale a Blocului Partidelor Democratice de la Râmnicu Sărat, fiind ales deputat. A fost căsătorit cu Elena Livezeanu, o figură marcantă a începutului comunismului în România.

 

PCR/ PMR - Vâlcea între 1944-1965. La 23 august 1944, Vâlcea număra 40 de comunişti şi simpatizanţi, care locuiau, aproape toţi, în oraşul - capitală de judeţ. Râmnicu-Vâlcea era, deci, al doilea centru comunist al ţării, după Bucureşti, unde erau circa 80 de comunişti! Înainte de 23 august 1944, în judeţul Vâlcea nu existau decât două celule de partid: la Fabrica de cherestea de la Brezoi şi la fabrica « Oprea Simian » din Râmnicu-Vâlcea.

 

La sfârşitul anului 1944, erau raportaţi 873 de membri. În 1948, deci la începutul regimului comunist, numărul ajunsese la 4.276 membri. O creştere de peste 100 de ori faţă de 23 aug. 1944[4]. În 1949, P.C.R.- Vâlcea avea 9.842 membri, dintre care 8.670 bărbaţi şi 1.172 femei. La sfârşitul anului 1950, P.M.R. - Vâlcea are 215 organizaţii de bază cu 12.113 membri[5], ceea ce echivalează cu o creştere de peste 300 %. faţă de anul 1944, după ce verificările din 1949 au exclus 1828 de membri de partid. Un procent de 60-75 %  dintre ei erau ţărani. La sfârşitul perioadei analizate, în cele trei raioane ale regiunii Argeş, care corespund astăzi judeţului Vâlcea, la care adăugăm şi raionul Olteţu, aparţinător atunci regiunii Oltenia, numărul comuniştilor era: în Râmnicu-Vâlcea = 6.190 (membri + candidaţi), Horezu = 3.090 (membri + candidaţi), Drăgăşani = 5.533 (membri + candidaţi), Olteţu = 3.924 (membri + candidaţi). Rezultă un total de 18.737 comunişti[6], în doar 21 de ani. Printre aceştia, distingem mai multe categorii de comunişti (cele mai interesante categorii de comunişti vâlceni fiind primele două):

 

- grupul ilegaliştilor sau al comuniştilor de „vocaţie” (Himler, Stănculescu, Chirtop, Drăgan, Pătrăşcoiu), pe care îi caracteriza mistica justiţiei sociale, a internaţionalismului bolşevic şi a « luptei de clasă »;

 

- grupul oportuniştilor, adică al celor care au trecut la comunism doar în preziua lui 23 august 1944, când victoria Armatei Roşii era neîndoielnică (Bădică Marinescu, Vasile Oproiu, Ioniţă Bărbulescu);

 

- grupul comuniştilor vâlceni de după 23 august 1944, când partidul începe să crească spectaculos, adunând în jurul lui pe toţi estropiaţii vechiului regim, şi care se va uni treptat cu celelalte;

 

- grupul comuniştilor aduşi din alte judeţe, în special în justiţie (Octav Rotărăscu, Liviu Sutaşu etc.), dar şi în unele funcţii înalte din organizaţia de partid vâlceană (Stan Arsene, Ion Tăbârcă).

 

Ca în toată ţara, a fost recrutat un număr impresionant de activişti de partid, funcţionari, miliţieni, militari etc., evident din categoriile proletare ale populaţiei. Destul de des, asemenea promovări sociale şi intelectuale s-au făcut în dispreţul absolut al competenţelor. Printre deţinătorii puterii, nu puţini erau semianalfabeţi. Preşedinţii comitetelor executive ale Sfaturilor populare judeţene / regionale („prefecţii comunişti”) au fost următorii: Ion Pătrăşcoiu - primul prefect comunist al judeţului (1946-1949), Marin Teodorescu (1949-1950), Stan Arsene (1950-1956) şi Constantin Sandu, preşedinte al Comitetului executiv al Sfatului Popular al regiunii Argeş (1956-1968)[7].

 

Primarii Râmnicului din această perioadă au fost: Vasile Mânzu - primul primar comunist al oraşului (mai-octombrie 1946); dovedindu-se incompetent în administrarea oraşului, va fi înlocuit după scurt timp, ajungând apoi (în 1950) secretar al Sfatului Popular Călimăneşti[8]. Au urmat: Gheorghe Zugrăvescu (31 octombrie 1946 - decembrie 1947), Iosif Himler (ianuarie - septembrie 1948),  Gheorghe Drosu (1948-1949), Ladislau Suciu (1949-1951), Oprea Solomon (1951-1952); Eduard Şularu (1954-1957), Mihai Mitrea (1958-1962), Nicolae Matei (1962-1965).

 

Printre ceilalţi comunişti mai importanţi, îi menţionăm pe Vladislav Wituşinski - polonez de origine, director la „Carpatina” (1948-1949), apoi secretar adjunct al Comitetului judeţean de Partid; Ioan Vecerdea – director, din 1948, al Fabricii „11 iunie” din Râmnicu-Vâlcea; Ion Curelaru (falsificator, în mod grosolan, al rezultatul alegerilor din 1946 de la Beneşti), responsabil cu reforma agrară în plasa Bălceşti, al cărei secretar comunist a fost între 1944-1948; Dumitru Văcaru - director al Direcţiei Agricole în anii ’50, Ion Mihăescu – director al Silviculturii vâlcene (1948-1949), Ioan Alexandrescu - fost inspector şcolar şef al judeţului (1947-1948), director al Şcolii Pedagogice între 1948-1950, profesor de vioară la Şcoala Pedagogică şi la cea de muzică, folclorist şi poet,  preşedinte al cenaclului literar „I.L.Caragiaale”[9]; Zamfir Truşcă - director al Direcţiunii Comerciale (1948-1949), fost simpatizant P.N.L. şi al legionarilor, ulterior « demascat » şi scos din funcţii; Gheorghe Stănică -preşedinte al Organizaţiei judeţene a Frontului Plugarilor (1948), Ioan Bogdan - vicepreşedinte al Sfatului Popular judeţean, Nicolae Filip - fost şef al  Siguranţei din 1945 şi la începutul anilor ’50, autoproclamat şef al poliţiei vâlcene după 23 august 1944; Marin Barbu - şeful Secţiei Agricole din cadrul Sfatului Popular judeţan Vâlcea (1950-1952) şi apoi al Sfatului Popular regional Piteşti (1952-1956), deci unul dintre principalii lideri ai procesului cooperativizării din judeţ.

 

Crearea Partidului Unic Muncitoresc. La nivel central, în şedinţa C.C. al P.U.M. din 4 ianuarie 1948, s-a hotărât formarea unei comisii centrale de organizare a Congresului Partidului Unic Muncitoresc, compusă din următorii: Ana Pauker, Ştefan Voitec, Iosif Chişinevschi, Barbu Solomon, Iosif Rangheţ, Mişa Levin, Constantin Pârvulescu, Anton Manea, Alexandru Moghioroş şi Vasile Ionescu); la scurt timp, acţiunile de unificare au demarat şi în teritoriu. 

 

La Vâlcea, adunarea delegaţilor pe judeţ a fost alcătuită din 80 de persoane, care au ales cinci inşi pentru a reprezenta judeţul la Congresul din 21-23 februarie 1948. Cei cinci au fost: Bădică Marinescu (muncitor), Vasile Oproiu (muncitor), Carol Toth (muncitor), Bodescu Dumitru (muncitor) şi Wituşinschi Vladislav (muncitor). Dintre aceştia, doar Carol Toth provenea din P.S.D.[10]. Adunarea s-a desfăşurat pe data de 25 ianuarie 1948 şi a avut două prezidii, unul „de onoare” - cu Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Ştefan Voitec şi Lothar Rădăceanu - şi unul „activ”, cu Pavel Ştefan (delegatul Comisiei Centrale al organizaţiei P.U.M.), Bădică Marinescu, Anton Diaconescu, Perovici Dumitru şi Oproiu Vasile[11]. Dintre cei 80 de membri care au participat la adunare, 60 erau din partea P.C.R.., iar 20 - din P.S.D. (raportul era de 3/1 în favoarea comuniştilor)[12].

 

La 28 ianuarie 1948, în Comitetul judeţean Vâlcea al P.U.M. sunt cooptaţi 14 membri P.S.D., printre care: Drosu Gheorghe, Bondoc Constantin şi Ionescu Petre[13]. În final, a fost desemnat următorul Comitet judeţean[14]: Oproiu Vasile – secretar; Wituşinski Vladislav - secretar adjunct; Beşleagă Grigore - responsabilul secţiei organizatorice; Pantelimon Nicolae - responsabilul secţiei cadre; Halberg Aron - responsabilul secţiei de propagandă şi agitaţie; Dan Haralambie - responsabilul secţiei administrative; Androviceanu Maria - responsabila comisiei de femei, Racoviceanu Gheorghe - responsabilul comisiei de tineret; Toth Carol - responsabilul comisiei sindicale; Hândoreanu Constantin - responsabilul comisiei ţărăneşti.

 

Verificarea membrilor de partid. În noiembrie 1948, Comitetul Central hotărăşte „verificarea” înscrierilor în partid. Ea viza eliminarea elementelor „carieriste şi oportuniste”, îmbunătăţirea compoziţiei sociale a organelor de conducere a Partidului ş. a. 

 

În Vâlcea, Comisia de verificare a început să lucreze la 24 februarie 1949, după formarea colectivului tehnic şi amenajarea camerelor de lucru. Au fost verificaţi, la toate nivelele (începând cu Comitetul Judeţean de partid), 234 comunişti, dintre care 208 proveniţi din P.C.R. şi 26 din P.S.D. Dintre aceştia, doar 8 avuseseră vreo legătură cu mişcarea comunistă pînă la 23 august 1944. S-au făcut 21 de excluderi[15]. Verificarea a cuprins şi organizaţiile de bază. Au fost verificate 272 organizaţii de bază, cuprinzând 10.179 membri. Au fost confirmaţi 8.351 membri, 1828, fiind excluşi (adică 17,9 % din totalul membrilor)[16].

 

Conferinţe raionale. Pentru perioada 1952-1956, evoluţia partidului comunist la Vâlcea este mai greu de urmărit, datorită deselor reforme administrative (1952, 1956, 1960). Practic, după 1952, deciziile politice majore pentru regiune se luau la Piteşti. Noi vom urmări însă activitatea politică a raioanelor care corespund astăzi judeţului Vâlcea. Or, în acest caz, sunt de menţionat conferinţele raionale. Începând din 1953, viaţa politică judeţeană se colorează, prin apariţia conferinţelor raionale de partid (ţinute din doi în doi ani sau, în anumite condiţii, anual). La aceste conferinţe se vorbea despre profunzimea şi complexitatea ideologiei comuniste şi se prezentau cifre pentru diferiţi indicatori (grâu şi porumb la hectar, cantitatea de lapte pe vacă furajată, etc.), toate creşterile fiind înfăţişate cu mândrie, dar neavând  relevanţă, pentru că nu erau raportate la cele din ţările cu care România se afla în competiţie economică, ele fiind comparate doar cu cifrele anului 1938, luat ca an de referinţă al capitalismului românesc.

 

În atmosfera creată de „congresul destalinizării” şi de procesele de decomunizare din Polonia şi Ungaria (1956), la Vâlcea a făcut vâlvă „cazul Popescu”: corespondentul voluntar de presă Popescu Nicolae a atacat, în câteva articole publicate în „Scânteia”, pe mai marii regiunii: Stan Arsene („prefectul comunist” al regiunii), Ion Tăbârcă (prim-secretar regional), Bratu Ioan (prim-secretar raional Râmnicu-Vâlcea şi deputat între 1952-1956), acuzându-i de afacerism. Ca urmare, în 1956, Bratu Ion, prim-secretar al comitetului raional Râmnicu-Vâlcea, este destituit pentru afacerism şi cult al personalităţii şi înlocuit cu Radu Alexandru (muncitor miner, membru de partid doar din 1945, dar cu şcoala de partid „Ştefan Gheorghiu”). Nicolae Popescu, inginer agronom de meserie, implicat şi în nişte afaceri nu tocmai curate, şi-a salvat „pielea” din cu totul alte raţiuni decât cele de justiţie socială: căzut prizonier la ruşi în timpul războiului, l-a cunoscut şi ajutat acolo pe Leonte Răutu care, mai târziu, va ajunge responsabilul regimului Dej, cu ideologia şi cultura.

 

Dările de seamă ale conferinţele raionale din 1957 şi 1958 au pus accent pe accelerarea colectivizării agriculturii; din darea de seamă prezentată în 1961 de Ion Botgros, prim-secretarul raionului Râmnicu-Vâlcea, se reţine afirmaţia că raionul devine din agrar-industrial, unul industrial-agrar. Alte asemenea materiale, din anii care au urmat, vor fi lipsite de referiri la URSS, acordându-se spaţii largi unor probleme precum planul la export, calitatea produselor, atragerea în partid a intelectualităţii – în special a celei tehnice, ce trebuia să asimileze revoluţia tehnico-ştiinţifică – ş. a.

 

Comuniştii şi tovarăşii de drum. Organizaţiile Partidului Naţional Popular au fost lichidate pînă la 5 martie 1949[17]. La Vâlcea, se considera că prin continuarea existenţei acestuia „s-ar fi ajuns la izolarea păturilor mijlocii de către clasa muncitoare”.

 

Frontul Plugarilor este tratat drept o organizaţie de masă precum Crucea Roşie, A.R.L.U.S.-ul, sindicatele sau U.F.D.R-ul, şi nu ca o organizaţie politică. Pe data de 28 mai 1946, a avut loc primul Congres judeţean al Frontului, în prezenţa lui Em. Catrina - delegat al Comitetului Central şi I. Mitroi - secretarul regionalei Oltenia. Au fost prezente 90 de organizaţii, prin 105 delegaţi statutari: ţărani, preoţi, învăţători, femei şi tineret. A fost ales Comitetul judeţean şi biroul, în următoarea componenţă: preşedinte de onoare - plugarul N. Alexandrescu-Laloşu, preşedinte activ - preot Ion Pătrăşcoiu, vicepreşedinţi - C. Aleca şi N. Ioniţă, secretari - I.Simionescu, T. Diaconu, Ţurcanu-Botez, Eugenia Boroda şi V. Droaşcă [18]. Frontul avea 24 de primari, iar organizaţia judeţeană însuma venituri lunare de 3.420.154 lei. La 31 noiembrie 1946, se structurează şi organizaţia judeţeană feminină, care va avea următoarea conducere: preşedinte - dr. Elena Dumitrescu-Stoica (profesoară de igienă la liceul de fete din Râmnic), vicepreşedinte - Maria Oprişescu şi vicepreşedinte II, Ecaterina Pistol din Stăneşti-Cerna (văduvă de război), secretară - Ana Scărlătescu[19]. În anul 1947 organizaţia judeţeană vâlceană avea 33.615 membri.

 

În luna februarie 1948, a avut loc fuzionarea P. N. Ţ. - Anton Alexandrescu cu Frontul Plugarilor. La Vâlcea, preşedinte a rămas Constantin Hândoreanu, iar secretar a devenit Pavel Pătraşcu[20]. Scopurile declarate ale Frontului erau: „scoaterea de sub influenţa chiaburimii a plugarilor, culegerea de informaţii despre a şti cum sunt primite la sate broşurile date de C.C. al P.M.R., educarea îndrumătorilor săteşti împreună cu ai P.M.R.”[21]. La 7 februarie 1953, Frontul Plugarilor şi-a încetat activitatea.

 

P.S.D. se scindase la 10 martie 1946, când Titel Petrescu a decis să meargă la alegeri pe liste independente. La Vâlcea, lucrurile au fost însă clare, toţi social-democraţii mergând pe „mâna” grupării Voitec-Rădăceanu, gruparea rivală lui Titel Petrescu (care a întemeiat un partid nou, P.S.D. Independent). Gruparea lui Rădăceanu avea în Vâlcea o serie de membri importanţi, în special pe Anton Diaconescu şi pe Carol Toth. Anton Diaconescu a fost conducătorul între anii 1944-1946 al P.S.D. Vâlcea, dar şi secretar regional pentru Oltenia al social - democraţiei româneşti. În 1946, este ales deputat; a militat cu hotărâre apoi, pentru unificarea din 1948 cu comuniştii

 

Alegerile parlamentare din 28 martie 1948.  Pentru a-şi câştiga credibilitatea, guvernul comunist organiza alegeri ,,democratice”. La 27 februarie 1947, s-a constituit Frontul Democraţiei Populare (F.D.P., cu semnul electoral „Soarele”), alianţă electorală formată din P.C.R., Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară, la care vor adera ulterior toate organizaţiile de masă. Capul de afiş al propagandei guvernamentale a fost Proiectul de Constituţie. La Vâlcea, prefectul Ion Pătrăşcoiu cere pretorilor (Nicolae Darie, Al. Bănică, Vasile Rusu, Cornel Ştefanovici, Ion Fane, Ion Tărlui, Al. Potîngă şi Nicolae Ionescu) să facă propagandă electorală pentru proiectul de Constituţie.

 

La 28 martie 1948, au loc alegerile parlamentare, care se soldează cu victoria categorică a F.D.P. În Marea Adunare Naţională, F.D.P. obţine 405 mandate, P.N.L. (Bejan) - 7 mandate, iar Partidul Ţărănesc Democrat – Lupu, 2 mandate. În ciuda acestor aparenţe, monopolul politic al partidului unic (P.M.R.) era total, deoarece aceste ultime două partide nu reprezentau o opoziţie reală, ci doar de propagandă, adevăraţii opozanţi fiind deja în spatele gratiilor, unde suportau regimul de exterminare al Gulagului românesc.

 

La Vâlcea, au fost aleşi[22]: Alexandru Tocilescu, medic de meserie, fost secretar general la Ministerul Sănătăţii (1946-1948)[23]; Gheorghe Stănică, preşedinte al organizaţiei judeţene a Frontului Plugarilor, dar m.d.p. din 1945;  Bogdan Ioan (nume de familie Ioan) - lăcătuş mecanic, fost „subprefect” de Vâlcea în 1948; Anton Alexandrescu, reprezentant al Frontului Plugarilor (la 20 ianuarie 1948, disidenţa sa din P. N. Ţ. fuzionase cu Frontul Plugarilor); Stelian Niţulescu - cel care, după aceste alegeri, a fost ales ministru al justiţiei (24 septembrie 1949 - 2 iunie 1952); Bădică Marinescu şi Nicolae Mărăcinescu, de la liberalii lui Petre Bejan.

 

Alegerile parlamentare din 1948 au fost ultimele cu mai multe liste, deci cu un caracter cât de cât de cât democratic, dovadă că la Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 1952, pentru Marea Adunare Naţională,  F.D.P. a câştigat cu un procent de 98,84%, având 428 de deputaţi. În regiunea Piteşti (din care făcea parte şi raionul Râmnicu-Vâlcea, cu 8 circumscripţii din 26), au fost înregistraţi 601.132 alegători, din care votanţi - 586.685, iar F.D.P-ul a obţinut 579.330 voturi (98,74 %). Au fost aleşi [24]: Nicolae Bădescu (Horezu), care – printre alte funcţii deţinute – a rămas în memorie ca arhitectul principal al Combinatului Poligrafic Casa Scânteii[25]; Mihail Roşianu (Râmnicu-Vâlcea), Ioan Bratu (Loviştea), Falcoe Maria (ţărancă din comuna Valea Boului, raionul Vedea, candidată şi apoi deputată pentru Băbeni-Bistriţa), Ioan Tăbârţoiu (Drăgăşani), Elena Vâlcoci (Ocnele Mari),  Ştefan Paşnicu (Mateeşti), Iordăchescu Theodor (Orleşti) - originar din Galaţi, ziarist.

 

La alegerile parlamentare din 3 februarie 1957  pentru cea de-a treia legislatură a Marii Adunări Naţionale, candidaţii Frontului Democraţiei Populare obţin 98,88 % din voturi. În regiunea Piteşti, au fost 719.948 alegători, votanţii fiind în număr de 716.711. Candidaţii F.D.P. au obţinut 707.219 voturi (98,67 %), 9.089 alegători (1,27 %) votând împotrivă.

 

În cele şapte circumscripţii corespunzătoare judeţului Vâlcea au fost aleşi: Nicolae Bădescu (Horezu), Mihail Roşianu (Râmnicu-Vâlcea), Maria Moraru  (Călimăneşti) – vicepreşedinte (din 1956) al Comitetului Femeilor Democrate din România, Ilie Grigoroaia (Drăgăşani), Constantin M. Sandu (Băbeni-Bistriţa), Gheorghe I. Mînzatu (Mateeşti) şi Deleanu Nicolae (Orleşti), care a fost unul dintre conducătorii PSD şi directorul ziarului „Ultima oră”, susţinător al alianţei dintre PCR şi PSD.

 

În urma alegerilor parlamentare din 5 martie 1961 (comune pentru MAN şi sfaturile populare), F.D.P. obţine 99,77 % din voturi şi 465 de deputaţi. În regiunea Argeş (fostă Piteşti),  s-au prezentat 758.902 alegători, votanţii au fost 758.473 (99,54 %), F.D.P.-ul obţinând 756.389 (99,72 %). Au fost contra, 1.662 alegători (0,22 %), voturile anulate fiind 422 (0,05 %)[26]. Vâlcea avea următoarele circumscripţii electorale: nr. 9 – Râmnicu-Vâlcea, 10 - Călimăneşti, 11 - Ocnele Mari, 12 - Horezu, 13 - Mateeşti, 14 – Drăgăşani şi 15 – Orleşti, circumscripţii în care au fost aleşi: Matei Ghigiu (Ocnele Mari), deputat între anii 1961-1975 şi viitor ministru al construcţiilor pentru industria chimică şi rafinării (1966-1969) şi ministru al construcţiilor industriale (1969-1974)[27], membru al C.C. al P.C.R. etc.; Mihail Roşianu (Râmnicu-Vâlcea), Nicolae Bădescu (Horezu) şi Alexandru Codarcea (Drăgăşani), deputat de Argeş din 1961 şi cu mai multe funcţii de răspundere la nivel central, academician[28]. Lixandru Radu (Călimăneşti), Floarea Gh. Ţârlea (Mateeşti), Ştefan Voicu (Orleşti) - evreu basarabean[29], pe numele real Aurel Rotenberg, membru supleant (1955-1960) şi membru al C.C. al P.C.R. (1960-1984), redactor-şef adjunct al ziarului „Scânteia”, preşedintele sindicatului ziariştilor profesionişti, redactor-şef la revista „Lupta de clasă” (1962), redactor - şef la revista „Era Socialistă” (1974)[30].

 

La alegerile parlamentare din 7 martie 1965 pentru a cincea legislatură a M.A.N., F.D.P. obţine 99,85% din voturi şi 465 de deputaţi. În regiunea Argeş s-au organizat 119 circumscripţii electorale, judeţului Vâlcea (actual) corespunzându-i circumscripţiile 11 - Râmnicu-Vâlcea, 12 - Călimăneşti, 13 - Ocnele Mari, 14 - Horezu,15 - Mateeşti, 16 – Drăgăşani şi 17- Orleşti. Rezultatele au fost următoarele: alegători – 790.651, voturi exprimate – 790.589 (99,99 %), voturi pentru F.D.P., 789.495 (99,86 %), voturi împotrivă  - 965 (0,12 %), voturi anulate – 129 (0,02 %). Au fost aleşi următorii vâlceni[31]: Nicolae Bădescu (Horezu; Nicolae Bădulescu (Drăgăşani), care va deveni preşedinte al Uniunii Regionale Argeş a C.A.P. (din 1966)[32]; Vasile Florescu (Mateeşti), va deveni preşedinte al Uniunii Regionale a Cooperativelor de consum Argeş (din 1965)[33], Matei Ghigiu (Călimăneşti); Bujor Roşca (Ocnele Mari) - director al Uzinelor de Produse Sodice Govora (1965), va deveni adjunct al ministrului industriei chimice (din 5 decembrie 1970) şi ulterior, vicepreşedinte al C.S.P. (1979), iar din 1989, director general al Centralei pentru produse refractare şi abrazive Braşov[34]; Mihail Roşianu (Râmnicu-Vâlcea), Ştefan Voicu (Orleşti). Trebuie menţionat că niciun deputat nu a avut vreo iniţiativă concretă, toţi fiind doar „răspândacii” ideologiei comuniste. I-am menţionat, totuşi, deoarece ei au slujit regimul Dej (în numele vâlcenilor), mai mult sau mai puţin activ.

 

Anticomuniştii. Partizanii de la Arnota. Deşi a avut o existenţă scurtă (două luni), grupul „Arnota” nu poate fi ignorat, atunci cînd discutăm despre judeţul Vâlcea şi despre mişcarea de rezistenţă ce caracterizează sfârşitul anilor ’40 şi anii ’50[35]. Bazele acestui grup au fost puse în primăvara lui 1948, de câţiva legionari, conduşi de Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu, amândoi - foşti participanţi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi condamnaţi la ani grei de muncă silnică. Alături de alţi câţiva, ei au propus formarea unui grup de refugiaţi în munţi, Opriţescu urmând să fie conducătorul acestuia. În urma unor cercetări efectuate la faţa locului, s-a stabilit ca amenajarea taberei să aibă loc în punctul numit „Hoaga Molinului”. Cele necesare pentru organizarea acesteia, s-au procurat de la oamenii din comunele apropiate, dar s-a mers şi în judeţele învecinate (Olt, Teleorman). Alimentele aduse pentru tabără se lăsau, de multe ori, la mănăstire şi apoi se transportau sus, în tabără; partizanii erau ajutaţi de stareţa Olga Gologan de la M-rea Bistriţa, care uneori le trimitea alimente chiar din cămara mănăstirii.

 

În cursul lunilor decembrie 1948 şi ianuarie 1949, sunt arestaţi de către Securitate o serie de membri ai grupului, printre care Ştefan Teodorescu - Gandi, Ion Constantin şi Gabriel Bălănescu, iar ceva mai tîrziu - Mircea Măzăreanu, fost membru în conducerea Frăţiilor de Cruce din Bucureşti, intermediar între echipele care plecau în munţi şi conducerea grupului. Aceste arestări au grăbit decizia membrilor grupului de a se refugia cât mai repede posibil în munţii Arnotei. La începutul lunii februarie 1949, Mihai Moronescu îl recrutează pe Ion Costin, legionar din Piatra-Olt, proprietarul unui restaurant în gara localităţii. Refugiaţii încep să sosească la locul stabilit începând cu data de 26 februarie 1949, provenind din două surse: de la Bucureşti -  prin intermediul lui Ghiţă Piele şi din judeţul Vâlcea - prin intermediul lui Dumitru Popescu şi Nicolae Anghel. Pentru prima sursă, placa turnantă a activităţii grupului o constituia Ion Costin, proprietarul restaurantului din gara Piatra-Olt, care dirija spre Arnota, grupurile venite din Bucureşti, el fiind şi cel care obţinea armament şi muniţie, prin relaţiile ce le avea cu locotenentul Gheorghe Simescu, comandantul militar de la Strejeşti şi cu maiorul Avram Creţu de la Slatina. Armamentul de care dispunea grupul era însă extrem de modest.

 

La începutul lunii martie 1949, începe să se formeze aşa numitul „al doilea grup”, recrutat de Ghiţă Piele. Până la 2 aprilie 1949, în grupul din munţi erau opt persoane. În tabără a venit şi Ghiţă Piele, care a studiat posibilitatea trimiterii a 15 inşi, în grupuri de câte 5. Aduce cu el şi şase grenade şi două pistoale, pe care le dă lui Opriţescu[36]. În urma arestării (pe 11 aprilie 1949), la Bucureşti, a studentului în teologie Temistocle Tomescu, s-a ajuns la Ion Costin, proprietarul restaurantului din gara Piatra-Olt. Acesta este arestat şi va muri în timpul torturilor, în mai 1949, la Securitatea din Craiova. Recrutările, însă, vor continua; în final, grupul va număra 16 inşi.

 

Contrar unor interpretări, cei care s-au retras în munţi nu aveau ca obiectiv întreprinderea unei acţiuni împotriva regimului. Aşa cum au declarat în timpul anchetelor, ei s-au situat pe o poziţie defensivă, aşteptând sosirea americanilor şi având ca unic scop evitarea arestării lor până în momentul înlăturării comuniştilor de la putere, mai ales că majoritatea timpului era petrecut în căutarea celor necesare supravieţuirii. Securitatea a imaginat însă existenţa unui complot cu participarea legionarilor din judeţele Olteniei -  Vâlcea, Dolj, Romanaţi (ba chiar şi din Argeş), care şi-ar fi propus „să lupte contra regimului democratic, contra Armatelor Sovietice, trecînd la acte teroriste şi sabotaj, bazîndu-se pe un conflict armat între URSS şi puterile imperialiste, urmărind reinstaurarea unui regim fascist-legionar”[37]. Singura acţiune importantă a grupului a fost capturarea a doi agenţi ai securităţii - sergentul major Nistor Nicolae din Călimăneşti şi plutonierul Mitroi Nicolae din comuna Pietrari, de lângă Arnota; cel de-al treilea prins - plutonierul major Săndulescu Dumitru din Râmnicu-Vâlcea, a reuşit să fugă, alertând Securitatea, care a înconjurat muntele, cu soldaţi şi vânători de munte. De altfel, şeful Securităţii din Vâlcea, maiorul Nicolae Filip, supraveghea de mai multă vreme, foarte atent, zona, făcând - personal - mai multe vizite la mănăstire.

 

În noaptea de Paşti (26 aprilie) 1949, la orele 4-5, Securitatea, care încercuise tabăra din munţi, deschide focul. S-a tras cu arme automate, cu aruncătoare de mine, cu aruncătoare de flăcări. Erau batalioane de securitate din Sibiu şi Drăgăşani. În lupta care a durat trei zile (26-29 aprilie), au murit 7 oameni[38]: Ionescu Gheorghe zis Frunză, Banu Petre zis Bănică, Ghiţă Băncescu Starovici - student anul II la Arhitectură şi pedagog, Nicolae Ştefan  zis Tufă - electrician şi Adrian Mohora, student anul IV, toţi cinci - din Bucureşti; Gheorghe Huţanu - muncitor la Atelierele C.F.R. din Paşcani şi  Nicolae Anghel zis Angheluş, zis şi Biboacă, zidar originar din Râmnicu-Vâlcea, condamnat anterior la 4 ani de închisoare ca legionar. Alţi cinci au fost capturaţi: Ionescu Gheorghe zis Brusture, Văduva Constantin, Şitoianu Gheorghe, Pavel Ion şi Nicolae Constantin.

 

S-au înregistrat şi patru dispăruţi (scăpaţi din încercuire): Ion Opriţescu zis Iancu – fost gardian public şi văcsuitor de ghete (capturat la Bucureşti şi ucis ulterior de securişti); Cetăţeanu Ştefan zis Ceaţă, funcţionar, avea doi fraţi, unul în M.A.I. şi altul - comisar în Craiova; Popescu Gheorghe, tinichigiu din Crovu-Dâmboviţa, prins la Bucureşti şi Tărăşescu Nicolae zis Tănase, notar la Oteşani-Vâlcea;  arestat la 10 ianuarie 1950 şi condamnat la 20 de ani muncă silnică; martor cheie al acestei acţiuni.În tabără s-au găsit două pistoale automate, trei grenade ofensive, un pistol mitralieră Mauser şi şase pistoale de mână, ca şi două cărţi ale „şefului de cuib”.

 

Trupurile celor omorâţi în munte au fost transportate de securişti şi atârnate în parângă, sub privirile îngrozite ale copiilor de la şcoala normală Bistriţa. Apoi, acestea au fost înhumate într-o groapă comună în locul numit „La Peri”, pe un dâmb, faţă în faţă cu cimitirul de la schitul Păpuşa, totul făcându-se în taină, pe timp de noapte[39]. În 1995, Muzeul de Istorie din Râmnicu-Vâlcea le-a pus o cruce celor morţi şi îngropaţi în acea groapă comună.

 

Dosarele celor arestaţi (inclusiv ale celor dovediţi că i-au ajutat pe disidenţi), finalizate în octombrie 1949, au fost trimise Tribunalului Militar Craiova, acuza principală fiind aceea de „crimă de uneltire contra ordinei sociale”. Prima sentinţă a fost dată pe data de 6 decembrie 1949, iar ultima - pe 19 iunie 1952. Cei implicaţi au fost împărţiţi în trei loturi. Membrii primului lot, cuprinzându-i pe principalii acuzaţi, includea 16 persoane (Mişu Ocneriu din Olăneşti-Vâlcea, Văduva Constantin din Cârstăneşti-Vâlcea, Nicolae I. Constantin din Ogrezeni-Ilfov, Pavel Ioan zis Bostan din Pătrăuţii de Sus-Storojineţ, Popescu Gheorghe din Crovu-Dâmboviţa, Ionescu Gheorghe zis Brusture din Bucureşti, Şitoianu Gheorghe din Drăgăşani, Peiciu Oprea din Afumaţi-Ilfov, Marinovici Ion din Drăgăşani, Popescu Gheorghe din Cepari-Romanaţi, Ciorgan Constantin din Costeşti-Vâlcea, Aristide Ionescu din Ştefăneşti-Vâlcea, Păunescu Nicolae din Galicea-Vâlcea, Chiţoiu Ioan din Râmnicu-Vâlcea, Sanfrancisco Emil din Râmnicu-Vâlcea şi Teodorescu Ioan din Slatina-Olt), care au primit pedepse cuprinse între 1 an (Şitoianu Gheorghe) şi 18 ani (Văduva Constantin)

 

Lotul II (16 persoane) cuprindea mai ales organizaţia legionară din Romanaţi, care trebuia să-i sprijine cu bani şi alimente pe cei de la Arnota. Este aşa-numitul „grup Moronescu”[40], iar în lotul III au fost incluşi cei din aşa numitul „grup Stanciu - Manega”[41]. În 1950, după proces, au fost ucişi în „transporturile morţii” cinci oameni: Ion Cetăţeanu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin, Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu. Au mai suferit represalii stareţa şi cele trei maici cu funcţii (contabila, magazionera şi medicul), de la Mânăstirea Bistriţa (aflată la circa 3 km de Arnota), care au fost judecate şi condamnate pentru ajutorul dat „duşmanilor poporului”. Maicile Calidonia Anghel, Nimfodora Cuştuliţă şi Monica Pâciu, împreună, desigur, cu stareţa Olga Gologan (născută la 24 mai 1889 la Rasa-Ialomiţa) au fost judecate de Tribunalul Militar Craiova, la 6 decembrie 1949. Au fost arestate şi maicile Xenia Dâmboviceanu, Ripsimia Martoiu şi Pantelomona Iordan. De luptele din zona Arnota mai sunt legate alte trei nume, cele ale călugărilor Ioasaft şi Pavelin Leca (călugăr la M-rea Govora) şi cel al preotului Constantinescu din Costeşti. Ieromonahul Ioasaft îşi ducea viaţa la Schitul Pahomie, schit aşezat la poalele muntelui Buila-Vânturariţa din masivul Căpăţânii. Trebuie să menţionăm că unii călugări de la Mânăstirea Turnu (Vâlcea) au făcut parte chiar din „banda” Apostol[42]. Din grupul Arnota, se pare că au mai făcut parte şi preoţii Rădulescu şi Stan din Râmnicu-Vâlcea, anchetaţi ulterior de miliţie pentru acest motiv[43].

 

În septembrie 1950, aproape toţi călugării de la Mânăstirea Cozia erau vizaţi de Securitate, precum şi alţii de la mânăstirile Turnu (unde s-ar fi aflat un „cuib de legionari”) şi Bistriţa (în frunte, desigur, cu stareţa Olga Gologan), schiturile Ostrov-Călimăneşti şi Iezer[44].

 

Cazul Bartolomeu Anania. Un caz foarte interesant este cel al lui Bartolomeu Anania (în mirenie şi ca scriitor: Valeriu Anania, n. 1921 în Glăvile, jud. Vâlcea), care astăzi este mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului şi care „în timp ce era elev la Seminarul Central din Bucureşti, aderase la organizaţia Frăţiile de Cruce, luând chiar parte la rebeliunea din 1941, în calitate de şef de cuib”[45]. În 1944, temându-se să nu fie arestat de sovietici, a părăsit Mânăstirea Polovragi-Gorj (unde se afla atunci), cu gândul să se refugieze în Occident. Ajuns la Râmnicu-Vâlcea, a aflat că Radu Gyr, bardul Mişcării legionare, încercase să se sinucidă şi că era în spital; ulterior, Bartolomeu Anania l-a ajutat cu bani şi alimente pe poet, ba chiar a vrut să-l călugărească, pentru a-l putea apăra de autorităţile comuniste. Apropierea dintre Anania şi Gyr nu avea nici o legătură cu legionarismul, fiind mai curând o simpatie „literară”. După un popas la Mânăstirea Bistriţa, Anania s-a refugiat la schitul Pătrunsa, sub oblăduirea conspirativă a bătrânului pustnic Veniamin Grigorescu (septembrie 1944 - ianuarie 1945). Tot în 1944, a plecat la Cluj, unde s-a înscris la Facultatea de Medicină, din care a urmat doi an; în acelaşi timp, a fost preşedintele Asociaţiei Studenţilor din acea facultate. Hăituit de Securitate, Bartolomeu Anania se predă. Este însă eliberat, iar în 1946 îl întâlnim la Cluj, unde era vicepreşedintele Centrului Studenţesc „Petru Maior” din Universitate. Aici conduce o grevă studenţească anticomunistă, produsă ca urmare a agresiunii muncitorilor de la fabrica Dermata, asupra căminului studenţesc „Avram Iancu” (28 spre 29 mai 1946), socotit „cuib de reacţionari”. Cazul este extrem de interesant, pentru că el s-a aflat la baza acuzelor care au dus la „mazilirea” lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

 

A existat pericolul ca greva să se extindă în toată ţara, aşa că la Cluj a sosit însuşi Gheorghiu-Dej, primit cu răceală, apoi Lucreţiu Pătrăşcanu; acesta a început un rechizitoriu foarte sever, în care acuza studenţimea „reacţionară”, dar, după ce studenţii i-au explicat cu calm desfăşurarea evenimentelor, Pătrăşcanu s-a ridicat în picioare şi a rostit fatalele cuvinte: ”Dacă aşa stau lucrurile, ridicaţi greva. Veţi primi satisfacţie, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român[46].

 

Anunţat că urma să fie arestat, Anania se refugiază tot la Vâlcea, cum mai făcuse şi înainte, la Pătrunsa (împreună cu Nicolae Suciu, secretarul Centrului Studenţesc Cluj), unde a stat ascuns aici până la sfârşitul anului 1946[47]. Între anii 1946-1958, a ocupat diferite funcţii importante în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, însă va fi, totuşi, arestat şi condamnat pentru aceleaşi învinuiri din trecut, fiind închis la Aiud (1960-1964)[48].

 

La un moment dat, autorităţile (în primul rând, Alexandru Drăghici – ministru de interne în vremea aceea) studiaseră chiar propunerea privind desfiinţarea mânăstirilor (cele apreciate ca monumente istorice urmând a fi trecute în subordinea Academiei R.P.R.), considerate ca elemente de concentare a elementelor duşmănoase regimului,  şi trimiterea călugărilor şi călugăriţelor la casele lor. Din fericire, ideea n-a fost pusă în practică,  recurgându-se la măsuri politico-ideologice (combaterea misticismului), economice („limitarea producţiei realizate de atelierele din mănăstiri”) şi administrative (restricţii severe de natură să limiteze numărul celor care doreau să treacă la viaţa monahală). Securitatea a primit însă şi riposta hotărâtă a patriarhului Justinian Marina, care era sprijinit puternic de acelaşi Bartolomeu Anania, ierodiacon bibliotecar în cadrul Patriarhiei, în ciuda susţinerii de către Securitate a periculozităţii acestuia din urmă, materializate în „legăturile cu organizaţia subversivă Vlad Ţepeş II (1949), sprijinul acordat legionarului Radu Gyr, pe care pentru a-l salva ar fi vrut să-l călugărească (1956), şi legături subversive cu preoţii călugări Sandu Tudor, Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu, iniţiatorii grupului „Rugul aprins al Maicii Domnului, cu care a dus o intensă activitate de agitaţie contrarevoluţionară şi de defăimare a regimului democrat popular din R.P.R.”, precum şi în complicitatea acestuia la acţiunile „de nuanţă legionară puse la cale de stareţa Liţescu Gheorghiţa şi alţi călugări de la Mânăstirea Viforâta[49].

 

Asociaţia „Rugul aprins al Maicii Domnului” - a fost un cerc religios (în exprimarea Securităţii: „cenaclu religios-filosofic”), o alternativă creştină de trăire şi simţire, iniţiată de o serie de intelectuali călugări de la Mânăstirea Antim, în 1938. Vreme de aproape 20 de ani, asociaţia a avut un rol excepţional în păstrarea - mai ales în condiţiile răspândirii materialismului ateu şi a introducerii cenzurii comuniste - a spiritului românesc autentic şi, în acelaşi timp, a creştinătăţii lui, jucând astfel rolul unei mişcări de rezistenţă interioară faţă de comunism. Norocul a făcut să se adune aici şi o mulţime de preoţi cu mare talent şi har, precum părinţii: Benedict Ghiuş (1904-1990) - doctor în teologie la Strasburg, Dumitru Stăniloaie (1903-1993) - unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocşi români din sec. XX, Pavelin Leca – călugăr la Mânăstirea Govora, cel mai mare confesor al acelor vremuri, Vasile Vasilache (1909-?) doctor al Facultăţii de teologie din Chişinău, secretar patriarhal (1940-1944) şi stareţ al Mănăstirii Antim (1944-1948) etc. Aici au venit să conferenţieze mari mireni precum poetul Vasile Voiculescu, bizantinologul Alexandru Elian, profesorul Anton Dimitriu, compozitorul Paul Constantinescu, dramaturgul Eugen Ionescu,  Ivan Culighin, duhovnicul mitropolitului Nicolae de Rostov ş. a.

 

În 1946, asociaţia se reorganizează, după o „ieşire” la Mânăstirea Govora - Vâlcea, ca o tabără, sub îndrumarea preotului Antonie Barbălungă, stareţul locului. Se ţin disertaţii zilnice cu aceeaşi adresă şi acelaşi demers: adâncirea cunoaşterii tezaurului patristic-filocalic răsăritean şi constituirea unei asociaţii cu statut legal, cu drept de a ţine conferinţe publice şi de a explica religia ortodoxă într-un cadru autorizat, în incinta unui locaş bisericesc. În 1947, ziaristul Sandu Tudor (numele său real fiind Alexandru Teodorescu), intrat ca frate, în 1945, la Mânăstirea Antim (devenit monahul Agaton), se retrage cu un grup de prieteni la Mânăstirea Govora, pentru exerciţii spirituale, unde încearcă  o rezistenţă anticomunistă prin credinţă.

 

La 14 iunie 1948, Securitatea hotărăşte arestarea „grupului de la Antim” Pe la începutul lunii iulie 1950, la Mânăstirea Govora este arestat Sandu Tudor[50], acesta fiind condamnat la doi ani închisoare corecţională pentru activitatea sa instigatoare din cadrul „Rugului Aprins” (în 1958, va fi din nou arestat condamnat,  de data aceasta - la 25 ani de închisoare şi va muri în temniţa Aiudului, în urma unor torturi cumplite)[51]. O parte dintre preoţii grupului s-a mutat la Mânăstirea Plumbuita, unde timp de aproape zece ani, au avut loc întâlniri de mult mai mică amploare. În 1958, sunt arestaţi şi condamnaţi la pedepse între 25 şi 5 ani închisoare, 16 dintre iniţiatorii grupului. Acuzaţia? „Crimă de uneltire împotriva ordinii de stat”[52]. Această poveste mai are o urmare: în 1954, Mânăstirea Govora, pentru a fi salvată, este transformată în mănăstire de maici. Stareţa călugăriţelor de aici, a devenit monahia Fromenţia Lupu, adusă de la Mânăstirea Horezu-Vâlcea[53].

 

Vâlcea a rămas un judeţ religios, în ciuda unor adevărate cruciade ateiste desfăşurate de inspectorii de culte şi de alţi propagandişti fanatici, precum Herşcovici – un delegat al Ministerului[54] sau activistul Constantinescu - delegat al A.R.L.U.S.– ului din judeţul Vâlcea[55]; aceştia încercau să oprească procesiunile de sărbătorire a hramurilor la mănăstiri, sau dacă totuşi le îngăduiau, încercau să acopere predicile cu ajutorul unor caravane cinematografice, de unde se pornea o muzică asurzitoare.

 

Distrugerea „grupurilor de complotişti şi spioni” ţărănişti, liberali şi social-democraţi (titelişti) din judeţ. Este cunoscut faptul că, încă din a doua jumătate a anului 1947, sub presiunea Moscovei şi a P.C.R., în ţară s-au produs importante schimbări în raporturile dintre clase şi, ca urmare, în situaţia diferitelor partide politice. Partidele istorice, care, chipurile, „degeneraseră în grupuri de complotişti şi spioni”, au fost scoase din viaţa politică a ţării şi desfiinţate. Gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu a fost scoasă din Adunarea Deputaţilor şi destrămată.

 

Vâlcea era un judeţ agricol, iar organizaţia P. N. Ţ. avusese, până la 23 august 1944, peste 12.000 membri. Alegerile din 1946 dovediseră cât de puternici erau ţărăniştii în Vâlcea. Frica cea mai mare a comuniştilor a fost, mult timp după 1948, posibilitatea reconstituirii organizaţiei naţional-ţărăniste; de aceea, i-au persecutat în fel şi chip pe liderii acestora[56]: la 12 martie 1947, Siguranţa vâlceană i-a arestat fără o motivare legală pe Radu Livezeanu, Gheorghe Roşescu, Dumitru Guşetoiu şi Constantin Popescu. Pe 20 iulie 1947, a fost arestat un alt grup de ţărănişti vâlceni, un lot de circa 50 de persoane, din care făceau parte avocaţii: Vasile Novăceanu, Dem. Berbescu, A. Stoiculescu, A. Niţoiu şi Spiridon Dumitrescu (stagiarul din biroul avocatului Radu Livezeanu). Nu se cunoaşte ce s-a întâmplat, ulterior, cu cei arestaţi.

 

La 9 aprilie 1948, Radu Livezeanu a fost din nou arestat, fiind asociat la aşa-numitul „complot Bujoiu”[57]. Regizorii acestei înscenări judiciare au adunat într-un singur lot de 12 „complotişti”, pe Max Auschnit, fost mare magnat al siderurgiei româneşti, mai mulţi legionari notorii, printre care Nicolae Pătraşcu, amiralul Horia Măcelariu şi un grup de industriaşi cu simpatii liberale şi ţărăniste, precum Alexandru Balş, Ioan Bujoiu şi Alexandru Pop. Ultimii doi au fost consideraţi şefii lotului care, chipurile, era menit să răstoarne prin violenţă şi cu sprijin logistic anglo-american, guvernul Groza.

 

În noiembrie 1944, Bontilă şi Mihai Fărcăşanu (un alt vâlcean, ziarist la publicaţii din Bucureşti), au pus bazele unei organizaţii de rezistenţă naţională numită „Rezistenţa spirituală”. Se urmărea discreditarea, în faţa opiniei publice, a reprezentanţilor politici comunişti prin acţinuni de „trezire a conştiinţei naţionale şi de rezistenţă împotriva curentului de stânga, care devenea din ce în ce mai puternic”[58]. Organizaţia lui Bontilă stagnează până în 1946, cînd a fost reactivată cu ocazia alegerilor. Bontilă a fost însă descoperit şi arestat la 24 martie 1948, în locuinţa sa din strada Caraiman nr. 30 din Bucureşti. Care era implicarea vâlcenilor în acest caz ? Sora lui Radu Livezeanu, Henrietta, era soţia profesorului universitar George Bontilă, amestecat în complot. Acesta este motivul arestării lui Livezeanu, pe data de 8 aprilie 1948. Acuzaţia? Participant la organizaţia „teroristă” „Rezistenţa spirituală”- filiala condusă de Ioan Tobă. În noiembrie 1946, pentru câteva zile, Radu Livezeanu locuise la cumnatul său George Bontilă, de la care a plecat în ziua de 5 decembrie 1946. Securitatea susţinea că deţine dovezi că în ianuarie 1948, Livezeanu ar fi primit de la cumnatul său, sarcina de a încadra în organizaţia sa pe foştii membri P. N. Ţ. din Vâlcea[59]. Au fost arestaţi şi alţi vâlceni, dar eliberaţi după un timp, pentru că nu li s-a putut dovedi implicarea în complot.

 

„Revolta de la Fundu Scundului”. În ianuarie 1949, la Fundu Scundului are loc o rebeliune a foştilor lideri ţărănişti din localitate. Ilie Nica - fost primar manist, Nicolae Enescu, Toma Gurgu, Marin Duţu şi Ion Diaconu au distrus sediul organizaţiei de bază comuniste din localitate, pe care l-au mânjit cu balegă, au rupt articolele de pe ziarul de stradă al organizaţiei şi au îndemnat oamenii, în mod violent, să-şi distrugă bunurile, ca statul să nu mai aibă ce lua. Securitatea şi miliţia au intervenit în forţă şi cei menţionaţi au fost arestaţi şi închişi[60].

 

Situaţia „ascultătorilor posturilor de radio străine”. În octombrie 1950, a avut loc un proces în care au fost inculpaţi Alexandru Dumitrescu-Colteşti (ultimul preşedinte al organizaţiei P. N. Ţ.-Vâlcea între 1945-1947), Eugen Vasiliu (fost preşedinte al tineretului P.N.Ţ-Vâlcea) şi Marin Urzică (membru ţărănist, născut la 7 septembrie 1919 la Piteşti, fiul lui Ioan şi Constanţa, cartograf de meserie) - toţi din Râmnicu-Vâlcea şi Ion Marinache (şeful organizaţiei P. N. Ţ.- Bucureşti, Sectorul IV – deţinut la penitenciarul Ocnele Mari, dar internat pentru un timp la spitalul din Râmnicu-Vâlcea, prilej care i-a permis să intermedieze între cei din închisoare şi cei din libertate). Celor din grup li se reproşa, concret, că difuzau comunicatele postului de radio „Londra” şi „Vocea Americii”, că răspândeau ştiri mincinoase în legătură cu regimul colectărilor şi cu gospodăriile agricole colective, cea mai gravă acuză fiind încercarea de reconstituire a partidului naţional-ţărănesc. Au mai fost reţinuţi pentru cercetări, circa patru luni, Vasiliu Nicolae, Neli Muntenescu, Constantin Zapciroiu ş. a..

 

„Grupul Urzică[61]. Pe 24 martie 1953, Dumitrescu-Colteşti, care se eliberase de curând din închisoare, este arestat din nou. Securitatea vorbeşte acum de „grupul Urzică”; Urzică Marin fusese ultimul conducător al tineretului naţional-ţărănist din judeţul Vâlcea şi acesta luase legătura cu Dumitrescu-Colteşti, cu scopul de a-i reuni pe toţi foştii naţional-ţărănişti din judeţ. Grupul format astfel, a fost „demascat” cu ajutorul lui Stroe Mircea, agent al Securităţii infiltrat printre ei.

 

„Încercarea reconstituirii P. N. Ţ. din 1959”. La 30 ianuarie 1959, au fost arestaţi, pentru aceeaşi acuzaţie de încercare de reconstituire a organizaţiei P. N. Ţ.-Vâlcea, următorii: Radu Livezeanu, Emil Apostolescu, Marin Urzică, Costel Popa, Pavel Răducă şi Nicolae Mirică, plus medicul Traian Bălan (ceva mai târziu, în mai) – de la Râmnicu-Vâlcea şi Dumitrescu-Colteşti, Eugen Vasiliu şi Aurel Niculescu Duţu (în mai, Emilian Constantinescu şi Marius Copetti) de la Bucureşti. Au mai fost arestaţi Ilie Zugrăvescu, învăţătorul Constantin Angelescu ş. a.. Judecaţi de Tribunalul Militar Craiova, aceştia au primit pedepse grele (între 7 şi 25 de ani), majoritatea fiind eliberaţi în iulie 1964, ca efect al unui decret de graţiere.

 

Destinul familiei Simian. Un caz extrem de interesant şi de tragic în acelaşi timp, este cel al familiei Simian. Familia Simian era destul de numeroasă şi foarte cunoscută în judeţ. Dinu Simian era şeful naţional-ţărăniştilor vâlceni, pe când fratele său, Mitică Simian, era şeful liberalilor din Râmnicu-Vâlcea. Verii acestora au fost fraţii Nae şi Aurel Simian, coproprietari ai întreprinderii de încălţăminte din oraş. Nae Simian avea cea mai frumoasă casă din oraş, proiectată de arhitectul Simotta în anul 1940 într-un stil renascentist hispano-maur (astăzi Muzeul de Artă din Râmnicu-Vâlcea, cumpărat de judeţ, în urma câştigării, prin proces, a imobilului, de către urmaşii lui Nae). Nae şi Aurel Simian vor fugi însă în Argentina, în 1947, împreună cu familiile lor.

 

Cel mai interesant dintre ei a fost Dinu Simian. Arestat mai târziu decât ceilalţi lideri judeţeni ai P. N. Ţ., fiindcă a stat mult timp ascuns, prin luna iulie 1950, Dinu Simian a fost dus în detenţie la închisoarea demnitarilor de la Sighet. Familia lui Dinu Simian era formată din patru persoane: Dinu, Tanţi (fostă Bejan) soţia sa şi doi copii, Mira şi Sergiu. Toţi au avut un destin tragic. Dinu Simian a murit la Sighet, unde a fost torturat din ordinul fostului învăţător Mihail Roşianu, devenit ştab comunist; Tanţi Simian s-a stins în 1971 la Honolulu, răpusă de cancer, la câţiva după ce,  în 1960, fusese scoasă din puşcărie cu ajutorul preşedintelui Braziliei, Juscelino Kubitschek de Oliveira şi al ministrului de externe, Francisco Negrao de Lima, al cărui consilier special era marele poet brazilian Augusto Frederico Schmidt, prietenul Mirei Simian-Baciu şi al soţului acesteia, poetul Ştefan Baciu, emigraţi în Brazilia. Mira Simian s-a căsătorit, a doua oară (prima căsnicie a fost cu locotenentul Vlad Otetelişanu), cu scriitorul Ştefan Baciu şi a părăsit România în 1946, plecând în Elveţia cu soţul ei, care fusese numit ataşat cultural la Berna. În 1949, cei doi au emigrat în Brazilia - unde au stat 13 ani -, apoi în S.U.A, stabilindu-se mai târziu în insulele Hawai, unde Mira a şi murit de cancer, după o viaţă zbuciumată petrecută printre străini şi purtând în suflet dorul ţinuturilor natale, aşa cum reiese din multe scrieri ale ei. A fost o mare poetă şi pictoriţă, procesul de integrarea a ei în cultura română fiind, azi, în plină desfăşurare.

 

Fiul lui Dinu Simian, Sergiu, a fost dus la Canal, unde a fost scuipat şi schingiuit. S-a întors de acolo, dar a murit la puţin timp după aceea, din cauza bătăilor pe care le primise în acel lagăr de exterminare.

 

Aurel Simian a avut o singură fată, Ancuţa, care a murit în 1944, din motive cardiace. Fusese logodită cu un inginer, simpatizant legionar, care, după ruperea logodnei, s-a spânzurat. Sora fraţilor Aurel şi Nae Simian, Romica, a devenit soţia lui Constantin Ştefănescu-Tică. În 1959, Aurel şi Nae Simian i-au scris acestuia, din Argentina, să caute în closetul din curtea Muzeului Raional din Râmnicu-Vâlcea (fosta casă a lui Nae Simian), întrucât ei au ascuns acolo, când au plecat, peste 12 kg de aur. Ştefănescu, care era sigur că scrisoarea fusese citită deja de cei de la Securitatea vâlceană, a arătat-o acestora. A fost găsit, într-adevăr, aurul. O cantitate importantă de aur s-a găsit şi în closetul Fabricii „11 iunie”, fosta întreprindere a fraţilor Aurel şi Nae Simian. Ştefănescu a fost arestat pentru o scurtă perioadă de timp, dar eliberat datorită intervenţiei patriarhului Justinian, care îi era prieten[62].

 

Persecutarea conducătorilor liberali. Siguranţa comunistă vâlceană a lovit şi în rândul liberalilor: Mitică Simian, frate cu Dinu, dar şef al organizaţiei liberale din Râmnicu-Vâlcea, s-a sinucis, în 1948, aruncându-se de la balconul casei sale, atunci când i-a văzut pe securiştii vâlceni venind să-l aresteze. Fusese preşedintele Sfatului Negustoresc din judeţul Vâlcea, primar al Râmnicului între anii 1922-1926 şi apoi, între 1931-1932 (dar din partea Uniunii Naţionale, conduse de Iorga, din care făceau parte şi „duciştii”), deputat în urma alegerilor din 1939; era şi proprietarul unei fabrici de tăbăcărie. A avut doi copii, Doralina şi Radu.

 

În 1948, au mai fost arestaţi: I. M. Nicolescu - fostul preşedinte al organizaţiei liberale vâlcene (1945-1947), fost prefect al judeţului în trei rânduri (1928-1929, 1931-1932, 1033-1937), senator (1929-1937), preşedinte al Băncii Râmnicului. A fost eliberat destul de repede, dar mutat din casa lui într-un apartament muncitoresc din zona Ostroveni; Nicolae Budurescu - şeful de cabinet al lui Duca, deputat de Vâlcea în trei legislaturi, subsecretar de stat în guvernele Duca şi Tătărescu, şeful de necontestat al liberalilor vâlceni după moartea lui Duca până în 1945. Se stabilise la Bucureşti, de unde a fost arestat şi închis la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a şi murit; Nicu Angelescu (1894 -1960), avocat şi eminent profesor de limba română la liceul ,,Lahovari‘‘ din Râmnic, făcuse politică ţărănistă, apoi liberală. Comuniştii i-au vizat casa, una dintre cele mai frumoase din oraş şi i-au confiscat-o. Angelescu nu a făcut puşcărie, dar a fost obligat să predea limba română într-un sat, pe lângă Drăgăşani. În cele din urmă, supărarea şi naveta l-au îmbolnăvit şi ucis prematur. 

 

Cazul Antoanetei Glogojanu. Organizaţia „Salvarea Neamului” de sub conducerea fostului deputat cuzist Nichifor Robu şi a generalului în rezervă Sextil Coroamă, îşi propunea ca, printr-o activitate educativă sistematică, să realizeze o trezire a conştiinţei oamenilor în interesul apărării sistemului democratic interbelic. În primăvara anului 1948, Brigada Mobilă a Securităţii a arestat 20 de membri ai grupului, printre care şi pe Antoaneta Glogojanu (n. Dobrinescu, la 13 ianuarie 1911,  în Râmnicu-Vâlcea, căsătorită cu C. Glogojanu – fost ofiţer), condamnând-o la patru luni închisoare corecţională pentru delictul de „nedenunţare la complot”, soţul său fiind condamnat la 10 ani muncă silnică pentru „crima de organizare şi participare la formaţiuni politice de tip fascist”[63].

 

Vâlceni în „Procesul paraşutiştilor”. După 1948, serviciile de informaţii occidentale şi-au trimis în România cadrele şi agenţii, atât pe căi legale (sub acoperirea de diplomaţi, reprezentanţi ai unor firme comerciale, ziarişti, etc.), cât şi pe căi ilegale (prin paraşutare, trecere clandestină a frontierei). Scopul acestor servicii de informaţii era, în special, acela al recrutării unei vaste reţele de agenţi „pentru infiltrarea şi apoi destabilizarea regimului comunist din România”[64].

 

Printre cei 13 legionari trimişi în România în anii 1951-1952, s-a numărat şi vâlceanul Alexandru Tănase, originar din Râmnicu-Vâlcea. La 2 octombrie 1952, împreună cu un anume Mircea Popovici, este paraşutat în România. Cei doi formau echipa „Robert”. Misiunea lor era structurată pe două părţi distincte: activitatea de spionaj - obţinerea de informaţii secrete cu caracter politic, economic şi militar privind România şi Armata Roşie staţionată aici - dar şi revigorarea mişcării legionare[65]. Ea nu şi-a putut însă realiza programul. Echipamentul de emisie-recepţie, pe care cei doi îl ascunseseră după aterizare, a fost descoperit de Securitate. Apoi „legăturile” celor doi i-au trădat. În momentul capturării, după aproape un an de activitate clandestină, Tănase este supus unei prime anchete penale, după o încercare nereuşită de sinucidere cu cianură. El participase la rebeliunea legionară din 1941, fiind condamnat la cinci ani de detenţie. Ceruse să lupte contra comunismului şi fusese chiar decorat de regimul antonescian, de două ori, pentru bravura arătată în războiul antisovietic. În septembrie 1944, a trecut în Iugoslavia, apoi în Ungaria şi Austria. Din noiembrie 1944 şi până la 9 mai 1945, a luptat contra trupelor Uniunii Sovietice. Capturat de americani, va fi recrutat de Serviciul Mixt, organizaţia care, în condiţiile începutului războiului rece, încerca să atragă toate forţele emigraţiei româneşti, de la Comitetul Naţional Român până la organizaţia legionară.

 

 Procesul paraşutiştilor a fost judecat în zilele de 9, 10, 11 şi 12 octombrie 1953, la Bucureşti. Alături  de cei doi, printre cei condamnaţi la moarte s-a numărat şi Corlan Aurel, născut în 1920 la Vlăduleni, în judeţul Vâlcea, pentru vina de a fi găzduit pe paraşutiştii legionari, Tănase şi Popovici. Sentinţa a fost executată pe 31 octombrie 1953, în Valea Piersicilor, la Jilava.

 

 Închisoarea de la Ocnele Mari. Simbolul represiunii în Vâlcea, l-a reprezentat închisoarea de la Ocnele Mari. De-a lungul timpului, prin temniţa de la Ocnele Mari s-au perindat deţinuţi de toate categoriile: condamnaţi de drept comun, politici, dezertori etc. Pe aici, în perioada interbelică, au trecut şi Mihail Gheorghiu - Bujor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica. În timpul celui de-al doilea război mondial, la Ocnele Mari au fost închişi cei cu diferite delicte politice, unii - legionari, alţii - dezertori. Odată cu instaurarea regimului comunist, la penitenciarul din Ocnele Mari au început să sosească un număr tot mai mare de deţinuţi, condamnaţi pentru atitudinea lor împotriva dictaturii, împotriva trupelor sovietice de ocupaţie sau pentru activitatea din anii interbelici[66].

 

Închisoarea de exterminare de la Ocnele Mari era o clădire cu 12 „saloane” mari, pe două niveluri, dotate rudimentar şi neigienic. Directorul închisorii era un fost frizer din Râmnicu-Vâlcea, pe nume Ioan Simulescu, iar ofiţer politic - un anume Lupu, amândoi de acelaşi calibru: brute fără suflet, îngâmfaţi şi plini de ei, dornici de parvenire, fapt pentru care erau în stare de orice[67]. Principala formă de exterminare fizică la Ocnele Mari era foamea „planificată”, deoarece, din 1948, se interzisese primirea de pachete cu alimente, trimise de familie. Raţiile zilnice erau astfel calculate pentru ca, în timp prestabilit, conţinutul în substanţa vitală a organelor esenţiale să se diminueze ireversibil, aducând în mod lent, dar fatal, moartea.

 

Penitenciarul din Ocnele Mari era, în special, unul de tranzit, de „până la judecată”, perioadele de aşteptare fiind, uneori, foarte mari. După condamnare, deţinuţii erau repartizaţi pe la alte închisori, în funcţie de natura vinovăţiei atribuite de comunişti: studenţii - la Piteşti, legionarii - la Aiud, femeile - la Mislea, muncitorii - la Gherla, ţărăniştii - la Râmnicu Sărat, liberalii - la Botoşani etc.

 

Nu s-au păstrat prea multe documente despre loturile de deţinuţi aduse la Ocnele Mari. Dintre cele care au scăpat (DJVAN nu deţine arhiva penitenciarului decât până în 1950), reiese că un lot important a sosit la penitenciar pe 24 aprilie 1949, deţinuţii fiind aduşi de la închisorile din Jilava, Lugoj şi Piteşti; printre ei, se distingeau nume ilustre de legionari sau de simpatizanţi ai acestora, precum generalul Coroamă, filosoful Petre Ţuţea şi Dumitrescu-Borşa.

 

Catagrafia celor mai importanţi deţinuţi care au suferit, după 30 decembrie 1947, în închisoarea din Ocnele Mari, îi cuprinde pe următorii: Mihail Manoilescu (n. 1891 - m. 31 dec.1950, la Sighet) - fostul ministru de externe român (iulie – septembrie 1940), cel care semnase Dictatul de la Viena, de mai multe ori ministru al industriei, comerţului şi lucrărilor publice, economist de renume, profesor universitar, dar şi un activ susţinător al mişcării legionare; Gheorghe Mihail (1887-1982) - general, fost şef al Marelui Stat Major al armatei române între 23 aug. - 6 sept. 1940 şi 23 aug. - 12 oct. 1944, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, între 4 iulie - 4 septembrie 1940; Petre Pandrea (1904-1968), reputat avocat, fruntaş naţional-ţărănist, scriitor sclipitor şi publicist celebru, era cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (căsătorit cu Eliza, sora acestuia), el însuşi victimă a unei odioase înscenări judiciare; arestat înainte de reţinerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (pe 14 aprilie - Pandrea, iar pe 28 aprilie 1948 - Pătrăşcanu)[68]. Motivul invocat al arestării a fost implicarea acestuia într-un imaginar „complot Cambrea” (comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu”, care a fost repede eliberat, însă în închisoare a rămas… Petre Pandrea). Pandrea va spune cu umor: „am 4 arestări burghezo-moşiereşti pentru P.C.R. şi 7 arestări P.C.R. în epoca 1948-1964”. Ca avocat, susţinuse apărarea mai multor comunişti până la 23 august 1944, fiind bun prieten cu Ana Pauker, Avram Bunaciu, Ion Gheorghe Maurer, care ulterior nu l-au mai (re)cunoscut. La Ocnele Mari, a stat între 19 decembrie 1948 - 3 martie 1952. Tot cu umor va spune, după ce a ieşit din închisoare: „Cea mai mare onoare a vieţii mele a fost că am fost propus de Mihail Manoilescu şi ales unanim preşedinte al Academiei de sub pământ de la Ocnele Mari în anii 1949, 1950, 1951, 1952”. În februarie 1949, datorită regimului alimentar execrabil, Pandrea s-a îmbolnăvit, dar a fost ajutat de fratele său, doctorul Gogu (Gheorghe) Marcu, domiciliat în Râmnicu-Vâlcea (numele întreg al avocatului era  Pandrea – Marcu). Experienţa de viaţă căpătată la Ocnele Mari va fi descrisă ulterior în cartea Memoriile mandarinului valah, carte esenţială pentru înţelegerea naturii puterii în România satelizată U.R.S.S. Pandrea va mai fi închis de comunişti între 1958-1964, la Aiud. Nu a ştiut niciodată motivul detenţiilor sale, el fiind astăzi considerat „puşcăriaşul de lux al dictaturii comuniste”; Petre Ţutea (1901-1991), cunoscutul filosof român, a făcut 16 ani de închisoare, din care 5 - la Ocnele Mari (1948-1953). Era cel mai ascultat, am putea spune chiar savurat, de către toţi deţinuţii. Luările lui de cuvînt erau adevărate prelegeri de filosofie, de cultură generală şi delectare spirituală. Pe Ţuţea nu l-a putut îngenunchea echipa de „reeducare” condusă de Eugen Ţurcanu, venită de la Piteşti la Ocnele Mari. De altfel, lui i se datorează sfârşitul „reeducării” de la Ocnele Mari. La un moment dat, Ţuţea a ameninţat conducerea penitenciarului cu sinuciderea în masă a deţinuţilor politici. Directorul închisorii s-a speriat, deoarece evenimentele puteau fi destul de uşor aflate de opinia publică, penitenciarul nefiind foarte izolat de lume. În 1953 „secţia politică” a penitenciarului a fost desfiinţată. Tot acum, deţinuţii mai importanţi au fost transferaţi - unii la Sighet, alţii la Canal. Ţuţea va fi mutat la Aiud; Radu Budişteanu (1902-1991), avocat, scriitor, ziarist, fost ministru al cultelor pe vremea lui Ion Gigurtu (4 iulie - 4 septembrie 1940), legionar marcant. La Ocnele Mari a stat între anii 1948 -1950; în 1950 a fost dus la închisoarea din Sighet şi repartizat în celula 67, supranumită „Sura”, pentru că nu avea geam direct spre exterior, ci numai spre coridor. Acolo, în braţele lui, a murit Mihail Manoilescu; Alexandru Constant (1906-1986), jurist, doctor în economie la Paris, scriitor, fost subsecretar de stat în Ministerul Presei şi Propagandei, între 14 septembrie 1940 - 27 ianuarie 1941, în guvernul prezidat de Ion Antonescu; ex- director al ziarului legionar „Buna vestire” şi colaborator al revistei „Axa”. A fost comandant legionar şi şeful serviciului juridic al Mişcării legionare pe întreaga ţară. A stat în detenţie 16 ani (1948-1964), trecând prin mai multe penitenciare: Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat; Ion Dumitrescu- Borşa (n.1899- ?), preot, vechi militant al mişcării legionare, secretar general al partidului „Totul pentru Ţară”. Era comandant al Bunei Vestiri, inspector al taberelor legionare. Fusese printre cei trimişi, în 1936, de Codreanu în războiul civil din Spania, alături de Ion Moţa, Vasile Marin, Gheorghe Clime, Mihail Polihroniade, Totu şi Bănică. A fost ultimul supravieţuitor al acestui lot; Dumitru Funda (1916-1999), de origine aromână, şeful studenţimii legionare între anii 1942-1943; Zaharia Panu (n.1923-?), aromân şi el precum Funda, poet, gazetar, membru al mişcării legionare[69]; Ion Victor Vojen, ideolog al mişcării, redactor al revistei „Axa”, ziar al intelectualilor legionari, unul dintre fruntaşii Mişcării, însă adversar al lui Horia Sima,  n-a făcut nimic care să îndreptăţească arestarea lui. După eliberarea din detenţie, nu a mai publicat nimic; Mihai Popovici, licenţiat în filosofie, doctor în drept, ziarist, fruntaş naţional-ţărănist, membru al Consiliului Dirigent din Transilvania, ministru în opt guverne naţional-ţărăniste dintre anii 1919 -1933, deţinut la Ocnele Mari între 1948-1950; generalul Dumitru Coroamă fusese comandantul trupelor din Capitală, care a refuzat - la 5 septembrie 1940 - să tragă în tineretul legionar; demis şi trecut în rezervă în ianuarie 1941 de către Antonescu, pentru simpatii legionare[70]; Savel Rădulescu - diplomat, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, fost subsecretar de interne în 1936, fost consilier la Liga Naţiunilor; Aurel Leucuţia - jurist, doctor în drept, militant al unirii Transilvaniei cu România, fost ministru secretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale în guvernul prezidat de generalul Constantin Sănătescu (4 noiembrie – 6 decembrie 1944), fost ministru al agriculturii şi domeniilor în guvernul Nicolae Rădescu; Virgil Solomon - fost secretar general adjunct al P. N. Ţ., ministru secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice în guvernul Sănătescu (4 noiembrie - 6 decembrie 1944), fost ministru al lucrărilor publice şi al refacerii, în guvernul Rădescu (6 decembrie 1944 - 6 martie 1945); deţinut la Ocnele Mari între 1948-1950; Horia Cosmovici (1909-1993) – avocat, doctor în Drept, avocatul lui Codreanu în procesele acestuia din 1938, fost subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru probleme doctrinare (în guvernul antonesciano-legionar)[71], demisionat după o lună pentru a-l apăra din nou pe Căpitan, post mortem, şi a-i reabilita memoria, combatant pe frontul de răsărit, arestat de şase ori după 1944,  eliberat de la Periprava, în 1964; Virgil Mateiaş (1905-1994) - avocat din Făgăraş, fost prefect legionar al judeţului Făgăraş în 1940, deţinut între 1948 -1955 la Ocnele Mari, Făgăraş, Văcăreşti, Braşov, Codlea, după doi ani de „libertate” -  arestat din nou şi condamnat la 20 de ani de „detenţie grea” pentru crima de activitate contra clasei muncitoare, şi-a efectuat detenţia la Jilava şi Aiud, unde a rămas până la eliberare, în 1964. A lăsat mărturii despre „reeducarea” de la Ocnele Mari. A fost bestial schingiuit pentru că nu a acceptat experimentul lui Strungaru, Zoican, Ţurcanu şi ale discipolilor acestuia din urmă[72]; Emil Ottulescu - celebru avocat bucureştean, a murit la Ocnele Mari pentru că Securitatea a refuzat să-l transfere la spital, deşi vreme de şase luni a avut febră continuu; Ionel Marinache, avocat naţional-ţărănist, deşi cu febră tifoidă, nu a fost dus la spital. A scăpat totuşi, fiind transferat la o altă închisoare; Iota Lăzărescu - dirijorul corului „Vidu” din Lugoj – a organizat un cor bărbătesc pe patru voci şi a cântat colinde la Crăciunul din 1948 la Ocnele Mari, de a uimit şi pe gardieni, care au ascultat şi ei; Gioto Grama - profesor universitar de limba română la Universitatea din Roma, fusese chemat în ţară în 1949 şi arestat la sosirea în Gara de Nord. La Ocnele Mari, a fost supus la „reeducare”: refuzând, în cele din urmă, să mănânce şi să vorbească, a fost omorât în bătaie de torţionarul Strungaru; Nelu Cristea - miner din Oradea şi boxer. Dus la „reeducare”, omorât în bătaie după ce a doborât vreo şase gardieni, fiind îngropat în aceeaşi noapte, în spatele bucătăriei închisorii; Adam Andrei - preot la Episcopia Caransebeş, a fost dus şi el la „reeducare”, unde a mărturisit ceea ce i se cerea, deşi nu era adevărat şi i s-a dat drumul la loc în celulă, sub consemnul tăcerii. El a povestit cele ce s-au petrecut acolo, imprudent, fiindcă în cameră se afla şi torţionarul Mihai Strungaru. A fost luat a doua oară la „întrebări”, care l-au înnebunit de durere, el rămânând alienat până la moarte, în 1993; Vasile Militaru (1885-1959) – poet de talent, autorul cunoscutei poezii „Mama” - dedicată „dragului meu prieten G. Enescu”, a fost condamnat în 1959 (avea, atunci, 74 de ani!) la 20 de ani temniţă grea pentru crima de „uneltire contra ordinei sociale” şi la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere a unor publicaţii interzise. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari, iniţial fiind îngropat sub un măr din incinta penitenciarului; ulterior, rămăşiţele sale pământeşti au fost duse la cimitirul Bellu din Bucureşti.[73] În închisoare era pus să scrie poezii în care să-i glorifice pe muncitori: când reuşea să scrie o poezie pe placul Securităţii, i se dădea un supliment de mâncare; Gheorghe Niculescu Malu (m. 1951, Ocnele Mari) -  ofiţer, fost membru în Comitetul Central al Partidului Socialist al lui Constantin Titel Petrescu; Andrei Nicola - avocat, Iosif Arnăuţoiu şi mulţi alţii

 

Vâlceni internaţi în lagărele de muncă. „Unităţile” sau – ulterior - coloniile de muncă erau destinate celor consideraţi primejdioşi pentru construirea socialismului în România, chiar dacă nu fuseseră condamnaţi anterior. Destinaţiile acestor unităţi erau: diferite şantiere de construcţii, gospodăriile agricole ale Ministerului Afacerilor Interne sau canalul Dunăre-Marea Neagră[74].

 

În august 1952, au fost făcute masive arestări în rândul preoţilor din Eparhia Râmnicului şi Argeşului. Printre cei arestaţi (timp de 12 luni) - peste 50 de clerici – s-au numărat preoţii Zamfir Bârsan (Ocnele Mari), Gheorghe Ionescu (Cheia) şi Alexandru Mânzu (Râmnicu-Vâlcea). Au fost trimişi la Canal, unde au lucrat în robie 12 luni. Vor fi eliberaţi la 15 august 1953. Un alt preot vâlcean, Nicolae Zidăroiu, arestat în 1953, a fost eliberat la 21 mai 1954[75].

 

Pe infernalul şantier al canalului Dunăre-Marea Neagră, organizat de comunişti pentru distrugerea valorilor neamului, a murit, pe lângă mulţi alţi vâlceni şi Petre Sabin, fiul doctorului Gheorghe Sabin (fost prefect al judeţului între 1904-1907 şi 1910-1912, din partea Partidului Conservator). În casa acestuia din Râmnic, chiar în centrul oraşului, au fost instalate sediile judeţean şi raional ale partidului comunist, apoi imobilul a fost demolat pentru a face loc „Casei Albe” (Prefectura actuală din oraşul Râmnic, fostul sediu al Comitetului Judeţean PCR). Ca un amănunt de „culoare”, prin aceste unităţi de muncă au trecut Dinu şi Gheorghe Brătianu, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Nistor şi … Maria Antonescu (fiecare dintre ei, pentru 24 de luni).

 

Vâlceni în rezistenţa anticomunistă externă. Trei vâlceni au avut un rol excepţional în organizarea rezistenţei anticomuniste externe: Nicolae Rădescu, Mihail Fărcăşanu şi Virgil Ierunca.

 

Nicolae Rădescu (originar din Călimăneşti) are un loc important în istoria ţării. A fost ultimul prim - ministru constituţional care a încercat să se opună sovietizării ţării şi cel care, după fuga sa în Statele Unite, în 1947, a organizat rezistenţa anticomunistă externă. Ca şef al Marelui Stat Major, a dat dovadă de multă demnitate când, semnând Protocolul militar din 26 noiembrie 1944, ce prevedea desfiinţarea tuturor marilor unităţi ale armatei române din interior - cu doar trei divizii ca rezervă strategică, a adăugat o Notă în care preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”. Tot o dovadă de demnitate naţională şi patriotism, a dat generalul şi atunci când s-a opus hotărârii mareşalului Malinovski de a încartirui pe teritoriul României, după 1 decembrie 1944, trei divizii sovietice cu efective de război, în momentul în care Comisia Aliată de Control decimase practic armata română, rămasă în ţară, prin desfiinţarea a 14 divizii şi a numeroase alte comandamente şi unităţi[76]. Complexele evenimente interne şi externe, au dus la demisia silită a primului ministru, în ziua de 28 februarie 1945. Rădescu încercase să se opună în forţă agitaţiilor comuniste destabilizatoare, dar nici Poliţia de Siguranţă, nici alte structuri informative şi nici vechii ofiţeri nu l-au mai susţinut. La începutul lunii martie 1945, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea britanică din Bucureşti, unde a primit azil. La 17 iunie 1946, a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa 9 luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino. Generalul Rădescu a condus Comitetul Naţional Român, constituit în 1948 în Statele Unite ale Americii şi menit să prezinte guvernelor din Vest şi forurilor internaţionale situaţia din România, supusă regimului comunist, cerând restabilirea libertăţii ţării şi a cetăţenilor ei. Printre acţiunile de anvergură ale C.N.R., a avut un larg răsunet raportul (de 163 de pagini) referitor la încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în România şi Ungaria, publicat în engleză, intitulat „Suprimarea Drepturilor Omului în România” şi trimis – la 31 octombrie 1949 - delegaţilor la Adunarea Generală O.N.U. şi parlamentarilor din Camera Reprezentanţilor şi a Senatului S.U.A.

 

Ca de obicei, exilul românesc (în care era inclus şi implicat însuşi regele Mihai) era împărţit între mai multe orientări politice şi divergenţele n-au întârziat să apară, mai ales când s-a pus problema fondurilor existente. În 1949, Rădescu a formulat planul unei „Armate române de eliberare”, încurajând şi participarea legionarilor. În opinia generalului, C.N.R. trebuia să fie un organism a cărui compunere să nu fie determinată de considerente de ordin politic (încă de la discutarea statutului C.N.R., „s-a putut avea dovada – considera generalul Rădescu – că se urmărea nu crearea unui organism de luptă cu caracter naţional, ci a unui instrument de propagandă personală şi de partid”). De altfel, generalul Rădescu nu s-a împăcat cu meandrele, compromisurile şi spiritul bizantin al vieţii politice, aşa cum se manifestau ele şi în România anilor ’30.

 

În 1952-1953, generalul a suferit de o boală pulmonară la care nu s-a putut pune un diagnostic precis, fiind îngrijit şi de dr. George Emil Palade. Generalul Nicolae Rădescu  s-a stins din viaţă la 16 mai 1953, la New York[77]. În decembrie 2000, osemintele i-au fost aduse în ţară.

 

Mihail Fărcăşanu (n. la 10 noiembrie 1907, la Bucureşti, unde părinţii săi, avocatul Gheorghe Fărcăşanu şi Maria, soţia acestuia, se duseseră în vederea fericitului eveniment, ei având domiciliul stabil în Râmnicu-Vâlcea[78]; m. 14 iulie 1987, Washington). La 16 septembrie 1944, după înlăturarea dictaturii antonesciene, este ales - la propunerea istoricului Gheorghe Brătianu - ca preşedinte al Tineretului Naţional Liberal şi tot din septembrie 1944, devine directorul cotidianului „Viitorul”, organ al P.N.L. în care aproape zilnic publică articole strălucite; datorită textelor sale antisovietice, ajunge să fie considerat un inamic personal al Anei Pauker, care, în stil comunist, îl declară „duşman al poporului”. Gazeta „Viitorul” a fost interzisă, iar incomodul publicist va scăpa de arest doar în urma unor întâlniri cu Ceauşescu – „unul dintre fruntaşii tineretului comunist”[79]. Ce s-a discutat atunci, nu ştim. Cert este că Fărcăşanu nu a renunţat la idealurile sale politice, căci el va conduce celebra manifestaţie din Piaţa Palatului, la 8 noiembrie 1945.

 

La începutul lui 1946, reuşeşte să publice o carte intitulată Scrisori către tineretul român, interzisă la scurt timp după apariţie. Ameninţat cu arestarea de către agenţii Siguranţei, aflată sub conducerea temutului ministru de interne comunist, Teohari Georgescu (şi acesta, căsătorit cu o râmniceancă), trece în clandestinitate, trăind ascuns. În luna aprilie 1946, îi apare - sub pseudonimul Mihail Villara - romanul Frunzele nu mai sânt aceleaşi, tipărit de Editura „Cultura Naţională”, al cărei juriu îi decernează şi premiul pentru roman. El va fi însă violent atacat în cotidianul „Scânteia”. Atacat de presa comunistă şi urmărit de Siguranţă, în toamna anului 1946, împreună cu soţia sa, el reuşeşte să părăsească ţara la bordul unui avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino (în avion aflându-se şi Vintilă Brătianu - fiul politicianului liberal cu acelaşi nume) şi ajunge în Italia, la Bari. În contumacie, Mihail Fărcăşanu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În 1947 şi 1948, cei doi locuiesc la Paris, unde îl ajută, printre alţii, pe Virgil Ierunca să capete statutul de refugiat politic. Aici, îl întâlnim alături de Mircea Eliade, C. Antoniade, Leontin Constantinescu, N. I. Herescu şi D. I. Ciotori, ca fondator al „Asociaţiei Mihai Eminescu”, prima instituţie, din străinătate, de afirmare a valorilor româneşti în context european, într-o etapă istorică în care România cunoştea un proces de rusificare forţată. Tot în 1948, Fărcăşanu se stabileşte cu soţia la New York, unde devine directorul Departamentului român al postului de radio „Europa liberă” şi activează în mişcarea naţională română condusă de generalul Nicolae Rădescu şi de Grigore Gafencu. În 1953, după moartea lui Nicolae Rădescu, care l-a desemnat ca succesor la conducerea „Ligii Românilor Liberi”, se retrage pe motive de rectitudine, atât de la „Europa liberă”, cât şi din organizaţia menţionată, trăind şi drama divorţului de Pia Pillat. După un an, se mută la Washington şi se căsătoreşte cu Louise Gunther, văduva celui care fusese ambasadorul S.U.A. în România, în perioada 1937-1941. Alături de ea, îşi regăseşte echilibrul şi duce o viaţă destul de ordonată. Din activitatea lor notabilă, reţinem înfiinţarea, în 1960, a unei „Fundaţii Culturale pentru Cunoaşterea Culturii şi Literaturii Române”, care a organizat expoziţii de pictură - cu tablouri semnate de Pallady, Steriadi, Iser, Eustaţiu Stoenescu - şi de artă populară românească. Moartea soţiei, în 1974, îl determină pe Mihail Fărcăşanu să se retragă din viaţa publică, fiind îngrijit de surorile sale, Margareta Bottea şi Mia Lahovari, până la 14 iulie 1987, când trece la cele veşnice.

 

De pe pământul american, a scris toate editorialele apărute în gazeta „Românul”, de la primul număr, apărut în 1951, până la ultimul – din 1963; totodată, a colaborat la numeroase publicaţii ale exilului românesc, fiind  cel dintâi preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor Liberi din Străinătate. La moartea sa, cel mai mişcător necrolog i l-a dedicat prietenul său vâlcean Virgil Ierunca, tipărit în volumul ,,Subiect şi predicat‘‘.

 

Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. la 6 aug. 1920 în comuna Lădeşti – Vâlcea, m. la 28 sept. 2006, Paris); studii liceale la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea şi la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, licenţiat în litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, redactor la ziarul „Timpul” şi unul dintre întemeietorii revistei „Albatros”. În decembrie 1946, părăseşte România, obţinând o bursă a guvernului francez. Se stabileşte definitiv în Franţa, unde desfăşoară o ferventă activitate culturală. Între anii 1952-1975, este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii franceze („Cronica ideilor”) şi redactor politic în limba română, calitate în care a demascat cu consecvenţă regimul comunist din România. Prima lui activitate notabilă din emigraţie, a reprezentat-o colaborarea cu Mircea Eliade la editarea publicaţiei literare „Luceafărul”, sponsorizată de generalul Nicolae Rădescu, din banii primiţi de la Nicolae Malaxa. Între 1951-1974, a fost redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze. Ulterior, până la pensionare, a fost colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, realizator al emisunilor „Actualitatea culturală românească” şi „Povestea vorbei – pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”. În emisiunile lui, Ierunca a criticat oportunismul laş, mediocritatea multor obedienţi, politizarea creaţiei în strânsă legătură cu pierderea libertăţii de gândire şi de exprimare. Ca şi Monica Lovinescu - soţia sa, Virgil Ierunca este una dintre conştiinţele cele mai lucide ale secolului al XX-lea, chiar dacă uneori considerentele politice le-au estompat sau chiar deformat corectitudinea unor ierarhizări şi valorizări estetice (I. S.).

 

În 1995, Virgil Ierunca s-a întors acasă, pentru o scurtă perioadă şi a revăzut Râmnicul – oraşul adolescenţei sale. Primul lucru pe care l-a spus cu acea ocazie ilustrul vâlcean, a fost: „N-am încetat să cred şi să spun că cel mai frumos oraş din România este Râmnicu-Vâlcea”.

 

Alţi vâlceni stabiliţi pe meleaguri străine şi care nu s-au împăcat cu regimul comunist, pe care l-au combătut cum şi cât au putut, au fost: Gheorghe Balotescu (n. la 12 mai 1903, Râmnicu-Vâlcea) - militar de carieră, transferat la Serviciul Special de Informaţii în momentul declanşării celui de-al doilea război mondial[80]. A condus centrul de contrainformaţii al S.S.I. de la Chişinău; după 23 august 1944, s-a retras spre Vest, însoţit de şapte dintre subordonaţii săi, sfârşitul războiului aflându-l la München. În decembrie 1946, a format o agenţie românească de informaţii la Karlsruhe, subordonată iniţial structurii americane „Counter Intelligence Corps” şi apoi organizaţiei „Gehlen”, cu misiunea de a infiltra imigraţia de ultimă oră şi de a depista în valurile de refugiaţi din Europa Răsăriteană, eventualele elemente trimise cu sarcini clare de spionaj în Occident. În martie 1960, Gheorghe Balotescu încă mai figura în evidenţele Securităţii printre emigranţii români din Europa Occidentală daţi în urmărire generală, sub consemnul: „În caz de identificare, să fie reţinut”; Ion Bondoc, născut la 20 iulie 1914, în comuna Runcu-Vâlcea, membru al Mişcării legionare, emigrat în Argentina; un document al Securităţii îl recomandă drept „organizatorul bandei care l-a asasinat pe Nicolae Iorga”[81]; Ioan Eithel (n. la 26 iunie 1919, Horezu), fost ofiţer, disponibilizat din armată în 1946 pentru participare la campania din Răsărit. În 1948 a părăsit clandestin România şi s-a stabilit în Franţa; în 1949, a fost recrutat în Serviciul de Informaţii al Militarilor Români din Paris. În martie 1960, figura şi el în evidenţele celor daţi în urmărire generală; Dionisie Ghermani (n. 29 iulie 1922, Govora – Vâlcea), absolvent al Colegiului Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti (în 1941), student (în timpul războiului) la şcoala Politehnică din Charlottenburg, Germania[82]. După 23 august 1944, nu a mai revenit în ţară, consacrându-se ajutorării şi organizării refugiaţilor români din Austria de Vest; membru al unor importante societăţi ştiinţifice din Germania şi S.U.A.; Richard Grabowski (n. la 21 martie 1921, Râmnicu-Vâlcea) - ofiţer activ, trimis (1942) la o şcoală de specializare în Germania, de unde nu se va mai întoarce, preşedinte (1946) al Comitetului Român din Linz; în 1947, urma să fie trimis în ţară cu misiuni de spionaj. S-a stabilit în S.U.A., unde a fost hirotonisit preot[83]; Sarkis Miron Sarkistan (n. 12 martie 1939, Râmnicu-Vâlcea, într-o familie de vechi negustori armeni, victime ale naţionalizării din 1948) a părăsit România legal (1961) şi s-a stabilit în S.U.A. Începând din 1964, a lucrat la postul de radio „Vocea Americii”, sub pseudonimul Traian Vâlceanu, devenit ulterior redactor-şef adjunct al secţiei române a postului[84]; Mira Simian-Baciu, născută în 1920, la Râmnicu-Vâlcea. Fiica lui Dinu Simian. Soţia poetului Ştefan Baciu, ea însăşi scriitoare de real talent; licenţiată în farmacologie, la Universitatea din Bucureşti, în 1942. A părăsit România în 1946, plecând în Elveţia împreună cu soţul ei, care fusese numit consilier cultural la Berna. În 1949, a emigrat în Brazilia, iar în 1962 - în S.U.A., stabilindu-se iniţial la Seattle (1962), apoi la Honolulu, în insulele Hawai (1964). Doctorat la Strasburg în 1968, cu o teză despre teatrul lui Eugen Ionescu. În 1966, i-a apărut culegerea de poezii Farmece, în 1973 - volumul Houla Macumba Hora, iar în 1976 - placheta Cântec de frunză. A încetat din viaţă în 1978[85].

 

Instituţiile. După 30 decembrie 1947, în efortul de imitare a modelului sovietic,  instituţiile româneşti vor avea o caracteristică esenţială: duplicarea funcţiilor de conducere şi a autorităţii, între stat şi partid, acesta din urmă fiind mai puternic decât statul, deci deasupra oricăror legi sau factori de control. Între anii 1948 -1950, în România se constituie toate instituţiile de bază şi se pun în mişcare mecanismele regimului comunist.

 

A. Justiţia.  Principalele acţiuni ale reformei comuniste în justiţie, aşa cum au fost văzute şi simţite în judeţ, au început cu trierea magistraţilor. La Vâlcea, partidul comunist (prin intermediul comuniştilor locali), începe reforma în justiţie prin trierea magistraţilor - judecători şi procurori - după un „îndreptar” emis la 2 decembrie 1947 de  Bădică Marinescu, secretarul judeţenei de partid, cu mai multe rubrici/ criterii[86], între care – la loc de frunte – se situa atitudinea politică a respectivului faţă de regim, pregătirea profesională ocupând ultimul loc.

 

Magistraţii sunt împărţiţi în patru categorii: a) membri de partid; b) „apropiaţi”; c) „neutri” şi d) care urmează să fie pensionaţi sau licenţiaţi din serviciu, disciplinar. Desigur, primele două categorii erau favorizate, ceilalţi fiind trimişi în alte judeţe, sau (cei din ultima categorie) daţi afară, pur şi simplu. Funcţiile mari din justiţie reveneau unora străini de judeţ: Octav Rotărăscu (din Dorohoi), numit prim-preşedinte al Tribunalului Vâlcea, ia locul lui Ioan Ene, caracterizat drept „antisovietic  şi exponent al reacţiuniii[87]. Printre altele, Rotărăscu a fost preşedintele Comisiei de reformă agrară la Vâlcea şi preşedintele Biroului Electoral al judeţului Vâlcea la alegerile din 1946, având, deci, un rol important  în comunizarea judeţului; Liviu Sutaşu (originar din Suceava) - devine prim-procuror al Parchetului Tribunalului Vâlcea, în locul lui Octavian Micu, considerat reacţionar[88].

 

Sunt păstraţi însă şi o serie de magistraţi vâlceni: Marin Honţaru - preşedintele Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a (era însă căsătorit cu fiica „reacţionarului” Nicu Enescu, lucru grav, pentru care va fi schimbat din funcţie); Ion Bădescu (n. 1906, Râmnicu-Vâlcea, m. d. p. din 1947) devine în 1948 preşedintele Tribunalului Vâlcea, iar în 1949 - procuror-şef la Parchetul Tribunalului Vâlcea.

 

Printre cei „licenţiati din serviciu, disciplinar” - altfel spus, daţi afară ca ostili regimului - s-au numărat: Ioan Ene, Florea Ionescu, Mihail Georgescu, Ion Ciotor (prim judecător la Horezu, în 1948 este mutat în Argeş) ş. a.  Sunt numiţi discreţionar şi preşedinţii judecătoriilor din teritoriu: Iancu Georgescu (Frontul Plugarilor) - la Măciuca, Dimitrie Ciucin (dăduse mult sprijin partidului în alegerile din 1946 !) - la Horezu, Ilie Ionescu (apolitic) la Bălceşti etc..

 

A urmat apoi desfiinţarea barourilor. Printre componenţii vechiului barou alcătuit la 13 martie 1944, se numărau: Petre Măinescu - mare moşier, rudă cu Constantin Argetoianu, fost politician agrarian în perioada interbelică; Nicu Angelescu (născut în 1894) - fruntaş liberal, celebru profesor de limba română la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnic şi totodată avocat de prestigiu; Constantin Tetoianu (născut în 1897 la Zătreni, Vâlcea), de mai multe ori prefect şi deputat, făcea politică ţărănistă, şi Lazăr Popescu (născut în 1879 la Racoviţa, Vâlcea), liberal[89].

 

La începutul anului 1948, o comisie formată din Octav Rotărăscu - fost contabil şi ajuns prim-preşedinte al Tribunalului Vâlcea, Mitrache - judecător-şef la Judecătoria Drăgăşani şi membrii Consiliului de Disciplină ai noului Colegiu au procedat la o epurare masivă, radiind din totalul de 140 de avocaţi ai fostului barou, un număr de 126 şi lăsând în colegiu doar 14! Acest fapt, petrecut în septembrie1948, a fost o manifestare de forţă a noului regim. A doua zi după eveniment, decanul Manole Georgescu a trecut la redistribuirea proceselor celor epuraţi. Conducerea colegiului era alcătuită din Manole Georgescu, Constantin Tetoianu, Constantin Săndulescu, Traian Patrichi şi Gheorghe Zugrăvescu, toţi aceştia fiind nişte „biciclişti” politici şi oportunişti recunoscuţi ai judeţului[90]; sunt păstraţi însă o serie de avocaţi ai vechiului regim, precum Paul Angelescu, Constantin Tetoianu, Eugen Băcescu ş. a., fiind însă înlăturaţi cei care fuseseră implicaţi politic: Alexandru Dumitrescu-Colteşti, C. G. Ştefănescu-Tică, Lazăr Popescu, Radu Livezeanu, Theodor Drăghicescu, adică cele mai interesante şi mai active figuri politice din perioada interbelică[91]. Cad victimă proceselor şi condamnărilor care au urmat, numeroşi vâlceni, pentru simplul motiv că aparţinuseră clasei burghezo-moşiereşti: Grigore Opran - „cel mai mare exploatator din plasa Grădiştea”, Constantin Hanciu - proprietar al unei mori din Râmnicu-Vâlcea, Romica Simian-Ştefănescu, mare proprietară (expropriată în 1945) etc.

 

Asesorii populari. La 1 martie 1948, a intrat în vigoare noua lege de organizare judecătorească prin care s-a înfiinţat instituţia asesorilor populari, instituţie confirmată prin Constituţiile din 1948 şi 1952. În fiecare judecătorie mixtă  au fost numiţi, de către partidul comunist, asesori populari. În 1948, în Vâlcea, au fost numiţi 525 de asesori populari (în teritoriu, toţi erau dintre „plugari”), deşi necesarul era de 896. Pentru tribunalele regionale, compoziţia socială trebuia să fie: a) 60-65% - muncitori, b) 10-15% - ţărani cooperatori c) 25-30% - intelectuali. Pentru tribunalele raionale compoziţia socială cerută era: a) 40-45% muncitori b) 30-35% ţărani cooperatori c) 25-30% intelectuali.

 

Şcoala juridică populară. Tot în martie 1948, la Râmnicu-Vâlcea a luat fiinţă, din iniţiativa Ministerului Justiţiei, o şcoală juridică populară, destinată  să facă „elementele populare să înţeleagă procesele la care vor participa”[92]; fiind chemată să suplinească lipsa avocaţilor, eliminaţi de epurarea comunistă, dar şi să creeze maselor populare  sentimentul participării legitime la actul deciziei juridice. La câteva zile după apariţia în presă a noii decizii guvernamentale, Tribunalul judeţului Vâlcea a primit o telegramă în care se arătau în mod concis scopul şi conţinutul acestei instituţii, destinate pentru „asesori şi procuratori populari”, [93] se precizau obiectele care se vor preda şi se creau propuneri de numire a profesorilor, care urmau să fie aleşi „dintre magistraţi, avocaţi şi funcţionari. Cursurile au început în ziua de 6 aprilie, orele 6 p.m., pe bază de convocator, semnat de 34 de cursanţi,[94] urmând ca ele să se ţină de 3-4 ori săptămânal, timp de trei luni. Şcoala nu a luat forma unui curs cu o singură serie, ci a avut continuitate, aşa cum rezultă din documentele vremii.

 

Notarii. În perioada iulie – noiembrie, s-au petrecut schimbări şi în rândul notarilor, având loc numeroase transferări şi delegări de notar. În felul acesta, „administratorul comunist” devenea  şi judecător şi parte în propriile cauze, sistemul fiind contrar spiritului de echitate şi sensului însuşi al justiţiei. 

 

B. Administraţia. Constituţia din 1948 menţinea împărţirea administrativă în comune, plăşi şi judeţe, dar preciza că prin lege se pot aduce modificări acestor împărţiri. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. În lunile ianuarie-februarie 1949, s-au făcut cursuri administrative de circa o lună, în două serii, cu toţi cei consideraţi fideli comuniştilor. Este un moment foarte important din istoria politică a judeţului, întrucât toate schimbările făcute până atunci fuseseră mai mult conjuncturale. Se produce, de fapt, „înlocuirea unei clase sociale cu alta”, la nivel administrativ. 

 

În primele zile ale lunii aprilie 1949, sunt desfiinţate vechile administraţii locale (prefecturile, preturile, primăriile) şi instalate comitetele provizorii, menite să exercite atribuţiile sfaturilor populare până la alegerea acestora. Ele trebuiau să fie organele care să asigure trecerea de la conducerea unipersonală la cea colectivă[95]. La 10 aprilie 1949, a început instalarea comitetelor provizorii judeţene, care a însemnat al doilea pas spre instalarea regimului comunist la nivelul autorităţilor locale, primul pas fiind cel realizat de Consiliul Politic Judeţean, între anii 1945-1948, prin numirea primarilor pe criterii politice, adică numai dintre membrii partidelor cuprinse în F.N.D.

 

Comitetul provizoriu al comunei urbane Râmnicu-Vâlcea a fost alcătuit din Ladislau Suciu, în calitate de preşedinte, împreună cu Iancu Elisabeta şi Gavrilă Pop, acesta din urmă - în calitate de secretar[96]. La sate sunt instalate, de asemenea, comitete provizorii ale sfaturilor populare, conduse de preşedinţi. Toate aceste comitete provizorii cuprind ţărani şi muncitori fără experienţa conducerii şi cu puţină carte - de regulă, cu 4-5 clase primare. La instalarea noilor conducători, s-au înregistrat şi câteva cazuri de împotrivire: la Dăeşti-Popeşti, Pârâieni şi la Râmeşti-Beica.

 

Ca preşedinte al Sfatului Popular Judeţean, între anii 1949-1950, a funcţionat Marin Teodorescu - de profesie, mecanic de locomotivă; vicepreşedinte a fost numit Bogdan Ioan, de profesie tot mecanic de locomotivă; secretar era Şularu Eduard - lăcătuş strungar, iar ca membri figurau Mustăţea Dumitru - muncitor miner la salină şi Băgăluţ  Elena - muncitoare[97]. Preşedinţii comitetelor provizorii de plăşi au fost: Petre Bogiu (plugar) – Bălceşti, Constantin Davidescu (plugar) - Băbeni-Bistriţa, Gheorghe Tănase (mecanic locomotivă) – Brezoi, Marin Pinete (plugar) – Drăgăşani, Marin Ionescu (ceferist) – Grădiştea, Petre Suhăroiu (muncitor) - Horezu, Nicolae Badea (plugar) - Lădeşti, Ioan Ghiţulete (funcţionar) - Râmnic[98]. Comitetele provizorii aveau nevoie însă de personal specializat, în special contabili. În ţară se organizează două centre, la Oradea şi Timişoara, unde se puteau face cursuri de contabilitate.

 

În septembrie 1950, judeţul Vâlcea devine regiunea Vâlcea. Odată cu legea privind noua împărţire administrativă a ţării în regiuni şi raioane, se înfiinţează sfaturile populare ca organe locale ale puterii de stat. Sfaturile populare au fost apreciate ca fiind cea mai importantă şi mai democratică realizare a comuniştilor în domeniul construcţiei de stat [99]. Cu  ocazia alegerilor din 1950, s-a schimbat efectiv întreaga organizare administrativă a judeţului. S-au schimbat şi termenii întrebuinţaţi pentru desemnarea conducerii lui administrative. Consiliul comunal sau orăşenesc a devenit Sfatul popular, iar consilierii, deputaţi. Primarul a devenit preşedintele Sfatului. În data de 3 decembrie 1950, la  primele alegeri pentru sfaturile populare (regionale, raionale, orăşeneşti, comunale), au votat 199.370 cetăţeni, alegând 3.276 deputaţi. Pregătirea pentru alegeri fusese aproape militărească. În trimestrul I al anului 1950, la sate au fost trimişi 2.592 de agitatori (plus 450 la oraşe). Numărul abonamentelor la „Scînteia” a ajuns la 8.000 şi tot atât la „Scînteia satelor” [100].  La şcolile de partid (cursuri scurte), au fost trimişi 160 de bărbaţi şi 80 de femei, aceşti propagandişti ai partidului urmând să fie imediat folosiţi în campania electorală. La sate, au fost înfiinţate 247 cercuri de lectură. S-au ţinut 2.760 „şezători” şi 10.560 seri „culturale” la cămine[101].

 

Frontul Democraţiei Populare câştigă peste tot, cu un procent de peste 98%. Preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Vâlcea, devine Stan Arsene. Alegerile din 3 decembrie 1950 au fost „primele alegeri făcute în ţara noastră, în linişte, fără armată şi miliţie”. Aprecierea aparţinea lui Stan Arsene şi se referea, prin raportare, la precedentele alegeri din 1948. 

 

În anul 1952, s-a înfiinţat regiunea Piteşti, care a înglobat şi o mare parte din teritoriul actualului judeţ Vâlcea, care – atunci – a rămas raion.Alegerile din 1956 au loc pe 11 martie[102]. Pe ţară, candidaţii Frontului Democraţiei Populare obţin 99 % din voturi. Comitetul executiv al Sfatului Popular Regional Piteşti, ales acum, are 17 membri, preşedinte fiind Sandu Constantin, iar cei patru vicepreşedinţi sunt Barbu Marin, Ghigiu Matei, Grigoroaia Ilie şi Vişescu Constanţa[103]. Sandu Constantin va conduce regiunea Argeş până în 1968. Va deveni şi membru al C.C. al P.C.R. în 1961, păstrându-şi funcţia pînă în 1979[104].

 

În martie 1957, a intrat în vigoare noua Lege a sfaturilor populare, cu unele schimbări majore[105]: trecerea secţiilor Sfaturilor populare, din subordinea ministerelor de specialitate, în cea a sfaturilor populare ; descentralizarea întreprinderilor comunale de servicii, o nouă repartizare a beneficiilor (75% din acestea urmând să meargă la gospodăria comunală locală) şi preluarea autorizaţiei de contractări şi achiziţii de produse agricole, în condiţiile desfiinţării Ministerului Colectărilor şi a sistemului de cote

 

La 5 martie 1961, au loc alegeri pentru sfaturile comunale, orăşeneşti, raionale şi regionale, ca şi pentru Marea Adunare Naţională. Câştigă, evident, candidaţii F.D.P., care obţin 99,77 % din voturi. Preşedintele Comitetului executiv al Sfatului popular Argeş, este ales acelaşi Constantin Sandu.

 

La 7 martie 1965, au loc noi alegeri pentru Sfaturile populare (ca şi pentru M.A.N.), câştigate de candidaţii Frontului Democraţiei Populare, pentru care au votat 99,85 % din numărul total al alegătorilor. Preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular Argeş, este ales acelaşi Constantin Sandu. Printre cei desemnaţi ca primari (preşedinţi ai sfaturilor populare) în principalele localităţi vâlcene au fost: Nicolae Răducu (Râmnicu-Vâlcea), Ioan Uţă (Băile Govora), Constantin Hândoreanu (Băile Olăneşti), Dan Haralambie (Călimăneşti), Mircea Glodeanu (Ocnele Mari) şi Petre Păun (Brezoi)[106].

 

În 1949, fiecare Comitet judeţean este obligat să se aboneze la ziarul „Pravda” şi la revistele „Bolşevic” şi „Cultura i Jizni” („Cultura şi viaţa”). Comitetul judeţean trebuia să ia măsuri ca toate bibliotecile şi cluburile din judeţ să fie aprovizionate (prin abonamente) cu publicaţii sovietice, potrivit cu cititorii care le frecventează[108].

 

În 1951, alături de „Buletinul Oficial” şi „Îndrumătorul eparhial”, apare săptămânalul “Drum nou”, organ al Comitetul Regional al P.M.R. şi al Sfatului Regional Vâlcea (23 aug. 1951 - 29 aug. 1952), redactor-şef fiind Gheorghe Stănculescu. Reorganizarea administrativă din 1952 a dus, însă, la dispariţia publicaţiei. Din 1952 şi până în 1968, în judeţul Vâlcea nu se va mai scrie presă politică.

 

Singura publicaţie care a străbătut perioada 1950-1965 este “Mitropolia Olteniei” - revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. În 1962, apare la Râmnicu-Vâlcea foaia volantă “Veniţi alături de noi” (22 februarie-3 martie 1962), 8 numere, care s-a distribuit gratuit, fiind, de fapt, foaia volantă editată de partid în campania de cooperativizare a agriculturii vâlcene[109].

 

În ceea ce priveşte tipografiile,în martie 1945, la instalarea guvernului Groza, în judeţul Vâlcea existau trei asemenea întreprinderi: „Gutenberg” şi „Unirea”- la Râmnicu-Vâlcea şi „Curechianu” - la Drăgăşani[110]. Tipografia „Gutenberg” se afla pe locul unde se înalţă acum colţul nord-estic al hotelului „Alutus”. Aici s-a tipărit cu regularitate, la două luni, revista culturală ‘’Naţionalul Vâlcii’’, scrisă aproape în întregime de directorul ei, Constantin Daniilescu; tot aici se imprimau, de asemenea, „Învăţătorul” - publicaţia Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Vâlcea, întemeiată de Teodor Geantă şi condusă o vreme de Mihail Roşianu, foaia ‘’Pandurul’’ a lui D. C. Măldărescu şi alte efemere gazete scoase de felurite formaţiuni politice numai în preajma alegerilor. În 1938, lui Dumitru Petrescu, unul dintre cei trei patroni, i s-a ridicat dreptul de asociat de către tovarăşii săi asociaţi, pe motiv de neînţelegeri politice, el fiind mai de… stânga. Petrescu va avea un viitor interesant. A devenit un comunist important în Vâlcea şi în 1948 şi-a naţionalizat propria tipografie, pe care tot el o înfiinţase în 1925; şi-a condus propria tipografie, ca director comunist, până la moarte. În perioasa 1944-1946, a funcţionat Tipografia „Unirea”; aceasta aparţinea primăriei râmnicene şi era instalată în nişte clădiri vechi din parcul orăşenesc, care aparţinuseră cândva vestitei familii a Lahovarilor. Acolo se tipăreau îndeosebi ordonanţele şi buletinul primăriei, precum şi imprimatele necesare administraţiei comunale[111].

 

La Drăgăşani, a funcţionat între anii 1925-1948 o tipografie condusă de fraţii Curechianu, Dionisie şi Grigore. După decesul lui Grigore, la 29 oct. 1947, Dionisie Curechianu sigilează tipografia până la 4 august 1949, când o donează statului. Întreg utilajul este ridicat de la Drăgăşani şi transportat la tipografia „Gutenberg” din Râmnicu-Vâlcea, la 21 februarie 1950. Cât timp a funcţionat la Drăgăşani, adresa ei a fost în strada Traian nr. 192. În aproape un sfert de veac de existenţă, tipografia Curechianu a tipărit doar şase cărţi şi câteva gazete drăgăşănene: „Izbânda” - organ al P.N.L.(1935), „Agrarul Vâlcean” – organ al Partidului Naţional-Agrar din Vâlcea (iunie-septembrie 1932) şi „Aurora Vâlcii” - organ al Partidului Ţărănesc de sub conducerea dr. Lupu (1933). Dionisie Curechianu se născuse la 26 aprilie 1893 şi fusese ucenic la tipografia „Matei Basarab” din Râmnicu-Vâlcea.

 

 La 6 decembrie 1948, toate tipografiile din oraş au fost comasate, cu acordul proprietarilor respectivi, formând „Întreprinderea Poligrafică Râmnicu-Vâlcea”, care va trece, în 1950, sub conducerea „Întreprinderii Tiparul Roşu” din Sibiu. În anul 1951 se înfiinţează „Centrul Poligrafic nr. 9 Râmnicu-Vâlcea”, ca, din 1956, odată cu reorganizarea Comitetului regional pentru cultură şi artă, toate tipografiile din cuprinsul regiunii Argeş să formeze o unitate poligrafică regională sub denumirea de „Întreprinderea poligrafică Argeş”.

 

Întrucât informaţia trebuia controlată, presa locală devine deranjantă şi aceasta începe să fie tot mai limitată. Suprimarea definitivă a presei vâlcene începe cu anul 1953, când în U.R.S.S, după moartea lui Stalin, se declanşa un uşor dezgheţ ideologic şi cultural. De fapt, reducerea presei din această perioadă se referă la limitarea publicaţiilor ca titluri, căci în privinţa tirajelor, lucrurile au stat cu totul altfel: cele peste 300 de ziare care apăreau în România, atingeau un tiraj de 5,3 milioane exemplare, dintre care numai ziarul „Scînteia” apărea - în 1953 - într-un tiraj de peste 700.000 exemplare pe zi (cât toată presa interbelică la un loc pe timp de un an!)[112]. Era nevoie, deci, de sporirea tipografiilor.

 

În 1949, începe construirea Casei Scînteii, pentru „sporirea tirajului Scînteii, editarea tot mai largă a literaturii de partid, a manualelor şcolare etc”. Pentru sprijinirea cu bani a construcţiei combinatului, la iniţiativa partidului, în întreprinderi s-au constituit comisii de subscripţii; numai în luna sept 1949, din Vâlcea au subscris 12.555 persoane, valoarea contribuţiilor fiind de 1.872.255 lei. Comuniştii vâlceni şi-au luat angajamentul ca, până în decembrie 1949, din satele judeţului să subscrie 30.000 de oameni[113]. Ziua de 25 septembrie a devenit „Ziua Scînteii”.

 

Pe frontul agricol al colectivizării (dar nu numai), sunt folosiţi şi corespondenţii de presă - un fel de “ochii şi urechile” partidului (alături de activişti, desigur). Cel mai furibund corespondent de presă vâlcean, însă, este - pentru perioadă analizată - Marin Gh. Marin: arhivele vâlcene păstrează dosare voluminoase cu corespondenţa legată de sesizările (în realitate, nişte turnătorii[114] ordinare, relatate fără talent) făcute de el la o serie de publicaţii centrale şi regionale. Fiind încurajaţi şi băneşte, corespondenţii „voluntari” au proliferat continuu în judeţul Vâlcea: în 1949, erau în număr de 66, ca în 1956, numărul lor să ajungă la 800. Abia începând cu anii ’60, accentul va începe să se pună pe calitate, partidul înţelegând că nivelul şi combativitatea propagandei depind de calitatea şi pregătirea propagandiştilor şi se vor prefera ziarişti şcoliţi (în primul rând, la şcolile de partid).

 

P.M.R. a înţeles din primul moment importanţa instituirii unui monopol asupra presei, astfel că abonamentele devin obligatorii şi se fac în funcţie de plan. În 1950, Vâlcea avea deja 24.631 abonamente la publicaţii precum: „Scînteia” (8.526 exemplare), „Scînteia satelor” (6.914), „Scînteia tineretului” (1.024) ş. a.

 

D. Biserica. În acest răstimp, Biserica a jucat un rol dublu: pe de o parte, a fost singura instituţie care a propagat o altă învăţătură decât cea „materialist-ateistă” (a promovat, deci, singura ideologie alternativă serioasă la ideologia comunistă); pe de altă parte, a fost instituţia care s-a angajat să pună „omul duhovnicesc în slujba idealurilor omenirii muncitoare”[115]. La Vâlcea, problema religioasă avea o conotaţie specială, pentru că mulţimea mânăstirilor şi bisericilor făceau din zonă un adevărat „Athos românesc”. Pe de o parte, pentru comunişti, „starea de înapoiere culturală, mizeria şi zecile de mănăstiri existente în judeţ au făcut ca misticismul să fie adânc înrădăcinat în rândurile ţărănimii”[116]. Uneori, situaţia este prezentată pe dos: ”din punct de vedere cultural, judeţul Vâlcea are un trecut istoric şi cultural, deoarece a fost din cele mai vechi timpuri dăruit cu mănăstiri şi schituri, care au fost focare de cultură ale trecutului”[117].

 

În activitatea Bisericii Ortodoxe Române de după 23 august 1944 şi până la sfârşitul epocii Dej, se disting două etape: a) de la 23 august 1944, până la moartea patriarhului Nicodim - 6 iunie 1948 şi b) perioada patriarhului Justinian[118]. În viziunea comunistă, patriarhul Nicodim, care-şi agonisise cultura teologică în Rusia, a săvârşit două fapte mari: a înnodat firul prieteniei cu Biserica Rusă prin două vizite la Moscova - una prin delegatul său, P. S. Episcop Iosif Gafton, în 1945 (cu ocazia înscăunării patriarhului Alexei) şi a doua – efectuată personal, în 1946, când a mers la Moscova însoţit de Justinian, vicar arhiereu al Arhiepiscopiei Iaşilor şi Sucevei. Sunt reluate relaţiile bisericeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă, relaţii care fuseseră întrerupte între anii 1917-1944 (în felul acesta, Biserica se va implica nu doar în social, ci şi în … politica externă[119]); orientarea B.O.R. spre colaborarea cu comuniştii, în special cu prilejul redactării Constituţiei (votată de Marea Adunare Naţională în 13 aprilie 1948). A doua etapă începe cu Justinian.

 

 Justinian Marina, un patriarh vâlcean. Vâlcea a dat ţării pe primul patriarh comunist, Justinian Marina (n. 22 februarie 1900, Suieşti - Vâlcea[120]), preot seminarist şi învăţător, apoi absolvent (1929) al Facultăţii de Teologie din Bucureşti; tuns în monahism (11 august 1935) şi arhimandrit la M-rea Cetăţuia, arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi Sucevei (1945-1947), cu titlul „Vasluianul”, mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1947-1948); la 6 iunie 1948, a fost instalat pe scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române, pe care a păstorit-o pînă la 26 martie 1977.

 

Justinian este una dintre personalităţile vâlcene cele mai controversate ale acestei perioade. Un fapt cert este acela că ascensiunea atât de rapidă şi spectaculoasă şi-a datorat-o lui Gheorghiu-Dej, ale cărui favoruri le câştigase adăpostindu-l, în 22 august 1944, după evadarea acestuia din lagărul de la Târgu -Jiu, în casa lui parohială din Râmnicu-Vâlcea, ca şi înscrierii sale bruşte pe „linia” partidului comunist. Problema cea mai aprinsă, atunci când se discută despre Justinian, este aceasta: a fost el „trădătorul” sau „salvatorul” Bisericii Ortodoxe Române? În timp ce unii îl denigrează, ca fiind vândut comuniştilor, alţii îl consideră cel mai mare patriarh pe care l-a avut Biserica Română[121]. Lucrurile pozitive şi cele negative sunt parcă la egalitate atunci când analizezi activitatea „patriarhului roşu”. Concluzia rezultată din materialele documentare păstrate (mai ales în arhivele Securităţii), este aceea că liderii partidului nu au vrut să distrugă Biserica, ci mai curând să o transforme într-un organ eficient de propagandă. La acest crez, a aderat şi Justinian. El a supravieţuit, şi o dată cu el şi Biserica ortodoxă, pentru că a avut o mare capacitate de compromis, ridicată la nivel de artă.

 

 Opera sa teologică principală este Apostolatul social – 11 volume, scrise între anii 1948-1974. Lucrarea are un titlu semnificativ. Concepţia de bază a acesteia este că preotul trebuie să se angajeze social, să-şi aducă propria contribuţie spirituală la făurirea acelui „homo novus”, „homo socius”, a „omului zilelor noastre, ziditor de viaţă şi de ţară nouă”[122]. Încurajarea clerului de a se implica în activitatea socială, a fost, însă, o îndepărtare importantă de tradiţia ortodoxă.

 

Este semnificativ faptul că cel mai bun aliat al lui Justinian, în această etapă, a fost arhimandritul Teoctist Arăpaşu, urmaş al lui Justinian ca patriarh al României (din 1986), şeful personalului slujitor de la catedrala mitropolitană din Iaşi, din timpul cât Justinian a slujit aici. Un alt aliat de nădejde al lui Justinian, a fost episcopul Craiovei (1947-1949) şi viitorul mitropolit al Olteniei (1949-1972), Firmilian, fost călugăr la Cozia. Principalul colaborator al lui Justinian în problemele de redactare a pastoralelor şi a celorlalte documente ce trebuiau date publicităţii, a fost vâlceanul Alexandru Cerna-Rădulescu, scriitor şi jurnalist interbelic important[123].

 

 După trecerea lui Nicodim Munteanu la cele veşnice (27 februarie 1948), Justinian va fi ales (24 mai 1948) ca arhiepiscop al Bucureştilor şi patriarh al României.  Printre principalele obiective ale programului său, se numără[124]:  desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, pregătirea cât mai temeinică a clerului (aceasta însemnând „epurarea” acestuia, selectarea şi promovarea elementelor dovedite apte pentru integrarea în noua viziune, şi eliminarea celor care nu mai corespundeau, îndrumarea clerului misionar de a face „apostolatul social” etc.), propaganda bisericească în favoarea statului şi regimului comunist, dezvoltarea relaţiei speciale cu Moscova – obiective îndeplinite întocmai de Justinian.

 

În urma naţionalizării averilor şi fondurilor aparţinând Bisericii, ca efect al Legii cultelor din 4 august 1948, instituţia va avea nevoie de sprijin direct din partea Statului;  ulterior, predarea religiei în şcoli a fost interzisă. Printre meritele indiscutabile ale patriarhului de origine vâlceană, se cuvine să considerăm păstrarea unui învăţămînt religios: două institute teologice universitare cu durata de 4 ani (Bucureşti şi Sibiu) şi şase seminarii teologice cu durata de 3 ani (Bucureşti, Buzău, Mânăstirea Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş - câte unul de fiecare mitropolie), ca şi trei seminarii monahale pentru călugări (cele două, de călugăriţe – de la Horezu şi Agapia fiind desfiinţate ulterior). De asemenea, au fost păstraţi şi o serie de profesori-teologi valoroşi, precum Dumitru Stăniloaie, Emilian Vasilescu, Dumitru Fecioru, Vladimir Prelipceanu etc. Alte realizări ale sale, trebuie considerate: canonizarea - pentru prima dată în istoria Bisericii noastre - a unor sfinţi români, moderarea efectului devastator al represaliilor contra preoţilor şi în special salvarea mânăstirilor, prin transformarea lor în cooperative de producţie şi apoi în muzee, o anumită consolidare a vieţii monahale, repararea unor mănăstiri şi schituri, rezistenţa în faţa Bisericii ruseşti.

 

Reorganizările Episcopiei vâlcene. La 1 noiembrie 1939, Episcopia Râmnicului Noului Severin a fost desfiinţată, iar în locul ei s-a înfiinţat Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa la Craiova. Desfiinţarea Episcopiei Râmnicului a pricinuit multe nemulţumiri între preoţi şi credincioşii olteni; de aceea, aceştia au cerut stăruitor reînfiinţarea ei. Dorinţa li s-a împlinit la 20 aprilie 1945, cînd Mitropolia Olteniei s-a desfiinţat, iar mitropolitul Nifon a fost pensionat. În aceeaşi zi, şi-a reluat activitatea Episcopia Râmnicului Noului Severin. La conducerea ei a fost delegat arhiereul Athanasie Dincă Bârlădeanul (1896-1973) - vicarul patriarhiei, pînă la 11 martie 1948, cînd l-a urmat Iosif Gafton.

 

 Începând cu data de 11 martie 1948, în locul lui Efrem Enăchescu (n. 1893 în Zăvoieni, Vâlcea – m. 1968; fost mitropolit al Basarabiei şi apoi egumen la M-rea Cozia; ca episcop al Râmnicului; a fost ajutat de arhimandritul Ghermano Dineaţă, vicar, fost stareţ al Mănăstirii Cozia), a fost numit ca episcop al Râmnicului, Iosif Gafton (n. 1896, Puţeni, jud. Galaţi – m. 9 iunie 1984), ajuns arhiereu-vicar la Patriarhie (1943-1944), cu titlul „Sinaitul”; episcop de Argeş din 1944 şi girant al treburilor Patriarhiei în timpul bolii patriarhului Nicodim (octombrie 1947 – februarie 1948).

 

Judeţul Vâlcea a avut 3 protoierii: Drăgăşani - cu 5 parohii urbane şi 73 parohii rurale, Horezu - cu 2 parohii urbane şi 66 parohii rurale şi Râmnicu-Vâlcea - cu 27 parohii urbane şi 66 parohii rurale[125]. În iulie 1950, a apărut la Craiova numărul 1 al revistei „Mitropolia Olteniei”, ca publicaţie oficială a Eparhiilor: Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului. În paginile sale şi-au continuat activitatea „Buletinul Mitropoliei Craiovei” şi „Îndrumătorul Eparhial” al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, apărute separat la Craiova şi Râmnic, după 23 august 1944.

 

La începutul anilor ’60, a început propaganda antireligioasă, după teribila „Călăuză a ateistului”. Religia încetează să mai fie o problemă strict personală a fiecărui cetăţean şi se transformă într-o problemă de partid şi de stat. Ea nu putea fi lăsată în afara structurilor totalitarist-comuniste, deoarece se putea uşor constitui într-o ideologie paralelă şi rivală cu marxism-leninismul. Partidul comunist este unic, ideologia lui este unică, deci şi adevărul este unic. Adevărul religiei nu putea fi însă compatibil cu cel stalinist. Biserica a formulat foarte explicit obiectivele carierei preoţeşti, pentru această perioadă: răspîndirea culturii în straturile largi ale poporului (principalul mijloc pentru atingerea acestui obiectiv fiind căminul cultural), problema menţinerii şi apărării păcii, creşterea productivităţii muncii, realizarea unor lucrări de interes local (repararea drumurilor, podurilor şi a clădirilor publice, săparea de fântâni etc.), săvîrşirea actelor de caritate creştină[126].

 

Între anii 1949-1965, preoţii sunt obligaţi să urmeze „cursurile de îndrumare”, apoi „Conferinţele protopopeşti de orientare” şi „Conferinţele protopopeşti administrative”, care se ţineau la sediul fiecărei protoierii; existau, de asemenea, „cursurile de îndrumare misionară” (pe linia Apostolatului social. « Elementul care dinamizează totul, care pune în valoare totul, care fertilizează totul, este Partidul Muncitoresc Român” – spunea Gafton într-una din cuvântările sale »[127]. Aşadar, preoţii vâlceni, în frunte cu păstorul lor, deveniseră propagandişti ai politicii partidului

 

Minisecularizarea. În primii ani de după 1945, partidul comunist a menajat temporar o serie de instituţii importante ale statului, printre care şi biserica, exceptând de la expropriere averile cultelor. După câţiva ani, însă, mai precis – în 1953, patrimoniul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului va fi micşorat de . . . 21 de ori (cifră în care trebuie ţinut cont şi de efectul Reformei monetare din 1952); o serie de case parohiale vor fi confiscate de comitetele provizorii (aceştia îndemnându-i, cinic, pe conducătorii eparhiei, să-şi construiască altele !).

 

În ziua de 23 iunie 1950, Comitetul Provizoriu al Judeţului Vâlcea emite ordinul cu nr. 21419, prin care bisericile erau obligate să-şi cedeze loturile Comitetelor provizorii din fiecare comună, fiecare biserică rămânând doar cu puţin pământ, mai precis - cu ceea ce avea în jurul ei. Lovitura era dură, loturile agricole fiind, pentru fiecare biserică parohială, singurele bunuri materiale pentru susţinerea cu cele necesare cultului. Marea majoritate a preoţilor, sprijinită de consilieri şi epitropi, refuză cedarea loturilor. Statul comunist ţinea însă la aparenţe: fiecare parohie trebuia să facă o cerere adresată Ministerului Agriculturii prin care arăta că renunţă la lotul bisericii, întrucât…nu-l poate munci.

 

În 1959, este instituită o nouă grilă de salarizare. Salariile preoţilor sunt stabilite după anumite criterii - studii, vechime - şi varia de la 800 de lei în sus. Un cler plătit, în parte, de stat, era în fond un cler dependent. De acum încolo, preotul devine un funcţionar, un salariat al statului, depinzând de el şi făcând adesea politica pe care acesta i-o dicta[128]. Suma de 400 de lei ce o primeau preoţii din partea statului, era doar o parte din salariu şi nu plafonul, cealaltă parte putând fi acoperită din veniturile parohiilor. Cei mai mulţi preoţi, sprijiniţi (cu moderaţie) de Gafton, cer  revenirea la vechea salarizare, cea din 1950, care era după criterii asemănătoare cu cele stabilite pentru corpul didactic din învăţământul de stat. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat.

 

Justinian a încercat să vină în ajutorul clericilor prin intermediul Fondului Central Misionar, ce a fost înfiinţat în 1956, dar care va deveni operativ abia din 1959, scopul său fiind acela „al ajutorării bisericilor şi parohiilor mai sărace, precum şi al slujitorilor bisericii care să-şi poată îndeplini nestingheriţi de nevoi misiunea de slujitori ai Mântuitorului Iisus Hristos”.

 

Problema cotelor şi a impozitelor. Curând, a apărut un nou tip de teroare pentru clerici, „chiaburia”: aproape toţi preoţii din Vâlcea vor fi trecuţi în rândul chiaburilor. şi acest lucru era cu atât mai grav, cu cât preoţilor, Eparhia le cerea să fie un exemplu la predarea cotelor şi la plata impozitelor. Abuzurile au fost foarte mari. Preoţii din plasa Lădeşti au trimis chiar lui Teohari Georgescu un memoriu prin care reclamau faptul că fuseseră trecuţi abuziv în cadrul chiaburilor. De obicei, preoţii sau călugării erau înregistraţi cu mult mai mult pământ decît deţineau în realitate. Călugăriţele de la Mânăstirea Bistriţa se jeluiesc şi ele (10 aprilie 1952), prin stareţa Olga Gologan, că le-au fost impuse cote mult mai mari faţă terenul şi animalele deţinute[129].

 

 Şcolile monahale. La începutul anului 1948, în Eparhia Râmnicului Noului Severin erau 355 călugări, dintre care 145 bărbaţi şi 210 femei[130]. În 1951, s-au înfiinţat primele şcoli monahale din eparhie, la mânăstirile Hurezi, Bistriţa, Dintr-un Lemn, Sărăcineşti şi Cozia[131]. În total, pe întreaga eparhie, vor fi înfiinţate 10 şcoli monahale, majoritatea în judeţul Vâlcea, având o durată de 3 ani, cu două ore zilnic pentru obiectele de învăţământ religios şi cel puţin 6 ore zilnic în ateliere. Acestea urmăreau, pe lângă pregătirea intelectuală şi duhovnicească a călugărilor şi pregătirea lor… profesională. Fiecare călugăr sau călugăriţă trebuia să înveţe o meserie manuală, deoarece statul îi considera pe călugări nişte paraziţi. Deci, pentru a te putea călugări, trebuia să fii şcolit şi chiar să susţii un examen. Episcopia Râmnicului şi Argeşului a fost prima episcopie din ţară care a organizat astfel de examene, în 1954. Existau însă şi seminariile monahale (cele pentru călugăriţe fiind desfiinţate în 1959), care erau şcoli medii de învăţământ teologic în care erau admişi absolvenţii şcolilor monahale. Dintre absolvenţii acestor seminarii, erau recrutaţi studenţii la Institutul Teologic şi elementele de conducere sau administraţie din mănăstiri.

 

În 1958, conducerea de partid şi de stat a analizat situaţia monahismului din ţară şi a ajuns la concluzia că numărul mânăstirilor era prea mare (numărul „vieţuitorilor” din mânăstirile Eparhiei Râmnicului şi Argeşului se dublase, faţă de 1948, ajungând la 622 -141 călugări şi 481 călugăriţe) şi că ele deveniseră centre ale activităţii contrarevoluţionare şi ale imoralităţii. A urmat Decretul 410 din 1959, prin care au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri ortodoxe, sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie la familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat.

 

O iniţiativă interesantă a patriarhului Justinian, poate cea mai importantă dintre reformele sale, a fost transformarea mânăstirilor în … cooperative de producţie, care se vor înfiinţa între anii 1954-1955. Astfel, M-rea Hurezi avea 3 secţii cooperatiste: confecţii, covoare şi ţesături, la care lucrau peste 70 cooperatoare călugăriţe; la M-rea Bistriţa va începe să funcţioneze o cooperativă cu 7 secţii: covoare, ţesături, cusături naţionale, croitorie, tricotaje, ceramică, strung pentru lemn-jucării şi instrumente muzicale, în care activau 104 lucrătoare, realizând - în 1953 - o producţie de 243.554,9 lei; la Mânăstirea Dintr-un Lemn, va apărea o cooperativă cu 3 secţii: covoare, ţesături şi cusături, cu 18-20 călugăriţe lucrătoare etc.[132]. În realitate, aceste cooperative produceau o parte destul de mică din necesarul comunităţii monastice şi unele au înregistrat eşecuri, aşa cum rezultă şi dintr-o scrisoare adresată Episcopiei de către stareţa Olga Gologan de la M-rea Bistriţa[133].

 

Ca urmare a prevederilor Decretului 410, din cele 28 de mănăstiri ale eparhiei, au fost autorizate doar două: Mânăstirea Turnu (ulterior, M-rea Frăsinei) - pentru călugări şi Mânăstirea Horezu - pentru călugăriţe. Alte 23 de mănăstiri urmau să fie predate statului: Bascov, Bistriţa, Brâncoveni, Clocociov, Govora, Iezerul, Jgheaburi, Mamu, Robaia, Şerbăneşti, Surpatele, Sărăcineşti, Văleni - mănăstiri de călugăriţe şi Arnota, Brăteşti, Cornet, Pătrunsa, Pahomie, Stânişoara, Trivale, Frăsinei, Dobruşa şi Strihareţ - mănăstiri de călugări. Două mănăstiri aveau să fie păstrate ca monumente istorice: Cozia şi Dintr-un Lemn. Mânăstirile predate statului urmau să capete diferite utilităţi obşteşti: şcoli, grădiniţe, anexe ale unor G.A.C.–uri etc. La toate mânăstirile predate, bisericile rămâneau deschise cultului, pentru nevoile credincioşilor. Mânăstirea Hurezi a revenit (după discuţii) … Episcopiei Râmnicului. La sfîrşitul anului 1960, în cele 2 mănăstiri „autorizate” ale eparhiei Râmnicului şi Argeşului, rămăseseră doar 158 vieţuitori (63 călugări şi 95 călugăriţe)[134]. În realitate, viaţa în mânăstirile eparhiei a continuat în „ilegalitate”. Foarte mulţi vieţuitori au primit acceptul de a rămâne în mănăstiri ca paznici sau îngrijitori. Ulterior, mânăstirile vor fi declarate monumente istorice şi vor fi salvate. Din cauza „imposibilităţii” de a mai putea face faţă lucrării terenurilor cu personalul monahal existent, cele mai multe mănăstiri au cedat sfaturilor populare din zonă cea mai mare parte din terenurile lor. Un caz aparte l-a reprezentat Mânăstirea Bistriţa, unde în 1960 s-au adus, de către Ministerul Sănătăţii, 100 de copii cu handicap mintal. Însă şi pentru îngrijirea acestora, au fost folosite maicile din mănăstire.

 

În climatul naţionalist de la începutul anilor ’60, o dispută foarte interesantă s-a purtat în jurul preotului paşoptist Radu Şapcă (fost curator de moşii la Cozia şi chiar stareţ al mănăstirii, de la 8 ian 1864 pînă la 18 ian 1867[135]), din care autorităţile timpului în frunte cu Ştefan Voitec (originar din Corabia, ca şi Popa Şapcă) au vrut să facă un simbol al patriotismului. Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri intenţiona să facă un muzeu, cerând episcopului Gafton – prin Eustaţiu Pretorian-Orleanu, urmaşul ilustrului revoluţionar de la 1848 – unele obiecte ale lui Şapcă, ajunse la M-rea Cozia.

 

O altă situaţie care a venit în favoarea mânăstirilor vâlcene a fost de-a dreptul anecdotică. În martie 1962, se căutau cadrele necesare turnării fimului Tudor Vladimirescu în care juca şi Lica Gheorghiu, fiica lui Dej. Cele mai potrivite scene urmau să fie filmate la Mânăstirea Govora, care era însă … depopulată. Episcopia Râmnicului este rugată de studioul cinematografic Buftea, să aducă de prin judeţ 10 călugări care să participe la filmări[136].

 

Anul menţionat este unul plin de „excursionişti” pe la vechile mănăstiri vâlcene. Aici vin atât ambasadorul Franţei la Bucureşti - Pierre Bouffanais, în mai 1962, (episcopul Iosif se eschivează însă şi nu vine la întâlnirea cu acesta), dar chiar şi patriarhul Serbiei, Gherman, în nob. 1962[137]. Trebuie spus că solicitări de a vizita mânăstirile eparhiei, vin şi din partea Academiei Române, dar şi a altor instituţii din ţară, care toate doresc locuri de cazare la vechile lăcaşuri de cult. „Excursia la mănăstire” devine, astfel, o formă de adeziune la un anumit set de valori, altele decât cele comuniste.

 

Mânăstirile vor fi, deci, salvate prin transformarea lor în …muzee (de fapt, existau muzee în interiorul mânăstirilor). În 1965, pe temeiul Legii nr. 9668/ 1965, Sfânta Episcopie dispune ca de acum înainte la toate casele de odihnă ale Sfintei Episcopii, să se perceapă pentru cazare suma de 8 lei pe persoană, pentru fiecare 24 de ore[138]. Ele îşi asigură ghizi, vizitatorii se înmulţesc, iar numărul lor este raportat lunar; ei îşi mărturisesc impresiile – laudative - la adresa lăcaşurilor religioase vizitate – în condicile puse la dispoziţie.

 

În ciuda devastărilor, la Mânăstirea Cozia se mai găsesc de exemplu 61 de icoane de secol XVII, file din Cazania lui Varlaam din 1644, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei din 1673, anteriul preotului revoluţionar Radu Şapcă etc., iar la Mânăstirea Govora - o cădelniţă de argint din vremea lui Constantin Brâncoveanu, strane din vremea lui Matei Basarab şi manuscrise din secolul al XVIII-lea.

 

Instaurarea cultului unor sfinţi. În 1955, pe data de 15 octombrie, la Râmnicu-Vâlcea s-au desfăşurat festivităţile prilejuite de slujba solemnă pentru generalizarea cultului Sfântului Grigorie Decapolitul, prăznuit la 20 noiembrie în întreaga Biserică Ortodoxă Română (moaştele acestuia, aduse în ţară în 1497, se păstrează la Mânăstirea Bistriţa - Vâlcea). Au participat, printre alţii, Justinian - patriarhul României, Chiril - patriarhul Bulgariei şi Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul cultelor[139]. În acest fel, Mânăstirea Bistriţa a devenit un important loc de pelerinaj pentru credincioşi. Trebuie spus şi faptul că, în 1955, printre cei trecuţi în rândul sfinţilor, a fost şi Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului între 1850-1867 (prăznuit la 11 aprilie).

 

Ni se pare interesant şi util să evocăm Adunarea eparhială anuală din 12 decembrie 1965, întrucât, în cuvântările ţinute cu această ocazie, se reflectă întocmai situaţia eparhiei vâlcene şi starea de spirit  a slujitorilor ei la sfârşitul epocii Dej: „Omagiem cu toată recunoştinţa acest mare gest al conducerii noastre de stat” [140] - spunea episcopul Iosif Gafton, referindu-se la decretul de graţiere care îi cuprinsese şi pe mulţi (foşti condamnaţi) ai bisericii. „Statul comunist – clamează şi avocatul Ion Băluţă - nu distruge Biserica, aşa cum a susţinut în trecut o tendenţioasă propagandă, ci o ajută să-şi îndeplinească rostul ei social, creându-i cele mai bune condiţii de funcţionare. Oare, clerul şi credincioşii au răspuns amabil la aceste atenţionări ? Eu cred că da. În cooperativele agricole de producţie, preoţii au fost exemple vii de hărnicie. Pe plan cultural, au organizat coruri, echipe de teatru, de dansuri etc., mobilizând pe toţi cetăţenii”[141].

 

E. Organele de ordine şi represiune. La Râmnicu-Vâlcea, se afla sediul Regimentului 2 Infanterie (fost 2 Dorobanţi, stabilit aici în 1872). Unitatea se acoperise de glorie în Războiul de Independenţă, ca şi în Primul Război Mondial. În perioada interbelică şi în anii celui de-al doilea război mondial a fost, de asemenea, un fel de „vedetă” a oraşului: în 1941, râmnicenii s-au mândrit când generalul Constantin Voiculescu, care fusese comandantul regimentului, a ajuns guvernatorul Basarabiei.

 

Început în septemrie 1944, procesul de destructurare a armatei române continuă cu şi mai mare hotărâre în perioada de după instalarea guvernului Groza, numai că acum el este numit „proces de democratizare şi de transformare revoluţionară a armatei”. După 1948, armata română a urmat îndeaproape modelul sovietic, atât în privinţa organizării, doctrinei, regulamentelor, armamentului şi tehnicii de luptă, cât şi a compoziţiei sociale sau a uniformelor.

 

Politizarea armatei. Văzută din Vâlcea, politizarea armatei a însemnat:  integrarea militarilor din diviziile formate în U.R.S.S. în armata română, introducerea aparatului de partid în armată, influenţarea ideologică a soldaţilor prin măsuri propagandistice şi încorporările după criterii ideologice, de clasă, respectiv - schimbarea compoziţiei sociale a armatei.

 

Procesul de politizare a armatei române îşi are, de fapt, sorgintea în crearea pe teritoriul Uniuniii Sovietice a unor divizii de voluntari compuse din prizonieri de război - organizate de comuniştii români aflaţi în timpul celui de-al doilea război mondial în U.R.S.S. Din judeţul Vâlcea, în divizia „Tudor Vladimirescu” („nucleul armatei populare” române), au fost încadraţi 63 de militari[142]. Majoritatea acestora va fi repartizată în Regimentul 2 Infanterie, cu sediul la Râmnicu-Vâlcea, va căpăta grade în noua armată populară din ţară şi va fi împroprietărită preferenţial prin reforma agrară din acelaşi an.

 

În perioada 1 februarie – mai 1949, cercurile teritoriale au făcut recrutarea tinerilor din contingentele 1949, 1950 şi 1951. Încorporarea trebuia precedată de operaţiunea „selecţionării” tinerilor din cele trei contingente, din punct de vedere politic, operaţie supravegheată de Comitetul Judeţean Vâlcea al P.M.R. Pe primul plan (în primele două criterii), se punea originea socială (care trebuia să „garanteze” devotamentul faţă de regim), în detrimentul pregătirii profesionale, nivelului de cultură şi competenţei, pe când în categoria a IV-a (ultima) de tineri încorporabili, intrau cei care nu corespund a fi încorporaţi (cei proveniţi din chiaburime, burghezie, intelectualitatea profascistă sau reacţionară din trecut şi din prezent, cei care duceau o activitate duşmănoasă regimului, delincvenţii, hoţii, vicioşii) [143].

 

Din 1950, cercurile teritoriale (inclusiv cel vâlcean) – cu sarcini în domeniul recrutării şi încorporării contingentelor – deveneau Comisariate Militare şi urmau să fie încredinţate unor membri de partid selectaţi de Direcţia Organizatorică a Comitetului Central al P.M.R.

 

Începând din 1949, toţi militarii comunişti au fost cuprinşi în organizaţii de partid din armată, care nu-i mai separau pe ofiţeri, maiştri şi subofiţeri de militarii în termen; în aceste organizaţii, se desfăşura o susţinută pregătire politică, având în centru ideea (importată de la sovietici) că revoluţia proletară era ameninţată permanent de „duşmanul poporului” (concept creat de Stalin) din interior, sprijinit de cel din exterior.

 

Între 23 august 1944 şi 30 august 1948, aparatul de siguranţă şi serviciile speciale din România nu au suferit modificări organizatorice spectaculoase, cu excepţia plasării unor oameni de încredere în funcţiile de comandă, selecţionaţi din rândul comuniştilor cu state în activitatea conspirativă. Între anii 1948-1949, sunt create Securitatea (30 august 1948), apoi Miliţia (23 ianuarie 1949) şi Trupele de Securitate (7 februarie), care înlocuiau Siguranţa, Poliţia şi Jandarmeria. Securitatea vâlceană a avut ca prim şef pe celebrul maior Nicolae Filip, iar din 1956 - pe maiorul Tudor Diaconu. Dintre „realizările” Securităţii vâlcene din etapa regimului Dej, amintim: cazul partizanilor de la Arnota (1949), cazul vâlcenilor implicaţi în procesul paraşutiştilor (1952-1953), al rezistenţei oamenilor bisericii – inclusiv al lichidării taberei de la Govora a Asociaţiei „Rugul aprins al Maicii Domnului”, lichidarea „cuiburilor de trădători şi sabotori” naţional-ţărănişti, liberali şi titelişti etc.

 

Miliţia şi-a schimbat, parţial, menirea. În afara sarcinilor specifice poliţieneşti - criminalitate, infracţiuni de drept comun, traficul rutier, ea avea acum şi o serie de sarcini specifice: emiterea vizelor de domiciliu (ceea ce facilita sarcina de urmărire a deplasării populaţiei), de pregătire a deportărilor şi de supraveghere a suspecţilor: cei care, înainte de 23 august 1944, făcuseră parte din partidele „burghezo-moşiereşti”, sau activaseră în organizaţiile politice extremiste de dreapta, îndeosebi în Mişcarea legionară. Miliţia trebuia şi să înregistreze, să inventarieze şi să combată zvonurile lansate atât prin viu grai, cât şi prin scris (plicuri şi manifeste), de către „reacţiunea” dinăuntru şi de duşmanii din afară.

 

Manifestele erau, probabil, rodul unor oameni exasperaţi, dar şi dezamăgiţi, într-un fel, de lipsa de reacţie a vâlcenilor şi românilor în general, faţă de silniciile cotidiene ale regimului comunist, în special după lichidarea opoziţiei, ele încercând să creeze un curent de opinie anticomunistă. Manifestele nu erau multiplicate decât în câteva exemplare, fiind trimise uneori prin poştă, alteori răspândite prin diferite părţi ale Râmnicului. Imediat sunt suspectaţi cei care aveau maşini de scris. Miliţia începe supravegherea acestora, toţi proprietarii de astfel de maşini trebuind să se prezinte la sediul miliţiei din Râmnicu-Vâlcea, pentru a da probe de scris. Printre rubricile existente în buletinele informative prezentate lunar de miliţie conducerii judeţene a partidului, figurau şi următoarele[144]: măsuri pentru asigurarea drepturilor obţinute de popor în regimul democrat-popular, ridicarea armamentului clandestin, starea de spirit a populaţiei. Fiecare comună din judeţ era asigurată cu un miliţian. Erau organizate şi trupe de ajutor ale miliţiei, care urmau să sprijine aceste organe, în caz de nevoie.

 

Trupele de securitate. Acestea au avut ca prim şef judeţean, pe căpitanul Ion Folică. Principalele atribuţii ale acestora erau: menţinerea ordinii publice în majoritatea oraşelor şi înăbuşirea oricărei rezistenţe împotriva unor măsuri guvernamentale, cum ar fi colectivizarea agriculturii sau naţionalizarea proprietăţilor. O sarcină importantă este acum şi aducerea la îndeplinire a problemei colectărilor[145]. Desigur, trupele de securitate au fost chemate să ajute Securitatea să lichideze rezistenţa partizanilor anticomunişti în zonele muntoase, cum a fost cazul „Arnota”, când au fost mobilizate şi trupele de securitate de la Drăgăşani.

 

F. Sănătatea. În 1948, populaţia judeţului era de 284.567 oameni, din care la oraşe trăiau 37.619,  iar la sate - 246.948. În 1965, în judeţ  trăiau 381.860 oameni, din care populaţia urbană era de circa 82.000 - după cum se poate observa a avut loc, practic, o dublare a numărului locuitorilor oraşelor - iar la sate trăiau aproximativ 300.000 de oameni. Creşterea numărului de locuitori s-a înregistrat în toate localităţile urbane, precum şi în câteva comune (Băbeni, Şirineasa, Olanu etc.). În alte localităţi rurale, populaţia rămâne staţionară (Bărbăteşti, Berislăveşti, Buneşti, Cernişoara, Creţeni, Ioneşti, Măldăreşti, Oteşani, Pietrari, Prundeni, Stroeşti, Şuşani, Tomşani, Voiceşti). În cea mai mare parte a  comunelor şi cu deosebire în sudul judeţului, populaţia a descrescut simţitor de la recensământul din 1956 până spre 1978, element important de mutaţie, determinat atât prin caracteristica mişcării naturale, cât şi a celei migratorii şi explicat prin influenţa pe care au avut-o asupra populaţiei procesele de industrializare şi urbanizare[146]

 

Iată dinamica densităţii populaţiei[147]: 

 

 

 

 

Anul

                    Locuitori pe  kilometrul  pătrat

              pe ţară

       în judeţul Vâlcea   

1930

1948

1956

1966

               60,1

               66,8

               73,6

               80,4

                 51,8

                 63,5

                 64,6

                 59,9

 

 

 

O dinamică vie, în special datorită oscilaţiilor natalităţii, a cunoscut mişcarea naturală a populaţiei. Iată cum se prezintă dinamica principalilor indicatori demografici în judeţul Vâlcea, în intervalul 1956-1965 [148]:

 

 

 

Anul

    Născuţi vii la

   1000 locuitori

Decese generale

la 1000 locuitori

Spor natural la

1000 locuitori

1956

1960

1965

         23,6

         21,3

         15,8

          10,1

            9,1

            8,7

13,4

12,2

7,0

 

 

 

Judeţul Vâlcea înregistrează în această perioadă cea mai mare mortalitate infantilă din România, în condiţiile în care are şi cea mai mare natalitate. Indicii de mortalitate infantilă au scăzut treptat de la 9,1 la mie, cât era în 1960, la 8,7 la mie - în 1965[149]. Astfel, Vâlcea se situează în rândul judeţelor cu o bună stare de sănătate a populaţiei, cu nimic diferită de cea a celorlalte judeţe. Sporul natural, ca element definitoriu pentru creşterea populaţiei judeţului, se situează în jur de 9 la mie.

 

Factorul dinamizator al acestei evoluţii s-a dovedit a fi natalitatea, care, după o scădere accentuată în anul 1965, s-a redresat în perioada următoare. Între anii 1948-1956, natalitatea a crescut datorită modificării favorabile a atmosferei psihice de după cel de-al doilea război mondial. După 1957, curba natalităţii s-a înscris pe o pantă lent descendentă, atât datorită diminuării contingentelor de femei de vârstă fertilă - prin transmiterea la distanţă a influenţei negative a celui de-Al Doilea Război Mondial - precum şi datorită liberalizării avortului în 1957. Ambele elemente au acţionat din ce în ce mai intens până în anul 1966, cînd politica demografică a statului s-a modificat  în sens restrictiv, vezi Decretul 770/1966 - ce interzicea  întreruperea deliberată a sarcinii pentru femeile având mai puţin de patru copii şi mai puţin de 45 de ani.La mijlocul perioadei analizate (1956-1965), distribuţia populaţiei pe medii a fost în mod net în favoarea ruralului (82,8 %) faţă de urban (17,2 %). În ceea ce priveşte structura etnică, trebuie spus faptul că Vâlcea devine acum unul dintre judeţele care aveau aproape 100 % populaţie românească. În 1948, în judeţ erau doar 16 unguri, 26 de evrei, 10 slavi, 10 germani şi 18 de alte naţionalităţi[150].

 

 „Democratizarea” sănătăţii. Dotarea materială. Asistenţa sanitară a fost  deosebit de slabă în judeţul Vâlcea, atât în regimul capitalist, cât şi sub cel comunist al lui Dej. Primul spital laic din judeţ, cu 15 paturi, a fost construit abia în 1853, la Râmnicu-Vâlcea. În 1890, s-a construit un local mai bun, iar în 1905, acesta a fost mărit[151].  În perioada interbelică, situaţia s-a ameliorat  foarte puţin. S-au mai adăugat câteva paturi, dar spitale noi nu s-au mai ridicat. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cele două licee din Râmnic (care astăzi se numesc „Alexandru Lahovari” şi „Mircea cel Bătrân”) au fost transformate în spitale. La începutul regimului Dej, s-a stabilit construirea a câte unui spital în reşedinţa fiecărei plăşi din judeţ, mai puţin pentru cei din zona Loviştei, care erau nevoiţi să vină la Râmnicu-Vâlcea. 

 

Situaţia materială, adică în unităţi medico-sanitare, pentru anul de început şi cel de sfârşit ai perioadei analizate, arată astfel[152]:

 

Unităţi medicale / total judeţ

1948

1965

Spitale

7

9

Circumscripţii medicale

41

80

Staţionare(puncte sanitare)

36

9

Dispensare de întreprinderi

-

11

Policlinici

2

4

Case de naştere

6

49

 

 

 

Spitale orăşeneşti se aflau, practic, doar la Râmnic (un  spital cu 476 de paturi şi un spital de copii), Brezoi (construit în 1958, cu 100 de paturi), Drăgăşani şi Horezu. Unităţi asemănătoare mai existau în comunele Lădeşti şi Bălceşti. În mediul rural, au apărut Sanatoriul T.B.C. Mihăeşti - cu 150 de paturi, Preventoriul Păuşeşti-Măglaşi - cu 60 locuri şi Căminul de bătrâni de la Păuşeşti-Măglaşi, cu 115 paturi[153]. Evident, în spitale şi circumscripţii se simţea acut nevoia de instrumente medicale şi mobilier ca şi de personal de specialitate. S-au dublat, însă, numărul policlinicilor, al circumscripţiilor din mediul rural şi au apărut şi dispensarele de întreprindere. A sporit de peste opt ori numărul caselor de naştere. Pentru întreaga perioadă analizată, numărul populaţiei ce a revenit, în medie, la un medic, a fost de peste 1.300, din care în mediul urban - circa 400, iar în mediul rural de aproape 2,5 ori mai mulţi[154].

 

 „Sănătatea” între utilitate şi propaganda ideologică. Documentele de partid vâlcene arătau că în perioada interbelică, Crucea Roşie ar fi dus doar o activitate filantropică. Se considera, de asemenea, că cele patru staţiuni balneo-climaterice din judeţ - Ocnele Mari, Băile Govora, Băile Olăneşti şi Călimăneşti - „fuseseră construite pentru burghezie”[155].

 

Acolo, însă, unde actul medical se face bine, efectul este util. Sunt depistate boli; astfel, în 1951, cele 430 grupe sanitare de Cruce Roşie au depistat 319 cazuri de tuberculoză, 120 cazuri de scarlatină şi 220 de diferite alte boli - cazuri preluate imediat de către doctori[156]. În mai 1948, este înfiinţat „Comitetul Naţional pentru Ocrotirea Copilului – Filiala Vâlcea”. Secretară, este Lucia Fortunescu. Misiunea principală a comitetului este să înfiinţeze „centre de lapte” (nişte spaţii în care tinerelor mame li se punea la dispoziţie un supliment de lapte, ele neputând să-şi alăpteze natural bebeluşii, în mod satisfăcător). Sunt înfiinţate 5 astfel de centre în oraşe şi 55 - la sate, fiind asistaţi 3.861 copii[157].

 

Pentru dezvoltarea educaţiei sanitare, în 1948, a fost organizată Filiala judeţeană Vâlcea a Crucii Roşii. Vechea conducere fusese dizolvată la 17 octombrie 1947, pentru inactivitate. Echipajele „Crucii Roşii” participau la asanarea fântânilor, la curăţirea satelor, la lămurirea gravidelor pentru a naşte în cadrul „caselor de naştere”, organizarea unor posturi de prim ajutor pe arie (!), ţinerea unor conferinţe cu caracter parasanitar, distribuirea de vitamina D şi rochiţe pentru fetiţe etc.[158]. Crucea Roşie se ocupa şi de colectarea plantelor medicinale, acţiune în care au fost antrenate şcolile, în frunte cu omniprezenţii profesori. Secretara „Crucii Roşii” vâlcene era Elena Moinea. Treptat, organizaţia îşi creează mai multe secţii: organizatorică, sanitară, infirmiere, asistenţă, salvarea copilului, I.O.V.R., financiară, presă şi propagandă. În 1948, ea totaliza 5.090 membri, dar în anii următori, numărul membrilor a sporit spectaculos. De fapt, ea este o sursă suplimentară de bani pentru Ministerul Sănătăţii, căci membrii „Crucii Roşii” plătesc o cotizaţie lunară de 10 lei (40% din aceasta, se vărsa la Centrală). S-au înfiinţat şcoli de „Cruce Roşie”, până prin 1955. Apoi, însă, o serie de şcoli au fost desfiinţate, inventarul acestora fiind repartizat diferitelor unităţi raionale[159]. Este un semnal că şi în domeniul sanitar se înţelesese necesitatea trecerii de la voluntariat spre profesionism.

 

Boli frecvente. În 1948, cele mai serioase cazuri cu care se confrunta judeţul erau: 4.817 - guşă, 4.534 - pelagră, 2.733 - sifilis şi 2.021 - T. B. C., depistate[160]. Evident, metodele sovietice curative pătrund şi în asistenţa medicală vâlceană. 

 

Vâlcea este zonă endemică de guşă. Morbiditatea prin D. E. T (distrofie endemică tireopată) este foarte mare pentru anii 1949-1965. Iată câteva exemple[161]:

 

 

 

Localitatea

1949

1952

1956

1959

1965

Ciunget

100

75,0

42,5

34,1

30,1

Sălişte

98,5

60,9

32,9

30,0

25,1

Malaia

96,7

58,9

34,2

20,4

19,5

Voineasa

100

67,4

42,5

31,0

28,5

Snamăna

94,0

85,9

75,8

66,6

55,1

Robaia

94,3

90,5

85,6

52,5

49,5

 

 

 

În 1949, cifra totală de D.E.T. pe judeţ, era de 49,7%, în 1952 - de 50,2%, în 1956 - de 26,6%, în 1959 - de 23,95%, iar în 1965 - de 20,5%. Procente mai ridicate sunt în ţara Loviştei, în această depresiune populaţia fiind răspândită de-a lungul unor râuri mici şi văi înguste, cu scăzute condiţii economice şi medicale, la care se asociază şi scăderea iodului din apa de băut. Acţiunea de combatere a D.E.T., iniţiată în 1949 de către academicianul prof. Ştefan Milcu, s-a soldat cu rezultate bune[162].

 

Tuberculoza - este încă prezentă în judeţ. Pentru depistarea ei, se trimit caravane sanitare, acestea asigurând şi tratament gratuit celor care se aflau la depărtări mari de centrele sanitare. Din 1950, încep să se organizeze unităţi profilactice curative şi staţionare, cu câte 5 paturi. Apar astfel dispensarele materno-infantile din Râmnicu-Vâlcea şi trei astfel de dispensare şi în mediul rural - la Horezu, Bălceşti şi Stoiceni. În trimestrul IV 1950, în unităţile de spital curative au fost internaţi 4.681 bolnavi cu 53.680 zile spitalizare, iar la policlinici s-au dat 20.404 consultaţii şi la dispensarele rurale - 74.300[163]. Pelagra era provocată în special de monotonia şi abuzul de porumb, dar şi de cantitatea redusă a proteinelor animale din hrana oamenilor. Pelagrosul nu era de regulă un denutrit, iar adeseori, în afara crizelor periodice, era în stare să desfăşoare o activitate destul de vie. La Vâlcea, boala s-a manifestat, mai ales, în sudul judeţului. Sifilisul era tratat, şi el, după metoda sovietică, cu penicilină asociată cu bismut. Între decembrie 1950 - februarie 1951 a avut  loc o acţiune mai amplă  de combatere a sifilisului: s-au controlat cetăţenii din 8.031 gospodării cu 32.007 suflete. În raionul Loviştea, s-au descoperit 7 cazuri de sifilis florid, 19 cazuri de sifilis congenital şi 5 cazuri de sifilis terţiar. Acţiunea a fost bine primită de ţărani[164]. Sângele era socotit cel mai bun medicament, iar mijlocul de a trezi în rândul oamenilor muncii simţul de ajutor civic faţă de cei ce erau în suferinţă, a fost recrutarea donatorilor de sânge. În 1951, în regiune erau deja 321 donatori (deşi, cu analize făcute nu erau decît 93). Partea slabă era că în regiune nu exista un centru de specialitate adevărat, ci doar un punct de transfuzie, care nu era dotat cu toate cele necesare bunei funcţionări[165].

 

 Coloniile de copii. Din 1950, pe lângă cele 4 staţiuni balneare - Govora, Olăneşti, Ocnele Mari şi Călimăneşti - , au apărut „coloniile de copii”. Acestea ar fi trebuit să fie adevărate tabere şcolare; în realitate, obişnuita propagandă politică nu ocolea nici aceste unităţi, întrucât aici, „educaţia  tinerilor între 7–14 ani se face prin seri literare, unde copiilor li se vorbeşte despre copilăria lui Lenin şi a lui Stalin, dar şi despre eroii naţionali precum Vasile Roaită şi Filimon Sârbu. Se combate misticismul, copiii fiind dezvăţaţi să se închine”[166]. Se ţin conferinţe cu teme precum: „U.T.M.-ul, ajutor de cadre al partidului” sau simpozioane de genul celui numit „Aşa s-a călit oţelul” etc.[167].

 

Nivelul de trai. A fost Vâlcea, între 1948-1965, un judeţ bogat sau sărac? Întrebarea este utilă,dacă ne gândim că partidul comunist se adresa, în primul rând, săracilor. În această perioadă, populaţia judeţului mănâncă, cu predilecţie, mămăligă[168]. Pâinea era ceva întâmplător: o dată la 10 zile sau chiar la luni de zile. Fiind mai productiv, porumbul „astupa guri mai multe”. Restul alimentelor de bază îl formau varza şi fasolea. Carnea se întâlnea rar. Ceaiul şi cafeaua nu erau cunoscute; în schimb, vinul se consuma zilnic, acolo unde era şi atâta timp cât era.  Zahărul se întrebuinţat şi el destul de rar. Nici cartofii nu erau folosiţi prea des. Existau 196 de zile de post pe an, pe care vâlcenii - mai ales ţăranii - le respectau. Cantitatea de carne ce revenea unui locuitor al judeţului era de 2,8 kg /an, iar la lapte, situaţia era de 100-200 gr./ an. Porumbul oferea 40 % din totalul proteinelor şi peste 50 % din totalul caloriilor. Alimentaţia era, deci, deficitară, fiind influenţată în rău de colectivizarea agriculturii, îndeosebi în prima perioadă, 1948-1956.

 

Orăşenii aveau o alimentaţie mai bogată. O consecinţă a urbanizării, a prezentat-o creşterea ponderii alimentelor prelucrate industrial în dauna celor naturale. În oraşe, comparativ cu mediul sătesc, se consumau mai multe produse conservate, congelate, preparate din carne tip mezeluri, produse zaharoase şi mai puţine fructe şi legume proaspete. Se consuma, însă, mai multă pâine decât la sate.

 

Locuinţele săteşti erau în majoritate cu trei camere, făcute din lemn şi mai rar din cărămidă. Camera din mijloc servea ca bucătărie (nu se găsea maşină de gătit, se gătea jos, la vatră sau pe plită). Una dintre camere se ţinea mai curată (« hodaia a bună ») şi era de obicei nelocuită, membrii familiei dormind în cealaltă cameră. Încălzirea se făcea prin sobe de cărămidă, combustibilul - mai ales în partea de sud a judeţului, unde pădurile ocupau suprafeţe mai mici - fiind cocenii, viţa de vie şi, rar, lemnele. Nu existau latrine decât în procent de 20 %. În asemenea condiţii, bolile erau frecvente.

 

Oraşele vâlcene erau mici - un fel de târguri, cu câteva mii de locuitori, toţi locuind la case. Abia la sfârşitul anilor ’50 şi în anii ’60, partidul comunist şi conducerea de stat au lansat un program extins, de construcţii de locuinţe, pentru a împlini cerinţele urgente ale noilor orăşeni - ţăranii deveniţi muncitori industriali. Acum apar şi la Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, primele blocuri de locuinţe.

 

Analfabetismul era foarte răspândit. În 1948, unul din patru vâlceni era  neştiutor de carte. Restul, în special cei de la ţară, aveau o instrucţie modestă, de doar câteva clase. În numeroase cazuri, ţăranii nu-şi trimiteau copiii la şcoală, păstrându-i pe lângă casă pentru a avea un ajutor în agricultură şi în gospodărie, în general. Practicile medicale empirice erau foarte frecvente. De exemplu, moşitul se practica în mod empiric. O practică des întâlnită, era punerea ţărânii peste răni, ţăranul având impresia că în felul acesta  se potoleau durerile provocate de rană. Existau multe descântece. Frecvent, se purta căciulă în timpul verii, mai rar pălărie, întrucât săteanul. nu-şi putea permite să-şi facă sau să-şi cumpere şi căciulă, pentru iarnă, şi pălărie - pentru vară. Se mergea cu capul descoperit doar atunci şi atâta timp cât se însoţea un mort la groapă. Rufăria de pat era simplă, de tipul pled sau rogojină. Saltelele erau numai în casele mai răsărite, ele fiind umplute, ca şi pernele, cu paie. Când se spălau, rufele nu se fierbeau. 

 

Populaţia fiind  foarte puţin şcolită, era dependentă de legende şi superstiţii. Sufletul ţăranului era impresionat de toate formele de manifestare a naturii, cărora el le dădea diferite interpretări [169].

 



[1]. Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, pag. 121.

[2]. Mircea Suciu, Laurenţiu Panaite, op. cit., pag. 56.

[3]. C.N.S.A.S., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2004, pag. 462.

[4]. În România, erau la această dată circa 710.000 comunişti. Se înregistrase o creştere de 710 ori faţă de 23 august 1944;  vezi în acest sens Daniel Barbu, Un mit al totalitarismului: colectivismul, în „Miturile comunismului românesc”, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1997, pag. 89.

[5]. D.J.V.A.N., fond Comitetul judeţean P.M.R Vîlcea, dos. 9/1948, dos. 1/1951, f. 9.

[6]. Au fost folosite informaţiile din fondurile: Comitetul raional P.M.R. Râmnicu-Vâlcea, dos. 1 / 1965, f.  104; Comitetul raional P.M.R. Horezu, dos. 148 / 1964, f.  85; Comitetul raional P.M.R. Drăgăşani, dos. 96 / 1964, f.  144 şi Comitetul raional P.M.R. Olteţu, dos 1/ 1964, f.  37.

[7]. Gheorghe Crişan, Piramida puterii. Oameni politici şi de stat din România (23 aug. 1944-22 dec. 1989), Ed. « Pro historia », Bucureşti, 2001,  pag.  257.

[8]. Idem, fond Comitetul raional P.M.R.Brezoi, dos. 7/1951, f. 3.

[9]. Idem, fond personal Ioan Alexandrescu, nepag.

[10]. Ibidem, f.  66.

[11]. Ibidem, f.  49.

[12]. Ibidem, f.  54.

[13]. Ibidem, f.  71.

[14]. Idem, fond Comitetul Regional P.M.R. Vâlcea. Comisia de verificare, dos. 13/1949,   f.  159-166.

[15]. Ibidem, f.  4.

[16]. Idem, dos. 1/1950, f.  231.

[17]. Idem, fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 3/1949, nepag.

[18]. Ibidem, pag. 114.

[19]. Ibidem, f. 116.

[20]. Idem, dos. 6/1948, f. 80.

[21]. Idem, dos. 15/1948, f.  196.

[22]. « Scânteia », 1 aprilie 1948, pag. 3; de remarcat că iniţial fuseseră propuşi pe lista de deputaţi vâlceni, nevâlcenii Mihai Stelian şi Carol Varga, înlocuiţi apoi de comuniştii locali Bădică Marinescu şi Gheorghe Stănică. Un alt candidat, F. D.P., Popa Alexandrini, nu a primit voturi prea multe la Vâlcea (vezi Scînteia din 6 martie 1948, pag. 3).

[23]. Gheorghe Crişan, Piramida puterii,Oameni politici şi de stat din România ( 23 aug. 1944-22 dec. 1989), Bucureşti, Ed. Pro Historia, 2001, pag. 288.

[24]. « Scânteia » din 3 decembrie 1952, pag. 2.

[25]. « Scînteia » din 29 decembrie 1952, pag. 2.

[26]. « Scînteia » din 8 martie 1961, pag. 1.   

[27]. Gheorghe Crişan, op. cit., pag. 128-129.

[28]. Ibidem, pag. 71.

[29]. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, pag. 41.

[30]. Gheorghe Crişan, op.cit., pag. 309.

[31]. « Buletinul Oficial »., nr. 7 din  9 martie 1965, pag. 2 şi 4.

[32]. Gheorghe Crişan, op.cit., pag. 31.

[33]. Ibidem, pag. 117.

[34]. Ibidem,  pag. 252.

[35]. Monica Grigore, Grupul „Arnota”, în “Dosarele istoriei”, 12/2002, pag. 39-41.

[36]. Ibidem  f.  6,.

[37]. A.C.N.S.A.S., fond P 145/1, f.  8.

[38]. Idem, fond P 145/2, f.  3.

[39]. Sava Ionescu, Criminalul Rîmaru. Crime la Mânăstirea Bistriţa. Crime la Crăciun, Editura Sava, Craiova, f. a., pag. 88.

[40]. Idem, fond P 145/5, f.  9 –15.

[41]. Idem, fond P 145/3, f.  7-14.

[42]. Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., pag. 293, 325.

[43]. Constantin Voicescu, Oameni ai bisericii în rezistenţa anticomunistă din munţii şi codrii României, în « Analele Sighet II », Fundaţia Academia Civică, 1995, pag. 290.

[44]. Ibidem.

[45]. Vezi Nicolae Hristu, Octavian Daniel, Alexandru Mircea, Intelectualii şi Mişcarea legionară. Mari conştiinţe româneşti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna-Vestire, 2000, pag. 26; aceeaşi informaţie, şi în articolul lui Gabriel Catalan, Legiunea şi slujitorii Domnului, în “Dosarele istoriei”, nr.9/2000, pag. 32. A se vedea şi Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., pag. 342. Este totuşi o exagerare ! În contextul anului 1941, toate feţele bisericeşti erau „taxate” ca legionare. Nu există nicio dovadă cum că Anania ar fi fost legionar, doar „răutăţile” şi presupunerile Securităţii.

[46]. Evenimentele grevei studenţeşti de la Cluj au fost reproduse după relatarea Aspaziei Oţel Petrescu din Strigat-am către tine, Doamne, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000, pag. 23-31.

[47]. Bartolomeu Valeriu Anania, Una din formele exilului: starea de fugar, în « Analele Sighet II », Fundaţia Academia Civică, pag. 403.

[48]. Nicolae Hristu, Octavian Daniel, Alexandru Mircea, op. cit. pag. 26.

[49]. C. Aioanei, C. Troncotă, „Desfiinţaţi mânăstirile”- un ordin care nu a mai sosit, în « Magazin istoric », nr. 8/1998, pag. 29-32.

[50]. Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română în timpul patriarhului Justinian, în Dosarele istoriei, nr. 11 / 2002, pag. 43.

[51]. Bogdan Lupescu, Sfântul de pe Rarău: părintele Daniil Tudor, în « Formula As », nr. 548, ianuarie 2003,          pag. 18-19.

[52]. Nicolae Nicolau, Rugul aprins al Maicii Domnului, în « Documentele rezistenţei. Arhiva Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România », nr. 4/1992, pag. 22-39.

[53]. Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., pag. 178.

[54]. L. D. Grigorescu, Propaganda ateistă, cu vorba şi cu palma, în « Magazin istoric », nr.9/1999, pag. 21.

[55]. Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op.cit., pag. 233.

[56]. Radu Livezeanu, Scurtă privire asupra vieţii Organizaţiei P.N.Ţ din judeţul Vâlcea între anii 1919-1998, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 1999, pag. 101 et passim.

[57]. Şerban Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier”, în « Analele Sighet »,  6 , Fundaţia « Academia Civică », Bucureşti, 1998, pag. 370-404; vezi şi Mirela Matiu, Procesul marii finanţe în « Dosarele istoriei » nr. 12/ 2002, pag. 35-38.

[58]. Cristina Anisescu, In memoriam Nicolae Mărginean şi George Bontilă. Recurs la procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă din 1948, în « Studii », 2. C.N.S.A.S - Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România 1944-1962, Edit. Kullusys, Bucureşti 2003, pag. 213-150.

[59]. A.C.N.S.A.S., fond  I 4591/vol.1, f.  308.

[60]. Idem, fond I 678 / vol. 1, f.  244.

[61]. Idem, fond I 4591, f.  294-301.

[62]. A.C.N.S.A.S., fond I. 4592, f.  41 şi 98.

[63]. Frusinica Moraru, Femei arestate în timpul regimului comunist. Anul 1948, în « Analele Sighet » 6, Anul 1948-Instituţionalizarea comunismului, Ed. Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, pag. 355-357.

[64]. Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Bucureşti, Ed. Ion Cristoiu, 1999, pag. 432.

[65]. Petre Bardaşu, Alexandru Tănase - Un erou vâlcean căzut în lupta anticomunistă, în « Reporter », nr. 93, noiembrie 1994, pag. 3.

[66]. Corneliu Tamaş, Istorie la Ocnele Mari, în « Magazin istoric », nr. 2/1994, pag. 77.

[67]. Vezi harta Geografia detenţiei, în “Memoria. Revista gândirii arestate », nr. 1, pag. 16-17.

[68]. Stelian Neagoe, Petre Pandrea în închisorile comuniste, Bucureşti, Ed. Machiavelli, 2001, pag. 41 et passim.

[69]. Nicolae Hristu, Octavian Daniel, Alexandru Mircea, op. cit., pag. 57, 85, 110, 120, 216-217.

[70]. Petre Otu, Dana Beldiman, Legionari printre militari, militari printre legionari, în « Dosarele istoriei », nr.9/2000, pag. 26.

[71]. Dana Beldiman, Portofolii guvernamentale pentru legionari, în « Dosarele istoriei », nr. 9/2000, pag. 37.

[72]. « Anuarul de istorie orală », vol. II, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Institutul de istorie orală, 2001, pag. 476.

[73]. Vasile Militaru, Cele mai frumoase poezii. A venit acasă mama, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova, Ed. If, 2000, pag. 9.

[74]. Ion Bălan, Internări în lagărele de muncă, 1951, în «Arhivele totalitarismului», nr. 1/ 1996, pag. 93-94.

[75]. Iustin Marchiş, Ajunul Sfîntei Maria Mare din 1952 pentru preoţii ortodocşi, în « Analele Sighet, 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii », Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pag. 95-98.

[76]. Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial (1939-1945), Bucureşti, Ed. All, 1999, pag. 261.

[77]. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Ed. All, 1996, pag. 363-364 et passim.

[78]. Ion Soare şi Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2001, pag. 87-91.

[79]. Apud Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice, Bucureşti, Ed. Compania, 2002, pag. 127.

[80]. Mihai Pelin, op.cit, pag. 26.

[81]. Ibidem, pag. 44.

[82]. Ibidem, pag. 148.

[83]. Ibidem, pag. 154.

[84]. Ibidem, pag. 290.

[85]. Ibidem, pag. 300; vezi şi excelenta carte a soţului ei: Ştefan Baciu, Mira, Bucureşti, Ed Albatros, 1998.

[86]. D.J.V.A.N., fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 7/1948, f.  24.

[87]. Ibidem.

[88]. Ibidem , f.  66

[89]. A.C.N.S.A.S., fond I 678 / vol 1, f. 57.

[90]. Nicu Angelescu, Memoriile unui om obscur, caietul XIII, f.  7 verso, Muzeul Judeţean de Istorie din Râmnicu-Vâlcea, pag. 15.

[91]. Ibidem, f.  66.

[92]. Ibidem, f. 1.

[93]. Idem, fond Tribunalul judeţean Vâlcea, dos.1/1948, f. 11 (vezi şi Nicolae Stan, O şcoală juridică populară la Râmnicu-Vâlcea, în « Studii vâlcene », VII/1985, pag. 211-213).

[94]. Ibidem, f. 24.

[95]. Regulament pentru funcţionarea Comitetelor provizorii, Ed. “Scrisul Liber”, Bucureşti, f. a., art. 1 şi 2.

[96]. Ion Soare, Primăria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2000, pag. 66-67.

[97]. Idem,fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 75/1949, f. 326-327.

[98]. Idem,fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 19 / 1950, f.  103.

[99]. « Scînteia » din 20 martie 1957, pag. 1.

[100]. D.J.V.A.N., fond Comitet judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1950, f.  8.

[101]. Ibidem.

[102]. « Buletinul Oficial al Comitetului Executiv al Sfatului Popular regional Piteşti », nr.1/1956, pag. 16.

[103]. Ibidem.

[104]. Gheorghe Crişan, Piramida puterii. Oameni politici şi de stat din România (23 aug. 1944-22 dec. 1989), Bucureşti, Ed. Pro Historia, 2001, pag. 257.

[105]. « Scînteia » din 20 martie 1957, pag. 1.

[106]. D.J.V.A.N., fond Sfat Popular Raion Râmnicu-Vâlcea. Secţia organizatorică, dos. 66 /1965, nepag. 

[107]. Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, Bălceşti pe Topolog, Societatea “Prietenii Muzeului Bălcescu”, 1979, pag. 168-169.

[108]. Idem, fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 3/1949, nepag.

[109]. Ibidem, pag. 159.

[110]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos.22/1945, f.  99.

[111]. Al. Cerna-Rădulescu, Tipografi şi tipografii din Râmnic, în « Studii vâlcene » VI/1983, pag. 93-105.

[112]. Arhiva Episcopiei Râmnicului (în cont., A.E.R.) fond 1953, pachet 8, dos 45, nepag.

[113]. Idem, dos. 13/1949, f. 10.

[114]. D.J.V.A.N., fond Sfatul Popular Bălceşti (Olteţu), Secţia organizatorică, dos.1/1951, f. 71.

[115]. A.E.R., fond 1960, pachet 11, dos. 37, f.  112 (aprecierea a fost făcută în Adunarea eparhială din 1960, de către preotul Gheorghe Cârstoiu-Frunzaru din Râmnicu-Vâlcea).

[116]. D.J.V.A.N., fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea. Comisia de verificare, dos. 38/1950, f.  4.

[117]. Idem, dos. 6/1949, f. 3.

[118]. A.E.R., fond 1950, pachet 12, dos. 141, nepag

[119]. Gheorghe Vasilescu, op. cit. pag. 84-88.

[120]. Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, pag. 1322; în Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1987, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, pag. 884, anul şi locul naşterii sînt aprilie 1901, sat Suteşti, judeţul Vâlcea.

[121]. Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii şi al neamului românesc, în “Almanah bisericesc”, Bucureşti, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2001, pag. 62.

[122]. Pr. D. Sandu, Eparhia Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, vol. I, 1976, pag. 35.

[123]. Ibidem, pag. 198.

[124]. Gabriel Catalan, Înscăunarea patriarhului Justinian, în « Analele Sighet, 6 Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului », Bucureşti, Ed. Fundaţia Academia Civică, 1998, pag. 706-711.

[125]. Eparhia Râmnicului şi Argeşului, vol. II, pag.797.

[126]. « Mitropolia Olteniei », nr. 1-2/1955, pag. 13.

[127]. A.E.R., fond 1960, pachet 11, dos 37, f.  81-82.

[128]. D.J.V.A.N., fond Ocolul Agricol Jiblea, dos. 181/1950, f. 32.

[129]. A.E.R., fond Mânăstirea Bistriţa, 1950-1952, pachet XIV, dos 57, nepag.

[130]. Idem, fond 1948, pachet  3, dos. 13, f. 577.

[131]. Idem, fond 1952, pachet 1, dos.2, f. 33.

[132]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. nr. 9-10/1954, pag. 551.

[133]. A.E.R., fond 1956, pachet  44, dos. 288, nepag.

[134]. A.E.R.,fond 1959, pachet 8, dos. 33, f. 48.

[135]. Idem, fond 1962, pachet 42, dos.381, f. 11.

[136]. Idem, dos. 388, nepag.

[137]. Idem, dos. 380, f. 107 şi dos. 384, f. 21.

[138]. Ibidem, f. 26.

[139]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. nr. 1-3/1956, pag. 72.

[140]. A.E.R., fond 1965, pachet 1, dos. 21, f. 3.

[141]. Idem, pachet 2, dos. 24, f. 10.

[142]. D.J.V.A.N., fond Prefectura judeţului Vâlcea, dos. 10 /1945, f.  112-118

[143]. Idem, fond Comitetul judeţean P.M.R.Vâlcea, dos. 3/1949, nepag.

[144]. Ibidem, f.  91.

[145]. Ibidem, f.  349.

[146]. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1980, pag. 72.

[147]. Ibidem, pag. 73.

[148]. Ibidem, pag. 75.

[149]. D.J.V.A.N., fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1965, f.  109.

[150]. Idem, dos. 6/1949, f. 5.

[151]. Ibidem, f. 5.

[152]. Ibidem, f. 24 - pentru anul 1948; pentru anul 1965,  situaţia statistică provine din Anuarul de statistică al judeţului Vâlcea, D.J.S. Vâlcea 1971, pag. 257.

[153]. Idem, fond Inspectoratul statistic raional Râmnicu-Vâlcea, dos. 16/1961, f. 14 şi 15.

[154]. Idem, dos. 1/1958, f. 21: în 1958, un medic revine la 1529 oameni – pe raion, în mediul urban - 464 şi în cel rural - 2.594; sau dos. 16/1961, f.  132: în 1961 un medic revenea la 1246 oameni, din care urban - 547 şi rural - 1945. În 1965, un medic revenea la 1252 oameni; vezi Anuarul statistic din 1971, pag. 259.

[155]. Idem, dos. 6 /1949, f.  24.

[156]. Idem, dos. 3 /1951, f.  130.

[157]. Idem, dos. 15 /1948, pag. 137.

[158]. Idem, fond Comitetul judeţean P.M.R Vâlcea, dos. 2/1950, f. 140.

[159]. Idem, dos. 1/1955, f. 23.

[160]. Idem, dos. 6/1949, 92.

[161]. Romulus Popescu, Aspecte şi concluzii asupra a 30 ani de combatere a D. E. T. în Vâlcea,  în  « Studii vâlcene » VII / 1985, pag. 219.

[162]. Ibidem, pag. 225.

[163]. D.J.V.A.N., fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 1/1951, f. 18.

[164]. Ibidem, f. 51.

[165]. Idem, dos. 3/1951, f. 128.

[166]. Idem, fond Comitetul judeţean P.M.R. Vâlcea, dos. 2/1950, f. 74.

[167]. Ibidem, f. 76.

[168]. Idem, dos 6/1949, f. 88- 94; a se vedea şi Iulian Mincu, Impactul om - alimentaţie. Istoria alimentţiei la români din cele mai vechi timpuri până în prezent, Bucureşti, Ed. Medicală, 1993, pag. 253.

[169]. Ibidem.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 217-250). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Vineri, 16 Noiembrie 2018
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 10723 ori Ultima modificare Joi, 09 August 2012 13:34
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea în regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)