Istorie Locala

Luni, 06 August 2012 12:48

Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

FotoMonumentul Eroilor (Statuia Independenţei) din Râmnicu-Vâlcea (Sculptor: I. Iordănescu)                            

 

         Evoluţia economică şi social-politică a statului naţional român demonstrase anacronismul  suzeranităţii otomane faţă de realitatea din ţară. Printr-o luptă abilă şi curajoasă, politică şi diplomatică, între anii 1859 şi 1877, România izbutise să cucerească în mare parte atributele independenţei şi suveranităţii naţionale.

În pofida împotrivirii Porţii Otomane, majoritatea îngrădirilor impuse suveranităţii statului român, prin Tratatul şi Convenţia de la Paris, au fost pas cu pas înlăturate. Desprinzându-se treptat de Imperiul Otoman, România îşi afirmase tot mai mult individualitatea şi existenţa de sine stătătoare pe plan internaţional. Menţionăm că după 1866 s-au făcut paşi serioşi pe calea spre independenţă, iar voinţa de a o restabili pe deplin nu a lipsit luptătorilor patrioţi din acei ani, însă condiţiile istorice le-au fost defavorabile. Asistăm, aşadar, la un proces de diluare a legăturilor de subordonare faţă de puterea suzerană care reprezentau, totuşi, ştirbiri aduse suveranităţii naţionale româneşti la care Poarta Otomană - încurajată şi de unele puteri garante – nu voia să renunţe. În aceste condiţii, devine o necesitate logică pentru poporul Român, să rupă şi aceste ultime frâne şi să-şi cucerească independenţa statală absolută1. Evoluţia evenimentelor până în primăvara anului 1877, evidenţia un curs ireversibil: se maturizaseră toate condiţiile interne şi externe pentru acest act.

 

Voinţa fermă a poporului român de a fi liber şi de a se dezvolta de sine-stătător, abuzurile Porţii şi intensificarea mişcărilor de eliberare naţională din Peninsula Balcanică, toate acestea au determinat hotărârea naţiunii noastre de a se ridica la luptă.

Este un adevăr incontestabil, însă, că marile personalităţi politice, diplomatice, culturale şi ale armatei, au pregătit actul istoric al independenţei, pas cu pas, cu răbdare, competenţă, tenacitate şi responsabilitate. Poporul, însă, a apărat-o cu sângele şi viaţa celor mai buni fii ai săi, suportând toate greutăţile materiale şi morale ale răboiului.

Zona care a fost afectată cel mai mult şi care a cunoscut greul războiului, a fost Oltenia, care cuprindea cele cinci judeţe - Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. În această regiune au fost masate importante efective ale armatei române, aici au fost făcute cele mai mari rechiziţii în oameni, cât şi animale pentru transport, au fost cartiruite şi hrănite, timp de aproape un an şi jumătate – din aprilie 1877 până în octombrie 1878 – numeroase unităţi militare.

Ţara noastră avea, la 1877, o armată nu prea numeroasă, dar prin mobilizarea făcută, ea şi-a mărit simţitor efectivele. În timpul mobilizării, judeţul Vâlcea înregistra o participare masivă, chiar neaşteptată, a rezerviştilor şi tinerilor ostaşi, la centrele de recrutare, care deveniseră ca un „furnicar”, unde veneau zilnic şi mulţi voluntari. Din judeţ, vor participa la apărarea liniei Dunării ori la operaţiunile militare de pe câmpiile Bulgariei, peste 2000 de “mobilizaţi”2. O mare parte dintre cei „chemaţi la arme” a fost repartizată în Regimentul 2 Dorobanţi şi Regimentul 2 Călăraşi. Efectivele militare ce făceau parte din Regimentul 2 Dorobanţi, cu garnizoana la Râmnicu-Vâlcea, erau cuprinse în cele două batalioane de la Râmnicu-Vâlcea şi Târgu-Jiu, comandate de colonelul Alexandru Papadopol şi făceau parte din Divizia de rezervă. Aceasta, fiind cantonată, iniţial, la Calafat şi Desa, avea misiunea de apărare a liniei Dunării la Calafat, pentru a proteja zona de orice infiltrări sau atacuri venite din partea inamicului din zona Vidinului. O dată cu începerea ostilităţilor, regimentul a fost dislocat în localitatea Ghivici, apoi la Turnu-Măgurele3. Ulterior, odată mobilizate, toate unităţile militare menţionate au fost puse în mişcare către localităţile unde urmau să fie cantonate şi unde aveau să lucreze la fortificaţii de apărare.

Voinţa poporului, de  a  decide singur  asupra propriului destin, este împărtăşită de Parlament, care a proclamat în şedinţa din memorabila zi de 9 mai 1877, independenţa ţării. Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, avea să rostească atunci, prin conţinutul frazelor sale, mesajul istoric al independenţei României.

Vestea proclamării neatârnării a străbătut ca un fulger oraşele şi satele, declanşând o adevărată sărbătoare naţională, la care paticipau bărbăţi şi femei, tineri şi bătrâni, orăşeni şi ţărani: „Naţiunea întreagă - scria „Românul” din 12 mai 1877 -  a tresăltat la ştirea că dorinţa de atâţia secoli, pe care ea voia s-o vadă tradusă în fapt, a fost îndeplinită de către reprezentaţiunea naţională, împreună cu guvernul”.

Entuziasmul general cu care au primit locuitorii judeţului Vâlcea vestea proclamării independenţei, este reflectat într-o serie de telegrame şi discursuri ţinute de autorităţile locale, într-o atmosferă de sărbătoare. Astfel, în cadrul unei adunări publice, care a avut loc la 10 mai 1877, în reşedinţa judeţului – Râmnicu-Vâlcea4 – primarul oraşului, Nicolae Iancovescu, declara între altele: „Sunt lucruri, sunt date care, pentru a fi cunoscute, n-au trebuinţă de niciun comentariu, amintirea lor e de ajuns ... Astăzi, dar, când războiul ne este declarat, când naţiunea, prin organele sale, a declarat independenţa ţării noastre, noi, după exemplul strămoşesc, avem încredere în patriotismul nostru, pentru apărarea atâtor drepturi sacre, frământate cu sângele străbunilor noştri5. La Drăgăşani, „toţi cetăţenii, fără excepţiune”, au fost, în aceste clipe măreţe, „electrizaţi de bucurie şi fericire pentru îndependenţa patriei noastre6. În toate rapoartele subprefecţilor de plăşi, fie la Ocnele Mari, Târgu Horezu sau Bălceşti, se sublinia atmosfera sărbătorească din fiecare localitate, prin care sătenii, împreună cu preoţii şi învăţătorii organizau manifestări „patriotice care-ţi mişcau sufletul prin lacrimi de bucurie7.

Întrucât turcii atacau permanent teritoriul ţării în jurul Calafatului, la 20 august 1877, grosul trupelor române a trecut Dunărea pe podul de la Siliştioara. Pentru trecerea Dunării şi declanşarea ofensivei româneşti în zona Vidinului, guvernul a luat măsuri, din vreme, pentru transformarea Olteniei într-o „adevărată bază de operaţiuni”. Cei mai mulţi dintre ostaşii vâlceni erau încadraţi în Divizia a 3-a, sub comanda colonelului Gheorghe Angelescu, Regimentul 2 Dorobanţi în Divizia 1 la Desa, escadronul de Vâlcea din Regimentul 2 Călăraşi, la Ciuperceni şi un batalion din Regimentul 2 Dorobanţi, precum şi în alte formaţiuni de luptă ce se desfăşurau în zona Dunării, apoi în Bulgaria.

Unităţile militare din Vâlcea, alături de celelalte arme, au trecut Dunărea – unele în august, altele în septembrie şi octombrie 1877. După trecerea Dunării, Regimentul 2 Dorobanţi şi celelalte unităţi s-au încadrat în diviziile de luptă ale Olteniei şi au participat la marile bătălii de la Plevna, Griviţa, Rahova, Smârdan, Opanez etc.8.

Participarea dorobanţilor pe front a fost reflectată pe larg în unele ordine de zi, în numeroase articole şi comunicate consacrate descrierii unor bătălii pentru ocuparea redutelor, precum şi în acele succinte portrete realizate unora dintre eroi şi veterani.

În marea epopee a Independenţei României, căderea Plevnei la 28 noiembrie 1877 şi capitularea lui Osman Paşa în faţa armatei române, reprezintă un moment important din desfăşurarea războiului, încărcat cu o mare semnificaţie istorică. Întâmplarea a făcut ca la episodul epocal al capitulării lui Osman Paşa în faţa armatei române, să fie de faţă şi soldatul Nae Voinescu din comuna Lăpuşata, aflat pe frontul Plevnei, în escadronul de gardă al marelui cartier general român. Făcând parte din garda care asigura paza în casa unde se semnau destinele războiului, el asista la derularea activităţilor protocolare menite să conducă la finalizarea unui act de importanţă istorică între comandanţii trupelor aliate ruso-române şi cele turceşti9.

La Râmnicu-Vâlcea, ştirea despre „căderea Plevnei şi prinderea lui Osman Paşa a produs entuziasmul cel mai viu şi a deşteptat inimile tuturora din oraş”. Primarul, Nicolae Iancovescu, în telegrama trimisă din partea cetăţenilor din localitate, atât domnitorului Carol, cât şi primului ministru I. C. Brătianu, sublinia că, „acest măreţ act desăvârşit de armatele aliate” a produs o bucurie de nedescris în rândul orăşenilor, iar această victorie se va „tipări cu litere de aur în istoria ţării”. Vestea a fost primită, încă de marţi seara - 29 noiembrie; din „iniţiativa orăşenilor” s-au organizat manifestaţiuni publice în oraş: cu muzica în frunte, torţe şi stindarde în mâini, râmnicenii au parcurs uliţele care erau pline de iluminaţii şi, în aclamaţiile cele mai vii, „se ura prin toate ungherele oraşului”; s-au strâns în faţa primăriei, ţinând discursurile cele mai patriotice. În seara aceleiaşi zile, oraşul, ca prin farmec, a luat un aspect de sărbătoare, orăşenii, într-un număr rar întâlnit, parcurg uliţele principale, spre a admira iluminaţia şi a împărtăşi veselia generală ce se vedea pe feţele tuturor.

A doua zi, victoria de la Plevna a fost sărbătorită „prin Te-Deum la catedrala Episcopiei”, la care au participat notabilităţile, funcţionarii, corpul didactic şi tinerimea, dând o notă de mare solemnitate. În numele orăşenilor, Consiliul Comunal „felicita pentru această izbândă” pe cei doi mari demnitari ai ţării, asigurând că „totdeauna cetăţenii râmniceni vor fi strâns uniţi într-un gând, într-o singură voinţă alături de Măria Voastră şi Guvern pentru binele Independenţei şi mărirea iubitei noastre Patrii”. Desigur, izbânda de la Plevna avea să fie sărbătorită în toate localităţile judeţului, unde preoţii şi învăţătorii, alături de consilierii comunali, vor organiza serbări cu elevii pentru a marca cu cinstire evenimentul10.

Populaţia din judeţul Vâlcea şi-a adus o contribuţie însemnată la îngrijirea şi salvarea vieţii prizonierilor otomani, fără să se ţină seama de prejudecăţi, dovedind toleranţă, înţelegere şi omenie faţă de turci. Încă de la sfârşitul lunii ianuarie 1878, Ministerul de Război stabilise, pentru a fi cantonaţi în Vâlcea, circa 1000 de prizonieri. Pentru această „urgenţă”, prefectul D. Simulescu asigura, încă de la acea dată, toate condiţiile ce se impuneau pentru internarea în zona sudică a judeţului, respectiv la schiturile Şerbăneşti, Mamu şi la conacul moşiei Drăgăşani, a 300 de prizonieri, la Mânăstirea Bistriţa Vâlceană - 500, iar la cazarma din Ocnele Mari, 200 de locuri pentru cazarea prizonierilor.

Atenţia ce se acordase pentru întreţinerea foştilor duşmani, în cele 100 de zile de „staţionare” a prizonierilor turci, în judeţul Vâlcea – de la 9 ianuarie până la 11 mai 1878, cu o „hrană îndestulătoare”, rezultă din suma de 49.518,12 lei – care reprezenta totalul cheltuielilor efectuate cu prizonierii turci repartizaţi în judeţul Vâlcea, iar 41.911,72 lei constituie suma destinată numai pentru hrana acestora11. Odată cu încetarea ostilităţilor de pe câmpul de luptă, marele cartier general român a hotărât reîntoarcerea în patrie a trupelor de la sud de Dunăre şi demobilizarea armatei române.

La Râmnicu-Vâlcea, ostaşii Regimentului 2 Dorobanţi11, 2 Călăraşi şi “călăraşii escadronului”12, au fost întâmpinaţi, la 2 august 1878, de autorităţi şi de mulţimea locuitorilor, cu muzică, urale şi aclamaţii, aşa cum rezultă şi din telegramele trimise ministrului de interne - Ion Brătianu şi ministrului de război, de către primarul oraşului, Nicolae Iancovescu. Printre altele, primarul Râmnicului arăta că, împreună cu colonelul Cernovodeanu - comandantul regimentului călăraşilor şi statul lor major, a primit şi pe colonelul Papadopol, împreună cu însoţitorii săi comandanţi, după care au schimbat discursuri de bună venire şi urări de lungă sănătate măriei sale Domnitorului, şeful suprem care a condus armata la glorie, precum şi guvernului şi D-lui colonel Papadopol şi, în mod special, primului ministru Ion Brătianu, după care s-a făcut „serviciul divin de Prea Sfinţia Sa”. Într-o perfectă ordine şi disciplină, armata a intrat în oraş defilând în piaţă, „sub cel mai mare entuziasm, cu drapelul încărcat de cununi de flori oferite de Doamne, cum şi o mulţime de buchete oferite D-lor ofiţeri ai statului major”. Apoi, în cântece patriotice, regimentele „au trecut pe strade până la cazarmă, unde s-au împărţit pâine şi vin soldaţilor, ridicându-se toasturi în sănătatea Măriei Sale, a armatei, a Ţării, a guvernului”. Cu acest prilej, primarul Iancovescu menţionează că a oferit şi câte un leu de fiecare călăraş, o dată cu hrana ce a fost distribuită de orăşeni, după care s-a dansat „Hora Unirii”, într-o mare ambianţă, participând toţi cei prezenţi la această caldă şi însufleţitoare sărbătoare13.

Seara, într-o atmosferă de plină armonie, „oraşul a fost splendid iluminat şi împodobit cu verdeaţă şi arcuri de triumf”, au fost iluminaţie şi focuri de artificii la grădina publică, unde până la 1200 au prezentat o adevărată serbare, cu entuziasm şi mare solemnitate. Asemenea manifestări, în care populaţia îşi primea în sărbătoare eroii, se desfăşurau şi la Drăgăşani, Ocnele Mari, Horezu şi în reşedinţele de plăşi ale judeţului.

 Proclamarea Independenţei de Stat depline a României şi războiul purtat pentru consfinţirea, prin lupte, a declaraţiei de independenţă a poporului român a pus, încă o dată, în evidenţă contribuţia întregii naţiuni, atât în desfăşurarea evenimentelor militare, cât şi la susţinerea materială a efortului de război al ţării14, uneori chiar cu preţul vieţii; astfel, în zilele care au urmat căderii Plevnei, aici, în afară de soldaţii turci şi ruşi, morţi din cauza gerului, se aflau şi „ţărani de-ai noştri (vâlceni) care muriseră cu căruţele15.

Unele comune, ca Foleşti, Cârstăneşti, Tomşani, Greci etc., au trebuit să dea toate carele pentru rechiziţii16.  Nu putem neglija aportul ţărănimii vâlcene în timpul campaniei, la transportul proviziilor şi muniţiilor armatei ruse17.

Judeţul Vâlcea, beneficiind de mari cantităţi de sare, a constituit principalul furnizor din ţară pentru necesităţile războiului. Administraţia salinelor Ocnele Mari a fost autorizată de Ministerul de Război să livreze permanent cantităţile de sare necesare în tot cursul războiului. Numai din unele calcule estimative, rezultă că pe tot parcursul Războiului de Independenţă s-au transportat de către ţăranii vâlceni, folosind carele proprii, peste 1000 de tone de sare în localităţile: Piteşti, Piatra-Olt, Bechet, Calafat, Corabia, Plevna, Turnu-Măgurele şi Rahova18.

Începând cu luna septembrie 1877, toate judeţele s-au angajat să strângă sume de bani de la locuitori pentru cumpărarea de arme, considerându-se – aşa după cum releva prefectul de Vâlcea, D. Simulescu, într-un raport către ministerul de interne – „în timpul de faţă într-un nimic altul n-ar fi mai bine întrebuinţaţi banii decât în acest scop, care să puie în poziţie pe tânăra nostră armată de a-şi face pe deplin datoria, acolo unde interesul naţional o cheamă în scop de a salva ţara19.

 La 23 septembrie 1877, Consiliul general al judeţului apreciză, prin decizie hotărâtă şi unanimă, că „în faţa împrejurărilor prin care trece astăzi ţara noastră, este o datorie sacră ca toate comunele şi chiar casa judeţului să facă cele mai mari economii şi, cu o parte din fondurile lor, să vie în ajutor pentru cumpărarea armelor cerute”, oferind totodată suma de 10.000 de lei pentru înzestrarea trupelor cu arme moderne de tip “Peabody”20.  

 Ca urmare a acestei hotărâri, în judeţ, consiliile comunale şi orăşeneşti, cetăţenii din toate partidele politice, de toate categoriile sociale, şi-au îngemănat forţele pentru a veni cu fonduri în ajutorul ţării pentru cumpărarea de arme. În acest scop, dar pentru strângerea de alte ajutoare materiale - alimente, îmbrăcăminte, material sanitar, au fost constituite comitete ce şi-au asumat sarcina organizării acestor activităţi care au funcţionat în numeroase comune din judeţ ca: Lăpuşata, Slătioara, Pleşoiu, Foleştii de Sus, Glăvile, Păuşeşti-Măglaşi, Olăneşti, Popeşti (Otăsău), Bălceşti, Zătreni, Mateeşti, Câineni, Budeşti ş.a. Donaţiile străine de aceste comitete, prin subprefecturi sau directe, „vin însoţite de urări fierbinţi în favoarea armatei şi cei ce le depun tocmai ca în faţa altarului, numai din voinţă şi patriotism21.

Cu sprijinul acestor comitete, dar şi prin iniţiative personale, toate localităţile rurale din judeţ au contribuit la înzestrarea corespunzătoare a armatei. Din multitudinea de exemple, reţinem câteva care atestă aria largă a contribuţiei ţăranilor, ce cuprindea practic întreaga ţară. Locuitorii din comunele Slătioara, Măldăreşti, Râmeşti, Horezu şi alte localităţi rurale îşi motivau contribuţia în cererile lor, arătând că, în asemenea „împrejurări grave prin care trece astăzi ţara”, găsesc de cuviinţă să sprijine cu sumele lor modeste, pentru a fi „bine întrebuinţate în cumpărarea de arme necesare bravei noastre armate”. Ziarul „Românul”, din 28 octombrie 1877, remarca „zelul” de care au dat dovadă locuitorii din 14 comune ale judeţului, colectând suma de 9959 lei22.  Până la începutul lunii octombrie, sumele adunate pentru arme s-au ridicat la 22.947,02 lei23. 

Pentru susţinerea războiului, populaţia din Vâlcea a contribuit prin numeroase rechiziţii şi ofrande. De pildă, rechiziţiile în alimente, cherestea şi animale, transporturi, nutreţuri, zile lucrate pentru diverse servicii ale armatei etc., convertite în bani, au însumat în intervalul aprilie 1877 – februarie 1878,  400.146,93 lei24.

Trebuie subliniată activitatea bogată şi complexă desfăşurată de femeile vâlcene, indiferent de profesie, pentru strângerea de ofrande, sprijinirea armatei şi a soldaţilor răniţi. Primul comitet de femei din judeţ, a fost cel din Râmnicu-Vâlcea, înfiinţat în luna iunie 1877, un comitet de doamne condus de Elena Florescu, directoarea Şcolii de Fete din oraş. Din comitet făceau parte Iulia Silvane, Heracleea  Rădulescu, Elena Vlădulescu, precum şi Eufrosina Zografos, soţia medicului oraşului Râmnicu-Vâlcea. În lunile august şi septembrie 1877, se vor alcătui şi alte comitete de iniţiativă pentru ajutorarea ostaşilor răniţi. Astfel, la 19 septembrie 1877, se constituie Comitetul de Dame din Drăgăşani, condus de doamnele Lari Simulescu şi Caliopi Manolescu, care împreună cu alte doamne, strângeau ajutoare pentru soldaţii răniţi aflaţi în spitalul din Drăgăşani. Directoarea Şcolii de Fete din Târgul Horezu, Maria Protopopescu, împreună cu alte colege şi doamne, au constituit un comitet având drept scop: strângerea de ofrande şi bani pentru ostaşii răniţi de la mânăstirea Bistriţa-Horezu. Alături de femeile din mediul urban şi femeile de la sate au organizat acţiuni exprimând o largă adeziune la lupta pentru cucerirea independenţei. Mărturii de epocă dovedesc că femei din multe comune ale judeţului au pregătit „scamă” şi bandaje, au trimis mulţi „coţi” de pânză, iar din puţinul ce-l aveau, au donat bani, precum Maria Zugrăvescu din Horezu sau învăţătoarea Şcolii de Fete din Drăgăşani - Alexandra Petrescu, care a oferit unele sume de bani pentru „ostaşii aflaţi în suferinţă25.

Prin cuvântul şi faptele lor,  corpul didactic şi preoţimea, au dovedit,  de asemenea, devotamentul lor pentru cauza nobilă a independenţei, dragostea şi sprijinul permanent pentru cei ce se aflau sub ploaia de gloanţe a inamicului sau pentru cei aflaţi în suferinţă în spitalele din Râmnicu-Vâlcea, Horezu, Drăgăşani, Ocnele Mari, Bistriţa, ori mânăstirea Mamu26.

În cronica războiului neatârnării, alături de ţărănime, un rol important l-a avut lumea oraşelor – comercianţi, meseriaşi, târgoveţi, funcţionari de stat şi cei de la diferite intreprinderi şi instituţii particulare, burghezia şi chiar moşierimea liberală. La Râmnicu-Vâlcea, din iniţiativa unui grup de comercianţi, s-a constituit, în cursul lunii sept 1877, un comitet cu scopul de a colecta unele sume, necesare armatei şi să le verse societăţii de caritate Independenţa. Comercianţii de băuturi spirtuoase din Drăgăşani, au deschis şi ei o listă de subscripţie, având acelaşi scop, de sprijinire a armatei27.

Este de remarcat faptul că unele categorii de funcţionari ai statului, îndeosebi cei de la Consiliul Judeţean, de la Direcţia Poştelor şi Telegrafelor, de la Serviciul de Poduri şi Şosele din Vâlcea, salariaţii de la Prefectură şi de la primăriile locale, de la mic la mare, au subscris pentru sprijinirea armatei, după puteri, cu anumite sume de bani28.

 Personalul medical din Vâlcea, pe lângă faptul că era permanent solicitat pentru sprijinirea răniţilor de război şi a bolnavilor din judeţ ”măcinaţi de epidemii”; a contribuit, prin profesionalismul său, la alinarea durerilor fizice şi morale a sutelor de bolnavi care erau trimişi în cele 12 spitale militare vâlcene pentru salvarea şi însănătoşirea lor. Pe lângă devotamentul lui profesional, corpul medical vâlcean a contribuit la susţinerea războiului şi cu ofrande în bani sau obiecte. Medicul primar al judeţului, Zografos, doctorul C. Georgescu din Râmnicu-Vâlcea, menţionau, odată cu depunerea unor sume de lei, că „astăzi este o mare datorie să fii alături de cei care îşi dau viaţa pentru libertatea ţării29.  La fel procedau şi medicii de la cele cinci spitale din zona Drăgăşani, conduse de N. Candemin şi I. Vulturescu. Doctorul Ion Surpăţeanu, întors de pe front pentru îngrijirea răniţilor de la Spitalul Salinelor – Ocnele Mari, doctorii Gr. Hristescu şi Al. Constantinescu din Horezu, doctorul Gh. Iancovescu din Râmnicu-Vâlcea, doctorul veterinar al judeţului C. Mihăiescu, toţi îşi oferă „serviciile pentru ca aceşti suferinzi să nu fie lipsiţi de ajutorul medical necesar30.

Dacă populaţia satelor vâlcene a făcut sacrificiul suprem prin asigurarea, în proporţie de 80%, a necesarului întreţinerii efortului de război, meseriaşii şi muncitorii31 şi-au adus şi ei o importantă contribuţie prin donaţii în bani, lenjerie, muncă voluntară prestată pentru confecţionarea sau repararea mijloacelor de transport, precum şi a întregului arsenal de construcţii transportabile.

În marea epopee a confruntărilor pentru cucerirea Independenţei tării, Vâlcea a dat un greu tribut de sânge războiului, care se ridică la peste 375 morţi şi dispăruţi, între care 11 caporali, 4 sergenţi, un plutonier, 1 căpitan şi un maior, restul fiind soldaţi32. Pentru faptele de arme şi curajul dovedit în luptele pentru neatârnarea ţării, ofiţerilor şi ostaşilor vâlceni li s-au decernat ca recunoştinţă, decoraţii şi înalte ordine şi medalii de război, de către guvernele român şi rus. Între aceste înalte distincţii, amintim: Ordinul Steaua României  - un ofiţer; medalia Crucea Trecerii Dunării – 32 militari; Virtutea Militară - 19 militari; Medalia Independenţei României – 10 militari; Medalia Comemorativă a României – 3 militari; Medalia Apărătorilor Independenţei României – 10 militari33.

Cei dispăruţi prin jertfă supremă şi cei 80 de militari vâlceni care au fost decoraţi pentru credinţă şi bărbăţie în lupta pentru cucerirea independenţei României, au rămas în cartea de istorie a acestor meleguri, ca adevărate simboluri ce vor fi preţuite, cu cinstire, peste timp de generaţiile prezente şi, mai ales, de  cele care vin.

Pentru a slăvi faptele de eroism ale ostaşilor vâlceni, au fost înălţate, de-a lungul anilor, 32 de monumente comemorative pe tot cuprinsul judeţului, care ne vor aminti, pentru eternitate, pilda luminoasă şi însufleţitoare a înaintaşilor care şi-au dat viaţa pentru dobândirea independenţei ţării34.

Monumentul cel mai cunoscut şi preţuit, care a rămas în amintirea locuitorilor ca o carte de vizită a oraşului, prin măreţia şi simbolistica ce o reprezintă, este Statuia Independenţei din Râmnicu-Vâlcea de pe dealul Capela, ridicată la 17 mai 1915, prin subscripţie publică, la iniţiativa prefectului Gheorghe Sabin, participant la război. Această lucrare din piatră aparţine sculptorului craiovean Ion Iordănescu. Independenţa este întruchipată de o tânară femeie, care reprezintă simbolic România modernă, şi care ţine în mâna stângă stindardul naţional, în dreapta - o cunună de lauri, deasupra unei cărţi deschise confecţionate din aramă, aşezată pe soclu. În carte, sunt dăltuite numele eroilor din batalioanele de vânători, de linie şi dorobanţi ce au căzut pe câmpiile de luptă ale Bulgariei.

Doctorul Gheorghe Sabin, în lucrarea sa Amintiri din Războiul Independenţei, scrie: „ Noi (. . .) cei care am împărtăşit bucuriile victoriei şi am plâns pentru cei ce au murit, suntem datori să lăsăm pe pământ un semn care să amintească generaţiilor viitoare pe acei ce şi-au dat viaţa pentru a ne da o patrie liberă35. Mesajul său a rămas ca un model testamentar dedicat eroilor Vâlcii, cu pilduitoare învăţăminte pentru eternitate.

 

Note bibliografice

1. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, pag. 241; N. Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1986, pag. 161.

2. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Contribuţia judeţului Vâlcea la susţinerea războiului de independenţă (1877-1878), Bălceşti pe Topolog, 1977 (în cont., Contribuţia judeţului Vâlcea), pag. VII-VIII; V şi “Flacăra neatârnării”, foaie volantă editată de Muzeul Judeţean şi Arhivele Statului Vâlcea, martie 1977, Râmnicu-Vâlcea.

3. Gheorghe Dumitraşcu, Epopeea Independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2003, pag. 78-79.

4. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în cont., DJVAN), Fondul Prefectura judeţului Vâlcea (în cont., PJV), dos. 58/1877, f. 28.

5. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 86; Contribuţia judeţului Vâlcea..., pag. 90.

6. DJVAN, fond PJV, dos. 58/1878, f. 28.

7. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 86

8. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 91.

9. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 122. Mai târziu, Nae Voinescu va povesti cu mândrie această „ispravă” concetăţenilor săi din Lăpuşata, iar multe aspecte şi detalii relatate de pe front, vor fi reţinute şi consemnate în memoriile învăţătorului preot, Ion Marinescu, din localitate.

10. Ibidem, pag. 127.

11. DJVAN, fond PJV, dos. 148/1878, f. 3.

12. Ibidem, f. 4.

13. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 160-161.

14. Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, Tom. I, Constituirea României modern (1821-1878), coordonator acad. Dan Berindei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pag. 633-698; Istoricul războiului din 1877-1878. Participarea României la acest război, partea I, Bucureşti, pag. 136; Masele populare în războiul pentru cucerirea Independenţei absolute a României 1877-1878, Bucureşti, Editura Politică, 1979, pag. 145.

15. Gheorghe Dumitraşcu,  Epopeea Independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2003, pag. 169.

16. DJVAN., fond PJV, dos. 119/1877, f. 314, 316, 317, 358, 365, 370, 372.

17. Ibidem; cf. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 177.

18. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 178-179.

19. Ibidem, pag. 181.

20. DJVAN, fond PJV, dos. 122/1877, pag. 7.

21. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 183.

22. Cotribuţia judeţului Vâlcea, pag. IX.

23. DJVAN., fond PJV, dos. 119/1877, f. 260-261:306; cf. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 184.

24. Ibidem, dos. 154/1878, f. 166; Cotribuţia judeţului Vâlcea, pag. XIV-XVIII.

25. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 222.

26. Ibidem, pag. 231.

27. Ibidem, pag. 233.

28. DJVAN, fond PJV, dos. 19/1878, f. 82.

29. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 235.

30. DJVAN, fond PJV, dos. 44/1877, f. 392; dos. 121/1877, f. 163, 170, 171, 180; dos. 86/1877, f. 84; Cf. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 236.

31. Ibidem, Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 286-337.

32. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 156.

33. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, 2006, pag. 261; Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 356.

34. Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., pag. 359.

35. Ibidem, pag. 360.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 165-170). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Miercuri, 20 Februarie 2019
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010. Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.
  • Limba: română
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 4071 ori Ultima modificare Miercuri, 09 Mai 2018 09:14
Ești aici: Home Valcea Valcea Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877