Istorie Locala

Miercuri, 27 Iunie 2012 14:35

Vâlcea în secolul al XVI-lea

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Veacul al XVI-lea este vremea în care dependenţa Ţărilor Româneşti faţă de turci se accentuează, iar domnii încep să fie numiţi direct de sultanii de la Istanbul. Instaurarea dominaţiei otomane a avut consecinţe deosebit de grele, atât prin pierderea în mare măsură a libertăţii politice, cât şi prin ingerinţele din viaţa social-economică, vădite cu deosebire de supunerea ţării unei nemiloase exploatări. Ca o continuare a luptei pentru tron, dintre Dăneşti şi Drăculeşti, istoria Ţării Româneşti s-a aflat mai departe sub semnul luptelor dintre grupările boiereşti, fapt care a permis intervenţia tot mai insistentă a turcilor în problemele interne ale ţării şi a dus la slăbirea capacităţii sale de apărare. Cu toate acestea, ţara şi-a păstrat autonomia internă, dar sub suveranitatea mai accentuată a imperiului turcesc. Incursiunile repetate ale oştilor otomane pe teritoriul de la nord de Dunăre, au produs mari distrugeri  şi  robiri în  rândul locuitorilor.

În judeţul Vâlcea, prestigiul şi împuternicirile conducătorilor vor creşte, încât mai toate actele de proprietate şi de tocmeală sunt întărite în prezenţa judeţului şi a pârgarilor. Un zapis emis la 14 iulie 1517 începe cu formula „Eu judeţul şi 12 pârgari din oraşul Râmnic, scriem a noastră carte lui jupan Stanciul logofătul pentru ca să-i fie la Titireci o vie”[1]. Noţiunea şi cuvântul judeţ, derivând de la latinescul judiciis (« judecător ») îi desemna pe mai marii judeţelor, care aveau şi anumite atribuţii de judecată, pe lângă acelea de a administra şi a strânge dările. Ei aveau grijă ca hotarele urbei să nu fie încălcate de către vecini, iar când acest lucru se întâmpla, purtau judecăţi pentru restabilitatea lor. În seama judeţului şi a pârgarilor, cădea şi stabilirea hotărniciei proprietăţilor particulare din cuprinsul târgului şi adeverirea tranzacţiilor - vânzari, cumpărări, schimburi, danii între orăşeni, acsetea fiind înregistrate pentru a putea servi la procese, drept mărturie. Atribuţiile judeţului vor creşte, încât mai toate actele de proprietate şi tocmeală, sunt întărite de prezenţa conducătorului oraşului şi a pârgarilor.

Dominaţia otomană din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi monopolul turcesc asupra comerţului au avut grele urmări în ceea ce priveşte dezvoltarea pieţei interne, a târgurilor, a producţiei meşteşugăreşti şi a negustorimii vâlcene. Ocuparea de către turci a unor importante centre economice dunărene ale ţării, a făcut să scadă importanţa negoţului de tranzit, dependent de relaţiile politice ale statelor europene cu Imperiul Otoman. Comerţul vâlcenilor cu oraşele de dincolo de munţi, în special cu Braşovul şi cu Sibiul, reflectă bunele relaţii întreţinute de locuitorii aflaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor.

La începutul secolului al XVI-lea, baza circulaţiei monetare din Ţara Românească sunt monedele mărunte (dinari ungureşti, jumătăţi de groşi polonezi şi aspri turceşti). De la sfârşitul secolului al XVI-lea, există însă tendinţa de scădere a ponderii pieselor mărunte şi mijlocii în circulaţia monetară, ca urmare a pătrunderii accentuate a pieselor din categoria talerului, emise în spaţiul german. Între 1500-1580 moneda otomană de argint domină categoric piaţa monetară din Ţara Românească, după 1580 rolul ei fiind marginal, întrucât ea pierde teren în favoarea dinarilor ungureşti ori a triplilor groşi polonezi. Din cea de-a doua jumătate a sec. al XVI-lea, datează şi cei opt dirhemi turceşti (aspri) descoperiţi în anul 1968, cu ocazia lucrărilor de modernizare a drumului de acces spre biserica Cetăţuia din nordul Râmnicului[2].

Radu cel Mare (1495-1508), cel care „a cârmuit ţara românilor spre deosebita mulţumire a supuşilor”, domn „bun, drept, înţelept”, este cel care şi-a legat numele de întemeierea celei de-a două Episcopii a Ţării Româneşti, la Râmnic, înlocuind-o pe cea de la Severin, prin aducerea – cu probabilitate, în anul 1503 – a lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, să păstorească ţara, din cetatea de scaun de la Târgovişte. Mai înfiinţeză o episcopie la Buzău; astfel, teritoriul muntean a fost împărţit în trei eparhii. Reşedinţa noii Episcopii, numită chiar din secolul al XVI-lea „a Noului Severin”, a fost Biserica „Sfântul Nicolae” - ctitoria lui Dan I (1385-1386), fratele şi asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân.

Radu cel Mare este voievodul care întăreşte lui Costea şi fiilor lui şi lui Cristea şi fiicelor acestuia, ocine în Buneşti şi Cacova, Căpreaţa şi Piatra, prin documentul cancelariei sale din 11 ianuarie 1500. În anul 1500, Vâlcea este bântuită de o grea epidemie ce a determinat oprirea accesului în această zonă. Judeţul şi pârgarii din Argeş scriau nu întâmplător sibienilor, să lase pe jupanul Gheorghe din Râmnic să facă târguieli în bazarul crăiesc, deoarece, când a fost molimă la Râmnic, el a venit cu jupâniţa şi copiii săi la Argeş. Negustorul râmnicean, alături de alţii, a căutat să se refugieze în locuri neatinse de boală, aceasta fiind un mijloc de profilaxie[3].

La 1 august 1496, voievodul - aflat în cetatea de scaun - a emis hrisovul prin care întărea mănăstirii Govora, printre altele, o moară, care fusese dăruită de Vlad Dracul, bunicul său. Domnitorul îi mai acordă şi vinăriciul Râmnicului, cât este domnesc. Este prima menţine a a toponimului Govora[4]. Schitul Ostrov primeşte si el, din partea domniei, 200 vedre vin anual, din vinăriciul domnesc de la Râmnic[5], iar Coziei i se confirmă la 24 mai 1501, „Hinăteşti” şi „Uliţa din Râmnic, toată şi cu vinăriciul domnesc întreg”[6].

Popa Frâncu şi fiii săi, jupanul Tudor diac, şi jupanul Stanciu cumpără ocine la Voinigeşti, iar domnul le întăreşte posesiunile la 12 apr. 1506. Actul vorbeşte despre înmânarea la cârciumă a unor sume de bani, vânzătorului, în faţa pârgarilor din Râmnic[7].

Primul conducător al Râmnicului, menţionat documentar şi cunoscut până în prezent, este „jupan Ştefin judeţ”, care are o îndelungată activitate politică şi comercială. De la el, ni s-a păstrat primul sigiliu al Râmnicului, una din cele mai vechi matrice sigilare din Ţara Românească, aplicat pe o scrisoare şi adresată pe la 1506, magistratului oraşului Braşov[8].

În timpul domniei lui Radu cel Mare, s-a început prima carte tipărită în Ţara Românească, Liturghierul slavon al lui Macarie, săvârşită sub Mihnea cel Rău (10 ianuarie 1508). Mulţi istorici au fost de părere că această carte ar fi ieşit de sub teascurile tipografiei mănăstirii Bistriţa-Vâlcea şi nu în reşedinţa de scaun de la Târgovişte. Astăzi se mai păstrează cinci exemplare în ţară şi unul în Serbia[9].

Mihnea cel Rău (1508-1509), a acordat privilegii mănăstirii Bistriţa; cu toate acestea, el intră în conflict cu boierii Craioveşti, pe care îi dorise de partea sa. Aceştia nu-l mai susţin pe domn şi se ascund de mânia lui, pentru o vreme - la Bistriţa, apoi se refugiază în Serbia. Ca să se răzbune, domnitorul le-a ars casele, bisericile şi mânăstirile. Gavriil Protul relatează aceste evenimente, afirmând că asupra mănăstirii s-a tras cu tunul, „încă şi pomii i-a tăiat şi i-a dezrădăcinat”[10].

Neagoe Basarab (1512-1521), primul reprezentat al familiei Craioveştilor pe scaunul muntean, a acordat o mare importanţă culturii şi vieţii bisericeşti. Este ctitorul celei mai reuşite capodopere arhitectonice ecleziastice - Mânăstirea de la Curtea de Argeş (sfinţită la 1517), dar şi al Schitului Ostrov, aşezat pe insula de la Olt (Călimăneşti-Vâlcea), sfiinţit la 15 septembrie 1521. Domnitorul s-a îngrijit de Mânăstirea Bistriţa care va fi pictată (1519) şi va primi satul Mălureni şi bogate daruri. La 10 aprilie 1520, Mânăstirea primeşte un document de întărire a posesiunilor ei, între acestea aflându-se şi „viile de la Râmnic şi cu locul”, „via de la Căzăneşti” şi „căşeritul din judeţul Vâlcea, oricât este hotarul judeţului”[11]. Din porunca sa, Mânăstirea Cozia este restaurată şi în faţa pridvorului ei,va fi clădită o fântână (1517). La 4 septembrie 1520, domnul emite un hrisov prin care întăreşte lui Tudor Cluceru şi fratelui său Stanciu, o ocină în Bărbăteşti[12].

Din anul 1520, avem cea mai interesantă şi grăitoare descriere a mănăstirii Cozia. Gavriil Protul spune, în lucrarea Viaţa Sfântului Nifon, că: „Aceia mănăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un  râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă […] am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”[13].

Banul Barbu Craiovescu clădeşte Biserica Bolniţă a mănăstirii Bistriţa (1520-1521), singurul obiectiv păstrat în aşezământul monahal de la Costeşti. Tabloul votiv din pridvorul Bolniţei îl înfăţişează pe ctitor, în rasa monahală (s-a călugărit în anul 1520 sub numele de Pahomie), alături de soţia sa, jupâniţa Neagoslava.

Radu de la Afumaţi (1522-1523; 1524-1529) este un domn viteaz care a purtat nu mai puţin de douăzeci de războaie şi i-a învins în mai multe rânduri pe turci. A sfârşit asasinat în urma unui complot boieresc, la 2 ianuarie 1529. Cea mai veche variantă păstrată a cronicii interne, arată că: „vornicu Neagu şi postelnicul Drăgan s-au ridicat împotriva lui şi au venit cu ostaşi în taină împotriva lui Radu-voievod. Domnul a prins de veste, dar n-a avut vreme să-şi strângă ostaşii şi a fugit cu fiul său Vlad-voievod ca să se ducă la banii de Craiova. Dar când a ajuns la Episcopia Râmnicului, boierii l-au ajuns din urmă, l-au prins, l-au legat şi i-au tăiat capul lui şi capul fiului său Vlad-voievod şi i-au ucis împreună la Râmnic, în anul 7037 al lumii”[14]. Crima nu s-a produs, aşadar, la schitul Cetăţuia, din nordul oraşului, aşa cum au scris mai mulţi istorici, neţinându-se seama că acest fapt ar fi fost un sacrilegiu de neconceput[15]. Cei doi capi ai complotiştilor, erau rude prin alianţă ai lui Radu de la Afumaţi, fiind căsătoriţi cu două verişoare primare (pe linie paternă) ale acestuia: Neagoe din Periş, care îl slujise iniţial în 1522 cu ,,dreaptă şi credincioasă slijbă“ pe Radu[16], ce îl considera din ,,casa” sa, păstrându-l în toate sfaturile sale ca mare postelnic, vistier şi în cele din urmă vornic, şi Drăgan din Merişani-Bucşani, mare postelnic in 1523-1525. Nu se cunosc care au fost cauzele primei asasinări a unui domn român, de către boieri. Chiar din acele timpuri şi până astăzi, s-au emis tot felul de păreri, începând cu intrigile Porţii şi chiar ale lui Mehmed bei (care l-ar fi vrut domn pe fiul său), din pricina înclinării lui Radu către imperiali, şi până la ura boierimii de la est de Olt împotriva domnului, chipurile - pentru favorizarea Craioveştilor.

Un document emis de Radu de la Afumaţi, reprezintă prima atestare a localităţii Olăneşti: hrisovul domnesc de la 19 iulie 1527, întăreşte stăpânirea jupanului Goran spătarul, fratelui său Albu şi unchilor săi Vlaicu şi Danciul, jumătate din moşia Iaroslăveşti, pe apa Râmnicului[17].

Moise Vodă (ianuarie 1529 - iunie 1530) anunţă braşovenilor, la sfârşitul lunii martie 1529, instalarea sa pe tronul Ţării Româneşti cu ajutor turcesc, intitulându-se ”Cu mila lui Dumnezeu Io Moisi voievod, domn român [...] şi m-au trimis pe domnia mea cu cinstitul steag de la Poartă şi din mâna împăratului, a fi domnitor Ţării Româneşti“. După aceea, încă din mai 1529, el emite mai multe hrisoave de danie pentru Mânăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti, fapt care arată că relaţiile cu această familie erau dintre cele mai  bune. Pentru a întări această legătură, Moise Vodă dă pe sora sa de soţie lui Barbu II Craiovescu, mare ban al Craiovei. Nunta are loc la 13 februrie 1530, prilej cu care domnul a suprimat un grup de mari boieri, printre care se aflau şi ucigaşii domnului Radu de la Afumaţi[18]. La 28 iulie 1529, Moise Vodă întăreşte mănăstirii Ostrov, o cantitate de 200 vedre de vin din vinăriciul domnesc de la Râmnic, 200 obroace de grâu şi 100 de orz din judeţul Vâlcea şi 1.000 bolovani de sare ”din Ocnele de la Râmnic”[19].   

 Între timp, relaţiile Craioveştilor cu Poarta otomană se răciseră, după orientarea lor către imperialii austrieci; implicit, şi cele ale domnitorului Moise Vodă. Boierii filoturci, scăpaţi de execuţiile acestuia, „s-au dus la sultan şi au uneltit ca să-l scoată din scaun pe Moise-voievod şi au adus domnia lui Vlad-voievod “[20]. Intrarea în Ţara Românească a lui Vlad, căruia i s-a spus Înecatul (a murit la doi ani după ce luase domnia, înecat în Dâmboviţa, cu cal cu tot, în urma unui chef prelungit), cu oşti turceşti conduse de Mehmed beiul de Nicopole, a avut loc în a două jumătate a lunii mai 1530. S-au dat câteva lupte, din care Moise vodă a ieşit învingător, dar a fost totuşi silit să se retragă spre Transilvania, ajungând la Sibiu. Aici, el şi-a continuat nestingherit pregătirile campaniei militare pentru reluarea domniei. La 18 august 1530 părăseşte Sibiul îndreptându-se spre Braşov; la Făgăraş, şi-a unit forţele cu detaşamentul condus de nobilul transilvan Ştefan Mailath. Vlad a fost informat de către braşoveni despre intenţiile adversarului său şi şi-a concentrat oştile, ieşind în întâmpinarea lui Moise şi Mailath. Aceştia, după ce au trecut pe la Bran şi Rucăr, după 22 august 1530, au mers ”către apa Oltului“, năzuind desigur să treacă în banatul Craiovei, a cărui ban, cumnatul sau, Barbu II Craiovescu, i se va alătura în vederea înfruntării hotărâtoare. Lupta a avut loc în ziua de 29 august 1530, la Viişoara, în judeţul Olt, la 25 de km de Slatina, aşa cum este consemnat în cronica lui Radu Popescu şi într-o cronică secuiască contemporană evenimentelor. Victoria a fost de partea interpusului Porţii, iar tânărul domnitor Moise Vodă - avea vârsta de 22 ani – împreună cu Barbu II Craiovescu, au căzut în luptă[21].   Trupurile celor doi au fost înhumate la Mânăstirea Bistriţa, iar pe piatra de mormânt stătea scris: ”Cu blagocestiv sfârşit a răposat, Io Moise voievod, fiul lui Vladislav voievod, cel care a făcut război la Viişoara, în anul 7032 [corect 7040], luna aug. 29“[22]. În urma refacerilor monumentului istoric, din timpul lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey (între anii 1846–1855), lespedea a fost ”stricată“ şi s-a pierdut, aşa cum s-a pierdut şi amplasamentul iniţial al mormântului. Textul ei a fost copiat în 1846, când au început lucrările de restaurare.

Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535). În ultimul său an de domnie, domnul acordă Episcopiei Râmnicului mai multe proprietăţi. Sibienii i s-au plâns că în timpul lui, nişte locuitori ai Râmnicului i-au păgubit cu 10 boi. Domnul le-a răspuns că boii au fost luaţi pe drept, fiindcă jelbarii nu-şi achitaseră îndatoririle vamale şi au fugit, iar legea scrie că „cine va fugi cu vama”, de va fi prins, „să se ia marfa sau toată averea”[23].

Din vremea domniei sale, se păstrează hrisovul care aminteşte pentru prima dată localitatea Drăgăşani, la 7 iunie 1535: „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului boier al domniei mele, jupanul Fârtat pârcalabul şi fiii lui, ca să-i fie în Lăleşti şi Drăgaşani şi în Murgeşti, pentru că i-au fost bătrâne şi drepte moşii de moştenire”[24].

Radu Paisie (Petru de Argeş) (1534; 1535-1536; 1536-1539; 1539-1544; 1544-1545), împreună cu Ruxandra doamna, clădesc bolniţa mănăstirii Cozia (1542-1543). Bolniţa nu poate fi ctitorită de Petru Cercel, cum s-a spus în mai multe lucrări, pentru că astfel ar trebui să admitem altă dată decât cea din pisanie. În pridvor, în stânga, se află portretul lui Mircea cu fiul său Mihail Voievod, reprodus după cel din biserica mare înainte de restaurarea din 1705. Marele spătar Stroe este zugrăvit cu mâna dreaptă pe piept şi în stânga având o cruce. La 11 decembrie 1535, Radu Paisie a întărit partea lui Jitian şi a lui Manea din Vlădeşti, mănăstirii Arhanghel, oferind astfel prima menţiune documentară pentru această localitate. Un an mai târziu, Giura logofătul şi jupâniţa sa Vilaia reclădesc Mânăstirea Stăneşti. În ziua de 19 mai 1543, domnitorul se afla în Râmnic împreună cu întregul divan, venind de la Ocnele Mari, unde a stat până la 25 mai, având aici şi scaun de judecată[25].

Mircea Ciobanul (1545-1552; 1558-1559) este considerat ctitor al bisericilor „Buna Vestire” (1510-1522) şi „Sf. Nicolae” din Râmnic, precum şi cel care reface schitul Iezer.

Pătraşcu cel Bun (1554-1557), domnitorul care a îndrăgit mult Vâlcea, a zidit „din temelie” biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1554-1557), cel mai vechi lăcaş care s-a păstrat la Râmnicu-Vâlcea[26]. Fiind suferind, domnul n-a mai putut însoţi oştile în Transilvania pentru a-l ajuta pe Ioan Sigismund. Încă din luna mai, se afla la Râmnic pentru aer, îngrijit de un medic trimis de sibieni. La 24 decembrie 1557 (26 decembrie este data ceremoniei de înmormântare, la Mânăstirea Dealu) moare voievodul Pătraşcu cel Bun. S-a spus că domnul ar fi murit otrăvit, chiar de către marele vornic Socol, care ar fi dorit domnia, dar acest lucru nu este dovedit[27].

Petru cel Tânăr (1559-1568) întăreşte, la 5 octombrie 1564, mânăstirii Arhanghelul „care este la Râmnic, Olt” nişte sate, în urma unor judecăţi cu Ianachi stolnicelul, printre alte proprietăţi şi o ocină ”cu vad de moară în oraşul domniei, în Râmnic”, ca la 8 ianuarie al anului următor, să i se acorde mănăstirii stăpânirea asupra moşiei din jurul ei, „cu tot hotarul, însă din jos de Vlădeşti, la Gâlmele, apoi pe culme până la via lui Silea dinspre oraşul Râmnic”. Prin actul din 3 aprilie 1568, Petru cel Tânăr îi întăreşte lui Gheorghe din Râmnic nişte proprietăţi în Voinigeşti ce au fost contopite de banul Stanciulea care le-a dăruit mănăstirii Cornet. Mânăstirea Iezerul poseda şi ea un vad de moară la Râmnic, dat în anul 1566 de către Petru cel Tânăr - fiul lui Mircea Ciobanul[28].

Alexandru II Mircea (1568-1574; 1574-1577) introduce o noua dare „ce i-au zis oaie seacă” într-o vreme în care se fac simţite mari lipsuri de hrană „când a fost moarte năprasnică de ciumă foarte rea şi mare foamete”, noteaza mărturiile timpului. Ecaterina doamna, o greco-italiană din Pera, ctitoreşte biserica din Slătioarele-Ocnele Mari. Documentele şi pisania sfântului lăcaş menţionează această ctitorie la anul 1577[29].

 Alexandru al II-lea Mircea dăruieşte, la 27 iunie 1569, mănăstirii Ostrov, 200 vedre de vin, din vinăriciul domnesc din Râmnic[30]. În timpul său are loc o încercare nereuşită de mărire a hotarului oraşului Râmnic. În anul 1576, episcopul Mihail termină de ctitorit biserica Episcopiei Râmnicului şi a fostului schit Olteni.

Petru Cercel (1583-1585) întăreşte Episcopiei Râmnicului, la 8 ianuarie 1584, ocine le Bujoreni, la Uliţa şi la Copăcel, partea lui Seman toată cu mori, oricât se va alege, din câmp, din apă, din pădure şi de pretutindeni[31].

Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) măreşte domeniul episcopiei de la Copăcelu, prin actul de la 25 ianuarie 1575 şi prin dania făcută de marele vistier Mitrea, ocină cumpărată cu 3.200 aspri de la Rada, fiica logofătului Radu din Râmnic. La 26 noiembrie 1579, domnul întăreşte lui Sava, ocina din Copăcel, pe care a cumpărat-o cu 2.800 de aspri[32]. Crucea Mişeilor, o piatră de hotar de la anul 1718, care era odinioară amplasată la Licura (astăzi se află în curtea bisericii „Buna Vestire”), are înscrisă pe ea textul documentului din 25 iunie 1580, prin care Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii Cozia „moşia de la Râmnic, pe hotarul cel bătrân de la Mişei, până la via lui Oprea Spăretului”[33].

La 14 aprilie 1582/1583, domnul porunceşte orăşenilor din Râmnic şi unor săteni, să se ferească de braniştea lui Muja valah cu ceata lui din Voinigeşti, să-şi apere muntele lor de la Heleşteu, în sus pe vale până la Valea Măgurii. La anul 1583, stareţul Amfilohie al Coziei clădeşte Paraclisul mănăstirii Cozia[34]. Într-un document de la 18 noiembrie 1587, apare pentru prima oară satul Oteşani[35], după numele familiei boierilor Oteşanu care deţineau proprietăţi în zonă şi care apar în documente încă de la 1492.

Ştefan Surdul (1591-1592) întăreşte lui Sarchiz, la 6 februarie 1592, ocina de la Bujoreni, cumpărată de la Stepan din Râmnic. Voievodul va confirma apoi, la 8 martie 1592, schitului Olteni, proprietăţi în Uliţa, Copăcel, Bujoreni - partea lui Gheorghe Pribeagul, şi două ocine la Olteni - cumpărături de la egumenul Teofil, cu 475 aspri, şi de la Ghinea, fiul lui Mocsa din Râmnic[36].

Ultimul deceniu al secolului al XVI-lea reprezintă, pentru românii de pretutindeni, epoca istorică marcată de glorioasa domnie a lui Mihai Viteazul. Considerat unanim ca o mare personalitate politică, un abil diplomat, fervent susţinător şi organizator al culturii şi ctitor de lăcaşuri sfinte, dar mai ales ca un remarcabil conducător de oşti.



[1]. DRH B, II, pag. 302.

[2].  Elena Isăcescu, Tezaurul monetar din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, descoperit la Râmnicu-Vâlcea, în “Buletinul Societăţii Române”, anii LXX-LXXIV (1976-1980), nr. 124-128, Bucureşti, 1981, pag. 331.

[3]. A. Sacerdoţeanu, op. cit., pag. 52.

[4]. DRH B, I, pag. 435

[5]. Ibidem, pag. 492.

[6]. Ibidem, II, pag. 17.

[7]. DRH B, I, pag. 95.

[8]. Ioan Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi XVI, Bucureşti, 1902, pag. 308.

[9]. Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512), Sfânta Mănăstire Bistriţa, pag. 40-52.

[10]. Gavriil Protul, Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, în vol. “Literatura Română Veche (1402-1647)”, vol. I, Bucureşti, 1969, pag. 81.

[11]. DRH B, II, pag. 373-374.

[12]. D.I.R., B., Veacul XVI, vol.I, doc. nr. 161, pag. 162-163.

[13]. Tit Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, 1937, pag. 28.

[14]. Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în “Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, pag. 685.

[15]. Vezi şi Doru Moţoc, O ipoteză nouă despre locul uciderii lui Radu de la Afumaţi, în « Studii vâlcene », IV, Bălceşti pe Topolog, 1980, pag. 50-57.

[16]. D.R.H., B, II, pag. 409-410.

[17]. D.I.R., B., Veacul XVI, vol.II, nr. 32, pag. 34-35.

[18]. Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu, op.cit., pag. 420.

[19]. Ibidem, vol.1 pag. 73-74.

[20]. Virgil Cândea, op. cit., pag. 685.

[21]. C. Rezachevici, op. cit., pag. 180-181.

[22]. C. Bălan, op. cit., pag. 216.

[23]. Silviu Dragomir, Documente noi privitoare la relaţiile Ţării  Româneşti cu Sibiul în sec. XV-XVI, în « Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj, 1926-1927, pag. 59-60.

[24]. D.R.H., B, III, pag. 335-336.

[25]. D.R.H., B, IV, pag. 173-177.

[26]. C. Bălan, op. cit., pag. 33.

[27]. C. Rezachevici, op. cit., pag. 240-242.

[28]. C. Tamaş, op. cit., pag. 99.

    [29]. C. Bălan, op. cit., pag. 715-716.

[30]. D.R.H., B, VI, pag. 190-191.

[31]. Dumitru Sandu, Eparhia Râmicului şi Argeşului-monografie, Râmnicu-Vâlcea, 1976, pag. 114. 

[32]. C. Tamaş, op. cit., pag. 100.

[33]. C. Bălan, op. cit., pag. 796.

[34]. D.I.R., B., Veacul XVI, vol.V, pag. 53.

[35]. Meletina Bâzgan, Localităţile atestate în judeţul Vâlcea până la mijlocul secolului al XVII-lea, în “Studii vâlcene”, serie nouă I (VIII), Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2003, pag. 30.

[36]. C. Tamaş, op. cit., pag. 101.


Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 127-132). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.  

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Miercuri, 20 Februarie 2019
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 9406 ori
Ești aici: Home Valcea Valcea Vâlcea în secolul al XVI-lea