Istorie Locala

Miercuri, 17 Aprilie 2013 14:17

Horezu - Sfârșitul Brâncoveanului-exemplu de putere a credinței creștine

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Tragicul sfârşit al domnitorului, împreună cu cei patru fii ai săi, în ziua de 15 august 1714, la Constantinopol, a conster­nat întreaga lume creştină şi în mod special pe cei care-l cunoscuseră pe domnitorul martir mai de aproape, aşa cum erau şi locuitorii din zona Horezului. Acuzat de trădare de către turci, Constantin Brâcoveanu a fost îndepărtat de la domnie şi dus la Istanbul împreună cu numeroasa familie a sa. În chiar ziua când atingea vârsta de 60 de ani, 15 august 1714, domni­torul, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, precum şi cu marele vistier, Ianache Văcărescu, au fost duşi spre locul execuţiei. Erau desculţi şi numai în cămăşi, asemenea tâlharilor de rând. Spectacolul tragic, poruncit de sultanul Ahmed al III-lea, s-a desfăşurat sub privirile îngrozite ale reprezentanţilor Europei creştine.

Se aflau prezenţi în mica piaţă Ialichioşc din Istanbul, locul execuţiei, mai mulţi ambasa­dori europeni, printre care reprezentanţii diplomatici ai Rusiei, Austriei, Franţei, Angliei, Poloniei, Olandei, Suediei şi Veneţiei. Au rămas întipărite în memoria creştinilor şi în istoria credinţei noastre strămoşesti cuvintele domnitorului Constantin Brâncoveanu, adresate fiilor săi înainte de a fi decapitaţi: ”Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.1 După execuţia prin decapitare, trupurile brâncovenilor au fost aruncate în apele Bosforului. Nu se cunosc împrejurările în care doamna Maria, punându-şi viaţa în pericol, a recuperat trupurile martirilor, pe care le-a îngropat apoi în mare taină, în mănăstirea ortodoxă de pe insula Halke, situată în mijlocul Mării Marmara. În anul 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, osemintele lui Constantin Brâncoveanu şi ale fiilor săi au fost aduse în Ţara Românească şi înhumate la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, din Bucureşti. Deasupra mormântului, prin grija Măriei, soţia fostului domni­tor, s-a pus o lespede de marmură albă împodobită cu o sculptură simplă, fără inscripţii, ca să nu atragă atenţia. La ca­pătul mormântului a fost aşezată o candelă de argint cu lucrătură delicată. Pe această candelă, în anul 1914 a fost descoperită inscripţia care arăta că la 12 iulie 1720, sub lespe­dea de marmură a fost înhumat „lo Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod”.2 Mormântul pregătit din timp de Domnitor la Hurez a rămas gol. În anul 1720, când osemintele voievodului au fost aduse în ţară. Oltenia se găsea sub ocupaţie austriacă.

 

 

În secolul al XVIII-lea, „problema orientală” determinată de criza Imperiului otoman, desele conflicte militare dintre austrieci şi ruşi, pe de-o parte şi turci, de altă parte şi situaţia delicată a Principatelor române în contextul acestor conflicte, au lăsat urme vizibile asupra întregului spaţiu românesc. În mod firesc, puternic afectat a fost şi spaţiul horezean şi Mănăstirea Hurezu. Populaţia acestui spaţiu este nevoită să îndure noi greutăţi, să facă faţă unor noi pericole.

 

Pentru Ţara Românească, sfârşitul tragic al domnitorului Constantin Brâncoveanu a însemnat şi sfârşitul unei perioade istorice în care conducerea ţării a fost asigurată de voievozi romani. Politica independentă a Brâncoveanului i-a determinat pe turci să numească domnitori străini în fruntea Ţării Româneşti, dar şi a Moldovei. Începea atunci perioada regi­mului fanariot în Principatele române, o perioadă foarte grea, poate cea mai grea din istoria acestui popor încercat.

 

La nesiguranţa determinată de confruntările militare amin­tite mai sus, de jafurile organizate de turci, se adăugau obliga­țiile numeroase şi mari ale populaţiei, care au ajuns la cote aberante, de nesuportat. Informaţiile cele mai importante din acea perioadă gravitează în jurul Mănăstirii Hurez, puternic centru cultural, spiritual, dar, în acelaşi timp, un posibil centru de rezistenţă, mănăstirea fiind construită precum o fortăreaţă. Astfel, în timpul războiului turco-austriac din 1716-1718, Oltenia a fost ocupată de trupele austriece, iar în Mănăstirea Hurezu a stat o armată austriacă de 600 de oameni (400 de călăreţi la sfârşitul perioadei). Prin tratatul de pace de la Passarowitz (1718), Oltenia, parte a Ţării Româneşti, a intrat sub stăpânire austriacă. Ocupaţia austriacă a limitat drepturile mănăstirilor şi a şters multe dintre privilegiile acestora. Mănăstirea Hurez a avut mult de suferit, fiind nevoită să-şi restrângă cheltuielile, să vândă din moşiile cu care fusese înzestrată şi să suporte totodată un control „desăvârşit" al autorităţilor austriece de ocupaţie. Ofiţerii austrieci voiau să transforme mănăstirea într-un depozit de alimente al armatei lor.3 Austriecii urmăreau să exploateze cât mai eficient, pentru ei, teritoriul cucerit. De aceea au introdus un nou sistem fiscal menit să le aducă venituri importante pe seama populaţiei cucerite. Speriaţi de ocupaţia străină şi de obligaţiile nume­roase ce le erau impuse, ţăranii fugeau din satele lor pentru a se refugia în munţii din apropiere. Situaţia este semnalată de către autorităţile austriece de ocupaţie, care se văd puse în faţa unor sate depopulate. Este vorba despre ţăranii dependenţi, rumânii, care se refugiau în munţi, alimentând din plin cetele haiducilor celebri din acea perioadă. Moşnenii, ţăranii cu proprietăţi, rămâneau să-şi apere mica lor avere, încercând să răspundă obligaţiilor ce li se impuneau.4 Războiul ruso-turc din anii 1736-1739 a adus suferinţe şi mai mari. „Hoţii nemţeşti şi turci au împuşcat chipurile sfinţilor din paraclis, iar bolniţa a ajuns grajdu de cai”. Mai mult, la 8 iunie 1738, mănăstirea a fost jefuită şi pârjolită de haiducii şi plăieşii căpitanului Duca, de peste Olt. Egumenul mănăstirii socotea că i-au fost arse 7 care cu boi, o căruţă cu cai, 25000 de bucăţi de şindrilă de stejar, 3000 de bucăţi de şindrilă de brad, 24 mese şi scaune, 36 de uşi, paturile, laviţele, dulapurile, hârdaiele, putinile, vedrele, uneltele din casele ţiganilor, 12 buţi mari.” În anul 1739, prin pacea de la Belgrad, Oltenia revenea în graniţele Ţării Româneşti, dar suferinţele locuitorilor din zona Horez şi ale mănăstirii de aici nu au încetat. În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1787-1792, mănastirea a devenit din nou adăpost pentru caii armatelor austriece sau turceşti care ajungeau să controleze regiunea. În funcţie de desfăşurarea evenimentelor militare.6

 

 

 

Note bibliografice

 

1.Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezu, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2003, p. 58.

 

2.Ibidem, p. 58.

 

3.Ibidem, p. 117.

 

4.Vezi și Șerban Papacostea, Oltenia sub ocupație austriacă (1718-1739), Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 220-249.

 

5. Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezu, p. 119. Vezi și Nicolae Iorga, Hârtii din Arhiva Mănăstirii Hurezului, București, Atelierele grafice SOCEC, 1907, pe http://www.unibuc.ro/CLASSCA/horezu/index.htm.

 

6. Ibidem, p.121.

 

 

 Sursa: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p.34-37.

 

 
 

 

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Duminică, 26 Mai 2019
  • Localitate: Valcea
  • Creator: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană "Antim Ivireanul" Vâlcea
  • Contributor: Emilia Smedescu; Lucia Ciubucă.
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: : Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p. 34-37.
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 1935 ori Ultima modificare Sâmbătă, 14 Septembrie 2013 19:21
Ești aici: Home