Istorie Locala

 

Partenie Cosma
            La cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea ridicarea culturală a naţiunii române ardelene, temelie a tuturor celorlalte construcţii ale unui popor, reprezenta unul dintre obiectivele fundamentale ale liderilor acesteia. Şcoala, biserica, asociaţiile şi reuniunile culturale au fost cadrele în care şi prin care s-a realizat acest deziderat. Situaţia politică a Transilvaniei din acest răstimp a făcut ca susţinerea acestora să se realizeze aproape exclusiv prin subscripţiile şi donaţiile făcute de instutuţiile financiare româneşti şi de particulari. Românii au disponibilizat deci eforturi, individuale şi colective, şi au adunat fonduri pentu a le dirija spre acele domenii ale vieţii noastre naţionale care necesitau sprijin imediat. Printre aceştia s-a distins şi bihoreanul Partenie Cosma, care mai ales în calitatea sa de director al celei mai puternice şi reprezentative instituţii financiar - bancare a românilor transilvăneni, Banca „Albina”,  a gestionat şi direcţionat atent banii adunaţi în fondurile special constituite pentru susţinerea instituţiilor culturale româneşti, cadrelor didactice şi elevilor. Plecând de la aceste considerente, demersul meu se vrea o încercare de a creionare profilul unei personalităţi reper şi model veridic pentru oamenii prezentului, fie tineri, fie maturi.

     

 

 

Partenie Cosma (1937 – 1923)

Publicat în Bihor

              Blaga MihocPuţini oameni am întâlnit în care se îmbină aproape la perfecţie jovialitatea, bunul simţ, caritatea şi spiritul enciclopedic. Acesta este profesorul Blaga Mihoc care în acest an a împlinit vârsta de 70 de ani. A avut şansa să cunoască personalităţi de prim rang ale epocii: pe Episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), Episcopul ortodox Nicolae Popovici (1903-1960) dar şi pe Lucian Blaga (1895-1961) sau pe profesorul Constantin Daicoviciu (1898-1973). De numele său se leagă contribuţii serioase la istoria Reformei agrare în judeţul Bihor, la istoria Bisericii Greco-Catolice în secolele XIX-XX. 

Publicat în Bihor

 

O bogată literatură privitoare la politica bisericii ortodoxe[1], şi influenţele acesteia asupra apărării, argumentează teza noastră cu privire la realizarea fortificaţiilor spirituale. Informaţiile, din documentele de arhivă, ne-au condus spre constatarea că, pe lângă pregătirea politico-diplomatică şi militară de apărare a graniţelor, în zona frontierei de vest a României, cu deosebire, s-au întreprins şi măsuri speciale de fortificare spirituală şi morală a populaţiei româneşti.

Realitatea din noile teritorii unite ale regatului României Mari, în special în ceea ce priveşte Transilvania, era cel puţin întârziată, dacă nu chiar în dezechilibru, pentru biserica ortodoxă română, comparativ cu celelalte culte, a căror statut a rămas neschimbat. Acest fapt se datora măsurilor luate de imperiile habsburgic şi austro-ungar, de trecere forţată la catolicizare, calvinizare şi luteranizare. Românii din aceste părţi de margine s-au salvat, cât s-a putut, sub steagul bisericii greco-catolice, deoarece vechile rânduieli ortodoxe nu erau recunoscute şi/sau nu erau încurajate de autorităţile stăpânitoare. Acesta este considerentul major pentru care, în continuare, ne ocupăm numai de evoluţia spirituală a românilor ortodocşi din vestul României. Trebuie spus, însă, că şi biserica greco-catolică, atunci când s-au organizat ample manifestări culturale, omagiale şi de protest, sau pentru afirmarea drepturilor poporului român, a fost reprezentată, de sus, de la Mitropolia Blajului, până la cea din margine parohie. Liantul acţiunilor comune l-a reprezentat armata.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.

La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de „întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit unadevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”[2]. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.

Publicat în Bihor

 

Fiul lui Al. G. Bacaloglu şi al Sofiei s-a născut, la 10 iulie 1874, în Bucureşti. S-a înscris, la 1 septembrie 1890, în clasa I-a la Şcoala fiilor de militari din Craiova. După 4 ani de studii şi alţi doi la Şcoala de Artilerie a fost înălţat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 Cetate. În cariera militară a ocupat diferite funcţii, având toate gradele până la demnitatea de general. Pentru meritele militare a fost recompensat cu medaliile: „Bărbăţie şi credinţă”, cu însemnele campaniei din 1913, „Carol I” şi „Avântul Ţării”.

Conduita sa militară a fost elogios prezentată, în 1899, de comandantul Regimentului 2 Artilerie Cetate, colonelul Năsturel, ca „foarte sârguincios şi cuviincios, ofiţer serios şi conştiincios, cu o prea bună conduită”[1]. În funcţia de comandant de secţie de artilerie, deşi „cunoaşte binişor regulamentele militare şi posedă cunoştinţele gradului său, nu a făcut destul progres…este cam indiferent de bateria sa, unde ar trebui să ştie totul. Are aerul a nu-i place serviciul militar. Călăreşte, trage cu sabia, floreta şi pistolul binişor”[2]. Apreciat pentru „caracterul de bun camarad cu educaţie îngrijită şi cu un trai în corp destul de bine apreciat”[3], tânărul locotenent - „ce nu s-a remarcat în mod special”[4]- era propus la înaintare în gradul de căpitan, „la vechime”.

Publicat în Bihor

 

 „Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”   -  adresant Pop Coriolan – 2 februarie 1919.

         Semnatar - Un fecior de secui

 

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile”, mărturisea pe 19 octombrie 1907 laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richar Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu!” Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică, s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia.

Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită 1867 pe nedrept de şi în dualismul Austro-Ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (CNR Bh.).

Ca primă măsură, CNR Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane – după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu – printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iai asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?”[1] Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Publicat în Bihor
Marți, 20 Noiembrie 2012 14:57

Roman Ciorogariu- 1852-1936

Episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei este una dintre personalităţile de mare anvergură ale Bisericii Ortodoxe Române de dincoace de Munţi. Născut în 1852, într-o bogată comună de lângă Arad, Pecica, provenind, după mamă, din familia giulană Nicoară, înrudit aşadar cu patriotul român Moise Nicoară, ajunge institutor în casa primpretorului David Nicoară din Aletea, lângă Giula. Bursier al Fundaţiei Elena Ghiba-Birta (fiica preotului Mihai Ghiba din Bichiş) şi al Consistoriului arădean, studiază la Leipzig şi Bonn. Ajunge profesor la Institutul Teologic Pedagogic din Arad, avându-i colegi pe viitorul mitropolit Vasile Mangra, pe Petru Pipoş şi pe alţi fruntaşi români. Lucrează o vreme şi la prima bancă românească arădeană „Victoria".roman ciorogariu

Tuns în monahism în 1900, în străvechea mănăstire Hodoş-Bodrog de lângă Arad, de către egumenul de atunci, Arhimandritul Augustin Hamsea, Ieromonahul Roman Ciorogariu urcă repede treptele slujirii bisericeşti, devenind directorul Institutului Teologic din Arad, fiind hirotesit protosincel, cu dreptul de a purta brâul roşu. La alegerile de mitropolit din 5 august 1916, deşi  i se propune chiar de către Vasile Mangra, vicarul de la Oradea, refuză să candideze. In condiţiile intrării României în război, Oradea devine centru mitropolitan, atât pentru ortodocşi cât şi pentru uniţi. Aşa se face că mitropolitul recunoscut de autorităţi, Vasile Mangra, este hirotonit şi instalat la Oradea, la 29 octombrie 1916.

Îîn aprilie 1917, Roman Ciorogariu este ales vicar la Oradea, de către Sinodul eparhial de la Arad. La începutul anului bisericesc 1917, 1 septembrie, a încetat mandatul său ca director al Institutului Teologic Pedagogic din Arad precum şi directoratul revistei arădene „Biserica şi şcoala" şi a început noua sa misiune în fruntea Consistoriului eparhial din Oradea. În octombrie 1918 este prezent la Budapesta ca semnatar al „Declaraţiei de independenţă naţională", Declaraţia de la Oradea, ce urma să fie depusă în Parlament. Murind Mitropolitul Vasile Mangra, Vicarul Roman Ciorogariu este de faţă la înmormântarea din cimitirul pestan Kerepesi, unde îşi doarme somnul în aşteptarea învierii şi marele mecenat Emanuil Gojdu.

Publicat în Bihor

Maria Filotti s-a născut în comuna Batogu, de lângă Brăila la 9 octombrie 1883. Era în clasele primare, la Brăila, când a văzut prima piesă de teatru. După terminarea "Şcolii secundare de fete" susține examenul de bacalaureat la Liceul I.C. Massim. Acolo este remarcată ca având calităţi artistice înnăscute de  profesorul universitar Ştefan Sihleanu, director al Teatrului Naţional Bucureşti. S-a înscris apoi la Conservatorul de Muzica şi Artă Dramatică, unde a fost eleva maestrei Aristizza Romanescu,  cea care-l va convinge pe tatăl Mariei să nu se mai  împotrivească ca aceasta să facă teatru.  În anul 1906  Maria acceptă un contract pentru o stagiune la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a jucat nenumărate roluri. A urmat debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în septembrie 1907, la deschiderea stagiunii, cu rolul Vidrei din "Răzvan şi Vidra" de Hașdeu.

Publicat în Braila
Miercuri, 10 Octombrie 2012 09:25

Fényes Elek

 

Fényes Elek (născut în satul Ciocaia, lângă Săcueni, județul Bihor, în 7 iulie 1807  - decedat în Ujpest, Ungaria,  23 iulie 1876) scriitor de economie statistică și geografică, autor a mai multor studii și lucrări,  reprezentant major al Academiei de Științe Ungare , membru corespondent din 1837 -, membru ordinar (1858-1867).

 

 (Gravură făcuta de Pollák Zsigmond, 1876)

Feniek Elek

 

Cariera

 

 A învățat  științe umanistice la Oradea, după care a studiat la Facultatea de Drept in Bratislava. In 1836 s-a mutat la Budapesta, unde a lucrat în diverse domenii economice, dar în primul rând în domeniul statisticii. Din lucrările  sale, contemporanii săi au aflat despre  economia, starea demografică  și statistică a țării.

A enumerat resursele materiale și intelectuale ale  națiunii în comparație cu țările vecine , astfel încât a scos  în evidența și mai mult starea de subdezvoltare a țării.

Publicat în Bihor

 

Cultura română s-a caracterizat dintotdeauna printr-o deosebită capacitate de ardere a etapelor. A fost întotdeauna nevoită să lucreze în salturi, să recupereze perioadele lungi de rămânere în urmă şi a dovedit că o poate face (George Călinescu).

         În perioada interbelică, în judeţul Bihor, şi-au desfăşurat activitatea personalităţi importante ale vieţii politice şi culturale. Una dintre acestea a fost şi prof. univ. Lazăr Iacob de la Academia Regele Carol al II-lea, cunoscută din anul 1788 şi cu numele de Facultatea de Drept.

Profesorul Lazăr Iacob a făcut parte din elita intelectualităţii orădene şi a celei naţionale devenind un model pentru colegii şi studenţii săi.

Prin lucrarea de faţă am încercat să redau o mică parte din activitatea orădeană a acestui profesor, o activitate care face cinste şi astăzi domeniului religios prin lucrările sale de referinţă dar şi învăţământului superior.Educaţia are nevoie de credinţă, căci credinţa este o etapă necesară pe calea cunoaşterii şi desăvârşirii. Fericitul Augustin afirma, în acest sens, că dacă nu veţi crede nu veţi înţelege, accentuând principiul eclesiocentric specific religiei.

Fiind strâns legat de religie prin profesie, prof. Lazăr Iacob fost o personalitate de o moralitate ireproşabilă, permanent implicat în rezolvarea problemelor colegilor săi şi a studenţilor în perioada în care a fost decan. S-a implicat, de asemenea,  în viaţa culturală şi socială a urbei fiind prezent la toate manifestaţiile organizate de Primăria din Oradea sau de Prefectura Judeţului Bihor.

În perioada în care a deţinut preşedinţia Casei Naţionale a judeţului Bihor a  dat dovadă de multă responsabilitate, seriozitate, empatie şi sociabilitate. Plecarea sa de la Oradea în anul 1934 a fost regretată de capetele luminate ale judeţului. P.S.S. Andrei Crişanul spunea despre Lazăr Iacob următoarele: „Întors acum 13 ani din Arad după un vrednic apostolat la Institutul teologic, dl. Lazăr Iacob a devenit un factor determinant în viaţa românească a Bihorului (...). Român adevărat, caracter neprihănit care ne face cinste tuturor, dl. Lazăr Iacob poate fi pus oriunde la locul de cinste căci pretutindeni este vrednic” (în articolul intitulat Manifestaţia de duminică, „Gazeta de Vest”, nr.1330/17 octombrie 1934, p. 3)


 

I. Activitatea orădeană a prof. univ. dr. Iacob Lazăr

Publicat în Bihor
  1. A.OPERA ANTUMĂ
Cavalerii nopţii: Roman istoric / Ponson du Terrail; Traducere de Iosif Vulcan. - Pesta, 1870-1871, în cinci volu­me. (supliment la „Familia“).
         De la sate - Novele şi schiţe. - Oradea Mare, 1883. -169 p.
Gărgăunii dragostei: Comedie într-un act. - Oradea Mare, 1899. - 30 p.
Gorunul lui Horea. - Budapesta, 1876. - 15 p. Ediţia a doua la 1878.
         Lira mea: [66 de poezii]. - Oradea Mare, 1882. - 235P-
Mâţa cu clopot: Comedie poporală cu cântece şi joc într-un act. - Oradea Mare, 1898. - 25 p.
Mireasă pentru mireasă: Comedie în trei acte. - Budapesta, 1877. - 112 p.
Orfana Crişului. - Pesta, 1877. Ediţia a doua la 1880.
Panteonul român: Portretele şi biografiile celebrităţi­lor române. Tomul I [31 de titluri / Compuse şi colate de Iosif Vulcan. - Pesta: cu tiparul lui Alesandru Kocsi, 1869.-
Poesii: [conţine 85 de titluri]. - Pesta: S-a tipăritu prin Alesandru Kocsi, 1866. - 205 p.
Prima rochie lungă: Monolog. - Oradea Mare, 1898.
Ranele naţiunii: Roman de Iosif Vulcan. - Buda- Pesta: Cu tiparul lui Alesandru Kocsi, 1876. - voi. 1: 208 p.; voi. 2: 200 p., voi. 3: 215 p.
Român nepdalok [= Cântece populare româneşti] / Traducere Embo Gyorgy, Iulian Grozescu, Iosif Vulcan. - Budapest: Kiadja a Kisfaludy Târsasâg, 1877.
Ruga de la Chiseteu: comedie poporală într-un act cu cîntece şi joc. - Braşov: Librăria Ciurcu, 1902. - 30 p. - (Bi­blioteca Teatrală, 9). Prima ediţie la Oradea, 1890.
Sărăcie lucie: Comedie poporală cu cântece într-un act. - Oradea Marea: cu tiparul lui Iosif Lang, 1894. - 30 p. Reprezentată la Arad, în 6/18 iunie 1894, a doua zi de Rusalii, „de tinerimea meseriaşă română, sub conducerea învăţătorului Nicolae Ştefu, în sala din pădurile oraşului“.
Sclavul amorului: Roman. - Pesta, 1873-1875, în trei volume; voi. 1: 224 p., 1873; voi. 2: 223 p., 1873; voi. 3: 212 p., 1875.
Soare cu ploaie: Comedie într-un act. - Braşov: Tipo­grafia N. I. Ciurcu, 1898. - 56 p.
Ştefan-Vodă cel tânăr: Tragedie istorică în 5 acte şi 3 tablouri. - Oradea Mare, 1893. - 111 p.
Publicat în Bihor
Page 1 of 2
Ești aici: Home Bihor Afişez elemetele după tag: personalitati