Istorie Locala

Miercuri, 02 Decembrie 2020 11:10

Dezvoltarea limbajului, a capacităților de comunicare verbală și a creativității verbale Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Dezvoltarea limbajului, a capacităților de comunicare verbală și a creativității verbale 

Pentru orice cetăţean – indiferent de vârstă şi de profesie - gradul de stăpânire şi de folosire a limbii a devenit o trăsătură definitorie a personalităţii sale. De aceea sunt necesare acţiuni şi măsuri speciale pentru "cultivarea vorbirii", pentru dezvoltarea capacităţilor de comunicare verbală, de utilizare adecvată a limbii şi de stimulare a creativităţii verbale.

Limba se învaţă. Fiecare se naşte cu capacitatea potenţială de a vorbi, dar copilul, omul nu inventează limbajul şi nu alege limba pe care o învaţă. Învăţarea limbii este în funcţie de informaţia venită din afară, adică de mediul lingvistic ce-l influenţează. Transformarea capacităţii potenţiale a limbajului în capacitate reală este dependentă de comunicarea verbală a copilului cu adulţii şi de exerciţiu.

Datorită importanţei pe care o are limbajul în pregătirea profesională şi în viaţa socială a omului, în ţara noastră acţiunea de "cultivare a limbii" nu mai este lăsată pe seama unor voluntari entuziaşti; ea este o problemă de stat, care se rezolvă prin organisme de învăţământ şi de cultură specializate, după un program riguros, de care beneficiază oamenii de toate vârstele.

Dezvoltarea capacităţilor de comunicare constituie una dintre sarcinile foarte importante ale educaţiei din instituţiile preşcolare, pentru că limba este condiţie de bază în formarea, fixarea şi diferenţierea noţiunilor şi în transmiterea informaţiei. Ea contribuie la realizarea sarcinilor de pregătire intelectuală, morală şi estetică, la dezvoltarea gândirii şi a capacităţii creatoare. Limbajul se dezvoltă în toate etapele vieţii.

 

Vârsta preşcolară are o deosebită importanţă în dezvoltarea limbajului şi în ridicarea gândirii pe trepte mai înalte de generalizare şi abstractizare. La această vârstă, copilul începe să depăşească faza limbajului situativ – din perioada antepreşcolară – şi a limitelor experienţei senzoriale, desprinzându-se de influenţa momentului prezent şi îşi dezvoltă din ce în ce mai mult capacitatea de a folosi limbajul contextual, intensificându-se funcţia "intelectuală" a limbajului – care constă în planificarea mentală şi reglarea activităţilor practice.

Având în vedere importanţa pe care o are limbajul în viaţa de toate zilele, rolul etapei preşcolare în formarea capacităţilor de comunicare verbală şi mai ales faptul că în planul de învăţământ nu se acordă suficient timp activităţilor de dezvoltare a vorbirii, e necesar ca educatoarele să sporească preocuparea pentru găsirea soluţiilor capabile să pună în stare de funcţionalitate toţi factorii care contribuie la formarea şi dezvoltarea limbajului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât există deja un climat favorabil în rândul educatoarelor pentru receptarea şi aplicarea celor mai eficiente soluţii metodice şi pentru crearea bazei material-didactice necesară desfăşurării tuturor activităţilor. Când sunt convinse de necesitatea şi utilitatea unor acţiuni didactice, educatoarele găsesc procedee metodice ingenioase şi eficiente.

La activităţile de dezvoltare a vorbirii lipseşte însă uneori curajul încercării unor soluţii personale, creatoare. Multe lecţii (activităţi) se desfăşoară şablonard, "ca la carte", monoton şi cu o structură aproape fixă, lipsite de varietatea ce ar corespunde diverselor obiecte didactice şi particularităţilor psihice ale materialului uman cu care se lucrează la fiecare grupă. Acest fapt conduce la însuşirea unor stereotipii verbale, la dobândirea unui limbaj care are o sferă restrânsă de circulaţie – relativ egală cu dialogul necesar la activităţile din grădiniţă – şi care, de obicei, nu satisface nevoile reale ale comunicării din mediul social al copilului. (O situaţie asemănătoare este întâlnită la unii elevi din clasa întîi, care citesc bine pe abecedar, dar – pentru că au exersat numai pe abecedar – aşteaptă să le citească altcineva ce e scris pe ecran, în revistele lor etc).

Lipsa de curaj a unor educatoare în aplicarea creatoare a metodelor şi procedeelor folosite în activităţile de dezvoltare a vorbirii este determinată de faptul că progresul în exprimarea verbală devine evident după o perioadă mai lungă de exerciţii, iar o parte dintre educatoare nu au la îndemână unităţile de măsură sau acele repere pe care să le folosească pentru a-şi putea estima eficienţa procedeului preconizat sau utilizat şi (pentru a se pune la adăpost de eventualele critici – formulate de organele de control şi îndrumare -) aplică soluţii tipice din metodici (soluţii care, desigur, nu pot cuprinde indicaţii pentru fiecare situaţie concretă ce se poate ivi în grădiniţele de copii).

Sunt mulţi factori care trebuie avuţi în vedere când se alege un anume procedeu didactic pentru dezvoltarea vorbirii, dar în lucrarea de faţă ne vom referi numai la doi, pe care îi recomandăm educatoarelor pentru estimarea eficienţei unor procedee:

11)    fenomenul limbajului cu natura, specificul şi funcţiile sale;

12)    mecanismul bio-psihologic al însuşirii limbajului – în special al formării capacităţilor de comunicare verbală.

           Pentru a putea înţelege cum anume aceste fenomene servesc drept

repere în decizii metodice, e necesar să ne reamintim câteva chestiuni din conţinutul lor.

"Particularităţile vorbirii copilului sunt legate, în mare măsură, de nivelul inteligenţei, dar şi de condiţiile de mediu şi de viaţă".1

„Gândirea operează cu semne ligvistice. Fiecare comunicare presupune un act mental şi o reprezentare pentru care se foloseşte semnul lingvistic.”2 Semnul lingvistic asigură o reflectare generalizată a realităţii, deoarece cuvintele nu se aseamănă cu obiectele.

Vorbirea reprezintă instrumentul de bază al gândirii. Atribut definitoriu al personalităţii umane, limbajul, datorită funcţiilor multiple pe care le îndeplineşte, condiţionează celelalte componente ale personalităţii.

Limbajul are mai multe funcţii: de comunicare, denominativă, cognitivă, emoţional-expresivă, imperativ-persuasivă, de reglare a activităţii nervoase etc.

Funcţia de comunicare, de realizare a schimbului de idei şi a înţelegerii reciproce. Limbajul verbal este purtătorul mesajului de conştiinţă. Limba a fost creată de om cu scopul de a satisface cerinţele comunicării. La baza activităţii umane stă comunicarea verbală. Fără aceasta nu poate să existe cooperare, nu s-ar fi putut acumula şi generaliza experienţa socială şi diferitele forme ale conştiinţei sociale. Are loc un proces de comunicare când o informaţie este transcrisă dintr-un loc în altul. Elementele care asigură realizarea unui sistem de informaţii sunt: expeditorul, emiţătorul, canalul, receptorul, destinatarul.

Funcţia denominativă. Semnul lingvistic denumeşte percepţia care, odată ce capătă nume, un reazem material – cuvântul –, devine stabilă, iar gândirea poate opera cu ea. Denumirea este momentul decisiv al percepţiei. Prin cuvânt, realitatea îşi prelungeşte existenţa.

Funcţia cognitivă. Chiar funcţia cognitivă presupune transmiterea unei informaţii, a unei experienţe, presupune schimbul de idei. Omul, învăţând limba, cunoaşte experienţa acumulată de generaţii, se informează despre fapte situate departe în timp şi în spaţiu, îşi însuşeşte regulile, structura, formele gândirii logice. Fără limbaj există funcţii cognitive elementare, generalizări primitive. Deşi noi percepem cuvântul – semnal optic sau sonor –, în scoarţa cerebrală ajunge pe primul plan semnificaţia cuvântului, informaţia pe care o poartă. Gândirea omului nu poate să se constituie fără a avea suportul semnelor lingvistice.    

Cunoaşterea ştiinţifică, proces psihologic uman, se realizează pe baza comunicării verbale.

Funcţia emoţional – expresivă, Cu ajutorul unor mijloace verbale specifice: ritm, intonaţie, accent, pauze, rimă, îmbinări de cuvinte, omul îşi exprimă atitudinea afectivă faţă de fenomene, completează sau contrazice latura semantic informaţională a limbajului.

Funcţia imperativ – persuasivă. Limbajul are capacitatea de a exercita o influenţă asupra voinţei, convingerilor, motivaţiilor, conduitei celorlalţi în timpul comunicării verbale, determinându-i să săvârşească conştient anumite fapte, acţiuni. În aceasta constă forţa educativă a limbajului. Latura persuasivă nu este desprinsă de latura informaţională şi de cea expresivă. Ele formează o unitate, dar la un moment dat una iese pe prim plan.

Mijloacele imperativ-persuasive sunt numeroase: calea convingerii (prevenire, apel, invitaţie, propunere, sfat, rugăminte); cerinţă ferm exprimată (ordin, comandă); reproş, interdicţie, ameninţare; sugestia verbală sau psihoterapeutică (cea care poate fi în stare de veghe sau în somn hipnotic).

Funcţia reglatoare (sau de reglare a activităţii nervoase, a proceselor psihice).

Semnele lingvistice, limbajul, participă la actul percepţiei şi asigură o mai complexă analiză şi sinteză a fenomenelor percepute; leagă reprezentările de cuvinte; permite orientarea atenţiei voluntară; sporeşte eficienţa memoriei şi permite trecerea la forme logice, complexe, voluntare ale memoriei. „Limbajul organizează intelectual şi generează creativitatea”3.

Omul, datorită forţei limbajului, poate să-şi stăpânească în mod voluntar reacţiile nervoase. Aceste reacţii pot fi frânate, stările afective pot fi modificate, iar forţele organismului mobilizate pentru efectuarea unui efort prin comenzi formulate atât în limbajul extern, cât şi în limbajul intern. Putem vorbi de limbaj când activitatea verbală antrenează una dintre funcţiile limbii.

În alegerea procedeelor pentru desfăşurarea activităţilor de dezvoltare a vorbirii, trebuie avut în vedere ce funcţii ale limbajului sunt puse în stare de funcţionalitate prin fiecare secvenţă didactică. Totdeauna trebuie să fie în acţiune funcţia de comunicare, căreia i se alătură, după obiectivul didactic, una sau mai multe dintre celelalte funcţii.

De asemenea, la alegerea procedeelor, trebuie avut în vedere mecanismul formării limbajului, treptele dezvoltării acestuia.

Limbajul se învaţă. La baza limbajului stau reflexele condiţionate, deprinderile verbale. Substratul morfologic al activităţii verbale îl constituie organele periferice ale vorbirii (laringele, limba, buzele) şi zonele de proiecţie corticală a acestor organe, care au o localizare dinamică, deoarece limbajul este rezultatul unor sisteme complexe de legături temporare la care participă toţi analizatorii.

Pentru că limba este un element esenţial în identificarea şi definirea unei naţiuni, păstrarea, cultivarea şi dezvoltarea limbii naţionale este o îndatorire politică şi patriotică de prim ordin.

Pentru a se înţelege măsura influenţei pe care cadrele didactice o pot exercita în cultivarea limbajului şi în stimularea şi dirijarea dezvoltării capacităţilor creatoare de comunicare verbală, precum şi în alegerea criteriilor de selectare, aplicare, evaluare şi optimizare a strategiilor didactice, e necesar suportul unor date de psiholingvistică aplicată: descrierea mecanismului psihologic al dobândirii limbajului, precizări legate de nivelul cantitativ pe care îl poate atinge lexicul elevilor aflaţi pe diferite trepte de învăţământ, explicarea dinamicii şi limitelor "creativităţii verbale" ş.a.

"Capacitatea de a vorbi a copilului depinde de structura creierului şi a organelor vorbirii, de curiozitatea specifică, de receptivitatea faţă de influenţele sociale, de capacitatea de imitaţie şi, bineînţeles, de măsura în care educatorul cunoaşte mecanismul şi procesul formării limbajului şi oferă fiecărui copil, în raport cu particularităţile psihice şi cu stadiul dezvoltării sale, prilejul exersării vorbirii"4.

Este necesar să se aibă în vedere faptul că pentru fiecare demers didactic, în dobândirea limbajului, trebuie respectate două trepte sau etape:

1I.  Etapa procesului receptiv (audierea);

1II.Etapa procesului productiv (emisia).

I. Audierea, receptarea unităţilor de comunicare verbală, implică două momente distincte:

a) percepţia sonoră, care trebuie să fie clară şi cu o intensitate medie, optimă;

b) înţelegerea, desprinderea semnificaţiei, care se realizează prin utilizarea unităţilor de limbaj în situaţii concrete de viaţă (percepute senzorial), prin suportul semnificant al contextului, prin explicaţii suplimentare etc.

II. Emisia – proces productiv - deşi este strâns legată de percepţia sonoră (copiii surzi din naştere sunt şi muţi), presupune exerciţii de pronunţare, de corectare a pronunţării şi de dezvăluire a valorii semantice a cuvintelor şi enunţurilor.

Procesele productive sunt mai complexe, se desfăşoară mai lent şi mai dificil, cu un consum mai mare de energie, pentru că solicită mobilizarea concomitentă a intelectului, respiraţiei, fonaţiei şi articulaţiei verbale. Fără procesul productiv, se rezolvă mai puţin de jumătate din actul vorbirii, iar procesul asimilării unor structuri lingvistice rămâne numai în faza recunoaşterii sau a limbajului pasiv.

Este ştiut faptul că încercările puriştilor5 de a înlocui cuvintele provenite din împrumut cu altele create de ei din elemente lexicale autohtone, s-au încheiat cu eşec total. Dorind să "purifice" limba de termenii "străini", au inventat cuvinte, înlocuitori, de tipul "gât legău" pentru cravată, "nas ştergău" pentru batistă, care nu s-au păstrat în limbă.

Dacă anumite cercuri lingvistice nu au putut fixa în limbă creaţiile lor lexicale, se naşte o întrebare firească: pot copiii să aibă "inovaţii", să inventeze cuvinte, expresii, construcţii gramaticale?

Limba este mijlocul de comunicare al unei colectivităţi istoriceşte constituită. Limba nu este un dar natural şi nici nu se transmite ereditar. Noul născut nu inventează limba, ci îşi însuşeşte limba colectivităţii în care se dezvoltă. Copilul se naşte numai cu capacitatea virtuală de a dobândi limbajul.

Limba unui popor are un imens arsenal al posibilităţilor de comunicare. Fiecare generaţie şi fiecare persoană preia din acest stoc al limbii o anumită parte şi o utilizează în cultură, ştiinţă, tehnică, în producţiile estetice şi în interrelaţii, în contactele pe care le stabileşte cu semenii în societate. Noua generaţie îşi însuşeşte de la generaţiile precedente instrumentele intercomunicării verbale şi le dezvoltă, le perfecţionează. Învăţarea umană nu se bazează numai pe experienţa individuală, ci, mai ales, pe cea socială şi se realizează dominant prin coduri psihice: în imagini, ideaţie, scheme de acţiuni, operaţii mentale, judecăţi şi forme abstracte, simboluri, semnificaţii generalizate ale realităţii care sunt condensate şi stocate în codul limbii, în cuvânt.

Cuvintele, exprimând noţiuni şi categorii, încorporează în sfera lor semantică date esenţializate şi generalizate ale cunoaşterii umane. Deci, prin limbă, prin cuvinte şi enunţuri se condensează, depozitează şi se poate transmite întreaga experienţă acumulată de generaţiile precedente. O dată cu învăţarea limbii, copilul preia, în experienţa proprie, experienţa adulţilor şi a înaintaşilor, îşi sporeşte cunoaşterea, se implică în reflecxarea ştiinţifică, în cultura mediului social respectiv, pentru că orice cultură este în esenţă o cultură verbal6.

Cu cât asimilează mai mult din limba comună şi trece în limbajul propriu, cu atât îşi lărgeşte şi adânceşte fondul acumulărilor, al cunoaşterii esenţializate, beneficiază mai mult de valorile culturii şi ale ştiinţei şi îşi amplifică posibilităţile de receptare a codului verbal, a mesajelor umane şi pe cele de transmitere, de comunicare a propriilor gânduri şi sentimente. Asimilarea informaţiilor, formarea noţiunilor şi a categoriilor cu care operează ştiinţele se fac concomitent cu învăţarea limbajului ştiinţei: apare spor nu numai al cunoaşterii, al reflectării esenţializate, ci şi al vocabularului şi, în general, al capacităţilor de comunicare verbală. De aceea, pentru toate popoarele, indiferent de profesia membrilor societăţii, gradul de stăpânire şi de folosire a limbii reprezintă o trăsătură definitorie a nivelului cultural7 şi ştiinţific, iar "pentru cetăţenii patriei, de toate vârstele şi profesiile, gradul de stăpânire şi de folosire a limbii române este astăzi o trăsătură definitorie a personalităţii lor"8.

Toate naţiunile întreprind acţiuni speciale pentru păstrarea, cultivarea şi dezvoltarea limbii proprii.

Deşi fiecare copil sau adult nu creează limba, ci o învaţă de la colectivitatea istoriceşte constituită în care s-a dezvoltat, el poate utiliza limba, între anumite limite, într-o întrebuinţare care îi aparţine, pentru că îşi exprimă cunoştinţele, gândurile şi simţirea proprie. În limbă, există un număr mare de cuvinte, cu multiple posibilităţi de îmbinare a acestora, şi copilul îşi poate alege nu numai cuvintele, ci şi modul de combinare a lor.

Se constată că fondul achiziţiilor lingvistice – mai ales în compartimentul vocabular – este foarte variat chiar la vorbitori care au avut un mediu lingvistic asemănător. Analiza acestui fond se poate face din numeroase unghiuri de vedere.

Se poate vorbi de un aspect cantitativ şi de unul calitativ. Ele pot fi urmărite fie la nivelul9 limbajului, fie la nivelul unor compartimente ale limbii (gramatică, vocabular). Aspectul calitativ înseamnă că dintr-un număr de cuvinte, expresii şi structuri gramaticale învăţate să se poată construi cât mai multe enunţuri, să se poată face combinări logice personale, în spiritul limbii, pentru a se exprima nuanţat gânduri şi sentimente proprii.

Deci, capacitatea de comunicare verbală nu se reduce numai la suma cuvintelor, expresiilor şi a structurilor gramaticale model însuşite, ci este dependentă şi de creativitate, de numărul combinaţiilor personale (a acestor unităţi de informaţie) pentru a realiza o exprimare corectă şi adecvată intenţiei de comunicare.

La fiecare persoană, se poate inventaria un vocabular cantitativ (al cuvintelor titlu, cu sensuri proprii, fundamentale) şi un vocabular calitativ (al numărului de sensuri funcţionale rezultate şi din îmbinări, valori contextuale). De aceea, fiecare persoană atinge o altă treaptă a capacităţii de utilizare a lexicului şi a limbajului.

Vorbitorii pot avea un nivel al capacităţii de receptare şi decodificare a mesajelor şi alt nivel al capacităţii de codificare şi transmitere a acestora. Există, deci, un vocabular pasiv şi un vocabular activ. Acest lucru este de mult cunoscut. Cercetările noastre au dat la iveală şi alte aspecte neconsemnate încă de psiholingvistică şi anume că, "în fondul activ al fiecărei persoane, se disting din punct de vedere funcţional, adică după raportul dintre achiziţia de tip reproductiv şi cea de tip constructiv – creativ, două stocuri de elemente lexicale: un fond activ reproductiv şi un fond activ productiv"10.

În fondul activ reproductiv, intră acele cuvinte şi expresii pe care vorbitorul le-a însuşit ca modele şi le foloseşte prin simplă reproducere în structuri identice, când situaţiile de viaţă se potrivesc. De pildă, mai mulţi elevi au folosit corect expresia "situaţie limită" în enunţul memorat: "El se află într-o situaţie limită", dar n-au putut prelucra expresia pentru a construi variante ale clişeului lingvistic reprodus.

În fondul activ productiv, intră acele cuvinte şi expresii pe care vorbitorul le utilizează creator, în îmbinări şi combinaţii personale, fiind constructor de enunţuri, manifestându-şi supleţea gândirii, potenţialul asociativ-verbal.

În relaţia: limbă a colectivităţii – limbaj individual, se disting următoarele sfere ale vocabularului:

-        Vocabularul unei limbi

-        Fondul lexical pasiv al vorbitorului (totalitatea cuvintelor pe care le înţelege)

-        Fondul lexical activ reproducător (cuvinte folosite în îmbinări învăţate)

-        Fondul lexical activ productiv (cuvinte folosite în combinaţii create, personale)

-        Fondul principal lexical al limbii comune.

Cuvintele, pe lângă sensul propriu, au şi un câmp semantic care se pune în evidenţă în context. Deseori, o simplă schimbare a topicii modifică sensul comunicării. De pildă, formăm cu aceleaşi cuvinte, două propoziţii, schimbând ordinea unui cuvânt.

S-a construit o şcoală nouă;

S-a construit o nouă şcoală.

Numai schimbarea poziţiei adjectivului faţă de substantiv, a modificat sensul. În prima propoziţie, se subliniază latura calitativă (că e nouă), iar în cea de a doua, se scoate în evidenţă aspectul cantitativ (încă una). Una exprimă sintagma "ministrul culturii" şi alta "cultura ministrului". Rezultă că nivelul capacităţii de comunicare nu se află într-un raport direct proporţional cu stocul, cu suma cuvintelor-titlu însuşite, ci depinde, bineînţeles, şi de numărul cuvintelor-noţiuni dobândite, dar mai ales de capacităţile creatoare, de măsura în care, respectând spiritul limbii, se realizează combinaţii şi enunţuri neînvăţate. Astfel privită problema, se poate afirma că există o creativitate verbală şi că e necesar să se stimuleze creativitatea verbală la copil. Nu e vorba de a inventa cuvinte, cum fac copiii în joacă, ci de a le combina pentru a le degaja sensurile latente.

Se ştie că orice mare scriitor sau poet nu este numai un om talentat, ci este neapărat un om cu o cultură solidă, care a preluat ceea ce este esenţial din stocul ştiinţific şi cultural creat de omenire, şi-a însuşit codul ştiinţelor, stilurile funcţionale ale limbii şi utilizează lexicul în enunţuri cu îmbinări care îi aparţin.

Cercetările făcute pe lexicul utilizat în operele literare ale celor mai de seamă poeţi şi scriitori ai omenirii atestă faptul că, deşi au exprimat cele mai profunde gânduri şi sentimente – într-un limbaj care a atins deseori nivelul perfecţiunii – au folosit în creaţia lor între şapte şi douăsprezece mii de cuvinte.

Dacă avem în vedere faptul că un copil între 3 şi 5 ani "câştigă cam 50 de cuvinte pe lună"11, la 6 ani – la intrarea în şcoală - stăpâneşte cam 2500 de cuvinte (dintre care 1500 – 1600 vocabular activ), la sfârşitul cl. a IV-a, ajunge la 4000 – 4500 de cuvinte, iar la 14 ani, poate să stăpânească peste 9000 de cuvinte. Se înţelege că cele şapte mii – douăsprezece mii de cuvinte folosite de poeţi şi scriitori într-o operă întreagă – de multe mii de pagini – înseamnă un vocabular destul de restrâns din punct de vedere al cuvintelor-titlu, al aspectului cantitativ.

Bogăţia mesajelor (şi a valorilor) se leagă mai ales de capacitatea selecţiei şi combinările personale ale elementelor lexicale.

Nu numai stocul general al lexicului fiecăruia se poate dezvolta continuu, ci şi fondul lexical activ productiv poate să sporească prin exerciţiu. Este necesar ca exerciţiul să aibă în vedere două aspecte: unul general, adică dezvoltarea preocupărilor şi a capacităţilor creatoare în orice domeniu, şi celălalt, special, specific, adică exerciţiu de limbă propriu-zis, de compunere, de utilizare a cuvintelor noi învăţate în cât mai multe îmbinări personale, pentru a le trece în fondul activ, a le sesiza sensurile şi nuanţele contextuale şi pentru a dezvolta capacităţile de creaţie lingvistică.

Sunt numeroase metodele, procedeele şi tipurile de exerciţii care fac să crească fondul lexical activ productiv al copiilor pe seama fondului lexical activ reproducător şi care dau încredere în forţele proprii şi dezvoltă creativitatea.

Cercetări experimentale ne-au condus la constatarea că, orice drum metodic ar urma cadrul didactic în utilizarea exerciţiilor de îmbogăţire, precizare şi activizare a vocabularului elevilor, trebuie avute în vedere şi următoarele chestiuni:  

-        Sărăcia vocabularului derivă din sărăcia cunoştinţelor şi din nesiguranţă.

-        Vocabularul preşcolarilor şi al elevilor nu sporeşte cu adăugiri măsurabile după fiecare activitate de dezvoltare a vorbirii sau după fiecare lecţie de limbă română.

-        Dezvoltarea reală a vocabularului este legată nu numai de memorarea complexului sonor al unui cuvânt, ci şi, mai ales, de constituirea semnificaţiei cuvântului. Descifrarea semnificaţiei cuvântului este dependentă de formarea unor interese cognitive, de creşterea volumului de cunoştinţe, de sporirea experienţei de viaţă a copilului. Constituirea semnificaţiei cuvântului trece prin trepte. Întâi, copilul dobândeşte cuvântul-denumire12, cu semnificaţie redusă, aproximativă, vagă. Apoi, se conturează cuvântul-noţiune empirică cu semnificaţie largă, comună în vorbirea curentă, şi, mai târziu, când acumulările, achiziţiile sunt bogate, pe baza reprezentărilor clare, se fixează cuvântul-noţiune ştiinţifică.

-        Fără suport cognitiv, deci fără o clară reprezentare a semnificaţiei fundamental-noţionale a cuvântului nu se poate vorbi de dezvoltarea vocabularului activ, cu atât mai mult a celui activ productiv.

-        Dezvoltarea limbajului, respectiv a vocabularului activ productiv, este o sarcină de durată, în care greu se sesizează evoluţia, saltul, succesul, fapt care demobilizează cadrele didactice şi elevii.

Copiii nu au răbdare. Ei vor să-şi ia imediat răsplata muncii şi să-şi recunoască succesul. De aceea, cadrul didactic are obligaţia să-i activizeze, să le menţină o stare de spirit tonică, să-i încurajeze şi să-i stimuleze permanent.

-        Dezvoltarea limbajului nu se realizează decât parţial prin impuls extern. Elevul poate deveni copărtaş activ al propriei lui dezvoltări, dacă înţelege pe cât este posibil mecanismul formării limbajului, căile cultivării limbii, importanţa limbajului pentru om şi faptul că de stăruinţa lui depinde progresul. Deci, fără o temeinică motivare, eficienţa este scăzută. "Dacă elevul devine interesat, participă conştient şi activ la propria-i formare”13, se mobilizează cu toată fiinţa pentru a-şi dezvolta vorbirea, pentru corectitudinea şi frumuseţea exprimării, şi, dacă i se urmăreşte progresul şi i se orientează metodic dezvoltarea, rezultatele devin evidente fără întârziere.

-        Pentru dezvoltarea limbajului şi sporirea calitativă a vocabularului interesează nu atât numărul de cuvinte noi învăţate din orice strat al limbii, ci mai ales numărul de cuvinte cu mare frecvenţă în vorbirea curentă şi în primul rând al cuvintelor din fondul principal lexical al limbii. Este greşit să-i obligi pe copii să înveţe cuvinte care apar ocazional într-o lecţie (termeni arhaici, termeni tehnici de strictă specializare, cuvinte regionale de circulaţie restrânsă), termeni de care copiii nu se vor folosi în nici o împrejurare de viaţă. În manualele de citire apar cuvinte ca: ghiaur (poreclă pe care o dădeau turcii celor care erau de altă religie decât cea mahomedană), termeni populari ca: slobod, împlătoşat, văpaiţă, bumb, a purcede etc, termeni regionali cum ar fi: a se giurui, coblizan, coropcar, ştioalnă etc., a căror întrebuinţare se reduce, de obicei, la înţelegerea lecţiei respective şi care n-au şansa folosirii frecvente în vorbire. Desigur că nici o achiziţie informaţională sau lexicală nu este dăunătoare, dar eficienţa dezvoltării intelectuale şi lingvistice este legată de achiziţii utile, cu valoare operaţională şi funcţională.

-        Cuvântul care urmează să se înveţe e bine să se desprindă, să provină din context, adică să aparţină unei structuri lingvistice, să aibă o întrebuinţare gramaticală, să fie implicat în realizarea unei comunicări verbale. Învăţarea rămâne fără funcţionalitate dacă li se dau copiilor să memoreze cuvinte izolate (ca cele din dicţionar) şi dacă termenul nou este desprins dintr-un enunţ care comunică cu echivoc o idee.

-        Cuvântul selectat pentru lărgirea vocabularului şi pentru a fi preluat în fondul lexical activ să se desprindă dintr-un context în care este folosit întâi cu sensul propriu, nu cu sensuri secundare sau figurate (metaforice), şi, dacă este posibil, e bine să se folosească întâi în situaţii concrete de viaţă (concomitent cu realitatea pe care o desemnează: acţiunea, obiectul etc.), sau în situaţii simulate, imaginate, pentru a da prilejul apariţiei reprezentărilor asociate necesare formării noţiunii exprimate de cuvânt.

"Lipsa contextului optim din care se extrage noul cuvânt, ca şi modul adesea formal de explicare a înţelesului, neţinând seama de sensul fundamental şi de complexitatea câmpului semantic al cuvântului, dau o imagine ambiguă de înţeles şi nu contribuie efectiv la dezvoltarea vocabularului activ productiv"14.

Suplimentar soluţiilor recomandate de lucrările metodice tipărite, sugerăm unele strategii, care, în cercetările noastre experimentale, şi-au dovedit mai pregnant productivitatea.

Pentru declanşarea stării active de supraveghere a exprimării, un mijloc eficient este înregistrarea elevilor pe bandă de magnetofon, atât cu vorbirea spontană dialogată, cât şi în timpul povestirii, recitării etc. Copilul se poate asculta, îşi poate analiza şi recunoaşte neajunsurile propriei exprimări, devine conştient de ele şi îşi poate propune să se străduiască să efectueze exerciţii de corectare. Aşa apare motivaţia. Constată necesitatea exerciţiului şi a supravegherii vorbirii.

Un rol important în dezvolatrea limbajului şi a vocabularului activ îl are utilizarea jocurilor didactice în care elevii sunt puşi să vorbească, transpunându-se în diverse roluri, asemănătoare cu situaţiile de viaţă, sugerându-le şi unele cuvinte reper pe care să le folosească.

Compunerile scrise cu teme fixate de cadrul didactic şi cu cuvinte cu întrebuinţare obligatorie, care să-i determine pe copii la crearea unor enunţuri cu îmbinări personale ale cuvintelor reper, s-au dovedit printre soluţiile cu mare eficienţă în dezvoltarea vocabularului activ productiv şi a capacităţilor de creaţie lingvistică.

Sunt rodnice şi exerciţiile de construire a unor propoziţii în care să se utilizeze întîi sensul propriu al unor cuvinte date, după aceea – sensurile figurate.

Cuvintele îşi fixează temeinic semnificaţia şi trec din vocabularul pasiv în cel activ şi prin folosirea următoarelor activităţi:

-        explicarea cuvintelor şi expresiilor care urmează să fie trecute în fondul activ productiv;

-        înlocuirea lor cu cuvinte sau expresii care au sens asemănător;

-        gruparea cuvintelor respective pe sfere tematice (despre animale, despre şcoală, despre plante etc.);

-        găsirea cuvintelor care au sens opus;

-        formarea familiei de cuvinte;

-        construirea unor propoziţii în care se folosesc acele cuvinte;

-        elaborarea unor compoziţii în care se folosec neapărat cuvinte date.

Recunoaşterea existenţei unui vocabular activ reproducător şi a unui vocabular activ productiv are nu numai valoare teoretică, ci mai ales, practic-aplicativă, pentru organizarea exerciţiilor care dezvoltă capacităţile de creativitate verbală.

Creativitatea verbală este dependentă de factori genetici, de predispoziţii, dar şi de exerciţiu.

Creativitatea verbală se cultivă, se educă.



    1. Emil Verza, Conduita verbală a școlarilor mici, E. D. P. Bucureşti, 1973, p. 54
    2. Semnul lingvistic (cuvântul) este un obiect sau fenomen perceptibil sensorial, care intervine în procesul de cunoaştere şi comunicare ca reprezentant al unui alt obiect şi e folosit în primirea, păstrarea şi transmiterea informaţiei despre acel obiect.
    3. Vezi C. Păunescu, Limbaj și intelect, Editura ştiinţifică, 1973, p. 8.
    4. Alexandru Popescu-Mihăeşti, Eficiența unor procedee folosite în activitatea de dezvoltare a vorbirii, în culegerea metodică editată de “Revista de pedagogie”, sub titlul „Copilul, grădinița, școala”, Bucureşti, 1979, p. 16.
    5. Puriştii au fost cărturari care aveau convingerea eronată că i se poate impune unei limbi cursul dezvoltării şi trebuie eliminate din limbă elementele străine şi înlocuite cu altele „pure”, create din fondul autohton.
    6. Vezi lucrarea noastră "De la activitățile de dezvoltare a vorbirii la lecțiile de gramatică", în vol."Activități metodice în grădiniță ", Bucureşti, 1980, p.63.
    7. Vezi lucrarea noastră "Soluții metodice care sporesc eficiența lecțiilor de limba română în clasele I-IV", în vol."Modernizarea învățământului primar", editat de “Revista de pedagogie”, Bucureşti, 1981, p. 102.
    8. Programa de limba română pentru clasele V-VIII, Bucureşti, 1983, p. 23
    9. Îmbinările aberante – care nu respectă spiritul limbii – n-au nici o legătură cu creativitatea.
    10. Alexandru Popescu-Mihăeşti, "Stimularea creativității în exprimarea orală la copii", [n “Revista de pedagogie”, nr.9/1985, p. 9.
    11. Ursula Şchiopu şi Emil Verza, Psihologia cuvintelor, EDP, Bucureşti, 1981, p. 101.
    12. Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, EDP, Bucureşti, 1966, p.127.
    13. Alexandru Popescu-Mihăeşti, „Soluții metodice care sporesc eficiența lecțiilor de limba română în clasele I-IV”, în volumul „Modernizarea învățământului primar”, Bucureşti, 1981, p. 104.
    14. Alexandru Popescu-Mihăeşti, op. cit, p. 104.

Informații adiționale

Citit 213 ori Ultima modificare Miercuri, 02 Decembrie 2020 11:15
Ești aici: Home Valcea Valcea Dezvoltarea limbajului, a capacităților de comunicare verbală și a creativității verbale