Istorie Locala

Miercuri, 14 Octombrie 2020 08:28

Obiceiuri de înmormânare în Țara Loviștei

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Momentele cruciale din viața omului - nașterea, nunta și înmormântarea - au prilejuit la toate popoarele, începând din antichitate și până în zilele noastre, o serie de obiceiuri și rituri. Etnografia consideră obiceiurile și ceremoniile legate de momentele principale din viața omului drept rituri de trecere. La fiecare popor ele își au rădăcinile adânc înfipte în tradiție, pe care o păstrează și o transmit în tot ceea ce poate fi considerat caracteristic.[1]

            În prezenta lucrare mă voi opri asupra câtorva obiceiuri legate de ritualul înmormântării în |ara Loviștei. |ara Loviștei te impresionează nu numai prin rezonanța trecutului istoric și frumusețea sălbatică a peisajului, ci și prin bogata viață spirituală a locuitorilor din această zonă. Datinile și tradițiile au un caracter bine definit, ele se desfășoară după un ritual stabilit și respectat cu sfințenie. Ceremonialurile de trecere, în special nunta și înmormântarea, au un pronunțat caracter dramatic și spectacular.

 

            Moartea, moment ultim al ciclului vieții, prilejuiește în Loviștea un amplu spectacol funerar, care atrage participarea întregii colectivități a satului. Înmormântarea este un ritual ce marchează despărțirea de cei vii, trecerea într-o altă lume, cunoscută doar imaginar, și integrarea în acea lume. Ca urmare, în obiceiurile de la înmormântare se săvârșesc practici me-nite să-l pregătească pe cel decedat pentru călătoria pe lumea cealaltă, să-i ferească pe cei rămași de acțiunile malefice ale mortului, prin îndeplinirea cu sfințenie a rânduielilor tradiționale în cele trei zile după deces.

            În concepția despre lume a locuitorilor din Loviștea, moartea e văzută ca o acțiune firească, de trecere dintr-o formă de viață în alta. Această credință explică și faptul că familia are atâta grijă ca mortul să fie spălat și îmbrăcat în cele mai frumoase haine, de obicei în hainele de mire, deoarece se pregătește pentru viața cea lungă. Din acest punct de vedere se poate găsi o similitudine cu credința în nemurire a geto-dacilor, despre care amintește Herodot: ”… ei cred că nu mor și că cine își dă sfârșitul se duce la daimonul Zalmoxis”.

            Moartea își are vestitorii săi, soli domestici și sălbatici. Loviștenii consideră ca semne prevestitoare de moarte câinele, găina care “cântă cocoșește” și cucuveaua. Câinele este solul morții, cel mai aproape de om și cel mai bun prieten. La mai toate popoarele Europei, urlatul neobișnuit al câinilor din bătătură și săpatul cu labele al pământului de lângă casă vestesc moartea unuia din casnici. Câinele simte apropierea spiritelor și dă semnal.[2] Cântarea misterioasă a cucuvelei este privită de toate popoarele ca un semn de moarte. Din această cauză, în unele părți ale Transilvaniei ea e numită și pasărea morților.[3]

            Pe patul morții, muribundul își cere iertare de la cei pe care i-a nedreptățit, “ca să nu plece neiertat în lumea cealaltă, ca să nu tragă dușmănii și păcate după el”.[4] Când trăgea greu și nu putea să moară, se punea pe pământ. Loviștenii consideră că păcatele în viață sunt chinuri la moarte; unii nu pot să moară pentru că au păcate multe.[5] Podeaua de pământ era locul privilegiat pentru săvârșirea actelor rituale menite să ușureze moartea, moment critic dinaintea plecării sufletului. Obiceiul morții pe pământ exprimă solidar aceeași mentalitate preistorică; solul pe care a fost clădită locuința era privit ca timp din vremea unei străvechi divinități păgâne care închide viața. Din contactul nemijlocit cu pământul, muribundul primea un surplus de energie care îl ajuta să plece.[6]

            Imediat după deces urmează scalda rituală. Aceasta este efectuată de o persoană de sex masculin, în cazul unui bărbat, sau o persoană de sex feminin, în cazul unei femei. Apa se ia până în ziuă și nu se bea din ea, nu este întrebuințată la altceva. În timpul scaldei neamurile din casă plâng, îl jelesc. Dacă mortul e tânăr și nezăcut, cei care l-au spălat îl astupă cu vată sau cu câlți. După scalda rituală, apa e aruncată mai departe, ca să nu calce cineva în ea, pentru că se crede că-i mor picioarele. Albia se pune cu fața în jos în spatele casei, ca și oala din casă care era spartă după ce se pleca cu mortul.[7]

            Acesta, spălat și îmbrăcat, e așezat în mijlocul casei, unde de dimineața și până seara vin să-l vadă sătenii și să-și ia rămas bun de la el. După asfințitul soarelui începe primul priveghi care durează până dimineața. Până la miezul nopții stăruie o atmosferă încordată, de tristețe, dar după aceea se spun povești, întâmplări care au ca personaj central pe cel decedat. În alte zone ale țării se practiceă jocuri de priveghi, dar în Loviștea acestea lipsesc; aici se înviorează atmosfera prin vorbe de duh. Scopul priveghiului este de a face o bucurie mortului care încă mai vede și mai aude, și de a-l feri de strigoi. Pe lângă aceasta, priveghiul este considerat o faptă bună pentru care participantții vor fi răsplătiți după moarte.[8]

            În cazul în care persoana decedată era necăsătorită, se organiza nunta postumă. În România, ritualul ceremoniilor de nuntă postume este foarte răspândit. În acest sens, se disting două zone. În prima, cuprinzând Moldova, Muntenia și o regiune întinsă din nordul Transilvaniei, exista obiceiul căsătoriei simbolice a morților tineri celibatari cu o persoană în viață. În zona a doua, cuprinzând sudul Transilvaniei, Banatul și o parte a Olteniei, partenerul nunții postume ete bradul. Acesta este un copac sacru, miraculous, pomul vieții. El joacă un rol important atât în obiceiurile de înmormântare, cât și în cele de nuntă.[9] El este un element simbolic integrat obiceiurilor de familie, ca străveche reminiscență dendrolatică.[10]

            În Loviștea există obiceiul ca bradul să fie adus de un bărbat neînsurat. Acesta pleacă dimineața, în zori, ca să aibă timp să se întoarcă pe lumină. Bradul este tăiat cu securea și trebuie să fie rotund, înalt. După ce bradul este adus la casa celui decedat, fetele încep să-l împodobească și să cânte cântecul bradului. Acest cântec, caracterizat prin simbolismul nupțial al nunții, are un caracter arhaic și este, cu siguranță, precreștin.[11] Cântecul bradului reprezintă un dialog între între femeile care cântă și copac și se referă la soarta tristă a bradului, care a trebuit să părăsească muntele pietros pentru o câmpie mlăștinoasă.[12]

            După ce-l împodobesc, bradul se ține într-o odaie sau la picioarele mortului. El este pus la mormânt de către rudele care merg acolo și este dat la loc curat pe vale. Astfel, la înmormântarea tinerilor necăsătoriți, nunta mortului, cadrul nupțial care-l înlocuiește sau îl dublează pe cel funerar, rezolvă cea mai gravă încălcare a ordinii firești din ciclul vieții, moartea înaintea manifestării plenării a căsătoriei și procreării.[13]

            În a treia zi, sicriul este luat pe umeri de bărbați, care au capul descoperit. Aceștia nu trebuie să fie rude de sânge cu cel decedat. După trecerea pragului, există obiceiul de a se sparge o oală de pământ cu care s-a turnat apă la scaldă. În drum spre cimitir, mortul este oprit la toate crucile pe lângă care trece convoiul funerar. Dacă este vară secetoasă și în drumul cu mortul se trece o vale, se ia apă și se aruncă pe mort.[14] In drum spre cimitir se aruncă cu bani care simbolizează plata pentru vămile prin care urmează să treacă mortul.

            Înainte de a se așeza capacul pe sicriu, cei apropiați au grijă să împlinească toate datinile cuvenite. Se verifică dacă i s-a pus sub mâinile încrucișate pe piept banul pentru vămile cerului, săpunul, briciul de bărbierit, pieptenul, lumânarea cu care și-a dat sufletul, deoarece ea îi va lumina sufletul și drumul spre “lumea cealaltă”. Această lume e aceeași pentru săraci și bogați, nu e nici rea nici bună și nu cunoaște miros sau gust. Este o lume a umbrelor. Această lume e situată în adâncul pământului sau în spatele cerului pe care-l vedem noi.[15]

            După citirea rugăciunilor de iertăciune, când încep preoții să cânte: “Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă”, atunci rudele și prietenii cei mai apropiați îl sărută în semn că-și iau iertăciunile de la el. Datina de a se da mortului, înainte de de a fi înmormântat, cea de pe urmă sărutare era uzitată și la vechii romani.[16]

            După ce sicriul este coborât în groapă, au loc ultimele practici legate de ceremonia înmormântării. În primul rând, peste pământul proaspăt aruncat se lasă să se scurgă sângele cald al unei oi sacrificate lângă mormânt. Oaia este dată peste mormânt unui om sărac sau groparilor. Peste mormânt se mai dă de pomană o găină; aceasta are scopul de a face drum liber sufletului mortului spre lumea cealaltă. Sacrificiul pe mormânt poate fi asemănat cu vechi practici păgâne, anterioare creștinismului, întâlnite la greci, romani, daci. De altfel, Herodot amintește de sacrificiul pe care-l practicau geții în favoarea divinității lor supreme. Elementul esențial al sacrificiului de care amintește Herodot este trimiterea unui mesager desemnat prin tragerea la sorți (solul era aruncat în aer, deasupra a trei suliți cu vârful în sus) și însărcinat să-i comunice lui Zalmoxis “ceea ce doresc ei în fiecare împrejurare”. În cele din urmă, sacrificiul făcea posibilă comunicarea unui mesaj, în alți termeni, reactualiza legăturile directe între geți și zeul lor.[17]

            La diferite termene după înmormântare, se aduc ofrande mortului. A noua zi se face parastas la cimitir; se dau peste groapă nouă colăcei și nouă pahare de băutură. Mai există obiceiul de a se da peste groapă haine celor săraci. Pomeni se mai fac la șase săptămâni, la jumătate de an, la nouă luni, la un an, iar apoi din an în an până la șapte ani. După șapte ani, osemintele vechi se scot, când moare cineva, groparii le curăță cu apă, sunt slujite de către preot, apoi se îngroapă la capul mortului recent.[18] Obiceiurile de după moarte semnifică ofrandele aduse mortului pe lumea cealaltă, acesta fiind pomenit de fiecare dată de către rude la Moșii de peste an.

            Înmormântarea în Loviștea prilejuiește o împletire curioasă între unele obiceiuri păgâne străvechi și practicile creștine. Întrucât moartea e receptată ca o spargere a unității biosomatice, o disociere a sufletului de trup, loviștenii, asemenea tuturor românilor, practică un sistem coerent de rituri funerare, efectuate după tipare străvechi. Acestea se desfășoară în zilele care preced înhumarea trupului, în timpul înmormântării, și, apoi, la diferite date până la șapte ani, când mortul se integrează în rândul moșilor și strămoșilor și, ca urmare, va fi pomenit împreună cu aceștia.

Venerarea atât de puternică a moșilor și strămoșilor are obârșia în credința arhaică potrivit căreia fiecare mort devine un zeu ce trebuie iubit dar și temut.[19]

Secvența cea mai tensionată a obiceiurilor se înmormântare din Loviștea e ultimul drum, repetiție și inițiere pentru lumea de dincolo. Pe drumul concret, care leagă casa din sat de mormântul din cimitir, mortul este însoțit de cei rămași în viață, care îi dau ultimele sfaturi, îi plătesc vămile, îi aleg locurile de odihnă și calea cea mai bună spre cimitir. După înmormântare, urmează drumul mitic, care leagă mormântul de lumea de dincolo, când mortul rămâne singur…



  1. Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Editura “Grai și Suflet - Cultura Națională”, București, 1995, p. 11.
  2. Gh. F. Ciaușanu, Superstițiile poporului român, Editura Saeculum I. O., București, 2001, p. 101.
  3. Ibidem, p. 103.
  4. Informație înregistrată în com. Câineni, în anul 1999.
  5. Idem.
  6. Ion Ghinoiu, Casa românească. Plecarea și sosirea sufletelor, în “Ethnos”, nr. 1, 1992, București, p. 75.
  7. Informație înregistrată în anul 2001, în com. Perișani.
  8. Ioan Taloș, Gândirea magico-religioasă la români, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 122.
  9. Ibidem.
  10. Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Maria Bocșe, Dicționar de artă populară, Editura }tiințifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 81.
  11. Apud Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995, p. 211.
  12. Ioan Taloș, op. cit., p. 123.
  13. Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 173.
  14. Informație înregistrată în com. Boișoara, în anul 1999.
  15. Ioan Taloș, op. cit., p. 200.
  16. Apud Simion Florea Marian, op. cit., p. 236.
  17. Mircea Eliade, op, cit., p. 58.
  18. Informație înregistrată în com Racovița, în anul 2001.
  19. Ion Ghinoiu, op. cit., p. 201.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Vineri, 04 Decembrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. III (X), 2006
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 298 ori Ultima modificare Miercuri, 14 Octombrie 2020 08:32
Ești aici: Home Valcea Valcea Obiceiuri de înmormânare în Țara Loviștei