Istorie Locala

Vineri, 14 August 2020 08:15

Vlădici ai Râmnicului: episcopul Vartolomeiu Stănescu, cărturar al binelui social

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Liviu Cernăianu

În curând, se vor împlini 135 de ani de la naşterea acestui harnic ierarh, al cărui cuvânt de erudită vocaţie umanistă, proprie credinţei noastre strămoşeşti, constituie temei peren de meditaţie benefică. Larga paletă a problematicii sociale abordată de ierarhul cărturar, în scrierile sau în alocuţiunile sale publice, conturează un orizont de gândire şi faptă fertil, îndatorat să slujească biruinţa credinţei în Hristos şi prin valorile vieţii pământene a tuturor semenilor.

*

S-a născut la 25 august 1875 în cătunul Ciuperceni din comuna Flămânda – Teleorman, ca fiu al sătenilor Stan şi Floarea, a căror gospodărie se afla pe malul Dunării, la numai două sute metri de fluviu. Din 1880, când avea numai cinci ani, rămâne – împreună cu surorile Ana, Alexandra şi Floarea – orfan de tată. În perioada 1882-1886 urmează şcoala primară în satele Flămânda, Dracea şi Traian, iar în 1888 este premiant la examenul de admitere în Seminarul Central din Bucureşti. În 1898, absolvind seminarul („cel dintâi la studii şi la purtare”), se înscrie la Facultatea de Teologie, unde este admis cu cea mai mare medie pentru bursă la Internatul teologic. Concomitent, se evidenţiază şi la Congresul studenţesc desfăşurat la Tulcea. La 8 noiembrie 1899, invitat de profesorul Grigore Tocilescu, susţine la Ateneul Român o memorabilă conferinţă cu prilejul comemorării lui Mihai Viteazu, în acelaşi an fiind ales preşedinte al Societăţii studenţilor teologi. În 1902, îi este tipărită lucrarea „Autenticitatea Cărţilor Sfinte ale Noului Testament” (255 p), teza sa de licenţă, calificată cu „magna cum laudae”. Hirotonisit ierodiacon de arhiereul Nifon Ploieşteanul la 5 iunie 1905, slujeşte până în 1909 la Capela Română din Paris. Aici, după echivalarea licenţei în teologie din ţară, urmează, la Sorbona, şi cursurile de litere, sociologie şi drept, la sociologie având profesor pe vestitul Emil Durckheim. În paralel, frecventează şi cursurile Facultăţii de teologie catolică şi protestantă. În perioada 2 decembrie 1909 – 10 aprilie 1910, hirotonisit ieromonah şi ridicat la rangul de arhimandrit, ocupă postul de Vicar al Episcopiei Dunării de Jos. Reîntors la Paris în 1910, obţine cu strălucit succes licenţa în drept şi pregăteşte la Sociologie teza de doctorat: „La Portée sociale du principe d’Autorité”. La 12 martie 1912, Sfântul Sinod îl alege Arhiereu, cu titlul de Băcăuanul, investire care are loc la catedrala mitropolitană din Iaşi la 8 aprilie. În acelaşi an, la 24 mai este numit de Sinod redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” şi apoi egumen la Eforia Aşezămintelor „Sfântul Spiridon” din Iaşi, unde se distinge prin exemplară activitate pastorală. În 12 Octombrie 1912, Consistoriul Superior Bisericesc îl confirmă în funcţia de Inspector general al seminariilor din ţară, devenind astfel şi membru în Consiliul Permanent al Ministerului de Instrucţiune. Aici elaborează programul de învăţământ religios, aprobat ulterior şi de Sfântul Sinod, dar care n-a fost însă pus în aplicare. La 1 noiembrie 1912, este numit prin Decret regal, la propunerea Sfântului Sinod, administrator şi al Casei Bisericii. Delegat la 24 octombrie 1913 cu organizarea Bisericii ortodoxe în Cadrilater, se achită de această sarcină în numai 4 luni de când a luat în primire toate bisericile locale, în afară de Turtucaia. Concomitent, organizează pentru orfanii şi văduvele populaţiei bulgare locale o Societate, în frunte cu P.S.Sa. Prin Decretul regal nr. 7016 din 20 decembrie 1913, deşi în vârstă de numai 38 de ani, este numit profesor titular la catedra de „Exegeză în Noul Testament” din cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aici predă pentru anul I cursurile de Metodologie şi Enciclopedie a ştiinţelor teologice, Idiomul grec şi Introducere în Noul Testament, iar în anul II predă Exegeza în Noul Testament şi Ermineutica. (În predarea cursurilor nu se folosea de nici o însemnare scrisă, vreme de 2 ore neântrerupt). În noiembrie 1917, retras cu armata română în Moldova, după mai multe cereri nesatisfăcute de a fi trimis pe front, se oferă, din poziţia de profesor universitar, să predea (din 16 noiembrie) religia şi limba română pentru clasa I la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din satul Bogzeşti, situat la 16 km de oraşul Roman. În ianuarie 1919 este desemnat locotenent de Episcop la Curtea de Argeş, unde, în toamna aceluiaşi an, reuşeşte să întemeieze un semniar teologic. În 30 martie 1921, Parlamentul şi Sfântul Sinod îl aleg în scaunul celei mai vechi şi mai frumoase eparhii din ţară, Episcopia Râmnicului şi Noului Severin. În duminica Floriilor este instalat Episcop titular, la ceremonie participând mitropolitul Miron Cristea. În perioada 1923–1926, în calitate de episcop şi senator de drept, rosteşte mai multe discursuri în Parlament, distingându-se prin profunzimea şi calitatea intervenţiilor sale, bazate pe o concretă analiză a realităţii româneşti. În 23 mai 1923 sunt publicate în Monitorul Oficial Statutele Societăţii preoţeşti „Renaşterea”, votate de Corpurile Legiuitoare. Cu sediul la Craiova şi cuprinzând toată preoţimea olteană, care este chemată prin această istorică iniţiativă a episcopului Vartolomeiu să ducă o laborioasă activitate în numele ortodoxiei pentru îmbogăţirea vieţii culturale şi morale a poporului. În 1925, la Congresul interconfesional de la Stockolm, episcopul Vartolomeiu este singurul delegat căruia i se aprobă să susţină în întregime Cuvântarea privind problemele educaţei creştine, contribuţie care, la propunerea Preşedintelui Congresului, a fost ulterior publicată. În iunie acelaşi an, la Soborul de la Iaşi, ţinut la împlinirea a 1600 de ani de la Sinodul de la Niceea, episcopul Râmnicului şi Noului Severin rosteşte în numele Sfântului Sinod şi în faţa curţii regale şi a guvernului un discurs cu mare răsunet. O memorabilă intervenţie cărturărească are episcopul Vartolomeiu, tot la Iaşi, în 1926, cu prilejul împlinirii a trei secole de la Sinodul ţinut aici, la iniţiativa lui Petru Movilă, pentru aprobarea textului „Mărturisirea de credinţă”. Prin testamentul întocmit în 1932, episcopul Vartolomeiu lasă întreaga lui avere în folosul organizaţiilor obşteşti de binefacere (Aşezământul „Maicii Domnului” – Mânăstirea Bistriţa) exceptând toate rudele sale de la moştenire. La 25 august 1935, în ziua Apostolului Vartolomeiu („fiu al tunetului”), Congresul Preoţimii Oltene (25–27 august) ia iniţiativa sărbătoririi a 60 de ani de viaţă a P.S. Vartolomeiu şi a 15 ani de arhipăstorire. La scurt timp, episcopul Vartolomeiu iniţiază şi conduce activitatea unui prestigios Congres naţional şi internaţional întrunit la Râmnicu-Vâlcea sub genericul „Pacea şi înfrăţirea popoarelor prin Biserică”, cu participarea unor numeroase personalităţi ale lumii creştine. La 1 noiembrie 1938, se retrage din scaunul episcopal la mânăstirea Bistriţa-Vâlcea unde, în biblioteca vilei construită cu mijloace proprii, continuă, prin studiu şi rugăciune, să mediteze la esenţiale probleme ale vieţii religioase şi sociale. Trece la cele veşnice în ziua de 2 noiembrie 1954.

              

*   *   *

Din scrierile şi din rostirile Episcopului Vartolomeiu Stănescu, senator de drept în Parlamentul României, spicuim, aleatoriu, doar câteva succinte repere doctrinare – orânduite de noi alfabetic :

ADEVĂR – Adevărul este afirmarea unei statornicii de durată perpetuă. De substanţă divină: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul este acelaşi ieri, azi, mâine şi întotdeauna.

BOGĂŢIE – După rânduiala dumnezeiască, energiile fiinţei omeneşti sunt mult mai largi şi mult mai prisositoare decât îi trebuiesc acesteia pentru propria ei existenţă şi dezvoltare (…) Prin urmare, în fiecare din noi există un prisos de energie, care, dacă nu e întrebuinţat în afară de noi, stă în fiinţa noastră în repaus. Restul acela de energie este destinat de Dumnezeu să fie socializat, să fie altruistizat, este menit, cu alte cuvinte, să contribuie la formarea fiinţei naţionale a neamului nostru. (…) îAltminteri, acestș prisos de puteri ne împinge la o activitate negativă, adică la deşteptarea în noi a diferitelor noastre pasiuni, între care vin, în primul rând, setea de bun trai, lăcomia etc.

CARTE – Goana după senzaţional şi frivolităţi, dorul de noutate şi de aventură, încătuşează semnificativ sufletul lumii în vremile noastre. De aceea, cartea ce poate să-i satisfacă omului aceste josnice porniri este căutată cu frenezie. O adevărată pasiune învăluie sufletul lumii acestui veac pentru cartea uşoară, cartea rea. Şi de aici nenumăratele inconveniente pe care le întâmpină în răspândirea ei cartea cea bună, de aici sărăcia tot mai accentuată a operelor de valoare şi pesimismul şi desamăgirea crudă a scriitorilor creatori de curente sănătoase. Consecinţa acestor vremi potrivnice culturii temeinice este anarhia de gândire şi dezordinea în acţiune, pretutindeni unde cercetătorul îşi îndreaptă privirea. (1936)

COMUNISM – Creştinismul (...) a întocmit viaţa primei societăţi creştine pe comunism. În Faptele Apostolilor citim, de pildă : „Şi inima şi sufletele celor ce crezuseră erau una şi nimeni nu zicea că din averea lui este ceva al său, ci se aveau toate în comun şi nimeni nu era lipsit de nimic, căci cei ce aveau ţarini şi case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şi îl puneau la picioarele Apostolilor şi se da fiecăruia după cum fiecare avea trebuinţă”. Concepţia aceasta şi, mai ales, procedura aceasta i-a speriat pe cei bogaţi şi i-a făcut la început să nu intre în Creştinism, chiar dacă îl simpatizau şi l-ar fi voit. (…) Comunizarea bunurilor, oriunde s-a încercat, s-a dovedit că nu a dat rezultatele sperate, ci pe cele contrarii. (…) Înainte de a se face comunizarea bunurilor în Rusia sovietică, ea s-a încercat în altă lume, care nu era bazată pe ură asemeni comunismului rusesc, ci numai pe dragoste; în altă lume, care nu se credea din lumea de aici decât în mod trecător, şi se credea făcând parte din lumea de dincolo şi de mai presus de lumea de aicea. S-a încercat comunizarea bunurilor în lumea creştinească şi anume chiar în prima societate bisericească de după Pogorârea Sfântului Duh, după cum am arătat în partea privitoare la combaterea averii ca scop al vieţii. S-a observat însă, foarte curând, că lucrul acesta omora ceva în om şi anume omoară iniţiativele creatoare în om, adică însuşi instrumentul muncii şi valorificării omeneşti. Şi atunci această societate „care nu avea aici cetate stătătoare, cum zice apostolul Pavel, ci pe cea ce va să vină o căuta” (Epistola către Evrei cap. 13, v. 14) a trebuit să părăsească procedeul comunismului, văzând că omoară în om însăşi esenţa individualităţii şi a valorificării lui. Prin urmare, iată comunismul condamnat de însăşi realităţile vieţii care l-au dovedit imposibil de aplicat, nu numai când a fost pus în practică după legea civilă – care nu se poate să nu aibă la bază interese şi patimi – dar chiar când a fost pus în practică după însăşi legea conştiinţei, adică după cele mai curate şi mai înalte reguli sufleteşti, pe care le-a realizat din plin cea dintâi societate creştinească. Comunismul este deci o idee şi un sistem social hibrid şi omucid, care trebuie cu desăvârşire părăsit. (1924)

CORUPŢIE – Am văzut un lucru de mirat în lege şi anume că bilanţul se aprobă de adunarea generală a fiecărei instituţii industriale, dar că bugetul, nu. Si atunci mă întreb: ce este mai important pentru viaţa instituţiei, bilanţul sau bugetul? Eu cred că bugetul este mai important, pentru că mai ales prin buget se pot face abuzuri, căci în el se prevăd lefurile, tantiemele, felurite cheltuieli şi alte bunătăţi. Bilanţul înseamnă să mă chemi să iau cunoştinţă de o nenorocire, care se putea preîntâmpina dacă îmi prezentai şi bugetul, în cazul în care, desigur, întreprinderea iese rău. Mai mult decât atât, după legea aceasta, adunarea generală este lipsită chiar şi de dreptul de a face control, pentru că ea nu-şi poate numi cenzori, mai toţi fiind desemnaţi de Stat. E drept că Statul aduce aportul său în natură şi pentru aceea numeşte cenzori. Dar cetăţeanul îşi aduce aportul în numerar, în ban lichid, care dacă întreprinderea nu merge bine, se pierde, şi cetăţeanul este cel care rămâne lovit şi ruinat. Şi dacă se poartă de grijă averii Statului, aceeaşi grijă trebuie să se aibă şi de averea cetăţeanului, care văzurăm că faţă de Stat are drepturi sacre. (…) A treia observaţie este că aş dori ca evaluarea bunurilor publice aduse de Stat ca aport, precum şi aducerea în ţară a competenţelor străine, să se ratifice de Parlament, în felul ca Parlamentul să nu vadă în aceste chestiuni lucruri pe care să le hotărască el în modul obişnuit al legiuirilor sale, ci numai lucrări supuse publicităţii celei mai largi prin controlul său şi pe care el este chemat să le ratifice tocmai ca pe tratatele cu puterile străine. (...) O altă observaţie este ca să se stabilească numărul maxim de voturi pentru un acţionar. Văd că se stabileşte prin lege procentul maxim pentru persoanele particulare la 35 la sută. De ce nu s-ar stabili prin lege şi numărul maxim de voturi ce va putea să aibă un singur acţionar, când ştim din experienţă cât au fost de vătămate instituţiile noastre economice prin faptul că doar câţiva mari acţionari au pus mâna pe acţiuni şi au devnit stăpâni pe ele prin pluralitatea nesfârşită a voturilor lor. Dacă este vorba ca să se introducă şi cetăţenii plăpânzi cu micul lor avut în aceste intreprinderi, de ce să nu se mărginească numărul de voturi al unui acţionar bogat şi puternic, care singur i-ar putea majora?

CREDINŢĂ – Reformatorul religios nu este un savant. El nu se adresează minţii, ci numai inimii, subconştientului. El provoacă deprinderi, adică pune voinţa în acţiune, continuând-o după un anumit scop metafizic, pe care îl explică, îl impune lumii mai mult prin modul de viaţă decât prin doctrinele lui. De aceea reformatorii religioşi trebuie înainte de toate să-şi trăiască învăţătura lor în propria lor viaţă, căci numai aşa au putut să-şi facă printre oamenii care îi înconjoară un mediu de convingere şi de practicare a învăţăturilor recomandate. (Cursul Introducere în Noul Testament, 1913)

CREŞTINISM – Între metehnele pe care le-a găsit Creştinismul întemeiate în lumea veche, şi pe care a avut fericita menire să le corecteze, trei au fost mai în relief, şi anume: absolutimul pe câmpul politic, robia pe câmpul social şi concepţia nenorocită cum că bogăţia este scop şi nu mijloc al vieţii. Ei bine, creştinismul a lovit şi în despotismul politic, şi în robia socială economică, dar nu a lovit pe faţă, întrucât, dacă ar fi procedat aşa, s-ar fi produs în omenire, care era organizată pe bazele lor, mari revoluţii şi mari catastrofe. Absolutismul şi robia erau încorporate ca temelii şi coloane de boltă nu numai în organizarea politică şi socială a lumii vechi, dar formau însuşi curentul de gândire şi cultură cel mai serios al ei, întrucât şcoala academică popularizase în filozofie absolutismul lui Platon, iar cea peripatetică popularizase apărarea robiei prin Aristotel. Creştinismul, deci, în marea lui iubire de oameni, pe care trebuia să se ferească de a-i tulbura dintr-o dată şi în toate organizaţiunile lor sufleteşti şi sociale, n-a făcut pentru surparea absolutismului şi a robiei decât să stabilească învăţături şi atitudini care să submineze şi să le anuleze pe încetul, dar sigur, în cursul vremilor. Bogăţia însă, adică obiectivul economic luat ca scop de viaţă, Creştinismul l-a combătut de cum l-a întâlnit, cu hotărârea de a-l răpune cât mai grabnic. Să-mi daţi voie să vă arăt în câteva cuvinte vederile Sfintei noastre Biserici în chestiunea aceasta, căci şi pentru aceasta suntem noi aici, Biserica neamului nostru are între grijile ei de căpetenie păstrarea vieţii omeneşti pentru ceruri, dar şi pentru pământ; şi datoria noastră e ca atare, să arătăm ce crede şi ce poate Biserica pentru îmbunăţăţirea vieţii omeneşti aici pe pământ. (…) Avuţia ca scop de viată ne umple de simţul a totputerniciei care devine trufie, şi care omoară în noi controlul de noi înşine. Odată cu controlul de noi înşine moare în noi şi temerea de Dumnezeu şi ruşinea de oameni; şi în sufletul nostru golit de aceste dreptaruri, moare şi altruismul, şi rămâne numai egoismul, de care devenim stăpâniţi cu atât mai uşor şi mai complet, cu cât el ne cere în viaţă mult mai puţin efort pentru a-l pune în aplicare, de cum ne cere altruismul. (…) Prin urmare, averea nu trebuie luată ca scop al vieţii ci numai ca mijloc al ei. (Dezbateri la Legea Comercializării, mai 1924)  

DEMOCRAŢIE – Democraţia are nevoie de conducători buni, iar poporul are nevoie de un crez comun. Poporul vrea numai un singur adevăr. Intelectualii spun însă astăzi una, iar mâine alta. Ei nu au un singur adevăr, ci sute. (…) Trebuie să iubim omul nu atât în pasiunile lui, cât mai ales în înţelepciunea lui. Biserica nu poate ajuta poporul în sensul cultivării pasiunilor populare. Biserica, dimpotrivă, sfinţeşte şi luptă ea însăşi pentru dreptul fiecărui om ce vine în lume de a-şi pune în valoare toate puterile şi talentele lui, sfătuind însă pe fiecare să nu încalce drepturile nimănui, ci să se restrângă numai în cadrul activităţii sale proprii. (…) îDemocraţia esteș dreptul fiecărui om care vine în lume (…) să se poată sprijini nu numai pe efortul propriu, care întâmplându-se să fie slab, el are dreptul să se sprijinească şi pe ajutorul semenilor săi şi al întregii societăţi omeneşti, cum porunceşte Hristos. (1934)  

DREPTURI NATURALE – Ca sacrarea individului faţă de Stat să apară şi mai luminos, vom spune că Statul nu numai că nu are drepturi naturale, cum are individul, ci că el, Statul, nu e decât întruparea unui singur drept natural al individului. După şcoala franceză, lista drepturilor naturale ale omului n-ar fi fost încă isprăvită. S-au găsit vreo nouă drepturi naturale ale lui, adică acelea care rămân imprescriptibile, oricât i le-ar viola vreo forţă contrară. Între drepturile acestea imprescriptibile ale individului se numără: dreptul de a se hrăni – este natural şi-l are individul, dreptul de progenitură, dreptul libertăţii, al muncii, al repausului, al închinării şi al sociabilităţii. Sunt toate drepturi ale individului leagate de Dumnezeu, de firea şi de viaţa lui. (...) Or, care dintre toate drepturile enumerate aici i s-ar putea prescrie (în sensul de a-i fi luate) omului la infinit, fără ca el să nu-l recapete şi să nu-l revendice prin evoluţie sau revoluţie? (1924)

ECONOMIE NAŢIONALĂ – Raţiunea economică îl îndatorează pe Stat să pună în valoare energiile creatoare ale neamului nostru; şi să le pună în valoare nu numai direcţionându-le, nu numai controlându-le, dar stimulându-le prin imboldul cel mai firesc care e în stare, ca indicat de experienţă, să pună în mişcare iniţiativa particulară. De la o vreme, energiile creatoare ale neamului nostru sunt în repaus. Cum, mă veţi întreba, cum se poate ca în vremurile acestea de scumpete, în vremurile acestea de griji mari de tot felul, energiile unui neam ca al nostru să fie în repaus? (…) Sunt în repaus, pentru că marele obiectiv care a ţinut încordate energiile neamului nostru întreg, adică nu numai ale indivizilor în parte, nu numai ale claselor noastre sociale de tot felul, dar şi energiile masei întregi româneşti, din generaţie în generaţie, acel obiectiv a fost îndeplinit. Care a fost acel obiectiv? El a fost îndeplinirea idealului nostru naţional, care a format pentru energiile neamului nostru un obiectiv de stimul şi de atracţie superioară, încât toate generaţiile româneşti au crescut de veacuri în acest vis fermecător, al îndeplinirii idealului nostru naţional. (Aplauze) Acest ideal s-a îndeplinit şi atunci, prin însuşi mecanismul vieţii, adică prin acea parte de energii ale neamului, care erau direcţionate în sensul acestui ideal, şi care nu-şi mai găsesc acum nici un obiectiv în afară de personalitatea omenească; şi ca atare partea aceasta de viguroase energii româneşti au trebuit să se întoarcă în noi, în personalitatea fiecărui din noi, de unde fuseseră desprinse şi pornite. După rânduiala dumnezeiască, energiile fiinţei omeneşti sunt mai largi şi mult mai prisositoare decât îi trebuie fiinţei omeneşti pentru propria ei existenţă si dezvoltare. (…) Restul acela de energie este destinat de Dumnezeu să fie socializat, să fie altruistizat, este menit, cu alte cuvinte, să contribuie la formarea fiinţei naţionale a neamului nostru. Ei bine, toate aceste energii menite întăririi corpului nostru social se găsesc de astădată reîntoarse în personalitatea noastră individuală, unde, aducând un prisos de puteri, ne împing la o activitate negativă, adică la deşteptarea în noi a diferitelor noastre pasiuni, între care vin, în primul rând, setea de bun trai, lăcomia etc. Prin urmare energiile nu sunt rânduite de Dumnezeu ca să fie numai mijloace ale egoismului omenesc, ci şi mijloace ale corpului social, pentru constituirea fiinţelor sociale în genere, adică a instituţiunilor şi naţiunilor. De aceea trebuie să dăm prisosului nostru de energie naţională un nou obiectiv superior, cu capacitate de a le unifica, de a le înviora şi dirija spre bine. *** D-lor, nu pot să zic că legea este rea, fiindcă se face apel la toţi cetăţenii români, să românizeze capitalul şi acţiunile prin fixarea lor în primele mâini în care au intrat şi, îndeosebi, se face apel la masele populare româneşti. Dumnezeu să facă aşa însă, ca moravurile noastre să permită aplicarea acestei legi, fiindcă, D-lor, şi de moravuri mă îndoiesc niţel şi mă îndoiesc cam mult şi de puterile noastre pur naţionale în chestiunile pur economice. Si iată de ce mă îndoiesc, pentru moment cel puţin, fiindcă mi se pare că încă nu avem competenţele trebuitoare, acelea care să creeze cantitatea, acelea care să creeze calitatea şi care să garanteze debuşeul. Sigur că fără riscuri, fără încercări, nu putem să ajungem să avem această competenţă. Dar, nu aceasta este ceea ce mă face să relev lucrul, ci altă idee, şi anume, că acest consiliu superior economic ar trebui, D-lor, să se transforme într-o Academie Economică, prin care cât se poate de mulţi şi cât se poate de repede dintre tinerii noştri să fie trimişi pentru studierea pe larg a chestiunilor acestora în străinătate, nu numai la şcolile teoretice, dar, mai ales, în instituţiile   practice,   unde   să-şi   însuşească   competenţa trebuitoare. (Legea Comercializării, 1924)

ECONOMIE DE PIAŢĂ – Iar marea datorie economică a Statului nu este în privinţa acestor bunuri aceea de a face parale pentru bugetul său, ci datoria lui fundamentală este aceea ca produsele economice ale acestor bunuri să se găsească în abundenţă în pieţele noastre interioare şi de la oraşe şi de la sate. Căci ar fi o nenorocire fără seamăn ca, în ciuda acestor bunuri naţionale, să ne găsim pieţele interne lipsite de petrol, de păcură etc., când acestea sunt produsele bunurilor apărate pe pământul Patriei române de toată naţiunea română şi, mai ales, de cei săraci. Îmi aduc aminte din copilăria mea, când nu erau trenuri ca azi, şi şosele ca azi, cum toată casa ţărănească îşi avea doniţa sa cu păcură şi cum toate dughenele din satele noastre, chiar de pe malurile Dunării, îşi aveau damigenele lor cu petrol ieftin şi bun şi din belşug pentru toţi săracii. În anul trecut însă, când a apărut musca columbacă, cu toată exploatarea de petrol organizată, cu tot transportul rapid al căilor ferate, pe pieţele noastre interne chiar din oraşe, nu se găsea păcura necesară pentru combaterea acestui flagel. Este, oare, firesc, D-lor, să prefacem produsele acestea numai în franci şi să lăsăm piaţa goală de ele? Iată ce nu văd în legea de faţă, nu văd stabilirea unei cote cantitative destinate pieţei naţionale şi consumului românesc, din toate produsele bunurilor ce se vor comercializa. Adică, nu văd îndeplinirea de către Stat a uneia dintre cele mai sacre datorii ale lui către cetăţean şi naţiune. A doua lacună pe care o văd în lege este următoarea: nu e de ajuns să îndestulezi pe cetăţean cu produsele naţionale ale bunurilor româneşti, ci trebuie să-i fixezi şi un preţ mai mic pentru cumpărăturile lui, decât preţul acestor produse de pe piaţa universală. Ori, ce se întâmplă, D-lor, nici această îndatorire de Stat nu o văd în legea de faţă. Şi desigur că în privinţa cumpărării produselor noastre ni se pregăteşte perspectiva de a ni le cumpăra cu acelaş preţ ca la Londra, după valuta de acolo, cum e cazul cu petrolul românesc. Petrolul acesta, produs de patria noastră, noi îl cumpărăm în ţară la noi cu preţ ca la Londra. Dar este firesc lucrul acesta? Cât este de la puţul nostru de petrol până la Londra? Cât este de la apărarea puţului nostru de petrol cu sânge românesc, până la absenteismul celor de la Londra, pentru jertfele acestea de veac după veac? Chiar dacă ar fi să-i socotim ca cei mai buni prieteni ai noştri! Nu credeţi D-voastre, oare, că este foarte nefiresc ca cetăţenii care au apărat această avere naţională să-i cumpere produsele cu acelaşi preţ ca şi cei care nu au apărat-o? Ba, ceva mai mult, să i le cumpere ca şi cei care au luptat să i le smulgă cu forţa, fie ca duşmani, fie chiar ca prieteni? Şi care le pot folosi oricând chiar împotriva noastră? Prin urmare, dreptul pentru Stat este foarte bun, dar şi datoria pentru Stat, în sensul de a avea produsele apărate cu sângele naţiunii din belşug pe piaţa noastră şi de a le vinde mai ieftin pe piaţa noastră decât avem produsele pe alte pieţe, este foarte imperioasă, mai ales că orice drept de ordin economic al statului nu derivă decât dintr-o datorie economică corespunzătoare, şi care îl precede. A treia datorie pe care o deduc eu pentru Stat din principiile stabilite până aici este ca din aceste câştiguri, din această avere naţională, să se împărtăşească şi nevolnicii neamului, care nu pot munci, şi nu numai cetăţenii voinici, care prin munca lor pot să-şi asigure existenţa şi desăvârşirea sufletească. Să profite adică şi săracii şi neputincioşii, pe care de-a pururea îi vom avea cu noi, şi ieşiţi dintre noi. O cotă parte din produsuri sau din profituri ar trebui, ca atare, să se rezerve, nu numai instrucţiunii – unde în adevăr este absolută nevoie şi unde cu bucurie am văzut că s-a prevăzut – dar şi aşezămintelor noastre de binefacere, unde sunt în îngrijire şi spre a sprijini cetăţeni români, din părinţi români, care poate că în vremea lor au fost valizi şi au făcut toate sacrificiile pentru apărarea acestei averi. Spitalele noastre, D-lor, aproape se închid, căci nu mai pot întreţine bolnavii din trecut nici măcar cu plată, fiindcă li s-au luat domeniile şi s-au trecut proprietăţii particulare. S-a fi făcut bine, s-o fi făcut rău, se va vedea mai târziu! Dar un lucru este foarte adevărat: că români de ai noştri neputincioşi, cu care trebuie să fim solidari în numele lui Hristos şi chiar al umaniăţii laice, nu au astăzi unde să se spitalizeze în ţara lor bogată, în ţara pentru care au murit părinţii şi strămoşii lor. Deci, cota de binefacere pe care Statul trebuie să o consimtă din averea sa, nu o văd nici pe ea figurând în legea de faţă, cum nu o văd nici pe cea destinată operelor educative, de care e chemată să se ocupe Biserica neamului. Iată, D-lor, trei datorii ale Statului de ordin ce e drept mai mult social, decât pur economic, dar în stare să fie împlinite numai pe calea economică, (…) prin funcţiunile sale de servitor al binelui public. Aş mai avea să mai arăt o lacună, şi anume, pe aceea care se deduce tot din dreptul organic al naţiunii asupra bunurilor ei materiale încredinţate Statului. Aceste bunuri, D-lor, fiind ale naţiunii, desigur că nu sunt numai ale generaţiei prezente, ci şi ale generaţiei viitoare. (Legea Comercializării, 1924)

IDEAL NAŢIONAL – Din fericire, în viaţa omenească mai avem încă două mari obiective largi şi puternice pentru energiile neamului, şi anume: mai avem „obiectivul economic” şi „obiectivul cultural”. Nu-mi voi permite să numesc obiectivul economic ca fiind ideal, pentru că obiectivul economic oricât de superior, oricât de necesar ar fi, nu poate să fie un scop al vieţii; el nu este decât un mijloc al acseteia. Un obiectiv al vieţii nu poate fi luat drept ideal, decât atunci când el i se prezintă omului ca un scop de viaţă şi al lui şi al naţiunii din care face parte, dacă nu chiar şi al omenirii întregi. Cu caracterul acesta s-a putut prezenta pentru toată lumea obiectivul nostru naţional, pe care l-am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu prin ultimul nostru război, fiindcă el a servit naţiunii noastre nu numai la recâştigarea hotarelor sale etnice şi geografice, dar i-a servit la cucerirea şi consolidarea unei stări morale superioare pentru o parte însemnată din consângenii săi; şi anume, i-a servit la cucerirea pentru românii subjugaţi de străini a Independenţei şi a Libertăţii lor, care, sub raportul moral şi politic, sunt pentru indivizi şi popoare adevăratele scopuri ale vieţii lor. (Aplauze) Deci, emanciparea şi unirea tuturor românilor a constituit pentru noi un adevărat ideal. Or, obiectivul economic îl putem socoti noi ideal? Nu, D-lor, fiindcă din moment ce-l vom socoti ideal şi-l vom lua ca atare, distrugem fiinţa omenească. Ori de câte ori obiectul economic a fost luat drept ideal, fie de persoana omenească în parte, fie de clasele sociale ale neamurilor, fie de popoare, a produs dezastru. (Legea Comercializării. 1924)

MUNCĂ – În mâinile creştinilor, munca a devenit virtute şi a zămislit virtuţi, pentru că creştinul a legat-o, prin credinţa şi prin conştiinţa lui, de porunca divină de a face din ea plata de ispăşire a oricărui păcat şi mijlocul de răscumpărare a dreptului la viaţă şi la mântuire. (Pastorala din 5 februarie 1919, Episcopia Argeşului)

                

PERSONALITATE – Ceea ce este şi trebuie să fie sacru în legea aceasta este fiinţa omenească, care, oricât de mică, de slabă şi de trecătoare ar fi ea, este însă factor creator în univers, prin care se consolidează societatea omenească, prin care şi pentru care există organizaţie de Stat şi care pune mâna prin mintea ei pe tainele vieţii şi ale universului. În adevăr, care societate a născut Napoleonismul? Napoleon singur. Cine a făcut secolul lui Pericle? Pericle însuşi. Cine a făcut secolul lui August? August însuşi, prin voinţa şi capacitatea lui. Desigur că au chemat lângă ei tovarăşi de talent şi subalterni de energie dar ei i-au direcţionat, ei i-au unificat în eforturile lor. Şi ei au ales ţintele de atins şi mijloacele de folosit. Şi tot ei au dat sufletul necesar pentru înfăptuirea lor. Progresele omenirii, deci, nu se datoresc Statelor şi societăţilor, ci individului care prin el însuşi concepe, ordonă şi execută, coordonând, prin autoritatea competenţei şi a vigorii lui, energiile maselor ; şi care a fost declarat, pentru aceste merite, sacru în tot omul, de civilizaţia noastră creştină socială. Ceva mai mult, oricât de important ar fi Statul, el este important prin faptul funcţiunii lui, nu prin persoana sa, căci el nu are personalitate primordială, el are personalitate derivată. De ce? În universul acesta, Statul nu s-a găsit existând ca fiinţă independentă, dar omul s-a găsit existând în univers ca fiinţă primordială şi independentă, Statul nefiind decât o creaţie a omului, o creaţie voluntară şi modificabilă. Omul deci este cel care îşi face Statul, după cum are el nevoie, iar nu Statul îl face pe om. Vedeţi, prin urmare, că fiinţa primordială găsită în univers este individul, este omul, iar fiinţa derivată este Statul ceea ce face ca Statul să fie creatura şi omul creator ; şi ca Statul să fie servitor, iar omul şi poporul stăpân ; căci nu poate creatura sau lucrul creat să fie mai mare decât cel care l-a creat pe el.

PROPRIETATE PUBLICĂ – Vă aduceţi aminte că în anul 1899 şi 1900 eram într-o criză financiară grea. Şi atunci anumiţi oameni politici s-au gândit să vândă la străini o parte din averea publică, dar nu au reuşit, pentru că s-a înţeles de popor prin instinctul naţional, că Statul nu este proprietarul absolut al bunurilor pe care le mânuieşte, ci că chiar faţă de ele el nu este decât un organ funcţional. Deasemenea, D-lor, când a fost să dăm pământul zis al Statului spre împroprietărire, cui l-am dat? L-am dat la străini? Nu, ci, desigur, l-am dat poporului, căruia i se cuvenea. Deci, la împroprietărirea ţăranilor, Statul n-a uzat decât de dreptul său funcţional de a restabili între cetăţeni echilibrul economic, rupt pe tărâmul agricol prin latifundia marilor posesori şi prin mizeria micului cultivator. Dar, D-lor, ale cui sunt în mod organic drepturile acetea, drepturile asupra bunurilor publice? Desigur, sunt ale naţiunii. Cum o vom dovedi? Iată cum: mărginindu-ne, de pildă, numai la bunurile pe care Statul şi le apropie ca fiind create de natură; noi îl întrebăm: cu ce drept le contestă proprietarului particular şi cu ce drept şi le recunoaşte sieşi, când, dacă e adevărat că particularul nu le-a creat, tot aşa de adevărat este că nici el nu le-a creat? Meritul creării lor îl exclude de la proprietatea lor şi pe Stat, tot aşa de temeinic ca şi pe particular, dacă e să admitem că proprietatea şi dreptul nu se pot întemeia pe altceva decât pe faptul propriei creaţiuni. Atunci ale cui rămân aceste bunuri? Desigur, ale puterii omeneşti, care nu le-a creat ca natura, dar le-a apărat prin sacrificiile ei. Care poate să fie această putere omenească? Nici una, afară de naţiune, care, chiar când a fost învinsă de cotropitori, n-a putut fi distrusă, ci a continuat să apere cu numărul ei faţa Patriei, pe care a ţinut-o lipită de fiinţa ei, cu toate bunurile ei, prin răbdare, prin suferinţe, prin lacrimi şi prin toate siluirile la care cel învins e supus de învingător. Naţiunea deci a plătit bunurile acestea cu cel mai scump preţ, rupt chiar din fiinţa ei, atunci când a fost înfrântă; şi cu victoriile ei, atunci când a fost biruitoare. Statul, dimpotrivă, fiind un strat mobil la suprafaţa naţiunii, în timpul invaziilor nu numai că n-a făcut nimic, dar chiar s-a desfiinţat, ca şi acum, când au venit germanii peste noi, şi în locul lui s-a suprapus inamicul care l-a înlocuit şi a întors legea de Stat, făcută după placul lor, împotriva naţiunii, cea care a suferit toate cele arătate mai sus cu aceste triste prilejuri, răscumpărând toate aceste bunuri publice prin suferinţele ei. Bunurile publice sunt deci ale naţiunii; şi dacă naţiunea le încredinţează Statului, ea nu i le dă ca unui proprietar, ci ca unui slujbaş care trebuie să-şi îndeplinească datoriile sale către indivizii şi poporul din care se compune ea şi prin care le-a putut apăra.

SĂRĂCIE – După Sfânta Evanghelie, sărăcia nu trebuie să se socotească o virtute, decât numai în măsura în carte o doreşte şi o impune singur, cel care o îmbrăţişează. Pentru aceasta, în tratatele de morală creştină ea nu se socoteşte între poruncile creştine care trebuie urmate de toată lumea, ci numai între sfaturi; şi nu o conduită decât pentru monahi, care prin cinul şi juruinţa lor se scot singuri din lume.    

SOCIETATE CIVILĂ – Ei bine, pe care dintre aceste drepturi (naturale) le are şi Statul cum le are individul? Pe nici unul. Ba, dimpotrivă, el s-a născut numai din unul din aceste drepturi, de asociaţie ale individului, adică din neputinţa lui de a se hrăni singur, de a se apăra singur, de a munci singur ş.a.m.d. Prin tendinţa de sociabilitate, el şi-a creat un organ care să-l servească cu o competenţă şi cu o putere mai mare decât cele individuale ; şi aşa, din trebuinţa aceasta de asociere, devenită drept, s-a creat Statul de către individ. Mai mult, D-lor, în exprimarea acestui drept natural al omului, Statul nu cuprinde toată trebuinţa naturală de sociabilitate a acestuia, deoarece, ca putere colectivă, el nu este decât efortul comun al indivizilor şi al popoarelor, legal organizat. Dar efortul comun al indivizilor şi al popoarelor nu încape tot în legi, fie ele constituţionale sau altfel, ci mai rămâne cristalizat în moravuri, în obiceiuri, în comunitatea de grai, de apucături, de cântece, de jocuri etc, care sunt mult mai puternice decât legile Statului, mai ales când au devenit tradiţionale, pentru închegarea societăţilor şi, deci, pentru întruparea sociabilităţii omeneşti. Statul, dimpotrivă, având baza numai în legi, e mult mai slab şi mai incomplet în exprimarea sociabilităţii omeneşti, reprezentând din ea doar partea de suprafaţă, adică numai efortul comun legal organizat. Prin urmare, Statul nici acest drept natural de sociabilitate al individului nu-l umple peste tot, ci numai partea aceea care este legal organizată, iar partea neorganizată rămâne în fiinţa societăţii, care nu e totuna cu statul.

STAT – (…) Este un simplu servitor şi nimic mai mult. Iar dacă are drepturi, le are pentru că are mai întâi datorii şi pentru că drepturile sunt recunoscute şi date de popor, ca un fel de completări ale datoriilor lui. Raţiunea îi recunoaşte aceste drepturi, căci trebuie să i se dea posibilitatea să-şi facă datoria. (...) Potrivit acestei competenţe şi în virtutea acestei puternicii, el este, deci, un servitor care poate comanda. Adică un servitor ale cărui datorii devin drepturi, dar nu drepturi organice ca dreptul copilului, de pildă, de a respira, fără nici o oprire din partea cuiva, aerul în care s-a născut, ci drepturi funcţionale. Creând Statul, cu sau fără contractul social al lui Rousseau, individul şi poporul par să-i fi zis : îţi dăm libertăţi şi bunuri materiale de ale noastre, dar nu ca să te facem stăpân peste ele şi peste noi, ci numai cu condiţia ca prin ele să-ţi faci datoria de a ne direcţiona, sprijini şi controla spre binele nostru. În numele şi pentru împlinirea datoriilor tale deci, îţi dăm şi drepturi, pe care, însă, trebuie să le priveşti ca funcţionale, şi nu ca organice, de care să poţi dispune cum vrei, pentru că atunci te-ai deda la abuzuri. Şi într-adevăr, D-lor, dacă drepturile pe care cu adevărat le are i-ar aparţine Statului în mod organic, el ar putrea să facă cu ele ce ar vrea, adică le-ar vinde oricui. Ori, aceasta nu s-a putut şi nu se va putea întâmpla. (1924)

VIAŢĂ – Viaţa nu este o proprietate a omului de care el să poată dispune aşa cum vrea; ci ea este pentru om şi omenire numai un uzufruct, pe care omul bărbat şi femeie este îndatorat să-l folosească conform trebuinţelor şi aspiraţiunilor acestei vieţi, după regulile stabilite de Adevăratul proprietar, care a creat-o şi a trecut-o vremelnic omului bărbat şi femeie, faţă de care Proprietar, omul este răspunsabil de felul cum a îngrijit-o şi cum a folosit-o, dela naşterea şi până la moartea lui. Atât trebuinţele vieţii omeneşti, cât şi aspiraţiunile ei, cât şi regulele stabilite omului pentru deplina împăcare a acestor trebuinţe şi aspiraţiuni, le-a lămurit pentru de-a pururi numai Creştinismul. (Introducere la „Produsuri sufleteşti şi realităţi verificate”, 1934.) (…) Ca societăţile omeneşti să-şi poată păstra deplina lor vigoare de existenţă prelungită şi de împăcare pe deplin, atât a tuturor trebuinţelor organice şi fireşti de ordin trupesc şi economic; cât şi a aspiraţiunilor lor spirituale de ordin cultural, cât şi a aspiraţiunilor sufleteşti de ordin religios, educativ şi moral, ele sunt strict obligate să-şi desprindă din straturile populare ale lor, reprezentanţii şi cârmuitorii cei mai verificaţi ca înţelegere a tuturor trebuinţelor organice şi fireşti, cât şi a aspiraţiunilor spirituale şi sufleteşti, din care se compune şi prin care există şi se perfecţionează necontenit viaţa omenească. (Discurs la Legea Comercializarii, 29 mai 1924)

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1903 Autenticitatea scrierilor Noului Testament (teză de licenţă)

1913 Scurte încercări de creştinism social (studiu fundamental, pe baza căruia este recomandat ca profesor la Facultatea de Teologie)

1921-1925 Anuarul Eparhiei Râmnicului Noului Severin (1000 p) privind activitatea bisericească şi socială cu întreg clerul şi credincioşii săi de aproape 2 milioane de suflete.

1927 Principii şi înfăptuiri din Eparhia Râmnicului şi Noului Severin.

1928 Cum stăm cu progresul general la începutul anului 1928 sau primejduirea omenirii.

1929 Indicatorul de merit şi de răsplată al Preoţimii oltene pe anul 1929, cu citarea numelui şi activităţii fiecărui preot recompensat.

1933 Scurtă expunere a celor patru boli psihice şi sociale de care suferă din ce în ce mai profund şi mai distructiv atât civilizaţia cât şi progresul modern.

1934 Femeia ca factor social

1935 Produsuri sufleteşti şi realităţi verificate

1935 O scurtă privire a unor stări de fapt de azi în legătură cu viitorul      


Informații adiționale

Citit 173 ori Ultima modificare Vineri, 14 August 2020 08:21
Ești aici: Home Valcea Valcea Vlădici ai Râmnicului: episcopul Vartolomeiu Stănescu, cărturar al binelui social