Istorie Locala

Joi, 13 August 2020 09:29

Misionarismul dascălilor olteni în școlile Bihorului după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

După împlinirea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, națiunea română, sub domnia mărețului rege Ferdinand I, întregitorul României Mari, începe campania generală de armonizare a statului român național, acum unit între hotarele străbune, după secole de lupte și umilințe! În lupta aceasta se integrează și beiușenii, în inimile cărora erau vii jertfele dorobanțului român eliberator și ale fiilor urbei lor, Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, alături de alți eroi, care s-au jertfit pentru Unirea cu patria mamă, România Mare, alias « România dodoloață », cum cu alint o numeau românii transilvăneni! Acum se simțea nevoia, mai mult ca oricând, a unei publicații locale la care visaseră Ioan Ciordaș, Petru E. Papp și Viora Ciordaș, în timpuri imposibile însă. După alungarea stăpânirii străine vremelnice, dorința beiușenilor de a avea un organ de presă nu mai cunoaște opreliști. La 1 iunie 1921 tânărul avocat, Dr.Nerva Traian Cosma, scoate, pe cheltuiala lui, săptămânalul Beiușul-seria I (1921-930). După Dictatul de la Viena, când Bihorul sfârtecat își mutase capitala în Beiușul voievodal și după ce primul director murise de flebită la 17 septembrie 1939, Protopopul Ortodox al Beiușului, Petru E. Papp, editează seria a II-a (1942-1945). Noi am cercetat integral ambele serii, publicând prima lucrare monografică a acestui hebdomadar, indispensabilă oricărui viitor cercetător în domeniul publicisticii românești. Cartea a fost lansată și la Beiuș în toamna anului 2003, cu prilejul aniversării a 175 de ani ai Liceului « Samuil Vulcan ».

 

 

Ab initio, în această românească publicație, se semnala:,,Am fost lăsați o mie de ani în întunericul neștiinței. Pentru oțelirea sufletelor și deșteptarea c o n ș t i i n ț e i naționale, cerem lumină și cultură românească![1] Și avea mare dreptate redactorul celui dintâi ziar românesc al Țării Beiușului! Această zonă strălucea prin cele două licee românești, dar greco-catolice: cel de băieți, fondat la 1828 de luminatul Episcop de Oradea-Mare, Samuil Vulcan, și cel de fete, ctitorie a altui Episcop unit, Mihail Pavel, la 1896. La polul opus erau satele românești ortodoxe, care populau compact Țara Beiușului și care suportaseră cea mai neagră mizerie și înăsprire cruntă a asupririi naționale, tocmai pentru că rezistaseră luteranizării, calvinizării, catolicizării și în cele din urmă Uniației, finalizate parțial până la 1700.  

   Școlile din aceste sate, confesionale ori de stat, și așa extrem de puține, erau rudimentar construite din paiante sau din văioagă (chirpici), compuse dintr-o singură încăpere mobilată cu câteva lavițe (bănci), cu o săracă locuință pentru învățător, (în rare cazuri), care servea și drept cancelarie. Iarna, în umila clădire plutea o perdea de fum iute, sufocant, emanat de o sobă hodorogită, de fontă, în care fumegau câteva retezături de lemne înghețate, aduse din pădurea comunală chiar de însuși dascălul, ajutat cu sania de un sătean.

    Dascălii aveau studii precare, o isuficientă cultură generală și fără instruire psiho-pedagogică. Bihorul avea o populație cu «95% analfabeți-jalnică icoană de cultură a județului nostru»[2], după cum se lamenta Nerva Traian Cosma în ziarul său. Dar să lăsăm ziarul Beiușul să dezvăluie mai deprte « jalnica icoană » a moștenirii lăsate aici de către fostul imperiu austro-ungar, ori cum mai era numit :«Închisoarea popoarelor ». În 1923, subrevizorul școlar, Ioan Roșu, remarca o ușoară ameliorare, însă solicită o implicare mai fermă a guvernanților pentru lichidarea grelei moșteniri. Acum în județ abia «24% dintre copiii obligați a frecventa școala urmau cursurile. O nenorocire ce duce fatalmente la prăpastie, cei competenți știu prea bine acest lucru și țara așteaptă de la ei soluția acestei probleme de o vitală importanță în viața unui stat…zecile de comune fără școale, miile și zecile de mii de analfabeți nu vor putea însă întări așezarea noastră…Cerem școale și dascăli pentru generația de azi,ca nu cumva cea de mâine, trezită la conștiință, să ne blesteme!»[3]. Astfel era starea școlii românești bihorene și pe la 1954! 

 

Și Țara a adus în Ardealul abia eliberat din întunecime  sute și mii de cadre, care n-au reușit însă asanarea uriașei crize moștenite, nici până la al doilea război mondial, pentru că aceeași criză bântuise în toate provinciile revenite la patria mamă. Mai departe, într-un alt articol, intitulat foarte sugestiv «Apostolii luminii», e publicată o chemare stăruitoare, adresată bihorenilor de către Ioan Roșu, care-și îndeamnă conjudețenii să-i integreze în comunitatea lor pe tinerii învățători aduși din cealaltă « margine » de Românie, spre a lumina satele bihorene îngropate în întunecime:« Români bihoreni, primiți cu toată dragostea pe acești apostoli de la margine. Dați-le loc în casele și la mesele voastre; căutați ca, deși departe de părinții, rudele și cunoscuții lor, ei să se simtă ca acasă. Acești copilași sunt frații noștri cei buni care cu făclia luminii în mâini au venit să împrăștie bezna întunericului care s-a împrăștiat asupra satelor noastre. Primiți-i și-i ocrotiți ca pe niște adevărați salvatori, pentru că ei sunt apostolii luminii…» [4]s. n. Dar integrarea a fost anevoioasă și deseori dură, deoarece sărăcia, urmările războaielor și discriminarea națională bântuiseră pretutindeni. Foarte semnificativă pe această temă e scrisoarea trimisă ziarului Beiușul, cu titlul « Sentinela uitată la post », de către Ionel Bădălată, un tânăr învățător aterizat din șesurile sudice ale României tocmai în…« rătăcăniile » Săucanilor-Bihor, precum un misionar în pustiu. Acesta face o panoramă dezolantă a satului cu școala, țăranul, dascălul și preotul lui, la 1924: « Satele unde am fost hărăziți a conviețui…au fost așa de părăsite încât cele mai multe dintre ele nici preot n-au avut. Școala se află într-o stare deplorabilă… Multe școli n-au bănci și elevii stau pe lavițe, ținând tăblița… pe care trebuie să scrie nu pe bancă, ci pe genunchi, învățătorul n-are scaun și e nevoit a sta toată ziua în picioare… Materialul didactic ne lipsește cu desăvârșire… Îndurăm toate relele vieții… În ce privește hrana de toate zilele și îmbrăcămintea noastră suntem în cea mai neagră stare. Locuim pe la câte un țăran cu toată familia țăranului într-o cameră… Sărmane dascăl, zadarnic aștepți să te schimbi din felul de a trăi de până aici, ești uitat la post…sentinelă fără schimb… Nu-i păcat ca noi, paşnici neobosiți ai culturii, să îndurăm atâtea rele ce ar putea fi înlăturate numaidecât? Rugăm pe domnul ministru ca să ia măsuri urgente pentru sporirea lefei bieților învățători, căci nimic nu e mai dureros pentru noi ca atunci când vedem că toate făgăduielile au rămas neîmplinite și cu asta ne vine să credem că avem foarte multe datorii și nici un drept »[5]. În răspunsul dat la scrisoare, subrevizorul încrimina aceeași stare jalnică, în articolul publicat după ce vizitase școlile din subordinea sa, mărturisind că a fost și el«cuprins de un fior indescriptibil, văzând starea deplorabilă a multor localuri de școale confesionale »[6]. Remarca, totuși, că recentMinisterul a luat câteva măsuri de ameliorare a vieții « bieților învățători ».

Relațiile trainice statornicite pe plan cultural între Oltenia și Țara Bihorului, în epoca medievală, au luat amploare după 1918. S-au statornicit vizitele și excursiile reciproce, ba chiar unii dascăli transilvăneni treceau Carpații pentru a lucra la Școlile mari din orașele sudice, iar alții din sud urcau, cu aceeași misiune, în Transilvania la « frați ». Spre exemplu aflăm din ziarul Beiușulcă :«Absolvenții liceului real-modern din Râmnicu-Vâlcea, în excursia lor făcută în Ardeal, au cercetat și Beiușul, coborând dinspre Brad la Dealul Mare. Au fost conduși de domnul profesor Cașolteanu, originar din Beiuș. În ziua de Sf. Petru și Pavel au vizitat orașul, iar în 13 crt., călăuziți de redactorul nostru, au făcut o excursie la Peștera din Meziad. Regretăm că n-am fost anunțați mai din vreme, pentru a face pregătirile cuvenite plasându-i pe la familiile ce-i primesc cu inimă românească »[7].

Așadar, minunata zonă a Beiușului a prezentat interes pentru elevii și dascălii râmniceni, fapt perpetuat de atunci an de an, până în zilele noastre. Deseori elevii erau călăuziți de un profesor originar din regiunea vizitată. Peste tot«oaspeții»erau primiți «cu inimă românească ». Natura Bihorului, asemănătoare cu cea vâlceană, și bihorenii ponderați la vorbă și faptă vor atrage numeroși învățători olteni, după cele două războaie mondiale.  

Soluția aceasta era eficientă, dar nu și suficientă, așa că s-a recurs și la una locală, prin înființarea de școli normale proprii. Se cerea o asemenea școală și la Beiuș, fiindcă cele două de la Oradea, și acelea greco-catolice, nu făceau față cerințelor Vestului românesc. (Românii bihoreni suportaseră, de fapt, o discriminare națională și o alta confesională, ca urmare a politicii de« divide et impera », care a stat la baza divizării lor în două culte: cel străbun ortodox majoritar, și cel greco-catolic-privilegiat de Stat). Cum Beiușul dispunea de o impozantă clădire, aproape terminată de foștii ocupanți, pentru o școală civilă de fete cu limba de predare maghiară, problema nu părea dificilă, dar forțe potrivnice s-au găsit, tergiversarea durând vreo 2-3 ani, timp în care primarul Nerva Traian Cosma, senatorul Gavril Cosma, subrevizorul școlar din Beiuș, alte personalități influente luptă pe toate fronturile până la victorie, în mijlocul unei populații iritate de rivalități și incitate la dispute. « Nu voi înceta a pretinde o școală normală pentru care avem grandiosul palat terminat deja, și reînființarea revizoratului școlar »[8], repeta inimosul primar în noiembrie 1921.

Prin intermediul senatorului Gavril Cosma, tatăl primarului, această cerință ajunge în Parlamentul României Mari, spre soluționare. În compartimentul«Foița Beiușului» din ziarul de pe 14 august 1921, subrevizorul școlar jubila deja, după ce primise o circulară promițătoare de la Minister:« Salutăm porumbița Bihorului… O știre sosită din Capitală ne aduce vestea că deschiderea unei școale normale la Beiuș este hotărâtă definitiv… Fii binevenită scumpă porumbiță. Cel de sus să-ți binecuvinte ramura pe care o porți pe fruntea ta curată, ca prin focul sacru al luminei să poți străbate până în cele mai ascunse colțuri ale plaiurilor noastre întunecate.» Așa frumos și gingaș botezase subrevizorul noua Școală Normală! Noi am fi numit-o din start« Porumbița Beiușului!» Dar stupoare! Într-un număr următor al ziarului apare o știre alarmantă: Atentat împotriva Școalei noastre Normale întreprins de corpul profesoral al Școalei Normale de fete din Oradea, care a votat o moțiune prin care protestează contra deciziei Ministerului de istrucțiune »[9], care hotărâse mutarea școlii de la Oradea la Beiuș. Se clarifică mai târziu știrea că decizia cu pricina se va aplica doar peste un an: « Neterminându-se zidirea localului, spre a nu zădărnici cursurile, va fucționa anul acesta Școala Normală la Oradea-Mare »[10] În 30 octombrie 1921 disputa continua, beiușenii dând cu sic, parcă, potrivnicilor,  publicând pe o pagină întreagă de ziar poza impunătorului « Palat », însoțită de nota : « Școala Normală de Fete din Beiuș cum nu este o alta în România Mare. Îi asigurăm pe cei ce o privesc cu ură și invidie că o vom avea cât mai curând, biruind toate uneltirile diavolești ale celor mici la suflet și mari de patimi »[11].      

Beiușul va mai comenta, pe această temă, pe întreg parcursul anului școlar 1921-1922, ca, în numărul său din 10 septembrie 1922, să publice înștiinarea edificatoare că, începând cu data de 1 septembrie curent, are școala pentru care a luptat cu atâta ardoare!       

Cursurile s-au deschis la 10 octombrie 1922 de către prima directoare,Victoria Constantinescu – adusă din vechea Românie – în prezența delegaților autorităților locale, județene, de pe plan național, precum și a unui public numeros și entuziast, după cum relata presa locală.

 

Beiuş : Fosta Școală Normală de Învățătoare, fondată în anul 1922, azi Colegiul Național Pedagogic Nicolae Bolcaș și Seminariul Teologic Ortodox

Au fost remarcabile perseverența și încrâncenarea cu care au luptat beiușenii în acei ani pentru a avea o şcoală normală atât de necesară! Cu atât mai paradoxală va fi lipsa demnității autorităților de peste ani, care nu numai că nu s-au angajat să apere școlile, parcă fatalmente pândite de către «cei mici la suflet și mari de patimi », ci au vândut interesele urbei lor pentru păstrarea scaunelor proprii și satisfacerea unor interese meschine ! Printr-o proastă politică de instituționalizare a copiilor sărmani, se ajunsese prin 1981 la două Case de copii în Beiuș, adică peste 1300 școlari-neputându-se integra benefic între cei 700 ai orășenilor, pe care practic îi sufocau! Cu aceste unități (una adusă de la Oradea) se ocupaseră: parțial localul Școlii generale a Beiușului și integral localurile fostului Liceu Unit de Fete, precum și al Școlii Normale - lichidată - nu mai știm a câta oară - și cărată iarăși la Oradea! Vor fi de apreciat demersurile de după 1989, ale unor oameni ca profesorul Gavril Hădăreanu - fost prea puțin timp, din păcate, inspector general şef al Inspectoratului Școlar Bihor - împreună cu primarul orașului, inginerul Ion Popa, și cu Președintele comitetului de părinți, avocatul Viorel Butaș - un ardelean, un argeșean și un beiușean înfrățiți în același ideal, care au readus « Porumbița » în cuibul ei, la Beiuș.

  Cu câțiva ani buni în urmă, tovarășa de viață a unui șef local ne sfătuia și pe noi să ne apărăm scaunul, nu Școala Generală Nr.1, al cărei director eram. Normal că am apărat şcoala amenințată cu evacuarea, care a supraviețuit, dar directorului i s-a ridicat scaunul, pentru cutezanța de a se opune Inspectorului General Județean și Puterii locale! Doar ipocriții se minunau că un oltean dă cu piciorul funcției, de dragul principiului moralității profesorale!   

Beiușul are și azi Școala cu Clasele I-VIII  «Episcop Nicolae Popoviciu » din Calea Bihorului nr. 13, în clădirea monumentală, construită în anii 1938-1939 de către Episcopul Ortodox al Bihorului, Nicolae Popoviciu, și modernizată de către noi în anii 1977-1980, cu încălzire centrală, cu laboratoare și cabinete pe discipline de învățământ, după ce fusese extinsă în 1973 cu o nouă construcție de 10 săli de învățământ, pe vremea Directorilor Alexandru Țica și Ilie Crăciun. Chiar dacă fusese emisă o Decizie de lichidare a ei, de către șefi și șefuleți tot « mici la suflet și mari de patimi » de la nivel de oraș și județ, aceștia s-au lovit de un zid justițiar: Comitetul de părinți mobilizat de directorul Școlii, /un vâlcean/, a căror energică și întemeiată intervenție din august 1980 a trebuit să fie rezolvată favorabil, pentru copii și orășeni, chiar de către primul secretar al Comitetului Județean al P.C.R. Bihor, care se trezise la ușa cabinetului său cu o gălăgioasă și amenințătoare delegație de părinți, condusă de însuși președintele Comitetului de Părinți, care, paradoxal /dar benefic/, era secretarul Comitetului de partid de la Fabrica de Mobilă din Beiuș! Asfel s-a pus capăt unei posibile inflamații! Timpuri și timpuri, oameni și oameni! Ori mai nimerit e să-l cităm pe bătrânul Cicero, care l-a dezavuat pe trădătorul Catilina: « O, tempora ! O, mores ! »

Beiuş : Fostul Internat Ortodox de Fete, construit în anii 1939-1940, de către Episcopul Ortodox al Bihorului – azi, Școala cu clasele I-VIII,

purtând numele fondatorului « Episcop Nicolae Popoviciu »

Noile construcții de școli la sate se lasă așteptate până după 1960. Cele două conflagrații mondiale secătuiseră economia românească. Cine-și mai permitea să construiască școli ? Țăranii și dascălii duseseră greul războiului, foarte mulți căzând la datorie. Reconstrucția a fost extrem de grea și datorită uriașei despăgubiri de război impuse pe nedrept României. După 1944 România e obligată de ocupantul sovietic să-și schimbe orânduirea social-economică. Dar, totuși, spiritul de sacrificiu al românilor, chiar și după războaie, aduce progrese mulțumitoare. Pe frontul școlii apar și succese. Noile școli normale dau primele serii de dascăli, care sunt direcționați către regiunile cele mai deficitare. Firește că Bihorul era printre ele. Acest nou val îi determină pe unii intelectuali locali, poate foști antiunioniști, să-și teamă scaunele. Am citit chiar în ziarul local avertizări și îndemnuri, precum: « Bihoreni, la metereze! » « Viniturile sudiste » primeau însă încadrare în cele mai sărace localități, erau fii de țărani, învățați cu munca și cu greutățile, muncind, învățând, îndurând și iar muncind cot la cot cu cei de baștină, între care se integraseră cu demnitate. Pe mulți i-am cunoscut și noi, cei din noul val, de după al doilea război mondial. Ca și noi, erau mulți absolvenți de la școlile normale cu renume, cu vechi state de servicii pentru țară, înființate, unele, cu zeci de ani în urmă, precum cele din: Târgu-Jiu (1870-1885...1919); Craiova (1892); Câmpulung-Muscel (1867); Turnu-Severin (1877); Buzău (1901); apoi din cele nu mai puțin prestigioase din Râmnicu Vâlcea (1914); Slatina (1921), dar și din București și Moldova, care, împreună cu bihorenii, au pus pe picioare școala, cultura în general, iar satul s-a schimbat la față![12]

Iată un exemplu de un asemenea învățător, elogiat de către același subrevizor școlar al Plasei Beiușului, Ioan Roșu, în articolul ,,Arta și cultura în satele bihorene și învățătorii olteni’’, apărut în ziarul Beiușul. E vorba despre învățătorul C. Marcu din Abram, care într-o zi de martie 1924, prezentase un program artistic cu formațiile de elevi și tineri din sat:,,Acest tânăr a reușit să șteargă din cugetul românilor credința (pe care o propagaseră discriminatorii limbii române-n.n.) că în limba românească nu se pot face lucruri de artă, organizând coruri cu elevii săi, coruri populare pe două voci cu feciorii și fetele   din sat,   reușind   să   redea publicului naturalețea lucrurilor, prin cele petrecute pe scenă și prin temeinicia preparației ce s-a dat piesei teatrale… Mulțumesc înaltului Minister și Onor. Revizorat că ne-a trimis acest ideal de Învățător. Aduc mulțumiri tânărului și harnicului oltean” [13]. Asemenea exemple, ca al ,,harnicului oltean’’, erau numeroase printre coregionalii lui…Costică Marcu. Învățători precum: Dumitru Marcu - la Buntești, Niță Vasile - la Sâmbăta, Draghia Nicolae - la Răbăgani - din 1919 până la 1948, (care, în 1956, revenit din Câmpulungul lui în vizită la Răbăgani - după pensionare, ne-a evocat momente eroice din luptele armatei române de pe dealul Bitii - Răbăgani, unde luptase și consăteanul nostru, Făurar Dumitru din Drăganu - Vâlcea, pentru alungarea cotropitorilor hortiști și hitleriști în toamna lui 1944), Dănescu Petre-la Vărășeni, Pașcanu Olivian-la Brătești, Ion Berceanu la Ștei, Păunescu Gheorghe-Poetari, Luță Gheorghe cu soția-Crâncești, Aurelia Nicolăescu-din Bătășani-Vâlcea, la Roșia, Petreasa, Stelea Petre cu soția-la Cresuia-Beiuș, Anastasiu Nicolae-Ștei,Vlăduț Constantin-Vașcău, Buzatu Marin cu soția-Pietroasa, Morcov Constantin cu soția-Dumbrăvița-de-Codru, Cornoiu Vasile-Cociuba-Mică-și alții, uitați de noi, majoritatea olteni-inclusiv vâlceni-mai toți cu soțiile tot învățătoare. S-au înfrățit cu bihorenii: Mateuță Ioan din Călugări, (care, în timpul unei inspecții la școala lui, prin 1964, ne-a evocat-înlăcrimat, gâtuit de emoții-scene entuziaste ale îmbrățișării de pe Dealul Mare dintre armata română eliberatoare, condusă de Colonelul Rasoviceanu, și românii-în genunchi…din satele din plasa Vașcăului, martirizate barbar de către bandele bolșevice maghiare ale lui Bella Kuhn, în iarna și primăvara lui 1919),Tuduce Ioan-Vașcău, Miheș Petre-« Seniorul » de Meziad, Popovici Vasile-Mierag, Crăciun Ilie și Maria-Beiuș, Iovan L.Ioan, Iovan C Ioan-Lazuri de Beiuș, Boța Alexandru-Drăgănești, Boldi Nicolae și Pispoky Andrei-Negru, Rotaru Ștefan-Belegeni, Colțea Dumitru cu soția-Nimăiești, Petid, Onchiș Lazăr-Căpâlna, Prada Dumitru-la Ursad, Pupe Gheorghe-la Remetea, Coșdeni și apoi la Vărășeni, Ardelean Alexe cu soția - la Sâmbăta, soții Neagrău Alexandru și Aurelia-la Lupoaia și încă destui! Acești dascăli de meserie, de suflet, « bătrânii înțelepți », care ne-au dat atâtea sfaturi, atâtea pilde nouă, debutanților din  «obsedantul deceniu 1950-1960», împrieteniți și uniți în același ideal, îndurând aceleași privațiuni și umilințe, cu mintea lor au înălțat școala și au luminat satele bihorene atâta amar de vreme ținute în robie și întunecime, iar cu brațele le-au apărat în război, cu toții « la metereze!», cât a fost nevoie! Acești dascăli…au plecat prea obosiți de lângă noi pe cărări fără de întoarcere, așteptându-ne răbdători să le spunem basme cu americanii, care, lor, le înșelaseră așteptările!...«Așteptați cuminței, nene Ioane, bace Petrică, nea Mărine, bădie Vasile, dar și voi, cei mai tineri, care v-ați grăbit spre ei! Vom veni și noi, toți, obosiți și poate mai deziluzionați ca voi, dar cu tolbele pline, să vă povestim ce și cum, și, în cele din urmă, ce s-a ales din truda voastră și a noastră, ca mai pe urmă de tot să ne spălăm ofurile și…păcatele cu toate Crișurile de pălincă de prune «bestrițe» de Dumbrăvița lui Costică, de Răbăganii mei și ai părintelui Șandra, de Roșia părintelui scriitor Ciuhandu și-a lui Todere Ungur cu Miorița lui, sau de Săucanii Părintelui Tocuț!.. .Care păcate? Nu mai avem! Ni le-au furat ĂȘTIA…pe toate și nu i-a prins nimeni, nici n-o să-i prindă, pentru că mai toți: ei, șefuleții și șefii lor s-au învârtit…! Și-acum bună hodină tuturor încă șapte vieți!

După al Doilea Război Mondial li s-au alăturat alte generații: a lui Tomescu Anastasie cu soția - vâlceni - la Drăgești, Nenciulescu Constantin - Beiuș, Cioplea Constantin - Luncasprie și Peca Constantin - Hinchiriș - tot olteni, împreună cu soțiile, Albăstroiu Ana - Câmpani de Pomezeu, Pereș Victoria - Spinuș, Maria Mărășescu și Mărioara Mocioiu - Hidiș, prof. Bădescu Filofteia, S trusievici Niculina, Vesa Victoria - toate oltence - la Ștei, apoi bihorenii Costea Dumitru și Tiana - Petid, Popeanu Maria - Totoreni, Gligor Aurelia - Copăceni, Chira Ioan și Maria - Beiuș, Goga Ioan și Ileana - Nucet, Balog Aurelia - Curățele, Pătcaș Teodor - Nucet, toți aceștia mutați între timp la Beiuș. Le-a urmat un val de vâlceni, veniți de la aceeași Școală Pedagogică de Băieți din Râmnicu Vâlcea: Angelescu Ilie din Bărbătești - la Marginea de Marghita, Bărăitaru Dumitru din Drăganu - Cerna la Răbăgani, Drăgănești și apoi 36 de ani la Beiuș, Duță Ion din Slătioara - la Roșia, Căbești, Remetea, Beiuș, Gușoi Constantin și Trușcă Nicolae din Stănești - în jurul Marghitei, Ploaie Constantin din Dobriceni - la Forosig, Dumbrava, Scărlătescu Traian din Giulești - la Câmp-Moți, Săucani, Forău, Finiș, aceștia rămași bihoreni zeci de ani, unii pe vecie, însoțiți, scurt timp, de: Antonie Emil, Constantin Dumitru, Licsandru Emil, Miu Vasile, Neamțu Nicolae, Rădoi Constantin, Rizoiu Traian,   Roșu Ion, Uță Dumitru - aceștia nerevenind la posturi după satisfacerea serviciului militar.

Fosta Școală Pedagogică de Băieți din Râmnic

Două generaţii, două epoci: Reîntâlnirea după 20 de ani de activitate a absolvenţilor şi magiştrilor Şcolii Pedagogice de Băieţi din Râmnicu-Vâlcea

Elevii Școlii Pedagogice de Băieți Râmnicu Vâlcea,

anii IV A-B,   defilând, desculți... la 1 Mai 1954

Foto : Prof. Raul Minculescu

 

Pe parcurs, tot în obsedantul deceniu, au mai sosit: un severinean-Cotarcea Iulian, și mai multe oltence și muntence, (care, între timp, ne-au devenit soții) - de la Școlile Pedagogice din Craiova, Pitești și Slatina: Radu Maria-Bărăitaru - din Brăduleț-Argeș, Zidăroiu Victoria - Otetelișu, Ciobanu Ioana - Borz, din Potcoava-Olt, Mitu Maria, Mihalcea Angela, Sala Elena, Adrei Vica, Brumaru Elena - din Dăești pe Luncavăț-Vâlcea, Istrate Călina și Țicamera Virginia.

        

Ne-am unit forțele cu tinerii dascăli bihoreni: Micula Ioan cu doamna lui, Ciolan Alexandru, Zdrâncă Nicolae, Jurcă Ioan și Anuța, Pantea Ioan și Eva, Pășcuț Constantin și Zeina, Bistran Mihai și Wilhelmina, Bogdan Vasile cu doamna lui, Bogdan Traian și Floare, Merce Ioan și Samica, Popa Valer cu soția, Marta Petru și Samica, Vaida Ioan și Aurina, Grabovschi Gheorghe și Maria - aproape toți cu soțiile dăscălițe, toți buni prieteni, poate și câte un « zgârie brâză »printre noi! Ne-am raliat generației de ,,bătrâni”și am trudit, suferind alături de ei și de țărani în toate campaniile, în care am fost vârâți: alfabetizare, culturalizare, « muncă de lămurire » pentru cooperativizare, colectivizare etc., muncă patriotică la construcții de școli, grădinițe, dispensare, drumuri și șosele, electrificare, cote, colectări și contractări, campanii de primăvară, de vară, de toamnă, erau destule și de iarnă…! « Dascălii trebuie să știe să facă de toate, mă tovarăși, că d-aia v-am ținut noi în școli, mă! », ne mustrau întruna tovarășii. Și după toate acestea, mai umpleam comuna cu lozinci scrise pe garduri numai «cu feștic roșu, tovarăși, că ăsta e sângele clasei muncitoare vărsat pentru voi, (iar printre dinți): mama cui v-a făcut de farisei! » Ură de clasă, ce mai ?! Apoi…ne apucam de truda noastră în școală. Deseori eram alungați acasă la părinții noștri să-i presăm să se treacă iute în colhoz, că ne «țâpă din service»!« Cum să lămuriți, mă, voi ,,aliații’’ aiștia și să baje în ,,CEAPE dacă ai voștri sunt contra regimului nos’, mă…? » Am avut noroc de un șef bun la Învățământ, care ne sfătuia pe șest, cum să-i fentăm «pe comisari». Periculoasă solidaritate dăscălească! Ne ascundeam câteva zile, apoi ticluiam minciuna-că «ne-am achitat de sarcina de partid »! Și nu ne-a prins nimeni!« De-aia te-am iubit, nea Ilie! Și pentru inspecțiile tale blânde și înțelepte! Ba chiar și pentru Consfătuirile - de iarnă și de vară -, pentru Balurile și Revelioanele tradiționale ale Beiușului, atât de plăcut organizate sub girul tău, în primul rând, prilej de reîntâlniri colegiale, care ne mai scoteau în lume, din priza în care eram conectați cu atâta brutalitate!

 Dar până la urmă s-au săturat sărmanii țărani de cote, corvezi, colectări, contractări, cărăușii, apoi-« lămuriți », adică terorizați, « de bună voie și nesilți de nimeni»-semnau, în martie 1962, ultimele cereri de înscriere în colectiv (colhoz) cu tot inventarul agricol « viu și mort »! Nici sufletul lor nu mai era viu. Nu atât datorită lucrării pământului în colectiv. Tot într-un fel de colectiv se lucra din moși-strămoși, căci grupuri de țărani lucrau împreună de primăvara până iarna, toți uniți cu glia dobândită cu sângele lor! Însă modul sălbatic în care a fost colectivizat satul, munca la ordin și retribuirea ei atât de nedreaptă i-au umilit!- și asta nu mai puteau ei suporta : UMILINȚA!!!

  Pe parcurs, în cele trei-patru decenii, în « anii de lumină » a murit și inventarul viu, fiind înlocuit cu«tractoare și mașini perfecționate». Au murit, au ruginit, ori s-au… evaporat și tractoarele, cu uzine cu tot, după 1989, când nimeni n-a mai putut, ori nu a vrut să stăvilească iureșul distrugerilor și furtișagurilor din avutul tuturor, dobândit prin muncă silnică, umiliri și suferințe! Acum nimeni n-a cutezat, ori n-a putut să schimbe sistemul nedrept, sovietc, cu unul suplu, drept și modern, așa cum se practică pe plan european. Așa că pământurile au tras și ele pe dreapta, până la Sfântul Așteaptă…« Iar țăranii…!? Care țărani ? Țăranii-țărani au intrat sub pământurile pustiite, înmărăcinite… ! Și dacă se vor trezi ?! Vor vedea că și acum dreptatea umblă cu capul spart…»

1956 : Învățătorii – un vâlcean, o argeșeancă şi o bihoreancă –    

în mijlocul copiilor desculți ai țăranilor din Răbăgani-Bihor

1961: Răbăgani – a doua serie de absolvenți ai clasei a VII-a

Foto: Preot Ioan Șandra

     Şi totuși, câte împliniri au rămas în urma lor și-a noastră! Nu ! Nu vă scornesc « basne », mai tinerilor luminători! Mai viețuiesc destui contemporani de-ai noștri, care pot confirma, deși nu e cazul. Mulți ne-ați fost discipoli și știți că n-am tăiat frunză la câini!...

Foarte mulți am mai și învățat, desăvârșindu-ne studiile și gradele didactice. Am construit și școli, și cămine culturale, și grădinițe cu atâta trudă !(Și e mare păcat că azi, în multe din ele, nu mai țângălesc glasuri de copii !) Iar între timp au mai și murit ditre noi. Ne-au omorât chiar ei, unii tovarăși, când au observat că știm prea multe despre ei! Ne-au ucis moral pe toți, însă pe mulți i-au suprimat și fizic! Vezi cazul învățătorului Ion Coiculescu de la Albești-Răbăgani, care, venit din Arcanii Gorjului, după primul război, muncise o viață, rodnic și curat, până în pragul pensionării, înălțase cu sătenii școală, cămin cultural și alte acareturi, forase fântână arteziană într-un sat însetat, iar tineri porniți din școala lui au ajuns și miniștri! A murit prin 1964, «căzut misterios » din șareta primarului…pe o coastă pietruită și înghețată, într-o noapte…Știa prea multe…bietul dascăl!(Și câțiva țărani revoltați prin 1951 fuseseră uciși de securiști și aruncați din mașini în șanțuri…, iar popii erau întemnițați!, n-avea nici cine să-i îngroape!)

  Noi și învățătorii Bistran și Merce ne luaserăm familiile și părăsisem Răbăganii țăranilor atât de buni, pentru alte sate, unde ni s-au oferit locuințe. Cea din Răbăgani fusese demolată de același primar belicos, sub pretextul că terenul aferent este necesar pentru noul Dispensar veterinar, care normal își avea locul lângă ferma zootehnică, nu în centrul comunei!Devenisem « persona non grata » pentru primar, pentru că refuzasem categoric să eliberăm un certificat de șapte clase unui analfabet cocoțat în nomenclatură, al cărui fals act de studii se deteriorase ! Voia unul nou! Nu i-a mers cu Olteanul! Însă eu a trebuit să merg, după ce construisem cu țăranii școală nouă și generalizasem ciclul gimnazial în toată comuna! 

  Era 1 septembrie 1962. Peste două luni am fost numit inspector școlar la Beiuș, până în 1968. Aici am avut colegi deosebiți: cunoscutul profesor de Chimie, Cornel Pop, șeful secției, și ceilalți inspectori metodiști: Al.Țica, Traian Bogdan, Mircea Tulvan, Ioan Boleac, Viorica Szabo, Maria Mada, Saveta Gârba și funcționarele Florica Marian, Ana Brânda, Mariana Prodana, Silvia Dumitrescu-alias Sisi-, Maria Nicoraș și Lucuța Ecaterina-alias Roșcata!, ultimele două fiind vinovate pentru un mărțișor deocheat dat, cu tot hazul, lui Traian Bogdan, de un 1 Martie! Ne leagă atâtea amintiri de acest colectiv și împreună am avut frumoase împliniri privind construirea de școli și eficientizarea procesului de învățământ. Au fost anii lichidării crizei de școli și de cadre. Absolvenți de facultăți (cu frecvență și f. f.) din Cluj, Timișoara, Oradea, București, educatoare și învățători absolvenți ai noilor licee pedagogice de 5 ani au ocupat posturile vacante în școlile mai toate noi! O nouă generație de cadre didactice temeinic pregătite intră în scenă: Lucan Aurel, Țenț Teodor cu soția, Romaneț Eugen cu soția, Rif Teodor, Cojocaru-Rif Lidia, Pirtea Nicolae, Cseterky Csobo și Maria, Dărăbăneanu Ion și Tatiana, Matei Traian, toți aceștia, doamnele lor și alți tineri profesori, învățători și educatoare - buni cetățeni români și buni prieteni, unii chiar foști elevi ai noștri - au rămas să ducă mai departe făclia luminii dătătoare de speranță într-un viitor mai drept și mai bun! Eu însumi am recrutat învățători și profesori suplinitori vâlceni și mulți, mulți alți olteni, care s-au calificat pe parcurs, unii revenind la locul de baștină, precum profesorii Deaconu Dorel, Ștefan Popescu și învățătoarea Elvira Săndulescu din Drăganu-Vâlcea. Alții s-au stabilit în Bihor petru multă vreme, ori pentru vecie.

   

1976. Școala cu clasele I-X Beiuș: clasa a X-a A

Între anii 1964-1980 școala bihoreană a cunoscut o etapă relativ înfloritoare.S-a   generalizat învăţământul obligatoriu de 7 ani, apoi cel de 8 clase, urmat de cel de 10 ani ! Acum era plăcut să lucrezi într-o asemenea instituție! Asta pentru că intelectualitatea a început să fie lăsată să-și îndeplinească menirea pentru care s-a format, iar « tovarășii »se mai școleau și ei pe la licee și pe la « Ștefan Gheorghiu », deci nu prea mai aveau timp și de noi, dascălii. Unii ne solicitau doar să-i mai ajutăm să se pregătească pentru examene!        

  Cât timp am fost inspector școlar, am predat Istoria și Limba Română la Liceul Pedagogic din Beiuș. Am avut onoarea a mă bucura din plin de colegialitatea unor profesori de excepție, precum energica Directoare și Profesoară de Limba și Literatura Română, Maria Dale; jovialul Director Nicolae Bocu, profesor de Istorie, Limba și Literatura Română, neîntrecut în a scorni snoave și a le spune cu un farmec fără egal ; vulcanicul mare profesor de muzică, dirijorul celebrului cor LYRA, compozitor și folclorist, Mihai Pop de Brukenthal, celebra profesoară de Limba și Literatura Română, Viorica Vidican, neîntrecută în toată fosta Regiune Crișana în arta construcției și expunerii unei lecții de literatură; subtil de spirituala profesoară de Limba Latină și Franceză, Aloisia Mărculescu-cu studii la Sorbona, pedantul profesor de maematică, Ioan Cojocaru, foarte simpatica profesoară de Biologie, domnișoara Minodora Bolcaș, exacta și foarte competenta profesoară de Fizică, doamna Cornelia Qwai-Tabără, foarte exigenta dar și eficientă profesoară de Chimie, Aurelia Chivu, mucalitul profesor de Limba și Literatura Română, Petru Gligor, Mișu Dale, profesorul-maestru, care cu ambele mâini desena și scria pe tablă concomitent, așa de estetic și exact , tinerii profesori: Lică Vlad-sportivul, Ioan Pantea-biologul, Sabin Indrei-artistul «timid»și mereu pus pe șotii, care împreună cu profesorul Corneliu Crăciun - filologul din noul val - au creat revista Zbor Alb,a Școlii, care zboară și azi,la propriu, pe când mulți dintre cei evocați mai au zburat în…veșnicie!

Celebrul Cor LYRA din Beiuș, în 1969, (cuprinzând și dascăli vâlceni),

dirijat de celebrul compozitor, prof. Mihai Pop de Brukenthal.

Acest cor, dirijat de nu mai puțin celebrul prof. Ioan Bușiția, a concertat,

în anul 1905, în Capitala României Mame, pe Arenele Romane, intonând,

în uralele unui public entuziasmat, Imnul Național Român, «Trăiască Regele», fapt pentru care – dirijor și coriști – au suportat drastice sancțiuni

din partea stăpânirii de atunci de la Budapesta Foto: Dumitraș

Despre munca noastră, a dăscălimii de odinioară, s-a scris puțin în presa din anii socialismului. Alte sectoare erau prioritare! Abia după 1989 am fost și noi luați în vizor de presa eliberată de sub controlul de partid! Și totuși, cât de emoționante pot fi câteva cuvinte de recunoștință pentru truda de o viață, imortalizate pe o pagină de ziar de către un gazetar de talent, ca Nicolae Brânda, în cotidianul Crișana, la finele carierei noastre!:«Mitică, alias Dumitru Bărăitaru, îmi amintește de alte vremuri. Cele de după primul război mondial, când cei cărora, cu prea multă detașare le zicem «sudiști », și-au trimis fiii lor, palizi și înțelepți, să suplinească lipsa de cadre în Ardealul abia scăpat din întunecime. Într-o campanie aproape similară, după al doilea război mondial, tot așa a venit și Mitică…, din « sud »…Aud că, după vreo patru decenii de slujbă exemplară lângă altarele învățării de carte în Ardeal (Beiuș și jur), profesorul Dumitru Bărăitaru și doamna sa, Maria Bărăitaru, se vor întoarce « în sud », cum cu prea multă detașare ne place să zicem unei provincii a țării, atunci când vrem să ne dăm mai isteți. Acolo îi așteaptă ce le-a mai rămas din părinți… Înaintea plecării, cu imaginea tinereților noastre în memorie, venind ca dintr-o « lume pierdută », îți zic : « La revedere, Mitică… cu toată dragostea mea! »Și când îți zic ție, zic către toată generația de dascăli ai școlilor bihorene, care în aceste zile au închis pentru ultima oară paginile cărților școlare și cataloagelor. Apostoli blânzi și obosiți ai învățării de carte…! »[14]. E cea mai inspirată răsplată pentru pensionații din acea vară a anului 1998, întrucât Inspectoratul Școlar nu i-a «gratulat »nici cu un « mulțam ! », deși serviseră o viață Școlile Bihorului în timpuri atât de grele! Noi, cei 15-20 foști tineri învățători repartizați de la Râmnicu Vâlcea în fostul raion Beiuș, n-am uitat însă că la Gara orașului, în august 1954, am fost primiți de Șeful Secției Învățământ, Domnul Ilie Crăciun, cu Fanfara Militară! Cine poate ignora asemenea momente din viață?  

        După pensionare am revenit de câteva ori la Beiuș, unde am fost întâmpinat cu căldură de foști colegi și prieteni, de cetățeni și de funcționari ai Primăriei orașului, recent declarat Municipiu! Domnul Primar, Economist Nicu Silviu Odobasian a găsit timp să mă primească amabil, cald și ospitalier în biroul Domniei Sale, iar cu prilejul aniversării a 175 de ani de viață ai Liceului « Samuil Vulcan » și a lansării cărții mele Ziare și reviste apărute la Beiuș,la 1 noiembrie 2003, mi-a oferit o « Diplomă de excelență pentru merite deosebite în procesul instructiv-educativ » în Școlie Beiușului.

Cu aceeași afecțiune am fost primit și la Protopopiatul Ortodox Român din Beiuș, la a cărui revistă, « Buna Vestire », colaborez din 1996. Cartea noastră s-a bucurat de o recenzie favorabilă, care de asemenea m-a impresionat, fiind scrisă și publicată de către prestigiosul profesor și scriitor Gavril Hădăreanu, în revista Impact a Universității din Oradea, din care cităm:«Ziare și reviste apărute la Beiuș - Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2003, volum semnat de Profesorul Dumitru Bărăitaru. Venit din părțile vâlcene și împământenit la Beiuș, asemenea multor înaintași ai săi din Vechiul Regat, care, după Marea Unire, au servit în școlile sătești ale Bihorului, desfășurând și o vastă activitate culturală- profesorul Dumitru Bărăitaru le-a urmat pilda, afirmându-se nu numai ca un dascăl de excepție, dar și ca un bun condeier al istoriei urbei care l-a adoptat. Chiar și după pensionarea sa (în anul 1998) și întoarcerea în ținuturile de baștină, dorul de Beiuș îl stăpânește, răsplătindu-l cu acest volum - adevarată premieră în cercetarea istoriei locale »[15].

Și autorul continuă în aceeași notă. Iar noi menționăm că   această   carte este singura realizare, mai mult decât o monografie, cu referiri generale la întreaga presă bihoreană, care în principal cuprinde monografia săptămânalului ,,Beiușul’’, de care trebuie să țină cont viitorii cercetători! Cartea e desăvârșirea lucrării noastre din 1981,pentru obținerea gradului didactic I. A fost finalizată, pentru publicare, la îndemnul domnului profesor universitar Dr. Mircea Curticeanu și a domnului Academician profesor universitar Dr. Mircea Zaciu, în anul 1982, foști elevi ai prestigiosului liceu Samuil Vulcan din Beiuș, în anii Dictatului de la Viena. Ea a fost publicată parțial în 1996 pe capitole, în revista Buna Vestire din Beiuș.

Menționăm că lucrarea noastră a fost utilizată, ca sursă de informații, de către regretatul prestigios profesor Gavril Hădăreanu din Beiuș, de Conferențiarul uniersitar dr. Corneliu Crăciun din Oradea, ca și de alți cercetători, autori ai monumentalei monografii Beiușul și lumea lui, apărută recent în patru volume, (în care este apreciată și activitatea noastră), care însumează aproape patru mii de pagini, sub coordonarea a doi fii ai Țării Beiușului: conferențiar universitar dr. Nicolae Brânda și economist Ioan Degău.

Așadar, cei doi remarcabili profesori bihoreni, Nicolae Brânda și Gavril Hădăreanu, cunoscuți scriitori ai Țării Beiușului, (contemporani cu noi), precum odinioară înaintașii lor, Ioan Roșu, Titus Roșu et comp., referindu-se în lucrările lor și la truda generațiilor de dascăli olteni în școlile din Bihor după Marea Unire, respectiv după al doilea război mondial, nu uită să evidențieze contribuția acelora la dezvoltarea școlilor din zona Beiușlui, desfășurând « și o vastă activitate culturală, afirmându-se nu numai ca dascăli de excepție…»

 Da! Asemenea dascăli au adăugat sufletului nobil al bihorenilor limpezimea graiului străbun și lumina cărții, au ținut aprinse făcliile și speranțele că tot vom izbândi odată și odată! Credem că urmașii lor și ai noștri au de unde alege exemple demne de urmat, sporind zestrea creată de înaintași cu atâta trudă, pricepere, renunțări, pasiune, dar mai ales cu atâta suflet!  

Iată, deci, mărturii bihorene despre dascăli vâlceni, care și-au onorat profesia, dar și obârșia, acolo unde i-a trimis destinul, integrându-se fără rezerve în lupta întregii intelectualități pentru propășirea românilor de pe întreg cuprinsul Patriei Unite!«Să ne luminăm poporul, dacă vrem să fim liberi !» E atât de actuală și imperativă chemarea Bălcescului ! Cine are obligația să asigure mijloacele de mobilizare a conștiințelor la porunca actualelor vremuri atât de dificile, să o facă fără șovăire și cât mai repede, căci dascălii trebuie să redevină, înainte de orice, capabili de a fi « luminători ai poporului ! » În primul rând, ai poporului de la sate, de care unii intelectuali se cam «delimitează» azi! Și nu numai din vina lor! Să nu uităm cugetarea marelui poet și filozof, Lucian Blaga: ,,Veșnicia s-a născut la țară!” (la sat – n.n.) Să nu ne uităm istoria și datoria de a munci pentru noi și pentru țară! Alfel nu ne integrăm în Europa, ci… ne dezintegrăm !

        

     Notă:      

Prezentul text reia şi actualizează materialul publicat în volumul « 85 de ani de învățământ pedagogic la Beiuș », Editura Emia, Deva, 2007, volum colectiv semnat de prof. Gavril Hădăreanu și Sorin Cuc din Beiuș.   

***

Notă admin. www.istorielocala.ro:

Fazele de mai sus (aparent) ”fără sens” constituie explicații la fotografii care nu se pot insera momentan pe platformă. Pentru vizualizarea lor, recomandăm accesarea versiunii în *pdf a conținutului de mai sus, aflat la legătura  https://drive.google.com/file/d/1kFQvmxpLeROS0NJEkk3XKiviFO6yTmJl/view?usp=sharing

***


 


[1]Beiușul , l, nr. 7 din 17 iul.1921, p. 4, articolul Zona culturală din Bihor.

[2]Beiușul, lll, nr. 14 din 15 apr. 1923, pp. 2-3, articolul De bună credință.

[3]Beiușul, lll, nr.46-47 din 28 nov.1923, p. 4, articolul Ai carte, ai parte.

[4]Beiușul, lll, nr. 44-45 din 17 nov. 1923, p. 4, articolul Apostolii luminii.

[5]Beiușul, lV, nr. triplu 50-51-52 din 6 ian. 1924, pp. 2-3.

[6]Beiuşul, lV, nr. 44-45 din 17 nov. 1924, p. 4.

[7] Beiușul, I, nr. 7 din 17 iulie 1921, p. 5.

[8] Beiușul, I, nr. 7 din 17 iulie 1921, p. 5.

[9]Beiușul, l, nr. 16 din 18 sept. 1921, p. 1.

[10]Beiușul, l, nr. 19 din 9 oct. 1921, p 3.

[11]Beiușul, l, nr. 23 din 30 oct. 1921, p .1.

[12] Gavril Hădăreanu, Sorin Cuc, «85 de ani de învățământ pedagogic la Beiuș 1922-2007», Ed. Emia, Deva, 2007, p. 67.

[13]Beiușul, IV, nr. 10 din 16 martie 1924, p. 3.

[14]Crișana, IX, nr. 2219, 13 iunie 1998, pp.1-3, articolul « Căci ei sunt de-acum zeitățile verii», semnat de poetul, ziaristul și profesorul Nicolae Brânda.

[15]Impact, I, nr. 11, din 10-18 decembrie 2003, p. 15, articolul Redeșteptarea spiritului beiușean, semnat de către profesorul Gavril Hădăreanu.

Informații adiționale

Citit 189 ori Ultima modificare Joi, 13 August 2020 09:44
Ești aici: Home Valcea Valcea Misionarismul dascălilor olteni în școlile Bihorului după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918