Istorie Locala

Marți, 28 Iulie 2020 11:27

Călimănești-Vâlcea/ Evul mediu

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

De-a lungul întregii epoci medievale, satele situate pe teritoriul de astăzi al oraşului Călimăneşti s-au dezvoltat într-o strânsă legătură cu mănăstirea Cozia, vechea ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Biserica cea mare a mănăstirii a fost zidită în anii1387-1388, sfinţirea sa având loc în data de 18 mai 1388, zi în care s-a sărbătorit praznicul Sfintei Treimi, hramul bisericii18.

Nu întâmplător, întâia atestare documentară a localităţii Călimăneşti se găseşte în primul hrisov dat mănăstirii de către domnitor la 20 mai 1388, în care se arată: De aceea, a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţitei troiţe... la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste şi cu multă osârdie, după voia domniei mele, l-a închinat mai înainte-zisei mănăstiri19. Prin acelaşi hrisov, domnitorul şi unii boieri dăruiau mănăstirii alte sate (Orleşti, Cricov, Cruşia), moşii sau venituri şi se rânduia ca mănăstirea Cotmeana, să fie supusă cu toate cele ce ţin de ea, mănăstirii mai sus scrise şi de acolo să se stăpânească. Printr-un alt hrisov - emis, după părerea unor istorici-editori, tot în data de 20 mai 1388 - , se arată că mănăstirea este ridicată ...la locul numit Nucet, adică Cozia,sunt dăruite mănăstirii: satul lângă mănăstire numit Călimăneşti şi alt sat dincolo de Olt, anume Jiblea. Încă şi Brădăţani şi Seaca şi pe Râmnic, satul Hinăteşti. Locuitorii lor erau scutiţi de toate dările şi muncile domniei mele20. Localităţile menţionate în cele două hrisoave sunt cele mai vechi aşezări de pe teritoriul judeţului Vâlcea atestate documentar. (clic pe titlu pentru continuare)

 

Secolele XV-XVIII: Călimăneşti şi Jiblea - moşii ale Coziei.Din cele 12 hrisoave date Coziei de către Mircea cel Bătrân, rezultă că domnitorul a înzestrat mănăstirea cu un număr de 18 sate, la care se adaugă alte proprietăţi de întinderi variabile, denumite prin termeni care atestă delimitarea drepturilor individuale în cadrul stăpânirii în devălmăşie - loc, bucată, ogoare, părţi - şi alte foloase, înlesniri sau surse de venituri: 4 mori, albinăritul din judeţul Vîlcea, două bălţi pentru pescuit la Dunăre, vama de la Genune (Cîineni), etc.21. La sfârşitul domniei ctitorului său, Cozia devenise a doua mănăstire a Ţării Româneşti, după Tismana, în privinţa situaţiei materiale22.După o lungă şi glorioasă domnie, acesta se stingea din viaţă la 31 ianuarie 1418, la Târgovişte, fiind înmormântat în ziua de 4 februarie 1418, nu la biserica domnească din Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia23.

La 19 iunie 1421, fiul lui Mircea cel Bătrân, Radu Praznaglava, întăreşte mănăstirii toate daniile anterioare, astfel că din zona actualei localităţi Călimăneşti, se aflau în stăpânirea Coziei, satele Brădăţeni, Lunceani (ambele, azi dispărute), Călimăneşti, Jiblea şi Seaca24. În cursul sec. al XV-lea şi al XVI-lea, aceste sate sunt menţionate numai în documente prin care domnitorii acordă sau întăresc mănăstirii Cozia diferite danii, acte de vânzare-cumpărare, foloase sau înlesniri. Trecerea lor sub dependenţa mănăstirii, a generat o stare generală de nemulţumire a sătenilor care, în numeroase plângeri adresate domniei, căutau să dovedească faptul că sunt oameni liberi, plăieşi, aserviţi în mod abuziv. La intervenţia egumenilor, domnitorii au confirmat şi întărit drepturile Coziei asupra celor trei sate, care rămân moşii ale mănăstirii până la secularizarea averilor mănăstireşti (1863) în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1520, conducătorul comunităţii monahale de la Athos, Gavriil Protul, vizitând mănăstirea Cozia, realizează prima descriere cunoscută a acesteia, în lucrarea hagiografică scrisă la îndemnul lui Neagoe Basarab, Viaţa patriarhului Nifon, aratând că regiunea înconjurătoare este ... plină de toate bunătăţile... şi acolo cură piatră pucioasă, şi tot pământul în jurul ei este pământ roditor, care şi noi am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei25.Descrierea conţine şi prima menţiune scrisă despre izvoarele minerale sulfuroase („cură piatră pucioasă”) din zonă.

În anii 1520-1521, din porunca lui Neagoe Basarab, la îndemnul soţiei sale, Doamna Despina, a fost construită, pe locul unui lăcaş mult mai vechi, care se ruinase, actuala biserică a schitului din Ostrovul Călimăneştilor26. Mihai Viteazul, domnitorul primei uniri a românilor, şi-a preumblat de multe ori paşii pe aceste meleaguri. Starea materială înfloritore a mănăstirii Cozia îi permitea să-l împrumute pe voievod, la nevoia ţării, cu plumbu foarte mult şi cu 20.000 de aspri27, pentru campania din toamna anului 1599 împotriva lui Andrei Bathory. Între vechile ziduri ale mănăstirii, doamna Tudora, mama voievodului, la vremea bătrâneţii, a intrat în cinul monahal cu numele de Teofana. Când s-a stins din viaţă, în 1605, a fost înmormântată alături de ctitorul mănăstirii, cum arată inscripţia de pe piatra funerară aşezată în anul 1606 de către nepoţii săi Nicolae şi Florica, păstrată până astăzi în forma sa originală28.

Documentele secolului al XVII-lea atestă o a acutizare a conflictelor sociale care-i opun pe sătenii de pe moşiile Călimăneşti şi Jiblea, stăpânului monahal sau chiar puterii centrale, determinate de creşterea fiscalităţii, impunerea unor noi obligaţii şi încălcarea unor drepturi. În mai multe rânduri, este necesară intervenţia domniei pentru reglementarea situaţiei, uneori prin măsuri care urmăresc să elimine sursele nemulţumirilor sătenilor, dar cel mai adesea, prin porunci ferme şi ameninţări la adresa acestora. Astfel, prin hrisovul din 12 mai 1646, ca urmare a plângerii adresate domniei de către egumenul Coziei, Ştefan, domnitorul Matei Basarab porunceşte locuitorilor din Călimăneşti şi Jiblea, acuzaţi că au intrat în moşia mănăstirii fără ştirea egumenului, răzvrătindu-se împotriva sa ca nişte câini, să dea ascultare la toate lucru-rile, de ce va da părintele Ştefan, arătând că în caz contrar, voi să trimit domnia mea, pe toţi să vă spânzure dinaintea caselor29.

În anul 1657, mânăstirea Cozia a fost vizitată de patriarhul Antiohiei, Macarie, însoţit de către arhidi-aconul Paul de Alep care, în relatarea călătoriei sale în Ţara Românească, include un amplu capitol intitulat Descrierea mănăstirii Cozia cea frumoasă şi a drumului ei abrupt30.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, istoria socială conflictuală adaugă noi episoade confruntărilor dintre egumenii Coziei şi sătenii de pe moşiile mănăstirii. În 1715, locuitorii din Jiblea se răzvrătesc din nou, contestând dependenţa faţă de mănăstire, dar egumenul Ilarion se plânge domnitorului Şefan Cantacuzino şi Divanului, obţinând câştig de cauză31. Conflictul se redeschide în anii 1742-1743, când un grup de judeci (moşneni) din Jiblea contestă stăpânirea mănăstirii asupra unei părţi a moşiei. Procesele se întind pe durata unui sfert de veac, mănăstirea obţinând de fiecare dată câştig de cauză. La 8 iulie 1768, domnitorul Alexandru Ghica îl înştiinţa pe ispravnicul judeţului Argeş că, în urma cercetării întreprinse la faţa locului de către mitropolitul ţării, s-a stabilit că moşia Jiblea aparţine din vechime Coziei, sătenii fiind obligaţi să dea dijmă mânăstirii32.

Mănăstirea Cozia şi aşezările din apropierea sa au avut de îndurat urmările nefaste ale războaielor ruso-austro-turce desfăşurate pe teritoriul Ţării Româneşti în perioada „secolului fanariot” (1716-1822). Transformată de mai multe ori în reşedinţă fortificată a unor grupuri de oaste retrase la adăpostul zidurilor ei, Cozia a suportat asalturi şi jafuri care i-au pricinuit mari stricăciuni. În timpul războiului austro-turc din anii 1716 -1718, mănăstirea a fost ocupată încă din anul 1717 de către trupele austriece, care au efectuat lucrări de fortificare, ca şi la alte mănăstiri din Oltenia, inginerii militari austrieci exprimându-şi admiraţia faţă de poziţia strategică şi trăinicia zidurilor33. Perioada stăpânirii austriece asupra Olteniei (1718-1739) este marcată de eforturile noilor autorităţi, de integrare a judeţelor din dreapta Oltului în sistemul administraţiei imperiale. Din conscripţia imperială realizată în 1721, rezultă că mânăstirea Cozia avea, la acea dată, 21 de sate şi 4 părţi de moşie34. Starea materială a mânăstirii a avut de suferit ca urmare a pierderii moşiilor de la est de Olt, rămase în seama domnitorilor Munteniei, care le-au administrat prin intermediul unor slujbaşi ai domniei sau le-au dat în folosinţă altor mânăstiri, cum a fost cazul moşiei Jiblea, încredinţată mănăstirii Cotmeana, ieşită acum de sub autoritatea Coziei35.

Cea mai importantă realizare a administraţiei austriece, a fost redeschiderea, din raţiuni comerciale şi strategice, a drumului pe Valea Oltului, spre Sibiu, numit Via Carolina, în cinstea împăratului Austriei, Carol al VI-lea, lucrările fiind executate între anii 1717-172236. Cu acest prilej, incinta mânăstirii Cozia a fost spartă, biserica bolniţei şi chiliile sale rămânând pe dealul din partea de apus a şoselei. Deşi la retragerea austriecilor (1739), aceştia au distrus şoseaua (din raţiuni strategice), pe parcursul sec. al XIX-lea, după 1821, s-au făcut mari eforturi pentru redeschiderea şi întreţinerea sa37.

În anul 1737, în timpul luptelor de pe Valea Oltului dintre austrieci şi turci, mânăstirea Cozia a fost ocupată de o garnizoană austriacă, fiind apoi asaltată şi incendiată de către turci, „jefuind-o de toate obiectele de cult de aur şi argint, luat-au şi porţile mănăstirii, că erau căptuşite cu fier peste tot şi le-au dus la Diiu (Vidin) în cetate...” 38. În timpul războiului ruso-austro-turc din anii 1787-1792, trupe austriece au ocupat din nou mănăstirea Cozia, în timp ce pe valea Oltului aveau loc mai multe ciocniri armate între imperiali şi turci, la Jiblea, Gura Lotrului, mănăstirea Cornet, Câineni etc., însoţite de numeroase jafuri şi distrugeri39.

____________

18. Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea cel Mare, R.âmnicu-Vâlcea, 1986, pag. 23.

19. DIR, B, Veacul XIII, XIV, XV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, pag. 42.

20. Ibidem, pag.43, nr. 27.

21. Gheorghe Oprica, Domeniul şi veniturile mănăstirii Cozia în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în „Studii Vâlcene”, Nr. V (XII), 2009, pag. 11-20.

22. C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, Ed. All, Bucureşti, 2008, pag. 378-379

23. Gamaliil Vaida, op. cit., pag. 34.

24. DIR, B., Veacul XIII, XIV, XV , Ed. Academiei , Bucureşti, 1953, pag. 76-77.

25. Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Introducere şi text, Bucureşti, 1937,      pag. 28.

26. N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I. Ţara Românească, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 1970, pag. 19.

27. DIR, B, Veacul XVII, vol.I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1951, pag. 21.

28. Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I, Ed. Fortuna, Râmnicu-Vâlcea, pag. 134.

29. ANB, Condica mănăstirii Cozia, ms. 209, f. 43.

30. Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, pag. 182-184.

31. ANB, Condica mănăstirii Coozia, ms. 209, f. 145-147.

32. Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Vâlcea, Craiova, Ed. Sitech, 2009, pag. 209-210.

33. M. Davidescu, Mănăstirea Cozia, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1966, pag.11.

34. Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 167.

35. ANB, Condica mănăstirii Cozia, Ms. 215, f. 142.

36. Gheorghe Efrim, Via Carolina, drum strategic pe timpul Imperiului Habsburgic, la Câineni, în „Studii vâlcene”, Nr. V (XII), 2009, pag. 21-24.

37. Ibidem.

38. Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Ţării Româneşti, în „Tezaur de monumente istorice pentru România”, I –II, Bucureşti, 1863, pag. 177.

39. Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Fortuna, pag. 147.

Informații adiționale

Citit 218 ori Ultima modificare Vineri, 31 Iulie 2020 09:11
Ești aici: Home Valcea Valcea Călimănești-Vâlcea/ Evul mediu